2 10 56 https://anarhiva.com/files/original/408346ce03d90c51a15ec0ecab94e85b.pdf bc33d985ab362dc6adb9f89933b675a9 PDF Text Text DE CE SCHIMBAREA CLIMATICĂ NU ESTE O CHESTIUNE DE MEDIU �3 CAPITALISM: PIEȚE, PIEȚE PESTE TOT 8 CLASE, MUNCĂ ȘI SCHIMBAREA CLIMATICĂ: MUNCITORI DIN TOATĂ LUMEA, UNIȚI-VĂ! SALVAȚI-O! 10 MIGRAȚIA, GRANIȚELE ȘI SCHIMBAREA CLIMATICĂ 14 GEN: SCHIMBAREA CLIMATICĂ ESTE O CHESTIUNE RĂZBOIULUI ÎMPOTRIVA FEMINISTĂ 18 MILITARISM: DECLARAREA ÎNCĂLZIRII GLOBALE 20 ENERGIA NUCLEARĂ ȘI PRODUCȚIA CENTRALIZATĂ DE ENERGIE 25 PRODUCȚIA DE HRANĂ ȘI SCHIMBAREA CLIMATICĂ: AGRICULTURA INDUSTRIALĂ, FERMELE INDUSTRIALE ȘI PRĂBUȘIREA ECOSISTEMULUI 1 �O INTRODUCERE... Sunt zece ani de când întâlnirea Organizației Mondiale a Comerțului din Seattle a fost oprită de zeci de mii de protestatari. Acest moment este considerat încă de mulți ca nașterea „mișcării mișcărilor”, deși aceasta a rezultat de fapt dintr-un lung proces de construire a unei alianțe globale. Pe străzile din Seattle am văzut activiști din diverse zone care și-au unit forțele într-o înfățișare de forță colectivă. Această broșură este produsă în miezul mobilizării pentru summitul pe probleme de climă al Națiunilor Unite COP15 care urmează să aibă loc în Decembrie 2009 în Copenhaga, Danemarca. COP15 va aduna așa numiții conducători ai lumii, corporațiile multinaționale și cele mai mari ONG-uri, pentru a semna o înțelegere ce are ca scop prevenirea catastrofalei schimbări climatice. Dar în timp ce impactul schimbării climatice este deja resimțit în jurul globului, strategiile și ideile aduse în discuție nu sunt decât false soluții ce reconfirmă interesele celor mai puternici participanți. În realitate, planurile lor nu vor face decât să ducă mai departe expansiunea capitalismului și colonialismului, punând mai multă putere în mâinile câtorva. Cu această broșură vrem să unim punctele din nou: Cum este realitatea, precum și discursul, schimbării climatice, legat de celelalte probleme? Da, simțim și noi cum se scurge timpul, dar refuzăm să fim grăbiți în adoptarea soluțiilor draconiene care nu vor face decât să crească inegalitatea și injustiția socială în jurul lumii. Această broșură privește schimbarea climatică din perspectiva capitalismului, militarismului, energiei nucleare, genului, migrației, muncii și claselor, precum și producției de hrană. Am rugat activiști din toată Europa implicați în astfel de lupte să contribuie cu texte și să facă legăturile. Schimbarea climatică nu este doar o problemă de mediu. Nu este decât unul din simptomele unui sistem care ne devastează planeta și ne distruge comunitățile. Sperăm că această broșură va sublinia din nou lupta noastră comună; sperăm să inspire la acțiune directă în masă în jurul globului, și la unirea în scopul redobândirii controlului asupra propriilor vieți și asupra unor soluții reale... 09/09/09 2 �CAPITALISM: PIEȚE, PIEȚE PESTE TOT Următoarele decade cruciale în lupta pentru atenuarea celor mai groaznice catastrofe ale schimbării climatice vor fi dominate de răspunsul guvernelor și corporațiilor adunate la summitul COP15 din Copenhaga din această Decembrie. Cauza principală a schimbării climatice ar trebui să fie clară până acum: capitalismul însuși. În ultimul secol, capitalismul (în care includem și varietatea de capitalism de stat totalitar care se auto-denumea „comunism” sau „socialism”, subminând înțelegerea generală a acestor termeni) a extins rapid industria, mai ales datorită cantităților masive de energie ieftină pe care o pun la dispoziție combustibilii fosili emitenți de carbon. Emisiile exacerbate de carbon sunt rezultatul supra-industrializării producției de bunuri și fluxului, în permanentă creștere, de produse în avioane, camioane și nave în jurul lumii, ca răspuns la cererea, și ea în continuă creștere, a consumatorilor. Între timp, pădurile, care sunt un element cheie în capacitatea pământului de a filtra carbonul, „chiuvete de carbon” masive sau „plămâni” care absorb și conțin mult din dioxidul de carbon de pe planetă, sunt distruse de tăieri, minări și arderi realizate de corporații în veșnica lor căutare de profit. Nici unul din aceste lucruri nu are vreo importanță pentru capital. Tot ce contează este ca forța de muncă umană și capitalul să poată transforma resursele naturale în bunuri, care la rândul lor sunt vândute pe piață pentru profit, care este apoi reinvestit în producția de și mai multe bunuri, în goana după profituri din ce în ce mai mari. Pentru a crește profiturile, fabricile sunt din ce în ce mai automatizate, resursele naturale sunt extrase cu forța și salariile sunt comprimate pentru a minimiza costurile. Pe măsură ce ciclul atinge înălțimi din ce în ce mai mari, rezultă în mod natural criza: o lipsă de locuri de muncă și salarii atât de mici încât nu există nimeni cu destui bani încât să cumpere supra-abundența de lucruri. Pe scurt, capitaliștii se află într-o căutare permanentă de piețe pe care să le creeze și să le extindă, pentru a acumula mai mult profit. Făcând asta, ei îi 3 �deposedează pe cei care nu au capacitatea economică să facă parte din piață, sau pe cei pe care sistemul are nevoie să îi excludă pentru menținerea prețurilor mici. Din anii 1970, în căutarea profitului, capitalismul a evitat criza creând o piață financiară de derivate (vezi glosarul de la sfârșitul articolului) fantastic de imaterială și datorii, pentru a ne permite să continuăm să cumpărăm lucruri din salariile noastre în stagnare sau în scădere. Emiterea unor nivele de datorii nesustenabile și derivatele care le însoțesc care pariază pe cine va plăti aceste datorii, au creat profituri masive pentru bănci și „investitori” – până în 2008. Atunci, odată cu prăbușirea pieței financiare, credința în viitorul capitalismului însuși a fost pusă în pericol. Dar în ciuda evidentei instabilități, la care a fost de față prăbușirea piețelor de „derivate” imaginare, exact aceleași idei stau la baza creării unei alte noi piețe: o piață a carbonului care pune preț chiar pe carbonul din aer. Rezultatul principal al Convenției Națiunilor Unite cu privire la Schimbarea Climatică (vezi glosar) pentru „rezolvarea” crizei climatice a fost crearea unei „piețe de carbon” globale, în care companiile și corporațiile pot cumpăra și vinde „credite” care simbolizează dreptul de a polua. Retorica oficială care justifică acest lucru este că taxarea companiilor pentru poluare le va încuraja să își reducă emisiile pentru a-și reduce costurile. Dar privit mai îndeaproape, devine evident că dreptul de a produce emisii de carbon tocmai a fost privatizat, însemnând că cei care își permit să plătească pot beneficia de practici poluante, în timp ce cei care nu își pot permite să plătească sunt excluși din utilizarea de astfel de practici. Prin ce act de magie neagră poate cineva decide prețul emisiilor de carbon? La fel cum bancherii au trebuit în principiu să inventeze un preț pentru derivatele financiare complexe, folosind ecuații matematice atât de complexe că până și cei care conduceau departamentele de comerț au admis că nu înțeleg cum au fost create, guvernele și piețele inventează efectiv un preț pentru carbon. Ceea ce urmează e elementar: oricând există o piață pentru un bun imaterial, al cărui preț este în principiu rezultatul unui act de magie neagră, ceea ce va urma garantat este o cantitate imensă de speculă și fraudă, ce conduc la un balon uriaș și în cele din urmă la inevitabila explozie a acestuia. 4 �Companiile pot obține chiar mai multe credite prin două scheme de marketing istețe și convenabil de complicate numite „Mecanismul Dezvoltării Curate” (MDC) și „Implementarea comună”(IC). În cadrul acestor „mecanisme flexibile” (vezi glosarul), companiilor li se permite să cumpere credite prin investirea într-un proiect din Sudul sau Centrul Globului și din Europa de Est care emite mai puțin dioxid de carbon decât un potențial proiect alternativ care ar fi fost altfel construit. Sistemul este infestat de practici frauduloase. A devenit o vacă de muls pentru extinderea industrială peste sudul globului, folosită pentru conducerea banilor către industrii precum fabricile de chimicale și cărbuni – pentru că scenariul „alternativ” este prezis de companie însăși, care decide apoi cât carbon au „economisit”. Creditele pe care le câștigă pot fi folosite pentru a „plăti” pentru emisiile din stocul curent de fabrici industriale al companiei (însemnând că nu trebuie să reducă emisiile) sau pot fi vândute pe piața carbonului pentru a crea și mai mult profit pentru investiții. MDC și IC nu fac nimic pentru reducerea emisiilor de la nivelele lor curente. În schimb, dau companiilor posibilitatea de a câștiga și mai multe credite care le permit să continue să polueze la nivelele actuale, câștigând în același timp bani pentru a investi în extinderea industriilor lor. Mai mult, a fost documentat pe larg faptul că aceste proiecte (ex. Plantațiile cu monoculturi, construcția megabarajelor, fermele uriașe de mori de vânt, printre multe altele), produc probleme sociale, economice și de mediu, grave în comunitățile locale unde sunt implementate. Schemele sunt de asemenea o modalitate convenabilă de a submina o limitare a emisiilor de carbon – creând noi credite, această limitare nu mai există - și de a legitima aproprierea și extracția de resurse naturale din sudul globului și din Europa de Est. Piața carbonului reprezintă „hainele cele noi ale împăratului” pentru acest sistem capitalist, cu o singură diferență crucială: de această dată, nu e vorba doar de profitul bancherilor și marilor corporații și de slujbele noastre care sunt în joc, ci și de schimbarea climatică ireversibilă și catastrofală care îi va lăsa pe copiii noștri moștenitori ai unui teren devastat. Într-adevăr, dacă istoria piețelor de carbon precum cele ale Schemei Europene de Comerț al Emisiilor, este de luat ca punct de reper, acestea servesc doar la creșterea emisiilor de carbon. Piețele de carbon sunt în cele din urmă periculoase pentru că furnizează o minciună convenabilă care ne lasă să dormim liniștiți în timp ce furturile de terenuri, expansiunea industrială, descreșterea rapidă a resurselor naturale finite și emisiile de carbon care distrug clima, continuă să fie neverificate; toate acestea 5 �în timp ce se exercită o distragere a atenției de la soluțiile reale pentru schimbarea climatică, care implică o schimbare transformatoare substanțială a sistemelor noastre de organizare politică și economică. Piețele sunt mereu create prin luarea cu forța a ceea ce este gratuit și comun și transformarea în proprietate privată pentru a servi profitului. Peste tot în jurul lumii, comunități locale și indigene și-au cultivat pământul în comun de milenii fără a pune vreun preț pe titluri de proprietate, taxe sau delimitări; dar oriunde aceste comunități au fost destul de ghinioniste încât să se afle deasupra unor combustibili fosili sau a unor resurse minerale, în preajma râurilor care aveau nevoie de baraj, pe terenuri extinse pentru implementari de mega proiecte sau în pădurea tropicală, corporații puternice au conspirat cu guvernele pentru a jefui oamenii de terenurile lor pentru a da drepturi de proprietate companiilor pentru extracție și exploatare. Sub acordul Națiunilor Unile numit „Reducerea emisiilor datorate defrișării în țările în curs de dezvoltare”, (REDD) care este în prezent negociat în cadrul UNFCCC, acest proces este intensificat: terenuri împădurilte sunt privatizate și date corporațiilor, abolind puterea de decizie a localnicilor sau a indigenilor sau scoțându-i cu totul de pe teren, astfel ca respectiva corporație să poată „conserva” pădurea pentru a face un profit curat din creditele de carbon câștigate. În mod ironic, „salvarea mediului” va deveni cea mai nouă scuză la modă a autorităților opresive. Comunitățile locale și indigene din sudul globului sunt târâte în această nouă formă de colonizare verde, la fel cum strămoșii noștri europeni au fost târâți de pe pământurile lor în furturile de terenuri care au însoțit răsăritul civilizației industriale vestice. Nu doar emisiile de carbon trebuiesc oprite pentru a preveni schimbarea climatică, ci și forma de producție capitalistă. Chiar dacă capitalismul s-ar putea reconfigura astfel încât să continue să producă fără emisii de carbon, miezul problemei este că impunerea relațiilor de piață produce daune permanente asupra ecosistemelor și a oamenilor care trăiesc în ele. Spre deosebire de plantațiile de monoculturi produse în masă, pădurile tropicale crescute natural, care ne absorb excesul de carbon, nu pot fi ușor înlocuite. În aceeași situație se află și modurile de viață indigene care ar putea foarte bine să furnizeze poate ultimele indicii cu privire la modalitățile în care oamenii pot relaționa cu lumea fără să o distrugă. 6 �În loc să recunoască schimbarea climei ca fiind cea mai puternică atenționare că sistemele actuale de organizare, folosire a energiei, producție și consum pur și simplu nu funcționează, guvernele și corporațiile deturnează schimbarea climatică, transformând-o în scuză pentru îmbarcarea într-o altă rundă de acumulare de capital. Crearea de noi piețe, care justifică mai departe inegalitatea globală și practicile injuste, sunt singurele soluții pe care le-au adus după aproape două decenii de discuții. Poate că, capitalismul a funcționat destul de bine pentru a furniza un nivel de comfort material unei minorități de oameni de pe această planetă, dar presupunerile sale conform cărora vor exista resurse naturale la infinit (inclusiv capacitate atmosferică) au ajuns acum la sfârșit. Și la fel ca orice lucru care își depășește condițiile materiale sub care s-a dezvoltat, domnia producției capitaliste trebuie să ajungă la final, pentru a crea spațiul necesar învățării din alternativele existente deja, obișnuite multor experiențe locale; diferite moduri de viață mai potrivite prezentului. În schimb trebuie să stăvilim potențialul incredibil de productiv al umanității pentru beneficiul planetei. Ceea ce e întradevăr folositor trebuie expropriat, iar restul trebuie distrus. O nouă formă de viață care privește lumea aceasta în comun, trebuie construită, și trebuie să învățăm cum să ne raportăm unul la celălalt nu ca bunuri ci ca ființe umane reale. Glosar: Derivate: un tip de comerț realizat pe piețele financiare, al cărui preț depinde de prețul a altceva – ex. un pariu făcut pe ratele schimbului valutar viitor al euro față de dolar – cu posibilitatea realizării unor profituri imense dacă pariul este câștigător. UNFCCC: Convenția Națiunilor Unite cu privire la Schimbarea Climatică – acordul guvernamental internațional de a face ceva cu privire la schimbarea climatică, ratificat în 1995. Pentru a-și atinge scopul, există o „Conferință a Părților”(COP) UNFCCC anuală – unde guvernele (participante ale convenției) și corporațiile lor asociate, stau în jurul unei mari mese și discută despre cum pot face bani din schimbarea climatică, având în același timp un aspect cât mai „ecologic”. Mecanisme flexibile: Comerțul emisiilor, Mecanismul Dezvoltării Curate și Implementarea comună. Acestea sunt mecanisme bazate pe piață definite sub 7 �protocolul de la Kyoto (negociat la întâlnirea COP din Kyoto din 1997), care au ca scop scăderea costurilor totale de atingere a punctelor țintă de emisii. Sunt concepute în așa fel încât să permită țărilor nordice bogate să comercializeze credite între ele sau să cumpere altele noi în țări „mai sărace” sau în partea de sud a globului, în loc să își reducă emisiile în propriile țări. În realitate, pur și simplu furnizează o modalitate prin care țările bogate și corporațiile lor să facă și mai mulți bani. CLASE, FORȚĂ DE MUNCĂ ȘI SCHIMBAREA CLIMATICĂ: MUNCITORI DIN TOATĂ LUMEA, UNIȚI-VĂ! SALVAȚI-O! Schimbarea climatică nu e o chestiune de emisii de carbon. Eliminarea resurselor acvatice, terestre și minerale și decimarea biodiversității și ecosistemelor care sunt experimentate acum în jurul globului – mai ales în zonele sărace și marginalizate – sunt rezultatul unui faliment flagrant în relația dintre activitatea economică umană și restul vieții de pe pământ. Este acum evident că dacă această relație nu este modificată drastic în anii viitori, consecințele vor fi dezastruoase. Din ce s-a născut această problemă? Chiar din însuși limbajul și metaforele la care apelăm pentru a descrie criza ecologică, precum epuizare, degradare și exploatare, toate fiindu-ne familiare nouă ca sindicaliști și activiști din clasa muncitoare. Peste tot în lume, muncitorii sunt subiectul muncii suplimentare și exploatării până în punctul prăbușirii fizice și mentale. Realitatea cu care ne 8 �confruntăm acum este că exploatarea a crescut în atât de multe feluri încât însăși planeta are în față o asemenea prăbușire. Forța ce conduce defrișarea pădurilor tropicale și otrăvirea atmosferei este aceeași forță care conduce exploatarea unei ființe umane de către o alta: logica, conform căreia profitul ar trebui să fie imperativul de bază al activității umane, logica, capitalismului. Nu ar trebui să facem nici o distincție între dorința sa de a distruge viața umană și dorința de a distruge orice alt lucru viu. Suntem destul de creativi și de dinamici încât să fim capabili să construim societăți care nu se pun pe ele însele într-o stare de război permanent cu celelalte creaturi și vietăți cu care împart planeta. Putem observa dovezi cu privire la aceasta în comunitățile locale sau indigene din toată lumea, care nu răspund logicii profitului. Dar în momentul de față, nu noi suntem cei care dețin controlul propriei noastre creativități sau propriului nostru dinamism; capacității noastre de producție. Întrebarea principală cu privire la cine decide înspre ce e îndreptată munca și efortul oamenilor este cheia înțelegerii daunelor mediului. Pentru recuperarea controlului propriei noastre munci din mâinile clasei de patroni care a furat și distrus generație după generație de oameni și resurse, trebuie să luptăm cu o pasiune arzătoare ce reflectă cunoașterea faptului că în această chestiune, totul este în joc. Schimbarea revoluționară și adoptarea unui nou set de imperative pentru muncile noastre este necesară pentru crearea oricărui tip de sustenabilitate reală. Mișcarea împotriva rasismului de mediu, care a început cu oamenii de culoare din SUA care luptau împotriva injustițiilor făcute mediului, confrunta discriminarea rasială în luarea de decizii cu privire la mediu. Mai târziu, a început să fie identificată nu doar ca luptă de rasă ci și ca luptă de clasă, din moment ce reglementările și legile (tratatele internaționale în acest caz) erau impuse cu un impact deliberat asupra comunităților marginalizate în termeni de dispunere de deșeuri toxice, implementare de industrii puternic poluante, sau mega proiecte care produc energie „curată” pentru altcineva. Și ce dacă? E foarte ușor să spui că nu vei obține niciodată o societate capitalistă sustenabilă. Nu putem face parte dintr-o mișcare care se mulțumește să spună „vom rezolva problema mediului după revoluție” și nici dintr-una care afirmă „să uităm de revoluție; trebuie să salvăm planeta”. Orice analiză atât a impactului schimbării climatice produs deja cât și a celui care foarte probabil urmează să se producă, arată că din ce în ce mai mult urmează să aibă implicații 9 �asupra vieții de zi cu zi a unor secțiuni uriașe din populația globului - și bineînțeles, primele și cele mai grav lovite vor fi secțiunile cele mai sărace din fiecare societate. Exemple despre ce ar putea însemna aceste implicații găsim peste tot. Anul trecut au fost revolte în Mexic, Maroc și Filipine din cauza creșterii prețurilor la alimente cauzată aproape în întregime de creșterea folosirii biocombustibililor la nivel global. Marele factor ascuns în spatele conflictelor recente din Somalia și Darfur a fost reducerea semnificativă a zonelor de teren arabil ca rezultat al lipsei de apă și deșertificării. Dacă privim ambele forțe care au generat acest dezastru, și mai ales oamenii care vor plăti consecințele sale, diviziunile de clasă sunt expuse deschis. Nu cei cu bani și cu tehnologia necesară mutării din zonele cel mai puternic afectate sau plății măsurilor de adaptare vor fi cei mai afectați. Cei mai afectați vor fi cei care poartă acum cea mai puțină responsabilitate: cei fără putere economică sau socială. Este clar că distrugerea ecologică și rezultatele sale este și va deveni din ce în ce mai mult un punct central al adevăratei lupte de clasă. Nu există nici un exemplu mai bun cu privire la falimentul complet al capitalismului ca mod de organizare a societății noastre pentru supraviețuirea pe termen lung, decât faptul că acum amenință chiar capacitatea ecosistemelor planetei de a susține organisme complexe cum suntem noi. Principiul de bază al Acțiunii climatice a Muncitorilor este că în toate situațiile solidarizezi cu cei oprimați; în cazul unei industrii dăunătoare mediului există prin urmare o contradicție cu care trebuie să luptăm. În timp ce nevoia economică de muncitori pe termen scurt este pentru extinderea și continuarea acelei industrii, interesul mai larg al clasei muncitoare și al lumii este ca abilitățile lor să fie folosite în alt scop. Singurul principiu care poate trece peste această problemă este acela al solidarității: solidaritate cu oamenii și cu planeta fără a face nici un fel de distincție. 10 �MIGRAȚIA, GRANIȚELE ȘI SCHIMBAREA CLIMATICĂ În fiecare an vedem mii de oameni care își părăsesc țările de origine din Africa subSahariană, din Orientul Mijlociu, America Latină și Asia, sperând la o viață mai bună. În timp ce majoritatea se vor muta în țări apropiate, unii vor încerca să pornească în lunga și periculoasa călătorie spre Europa. E imposibil de stabilit exact câți oameni sunt obligați să migreze din cauza directă a schimbării climatice. Totuși, ceea ce e clar este că poziția de bogăție și privilegiu din partea de nord a globului este, în mare parte, rezultatul exploatării pământului, oamenilor și resurselor din două treimi din glob, aceleași procese care au condus capitalismul industrial și au provocat schimbarea climatică. Săracii lumii nu au provocat schimbarea climatică, dar sunt mai vulnerabili la efectele ei atât din cauza locului cât și din cauza modului în care trăiesc. Fie că e vorba de zone agricole sau de ghetouri din orașele din sudul globului, ei au mai puține opțiuni disponibile de a se adapta atunci când lucrurile iau o turnură proastă. Africa și Asia de Sud-Est, spre exemplu, sunt unele din cele mai vulnerabile locuri din punct de vedere geografic, de pe planetă, în termeni de secetă, creșterea nivelului mării și evenimente meteorologice extreme precum uraganele și inundațiile. Dar acestea nu se limitează exclusiv la partea de sud a globului: atunci când uraganul Katrina a lovit New Orleans-ul, cartierele sărace, locuite predominant de oameni de culoare, au fost lovite cel mai tare și au fost de atunci excluse din locurile în care trăiau. Sistemele politice, dornice să plaseze un grup de oameni deasupra altuia, răspund deja impactului potențial al schimbării climatice. Odată cu „războiul împotriva terorismului”, politicile de securitate și naționalismul au înflorit peste tot pe glob; schimbarea climatică este folosită pentru a legitima mai departe concepte precum „conservarea națională” și „securitatea națională”. Astfel statul 11 �indian construiește în prezent un gard în jurul întregii sale granițe cu Bangladesh, o țară aflată sub o amenințare mai mare decât oricare alta, din partea nivelelor crescute ale mării. Despre acest gard s-a vorbit în mod explicit ca despre o barieră împotriva migrației. Dacă nivelele mării cresc și oamenii din Bangladesh sunt goniți din casele lor, se vor trezi acum captivi în acel perimetru. Partidul de extremă dreaptă din Marea Britanie – BNP – acordă o atenție deosebită chestiunilor privitoare la daunele asupra mediului, epuizarea petrolului, foamete și furnizarea de alimente. Pentru fasciști ca ei, schimbarea climatică furnizează oportunitatea perfectă de a încerca să își susțină punctul de vedere conform căruia umanitatea este alcătuită din rase și națiuni aflate în permanent conflict și competiție. Ceea ce ar putea susține acești indivizi în fața efectelor schimbării climatice nu merită nici o atenție. În acest an, în Aprilie 2009, Alianța NATO și-a celebrat aniversarea de 60 de ani cu un summit la care s-a discutat noua direcție strategică a alianței. Un document de strategie publicat în Aprilie 2007 sublinia nevoia unei „abordări proactive”, în care prevenirea amenințărilor este esențială. Pentru strategiștii NATO există o varietate de amenințări în lumea nesigură din ziua de azi, de la terorism la crimă internațională, la neliniști provocate de crize alimentare, migrații extinse spre țări din alianța NATO și conflicte sociale ca rezultat al schimbării climatice. Documentul susține că „apărarea” corespunzătoare necesită conceptul de „securitate națională”, care cuprinde o „abordare comprehensivă” a armatei, poliției, politicienilor, cercetătorilor, academicienilor și societății civile, și încețoșarea continuă a securității interne și externe, pentru a construi „o arhitectură globală a securității”. Putem deja vorbi de o explozie pe piața globală a bazelor de date, cititoarelor biometrice, programelor de minare a datelor și alte noi tehnologii de control, cu corporații multinaționale determinate să obțină profituri uriașe. În toamna anului 2009, sub președenția Suediei, miniștrii de interne se vor întâlni în Stockholm pentru a decide planul următorilor cinci ani cu privire la securitatea internă în UE. „Programul Stockholm” va produce mai multă supraveghere a internetului, acces regulat la bazele de date ale poliției europene și colaborare mai intensă a poliției de frontieră în scopul luptei împotriva „migrației ilegale”. Va forța țările din afara UE să își ia înapoi cetățenii care intră în UE fără viză și va forța folosirea sistemelor de identificare biometrice și 12 �pe frecvențe radio (RfiD), precum și lărgirea agenției polițienești Europol și a câinelui de pază de la granița UE, Frontex. Libertatea de mișcare este un drept comun contestat. Înțeleasă ca o formă de globalizare de tip „grassroots”, migrarea este constrânsă, administrată și restricționată de un proces de transnaționalizare. Și odată cu o creștere a mobilității și migrației, migrația iregulată este percepută ca amenințare la ordinea globală și la integritatea statului național. „Proiectul Statul Național” este pus la încercare de un globalism neregulat. Granițele sunt o încercare de limitare și privatizare a libertății de mișcare ca drept comun. Oriunde apare migrația fizică, noi granițe sunt ridicate acolo unde cineva este „procesat”, „profilat”, „categorizat”, „filtrat”, „constrâns” sau „respins”. Granița este un teren de relații de putere inegale unde se realizează o selecție între cei folositori și cei nedoriți în raport cu cererile pieței. Granița este o zonă de conflict ce costă anual viețile multora care încearcă să traverseze frontierele în ciuda celor mai recente descoperiri tehnologice în materie de securitate, supraveghere și control. Acești oameni se sufocă în containere, se îneacă în râuri și mări, explodează pe terenuri minate sau sunt împușcați de poliția de frontieră. „No Borders” este o poziție anti-autoritară clară, ce luptă pentru libertatea mișcării pentru toți și abolirea granițelor, recunoscând în același timp injustiția masivă ce exploatează oamenii și resursele din toată lumea pentru beneficiul unui grup restrâns. Sistemul de imigrare al Fortăreții Europene este conceput pentru a conserva această diviziune. Și în timp ce UE lucrează în direcția constituirii unei Europe Unite, „Proiectul Stat Național”, continuă mult dincolo de granițele UE. Noi granițe sunt create și granițele existente sunt transformate pentru a exclude din Europa și grupul crescând al refugiaților din cauza mediului. 13 �O parte crucială a luptei No Borders este susținerea și clădirea unei mișcări radicale cu privire la schimbarea climatică, ce aduce în discuție folosirea amenințării haosului schimbării climatice ca scuză pentru controale și mai draconice ale migrației. Mișcarea radicală de acțiune pentru climă critică răspunsurile la haosul climatic oferite de guverne și corporații. Spre exemplu, raționalizarea carbonului, care ne va duce legați la ochi spre un stat polițienesc, combustibilii agricoli care vor lua terenul și hrana sudului globului pentru a hrăni mașinile și avioanele din nord, și comerțul cu carbon care aplică logica pieței pentru a rezolva o problemă a pieței. No Borders are în centru această rezistență față de intruziunea asupra libertăților noastre și vede că sistemele de control guvernamentale care sunt deseori testate pe migranți, ne vor afecta pe noi toți. Cei care au promovat și profitat de pe urma stilului nostru de viață bazat intens pe dioxid de carbon, sunt responsabili nu doar pentru concentrațiile actuale de gaze de seră din atmosferă, ci sunt și cei care insistă să își mențină pozițiile privilegiate, poziționându-se în fruntea noilor eco-tehnologii și capitalismului verde, în timp ce își fortifică mereu zidurile care îi împrejmuiesc. GEN: SCHIMBAREA CLIMATICĂ ESTE O CHESTIUNE FEMINISTĂ Pe măsură ce dovezile cu privire la schimbarea climatică devin din ce în ce mai convingătoare, lupta pentru cine urmează să încadreze cauzele, efectele și soluțiile pentru aceasta se va intensifica. Chestiunea vocilor care se vor face auzite și cele care nu, va continua să fie o problemă politică principală a timpurilor noastre, aducând în prim plan diviziuni de clasă, culoare, vârstă și gen. Femeile și copiii care trăiesc în sărăcie sunt cei mai puțin responsabili de schimbarea climatică și totuși cei mai afectați de impactul acesteia. Lipsiți de 14 �canalele de informații și excluși din structurile decizionale locale și internaționale, cei ce rezistă sunt criminalizați. Acesta este și cazul femeii indigene Mapuche care este în închisoare de mai bine de cinci ani pentru că și-a apărat teritoriul și pădurile împotriva companiilor de defrișare din Chile. Schimbarea climatică are un impact disproporționat asupra femeilor din regiunile rurale sărace. Femeile de aici îndeplinesc roluri combinate de producători și furnizori de mâncare, apă și combustibil, salariați, administratorii locuințelor și îngrijitorii bolnavilor. Responasabilitatea lor de a folosi și conserva terenul pentru mâncare și producție de combustibil și dependența lor de sol care rezultă din aceasta, le face vulnerabile în fața efectelor schimbărilor climatice, precum deșertificarea, eroziunea și degradarea solului. Scăderea recoltelor și capacității de susținere a animalelor, productivitatea scăzută și câștigurile scăzute, sunt consecințele acestor efecte. Biodiversitatea în scădere afectează rolul femeilor în îngrijirea medicală și accesul lor la plantele medicinale. Uităm repede că aproape 80% din populația lumii folosește medicina tradițională pentru a îndeplini nevoile medicale de bază. Astfel că atunci când resursele pe care aceste femei se bazează sunt subminate, siguranța alimentației lor și bunăstarea familiei lor sunt grav amenințate. Eliminarea resurselor naturale și scăderea productivității agricole nu fac decât să crească cumulul de muncă al femeilor, reducând mai departe timpul pe care îl au la dispoziție pentru a participa la procese decizionale (asta în cazul în care li se permite participarea la astfel de procese). În multe zone, femeile sunt gardienii principali ai pădurilor și ai biodiversității lor bogate. Femeile posedă cunoștințe avansate locale sau indigene despre speciile de copaci, plantele comestibile și cele cu capacități curative, dar rolul lor în conservarea pădurilor nu a fost încă recunoscut: femeile sunt aproape invizibile în discuțiile forestiere formale și mai ales în pozițiile decizionale. Vocile lor sunt ignorate atunci când aceeași pădure trebuie să dispară pentru a face loc unor plantații imense de eucalipt, deținute de corporații – eucaliptul este un copac cu lemnul tare, ce crește repede și este printre preferații industriei internaționale a produselor forestiere, care are un rol principal în acordurile guvernamentale internaționale cu privire la schimbarea climatică. În abordarea lor cu privire la comerțul de carbon, și la jocurile cu sisteme fictive de administrare a carbonului, negociatorii internaționali favorizează aceste proiecte la scară largă de absorbție a CO2 în sudul globului, în același timp 15 �marginalizând contribuțiile non-corporatise, non-etatiste și non-experte pentru stabilitatea climatică. Spre exemplu, în Minas Gerais, Brazilia, corporația Plantar S.A. a cerut finanțare de carbon pentru plantațiile sale cu monoculturi de eucalipt care se află în continuă expansiune. Aceste plantații nu fac doar să ocupe terenuri publice care, conform legii braziliene, aparțin țăranilor săraci, ci elimină și redirecționează sursele de apă departe de satele locale, reducând drastic biodiversitatea. „Mecanismul Dezvoltării Curate” al Protocolului de la Kyoto a închis efectiv ușa în fața soluțiilor de tip grassroots, non-corporatiste și la scară mică – cum sunt sistemele ce încurajează controlul local al pădurilor existente și îmbunătățirea capacității lor de absorbție a CO2 în timp ce produc provizii sustenabile de combustibil pe bază de lemn. În schimb, sunt create noi forme exclusiviste de drepturi de proprietate care opresc femeile din culegerea de lemne pentru foc și producerea de hrană. În același timp, aceste femei nu vor avea acces nici la puținele slujbe de „gardieni ai pădurilor” care urmează să fie create. Lupta pentru pământ este dusă paralel cu lupta pentru apă. Din cauza schimbării climatice, apa proaspătă va deveni din ce în ce mai puțină pe măsură ce temperaturile cresc și sursele naturale de apă vor seca. În aceste cazuri, privatizarea aplică o presiune și mai mare asupra distribuției juste a apei. Locuințele cu venituri mici, mai ales cele conduse de femei, se luptă să plătească sume imense pentru conexiuni la apă precum și plăți lunare adiționale. Prin urmare, femeile au avut un loc central în lupta împotriva vânzării serviciilor publice de apă către companiile transnaționale. Femeile suferă enorm în timpul războaielor, care se vor înmulți considerabil pe măsură ce oamenii se luptă pentru accesul la resursele în continuă scădere precum apa proaspătă și terenul arabil. În timp de război, femeile sunt deseori violate fără milă, atunci când violul este folosit ca armă militară, și sunt lăsate să aibă grijă singure de familiile lor în condiții precare în care soții lor sunt obligați să lupte. Atunci când vine vorba de dezastre naturale imediate – precum uraganele sau tsunami-urile – rețelele de preconizare a informațiilor și sistemele de prevenire sunt orientate spre bărbați și deseori nu iau în seamă canalele de informare ale femeilor. Din cauza accesului lor limitat la informații, femeile se confruntă cu 16 �riscuri sporite. Restricțiile culturale cu privire la libertatea de mișcare a femeilor pot contribui la această problemă. În timpul ciclonului din 1991 din Bangladesh, au murit mult mai multe femei decât bărbați pentru că avertizările timpurii erau difuzate în spațiile publice în care femeilor li se interzicea accesul iar femeile au amânat părăsirea caselor de frică să nu contravină standardelor culturale de modestie. Domeniul administrării dezastrelor este în mod similar dominat de bărbați, iar nevoile femeilor de informații și servicii în privința dezastrelor, sunt deseori neglijate. Femeile sărace în special nu au acces la informațiile care le-ar putea da impulsul necesar acționării în momentul impactului; sau pe termen lung, nu au acces la informațiile care le-ar ajuta să recunoască modele sistemice, și să recunoască faptul că injustiția, la fel ca justiția, este socială și are o istorie lungă. Schimbarea climatică este reală, dar în același timp este folosită ca nouă retorică pentru alimentarea vechilor sisteme de control și represiune. Asta înseamnă că trebuie să fim precauți în privința grijilor exprimate public despre amenințările apărute, și să judecăm dacă acestea sunt justificate sau sunt folosite pentru discursuri alarmiste ce servesc altor obiective mai problematice și reconfirmă represiunea. Spre exemplu, amenințarea populației: predicțiile cu privire la creșterea populației până după capacitatea de susținere a planetei sunt de mult cunoscute în cercurile interesate de mediu. Cei ce încearcă să mute vina pentru schimbarea climatică de la comportamentele de producție și consum din nord spre oamenii săraci din sud declară cu ușurință capitalismul nevinovat în această chestiune. Argumentul lor de „suprapopulare” nu îndrăznește să ceară o nouă formă de organizare socială care ar putea vedea pământul și resursele accesate și împărțite egal, contribuind la scăderea sărăciei și la stiluri de viață mai sustenabile, dar menționează implicit că fertilitatea unui anumit grup de femei trebuie controlată. În trecut, o astfel de logică a contribuit la implementarea politicilor publice opresive, profund dăunătoare sănătății și drepturilor femeilor sărace din toată lumea, femeilor de culoare și femeilor din clasa muncitoare. În contextul schimbării climatice, femeile sărace se văd confruntate cu mai multe probleme: combaterea patriarhatului, redobândirea controlului asupra pământului lor, hranei lor și resurselor lor de apă, dobândirea accesului la informații și la plantele medicinale, și în cele din urmă, păstrarea controlului asupra propriilor lor corpuri. 17 �Excluderea din negocierile internaționale cu privire la climă a femeilor, copiilor, săracilor și în general a vocii majorității oamenilor care urmează să fie cei mai afectați de consecințele schimbării climatice, înseamnă că astfel de negocieri sunt în întregime nedemocratice și ignoră soluțiile trăite deja de astfel de oameni. Sunt favorizate în schimb o serie de false soluții ce creează profituri uriașe pentru personajele privilegiate cărora li se permite accesul la masa negocierii, profituri obținute prin exploatarea celor exluși de la această masă. MILITARISM: DECLARAREA ÎNCĂLZIRII GLOBALE RĂZBOIULUI ÎMPOTRIVA Cu sumele de bani cheltuite pe război în fiecare an, iubiții noștri „conducători ai lumii” ar putea lejer îndeplini țintele internaționale cu privire la schimbarea climatică stabilite prin Protocolul de la Kyoto, precum și Scopurile de Dezvoltare Milenară pentru eliminarea sărăciei și pentru dezvoltare; ar putea introduce energie eficientă și tehnologii locale de energie regenerabilă pentru toată lumea și ar putea preveni imensele distrugeri ale mediului și ale vieții umane și animale... Dar ce sunt prioritățile bugetare atunci când actualele relații de putere au nevoie de susținere și reconfirmare, mai ales în astfel de timpuri de crize multiple? Războiul este o mare afacere și o industrie majoră care înflorește pe timp de criză. El singur asigură crize constante fie prin forța fizică sau prin discursuri politice care justifică un flux financiar constant. Spre exemplu, de la extrema dreaptă și până la ong-urile de mediu mai moderate, un discurs de panică sugerează că un tsunami de trupuri urmează să ne lovească țările, că valurile înfometate de refugiați de mediu sunt așteptate să eșueze pe țărmurile noastre. Alarmismul cu privire la populație este legat aici cu un scenariu al schimbării climatice în care capacitatea de susținere în zonele supra-populate provoacă războaie, boli, foamete și în cele din urmă migrație spre nord. Găsim această narațiune amenințătoare și în documentul strategic al NATO discutat la 18 �summit-ul de la Strasbourg din Aprilie 2009, unde scenariile de schimbare climatică au fost folosite în scopul creșterii bugetelor pentru controalele de frontieră militare interne și externe și pentru legitimarea războiului personal al NATO împotriva fiecărui grup de refugiați pe care i-a creat. Dacă ne uităm mai departe la rolul armatei în criza climatică vedem că aparatul militar consumă disproporționat proviziile de energie: energie pentru construcția vehicolelor și armelor, energie pentru construcția și dărâmarea bazelor și facilităților militare, energie pentru construcția drumurilor pentru accesul militar și energie consumată în timpul reconstrucției lucrurilor explodate de armată. Ca să nu mai vorbim de energia consumată de partenerii militari, precum NASA și industria nucleară. În cazul SUA, ironia este că armata folosește cantități enorme de petrol pentru a alimenta un război în Iraq, dus cel puțin parțial pentru asigurarea controlului american viitor asupra proviziilor de petrol. Pentagonul este unicul cel mai mare consumator de petrol din lume. Până la 10% din totalul emisiilor de dioxid de carbon sunt rezultatul activității militare. Un singur avion KC135 folosește 44 de galoane (167 litri) de combustibil pe minut – aceeași cantitate de dioxid de carbon ca și 2000 de mașini. Forțele militare ale lumii sunt de asemenea responsabile pentru eliminarea a mai mult de două treimi de CFC-113 în stratul de ozon. Armata SUA este unicul cel mai mare poluant și generează mai multe toxine anual decât cele mai mari 5 companii de chimicale combinate... și așa s-a dus pe apa sâmbetei amprenta ecologică. Pe lângă impactul direct al războiului, rămâne și contaminarea chimică și uneori radioactivă a aerului și a pânzei freatice, scurgerile de petrol sau pădurile incendiate, și bineînțeles devastarea caselor și infrastructurii locale, punând în pericol habitatul oamenilor și animalelor generații la rând. Foamea de resurse se extinde dincolo de combustibilii fosili precum petrolul. Folosirea de metale precum aluminiu, cupru, nichel și platină de către armată este mai mare decât cererea totală pentru aceste materiale din partea de sud a globului. Deși în sudul globului trupele paramilitare antrenate de SUA duc războaie împotriva micilor fermieri neînarmați și comunităților indigene, delocalizate de pe terenurile lor ce urmează să fie privatizate în scopul minării pentru bauxită (aluminiu), cupru sau uraniu, aceste războaie sunt purtate cu kalașnikov-uri, bâte și cuțite, războaie pentru control și dobândire de câștiguri de 19 �pe urma materiilor brute necesare realizării de încă și mai multe războaie cu tancuri, avioane de luptă și rachete. Între timp, în acele regiuni unde impactul schimbării climatice este deja vizibil, războaiele pentru surse de apă potabilă și teren arabil au reclamat deja multe vieți. Profiturile ce pot fi făcute din soluțiile capitalismului verde pentru schimbarea climatică, precum plantațiile pentru absorbția carbonului și combustibilii agricoli, nu fac decât să intensifice furturile neo-coloniale de terenuri. Noua orientare spre energia nucleară profită de zonele de conflict și de represiunea necesară în jurul zonelor de extragere a uraniului, produsul de îmbogațire al uraniului eliminat fiind o resursă binevenită pentru placarea tancurilor, realizarea bombelor și gloanțelor pentru mitraliere. Capitalismul rezultă în nevoia de război continuu și rate de extragere a resurselor în continuă creștere, provocând degradarea mediului, schimbare climatică și injustiție socială și încă și mai mult război. Soluțiile pentru schimbarea climatică în cadrul acestui sistem nu fac decât să alimenteze mașinăria războiului și să întărească regimurile autoritare de control, degradând mai departe drepturile animalelor și indigenilor. Armata SUA a lansat recent „războiul împotriva schimbării climatice”, desemnând „armata ca pion central în lupta împotriva schimbării climatice”. O nouă frontieră în lupta pentru libertate și justiție... ENERGIA ENERGIE NUCLEARĂ ȘI PRODUCȚIA CENTRALIZATĂ DE În urmă cu doar un deceniu, industria nucleară era moartă și îngropată. Costurile ridicate ale construcției și funcționării centralelor de energie nucleară, sarcina imposibilă de a dispune în siguranță de deșeurile nucleare și catastrofele umane și de mediu de la 20 �Cernobâl, Tokaimura și Three Mile Island (printre multe altele) au făcut ca energia nucleară să fie o formă de producție de energie foarte indezirabilă. Unele țări europene au făcut chiar planuri pentru eliminarea completă a energiei nucleare. Dar recent, într-un moment de geniu strategic, industria nucleară și-a construit o linie de viață din schimbarea climatică. În contextul negocierilor climatice internaționale, lobby-iști neînduplecați propun energia nucleară ca soluție cu emisii scăzute de carbon pentru problema climatică. În decursul ultimilor 4 ani au introdus cu succes energia nucleară înapoi în programul politicilor energetice europene în ceea ce a fost numită „renașterea nucleară”. La sfârșitul lui 2005, parlamentarii UE au semnat o „Declarație cu privire la Schimbarea Climatică și Energia Nucleară”, inițiată de Foratom (Forumul Atomic European, o asociație pentru industria energiei nucleare din Europa). „Energia nucleară ar trebui să joace un rol din ce în ce mai important în lupta internațională împotriva schimbării climatice și să rămână un pilon al energiei UE și al politicii de mediu”, spunea acea declarație. „Suntem ferm convinși că folosirea crescândă a energiei nucleare – unica cea mai mare componentă în lupta împotriva schimbării climatice – este esențială”. Dar energia nucleară nu este nici eficientă, nici eficace în reducerea emisiilor de CO2; nu este o sursă regenerabilă de energie, și este egală cu, dacă nu chiar mai rea decât, energia obținută din combustibilii fosili, în ce privește devastarea pe care o produce prin minerit, deșeuri și dezafectare. Luând în considerare toți pașii necesari pentru producerea electricității într-o uzină electrică, realitatea arată că producția de energie nucleară creează cantități mari de CO2, prin mineritul de uraniu, îmbogățirea și transportul în jurul lumii, construcția și dezafectarea clădirilor și procesarea, transportul și stocarea deșeurilor radioactive. Toate acestea consumă cantități enorme de energie pe bază de carbon precum combustibilul și cărbunii. Chiar și o extindere masivă a energiei nucleare până în 2050 ar produce doar o reducere de 4% a emisiilor de gaze de seră. Chiar uzinele de energie nucleară emit cantități necunoscute de gaze de seră mult mai puternice decât dioxidul de carbon – precum cloro și hidrofluorocarbonul, care elimină ozonul, precum și hexafluorul. Emisiile nucleare vor crește odată cu trecerea timpului pe măsură ce scăderea surselor de 21 �uraniu va spori cantitatea de energie necesară pentru minarea aceleiași cantități de uraniu folositor. Mai mult, un număr din ce în ce mai mare de studii ne spun că dacă am înlocui complet toate energia generată de combustibilii fosili cu cea nucleară, ar exista destul uraniu viabil economic pentru a alimenta reactoarele timp de doar 3-4 ani. Dar nu e vorba doar de gaze de seră. La fel ca și cărbunele și petrolul, uraniul este extras din terenurile indigenilor din toată lumea; minarea uraniului, energia nucleară și industriile armelor nucleare sunt responsabile pentru abuzurile drepturilor omului și delocalizarea comunităților indigene din Sudul Australiei, Arizona, New Mexico, India, China și Africa. Indigenii ale căror terenuri și comunități sunt distruse sunt aceiași oameni care au fost angajați în proces, necunoscând hazardurile biologice ale lucrului cu materiale radioactive. La sfârșitul lui 2006, indigeni din toată lumea, victime ale minării uraniului, testării nucleare și deșeurilor nucleare, au emis o interzicere globală a minării de uraniu pe terenurile native. Profitarea de pe urma deșeurilor nucleare Uraniul Eliminat (UE) este deșeul nuclear rămas după activitățile de îmbogățire pentru industria de energie nucleară. EU este scump și periculos de stocat, așa că e vândut la un preț foarte mic producătorilor de armament. Ambele industrii profită puternic de pe urma acestei tranzacții. Fiecare kilogram de uraniu îmbogățit, gata pentru reactor, care este produs, lasă în urmă șapte kilograme de EU. EU este un metal greu toxic din punct de vedere chimic și radioactiv, ce elimină radiații alfa, beta și gama. Este folosit în muniția perforantă datorită densității sale foarte mari – de 1,7 ori mai mare decât aliajul și ca armură în tancurile de luptă, în rachetele de croazieră Tomahawk și în unele tipuri de mine de teren. Estimările cu privire la munițiile UE consumate ajung la 280 de tone în Războiul din Golf din 1991 de către forțele Statelor Unite și Marii Britanii și 14 tone în Balcani în a doua jumătate a anilor 1990 de către NATO. A existat de asemenea un consum pe scară largă în invazia din Iraq în 2003 și de asemenea în Afghanistan în 2001. Folosirea uraniului eliminat în armamente lasă în urmă deșeuri toxice și radioactive ce contaminează terenul și apa ani de zile după finalul războiului, otrăvind oamenii și ecosistemurile care sunt obligate să supraviețuiască acolo. 22 �Menținerea unei infrastructuri de energie centralizată Pentru unii oameni, nu e mare lucru de câștigat din repetarea argumentelor cunoscute cu privire la costuri, intensitatea carbonului, capacitatea și riscurile energiei nucleare. Aceste argumente sunt deja destul de cunoscute. Dar un alt aspect crucial al argumentului împotriva energiei nucleare, care este deseori ignorat - și un motiv din care această tehnologie periculoasă a fost adoptată cu entuziasm de guverne în loc de energiile regenerabile locale – este faptul că e pur și simplu o înlocuire convenabilă a producției de energie profitabilă, tehnocrată, centralizată și deținută de industrie, într-un moment în care combustibilii fosili devin repede de neacceptat din punct de vedere social. Societățile moderne au creat sisteme socio-tehnice care leagă producția, distribuția, și consumul în tipare coerente. Regimul actual de energie este caracterizat de sisteme mari, complexe, centralizate și administrate ierarhic ce poziționează „utilizatorii de energie” ca „consumatori de energie”, achiziționând de la un sistem energetic a cărui structură internă nu prezintă nici un interes public. Producția centralizată de energie servește la centralizarea puterii politice și economice, deconectează comunitățile de responsabilitatea și controlul asupra energiei și creează un sistem vast, risipitor. În prezent, aproape toate discuțiile despre viitorul energiei slabe în carbon sunt principala presupunere a generației centralizate prin sisteme la scară largă. Chiar și energia vântului este promovată cu imagini ale fermelor masive de mori de vânt. Energia geotermală, nucleară, hidroenergia, hidrogenul și bioenergia, principalele sisteme cu emisii scăzute de carbon, sunt toate proiecte la scară largă bazate pe un sistem de producție centralizată. Dar dezvoltarea unor astfel de sisteme energetice, promovate ca soluții pentru schimbarea climatică, schimbă doar furnizorii sistemului, continuând cu caracteristicile sociale și politice și cu economia politică a infrastructurii actuale, alimentată de combustibilii fosili, împuternicind relațiile capitaliste și autoritare. Orice discuție despre relația noastră socială cu producția și consumul de energie este lăsată la o parte sau ignorată complet. Dacă e să recuperăm democrația, un element esențial trebuie să fie democratizarea producției de energie. 23 �Negocierile internaționale Printr-un acord post-Kyoto, care urmează să fie semnat la COP15 în Decembrie, industria nucleară speră să obțină credite pentru ceva ce nu poate furniza: producție de energie curată, ieftină și sigură. Includerea în mecanismele „flexibile” (Mecanismul Dezvoltării Curate și Implementarea Comună) va permite națiunilor bogate să construiască uzine energetice în alte țări și să primească credite de poluare pentru reducerea emisiilor de carbon. Timp de zece ani, industria nucleară a făcut un lobby neobosit pentru ca uzinele de energie nucleară să fie incluse în MDC. Acum au pus ochiul pe mecanismul de Implementare Comună (IC). Dacă va avea succes, companiile vor primi credite de carbon pentru construirea uzinelor de energie nucleară pe teritoriul „economiilor în curs de dezvoltare” din Sud și în „economiile în tranziție” din Europa Centrală și de Est. Cei ce insistă ca energia nucleară să fie inclusă în MDC susțin că vor să împartă aceste tehnologii progresive cu țările din toată lumea, și că guvernele ar trebui să fie libere să decidă pentru ele însele care tehnologii sunt sustenabile și care nu. Unele țări din Sud susțin opțiunea nucleară, împreună cu promisiunea sa de capacitate suplimentară, dar altele se tem că acele credite de carbon ale energiei nucleare vor favoriza proiectele uriașe în defavoarea proiectelor sustenabile mai mici. Lobby-ul nuclear a recunoscut că un accent pus pe energiile regenerabile va afecta investițiile în energia nucleară, și implicit o subliniere a politicii energiei nucleare, cu suplimentarea guvernului participant, va însemna o investire redusă în energiile regenerabile. Industria nucleară a deturnat în ultimii zece ani discursul schimbării climatice pentru a împinge cu succes guvernele într-o nouă rundă de uzine de energie nucleară în toată Europa. Multe state membre, printre care Marea Britanie, Cehia, Finlanda, Franța, Italia, Lituania, Polonia, Suedia și Elveția fac acum planurile sau sunt deja în procesul de construcție al noilor uzine nucleare sau de extindere a celor vechi. Suedia a ridicat o interdicție de 30 de ani pusă noilor uzine nucleare, Italia a semnat un acord cu Franța pentru cel puțin patru centrale nucleare, și dezbateri cu privire la „noi construcții” au loc în Germania, Belgia, Olanda și Ungaria. Astfel de producție de energie privatizată, centralizată, la scară largă este exact opusul reducerii sau localizării producției de energie care este evident necesară 24 �în lupta cu schimbarea climatică. Energia nucleară reprezintă doar un simplu declanșator al furnizorilor de combustibili fosili sau de uraniu, punând pe planul doi orice provocare la adresa organizării sociale, politice și economice actuale a producției și consumului de energie și relațiile și dinamica de putere pe care o astfel de organizare o creează și o susține. Se întâmplă de asemenea ca aceasta să fie scumpă, periculoasă, puternic emitentă de carbon, finită și deșeul său să fie o materie brută ieftină și convenabilă pentru armele de război ce folosesc uraniul eliminat. PRODUCȚIA HRANEI ȘI SCHIMBAREA AGRICULTURA INDUSTRIALĂ, INDUSTRIA ANIMALELOR ȘI PRĂBUȘIREA ECOSISTEMULUI CLIMATICĂ: CREȘTERII E bine cunoscut faptul că metodele noastre moderne de producție a hranei – agricultura industrială și carnea obținută din intensa industrie a creșterii animalelor – depind în mare parte de combustibilii fosili și creează cantități mari de emisii de dioxid de carbon. De cealaltă parte a monedei, capacitatea noastră de a produce hrană va fi redusă grav de consecințele schimbării climatice. În toată lumea, micii fermieri și rețelele precum Via Campesina luptă pentru suveranitatea hranei și producției agricole sustenabile la scară mică. Între timp, agroafacerile și companiile agrochimice precum Monsanto stau în jurul meselor la negocierile climatice interguvernamentale propunând o intensificare și mai mare a agriculturii industriale ca „soluție” a lor pentru schimbarea climatică. Sistemul modern de producție a hranei folosește cantități mari de pesticide și fertilizatori petrochimici toxici și mașinării puternice, dependente de petrol pentru ararea, irigarea și recoltarea pământului; transportă hrana mii de mile peste continente, de la producție la consum, ținândo la frigider zile sau săptămâni cât este în tranzit, pe rafturile din supermarket-uri și apoi acasă înainte de a fi mâncată. Agricultura tradițională se baza pe plantarea unei diversități de culturi care atrageau o varietate de insecte, dintre care unele sunt 25 �inamici naturali ai insectelor dăunătoare. Agricultura la scară industrială preferă plantațiile mari cu monoculturi; asta lasă câmpurile fără gama obișnuită de insecte, iar culturile devin vulnerabile la dăunători, necesitând o creștere a folosirii pesticidelor. Mult din pesticidul stropit se scurge în pânza freatică și este o sursă majoră de poluare a apei în toate regiunile agricole din lume. Pesticidele provoacă de asemenea eroziunea și distrugerea solului omorând milioane de organisme microscopice și habitaturile lor care mențin fertilitatea și structura solului. Distrugerea și eroziunea necesită apoi creșterea continuă a cantității de fertilizatori petrochimici folosiți pentru menținerea rezultatelor la nivele constante. În ciuda numărului de animale pe care îl creștem, fermierii industriali folosesc fertilizatori artificiali făcuți din gaze naturale în loc să folosească fertilizantele naturale (balega) pentru a menține nitrogenul în sol. Asta provoacă eliminarea a și mai mult oxid de nitrogen, care este un gaz de seră foarte puternic. Pe lângă nivelele ridicate de petrochimicale folosite pentru menținerea sistemului, agricultura industrială împreună cu creșterea intensă a animalelor necesită defrișări extinse și schimbarea scopurilor terenurilor. Arderea pădurilor și savanelor pentru crearea de noi terenuri cu scopul creșterii animalelor și cultivării grâului (din care cea mai mare parte este folosit pentru hrana vitelor) provoacă emisii masive de CO2, iar secarea mlaștinilor în scopuri similare duce la eliminarea de mari cantități de metan. Aceste practici contribuie puternic la schimbarea climatică. Pe măsură ce metodele industriale de agricultură distrug solul, există o nevoie continuă de ardere a din ce în ce mai multe păduri pentru a furniza noi terenuri, și noi soluri, pe care să fie crescute culturi. Mai mult, defrișările provoacă scăderea apei evaporate dintr-o zonă, ceea ce duce la scăderea precipitațiilor. Rezultatul este o recoltă mai slabă ce forțează fermierii de soia și de vite să folosească restul de pădure tropicală chiar mai repede, perpetuând o spirală descendentă. Sistemul industrial a „închis”, timp de secole și în toată lumea, terenurile agricole, alungând cu forța micii fermieri și țărani de pe 26 �terenurile lor, pentru a fi folosite de corporații cu scopul de a crește culturi profitabile pentru export precum cacao, sfeclă de zahăr sau soia. Milioane de oameni își pierd terenurile și comunitățile, precum și independența și capacitatea de a-și crește propria hrană: ei pot apoi accesa hrana doar prin intermediul pieței, forțându-le intrarea în rândul muncitorilor salariați ca singură opțiune pentru supraviețuire. Rezultatele agricole crescânde, folosind petrochimicale și noi tehnologii, au un efect mic asupra ratelor globale de foamete pentru că ignoră problemele de acces la teren și putere de cumpărare și distrage atenția de la soluțiile reale precum redistribuirea terenurilor și agricultura sustenabilă și disponibilă. Cât despre producția de carne, în vârful nenorocirilor bine cunoscute ale creșterii industriale de animale – condițiile inumane, furajele modificate genetic, hormonii și antibioticele cu care sunt îndopate animalele și practicile folosite pentru măcelărire – producția intensivă de carne și lactate din toată lumea este responsabilă pentru aproximativ 18% din gazele de seră cauzate de oameni. Asta înseamnă mai mult decât procentul provocat de traficul și transportul global combinate. Doar în cadrul Uniunii Europene, numere extrem de mari de animale (153 de milioane de porci, 123 de milioane de vaci, 99 de milioane de oi, mai mult de 500 de milioane de găini și aproape 11 milioane de tone de carne de pui) sunt produse pentru consum de hrană în fiecare an. Animalele produc gaze de seră precum dioxidul de carbon (CO2) și metanul (CH4 – aproximativ de 62 de ori mai puternic decât CO2) în timpul procesului de digestie, în timp ce alte gaze de seră cum este oxidul de nitrogen (N20 – în jur de 275 de ori mai puternic decât CO2) vin în mare parte din bălegarul în descompunere. Creșterea industrială a animalelor folosește în același timp și mult mai multă energie decât modurile tradiționale de creștere a animalelor pentru hrană, necesitând cantități mari de combustibili fosili, fertilizatori industriali și 27 �chimicale sintetice. Rata de energie obținută din combustibili fosili introdusă, și energia hranei produse – fără a include procesarea și distribuția hranei – este de aproximativ 3:1 pentru toate produsele agricole ale SUA, dar pentru carnea de vită produsă industrial rata este de până la 35:1. În multe părți din lume, consumul de carne este considerat un lux. Creșterea prosperității în sudul globului duce la adoptarea tiparelor vestice de consum de carne, punând presiune pe teren pentru producția de grâu în plus necesar hrănirii vitelor, însemnând că din ce în ce mai puțin pământ este disponibil pentru producția efectivă de hrană. În general, o treime din terenurile arabile ale lumii sunt folosite pentru producția de furaje. Ironia acestui lucru este că schimbarea climatică este în acest moment responsabilă de scăderea dramatică a caselor naturale și a habitatelor animalelor, contribuind la extincția a milioane de specii pe care nu le-am domesticit încă pentru consumul nostru propriu. Multe specii de animale și de plante nu sunt capabile să se adapteze destul de repede la temperaturile medii în creștere și la tiparele meteo schimbătoare ce afectează la rândul lor lanțul trofic, ducând la moartea a și mai multe specii. Dr. James Hansen, om de știință, acum fost șef pe probleme de mediu la institutul spațial NASA, a spus că „schimbarea climatică va deveni cauza principală a dispariției speciilor...Punctul terminus al vieții pe planetă va fi atunci când se pierd atât de multe specii interdependente încât ecosisteme întregi se prăbușesc”. Imaginea iconică a schimbării climatice e ursul polar care înoată disperat până moare printre ghețarii topiți. Asta e o imagine tragică, dar în același timp una ce nu face dreptate varietății de ecosisteme ce se prăbușesc din cauza schimbării climatice și dezastrelor naturale pe care le provoacă. Temperaturile în creștere, creșterea precipitațiilor, inundațiile și secetele ce rezultă din încălzirea globală amenință să întrerupă sistemele agricole din toată lumea, reducând dramatic numărul de terenuri arabile disponibile pentru creșterea hranei. Țările din sudul globului vor fi lovite cel mai puternic din cauza localizării lor – cele ce sunt mai aproape de Ecuator au în mod natural temperaturi mai ridicate, iar acele temperaturi sunt mai apropiate sau deja mai ridicate decât temperatura potrivită pentru agricultură. Anotimpurile și tiparele de vreme devin deja imprevizibile și extreme. Schimbarea climatică întrerupe și modifică în același timp și organismele dăunătoare și bolile, ridicând riscurile puse agriculturii de peste tot. 28 �În câteva locuri, precum Europa de Nord și America de Nord, temperaturile mai ridicate vor duce inițial la creșterea producției, dar acest rezultat va fi mult mai mic decât ar fi necesar pentru a înlocui volumul de teren ce se va pierde din cauza celorlalte efecte ale schimbării climatice. Până recent, agricultura a fost neglijată în negocierile UNFCCC. Cu toate acestea, intensificarea continuă a agriculturii industriale este acum propusă ca parte a soluției pentru problemele schimbării climatice, la care a contribuit de la bun început, făcându-se propuneri pentru introducerea agriculturii ca sursă de credite prin intermediul Mecanismului Dezvoltării Curate; spre exemplu, agrocombustibilii și plantele modificate genetic sunt ambele propuse și validate ca „soluții” pentru schimbarea climatică. Agro-combustibilii sunt promovați ca o alternativă „verde” la combustibilii fosili, sunt obținuți din plante oleaginoase sau zaharoase precum sfecla de zahăr, rapița, palmierul uleios, soia sau jatrofa, pentru folosirea în alimentarea mașinilor, avioanelor și pentru generarea de energie în centralele electrice. Zone mari de teren sunt necesare pentru a crește destul agrocombustibil pentru a înlocui o cantitate mică de combustibil fosil. Agrocombustibilii devin motivul principal pentru distrugerea pădurilor tropicale. Ei provoacă semnificativ mai multe gaze de seră decât combustibilii fosili pentru că sunt distruse ecosisteme întregi pentru a face loc culturilor necesare producerii lor. Agrocombustibilii vin din agricultura industrială la scară largă; din moment ce agricultura industrială este una din cele mai mari cauze ale schimbării climatice, extinderea ei pentru cultivarea plantelor necesare producerii de agrocombustibili este o idee periculoasă. Un purtător de cuvânt al ONU a atenționat că 60 de milioane de oameni ar putea deveni în curând „refugiați ai agrocombustibililor” – oameni alungați de pe pământurile lor pentru a face loc culturilor de agrocombustibili. Doar în Argentina, 200 000 de familii au fost alungate de pe terenurile lor, pentru soia – mult mai mulți vor fi delocalizați de noua explozie a agrocombustibililor obținuți din soia. 29 �Mai mult, expansiunea rapidă a agrocombustibililor a fost una din cauzele principale ale crizei alimentare din 2007-2008, când multe din prețurile alimentelor au crescut cu peste 10%, declanșând revolte în toată lumea, oamenii nemaiputând să-și permită să cumpere orez sau porumb. Folosirea culturilor de hrană pentru a obține combustibil pentru mașini și folosirea terenurilor pentru cultivarea agrocombustibililor în loc de cultivarea hranei, duce la creșterea prețurilor hranei, însemnând că mai puțini oameni din toată lumea își vor permite să se hrănească. Culturile modificate genetic (OMG) sunt deja promovate de corporații ca soluție pentru insecuritatea alimentară ce va rezulta din efectele schimbării climatice. Ni se spune că aceste culturi modificate genetic vor crește productivitatea și că tehnologia OMG va creea plante ce sunt rezistente la secete și la alte probleme agricole cauzate de schimbarea climatică. Ce nu ni se spune este că această contaminare cu OMG a sistemului alimentar duce la pierderea biodiversității și slăbește ecosistemele agricole, făcându-le vulnerabile la boli, creând toleranță la pesticide a insectelor dăunătoare, iar pierderea varietăților de culturi reduce potențialul unui ecosistem de a se adapta la schimbarea climatică. Culturile de OMG contribuie ele însele la schimbarea climatică în măsura în care sunt folosite pentru justificarea defrișărilor continue. Majoritatea culturilor de OMG produse astăzi sunt folosite pentru a hrăni animalele și pentru a susține o industrie cu emisii puternice a creșterii animalelor (în același timp otrăvind pe ascuns lanțul trofic). Și, în mod convenabil pentru companiile de chimicale (precum Monsanto, care deține deja 95% din toate culturile de OMG din lume, producând în același timp pesticidele și fertilizatorii necesari creșterii acestora), culturile de OMG necesită o folosire ridicată a pesticidelor și fertilizatorilor chimici. Culturile de OMG se potrivesc foarte bine cu dorința corporatistă de a patenta semințele astfel ca acestea să poată fi comercializate în exclusivitate, fiind astfel foarte profitabile. În special pentru comunitățile rurale, cele mai mari din lume și cele mai afectate de schimbarea climatică, modificarea genetică a agriculturii îi va împiedica să aibă acces la semințe, provocând și mai multă sărăcie, foame și prin urmare destrămarea comunităților și crearea de refugiați de mediu. Pentru consumatorii nordici, lipsa controlului și măsurilor de siguranță impuse asupra produselor OMG va slăbi alegerea consumatorului și va avea un impact puternic asupra sănătății, cum ar fi toleranța crescândă la antibiotice și o incidență sporită 30 �a alergiilor și cancerului. În cele din urmă, culturile de OMG sunt un alt pas spre un model de agricultură intensivă de monoculturi pentru export global, bazată în mare parte pe folosire intensivă a combustibililor fosili, servind doar la slăbirea capacității noastre de a face față unui colaps major – practic, politic și fizic. Dar în realitate, n-ar trebui să fie așa. Rețeaua internațională a organizațiilor fermierilor, Via Campesina, subliniază și demonstrează că agricultura la scară mică reduce emisiile de carbon și efectele schimbării climatice, în același timp minimizând impactul agriculturii asupra plantelor și animalelor, precum și asupra aerului, apei și solului. Practicile de creștere a culturilor diversificate și organice cresc populațiile de păsări și mamifere din ferme și asigură o biodiversitate biologică pentru planetă. În termeni de conservare și intensificare a productivității solului și biodiversității, agricultura sustenabilă la scară mică este mult mai benefică și eficientă decât practicile industriale. Agricultura industrială și creșterea intensivă a animalelor ne devastează terenurile, apa și aerul, amenințând acum și stabilitatea climei. Folosirea masivă a produselor biologice și chimice provoacă daune majore mediului precum și boli și decese în rândul oamenilor, în timp ce plantațiile mari de monoculturi reduc diversitatea plantelor și animalelor planetei. Practicile de distrugere a habitatului pun în pericol sălbăticia, iar practicile agriculturii industriale provoacă nenumărate suferințe animalelor. Proprietatea corporatistă centralizată a sistemului nostru de producție a hranei distruge în același timp și comunitățile de fermieri din toată lumea, conducând la sărăcie în masă și foamete. Schimbarea climatică este deja gravă și cel mai probabil se va înrăutăți, rezultând în pierderi de teren, schimbări imprevizibile asupra condițiilor de creștere naturală și extincția a milioane de specii. Între timp, cei ce conduc distrugerea stau la mese de discuții ale negocierilor internaționale, folosind schimbarea climatică drept scuză pentru extinderea mai departe a acestui sistem nesustenabil și poluant, propunând soluții care servesc doar la extinderea și centralizarea controlului corporatist asupra producției hranei. Problema nu poate fi rezolvată doar prin simpla reglementare a folosirii unor anumite chimicale, sau prin interzicerea produselor omg în unele țări. Problema este sistemică, și prin urmare, necesită o soluție ce dezmembrează și înlocuiește întregul sistem. 31 �Ultimele cuvinte (pentru acum).... Dezastrul social reprezentat de schimbarea climatică este deja evident. Nu mai poate fi considerat „doar” o problemă de mediu, sau doar un subiect de dezbatere al oamenilor de știință. Adevărata întrebare acum este cum va aduce capitalismul schimbarea climatică de partea sa, sau dacă schimbarea climatică poate furniza ruptura revoluționară de care lumea are atât de mare nevoie. Riscurile nu au fost niciodată atât de mari: Revoluție sau Moarte este cea mai nouă certitudine științifică. Am văzut împăratul fără hainele sale – de-atât de multe ori – dar de frica dezastrului climatic i se oferă încă prezumția de nevinovăție. Pentru că dacă nu el, atunci cine are capacitatea de a ne salva? Atunci când guvernele de la mesele de negocieri sunt atât de departe de oamenii pe care ar trebui să-i reprezinte, și corporațiile și-au obținut puterea și locurile la aceste mese chiar prin practicile responsabile pentru schimbarea climatică, își vor schimba oare în mod onorabil comportamentele pentru beneficiul umanității și ecosistemului de care depindem? Sau vor continua să extindă sistemul proprietății private, exploatării și tehnocrației, împreună cu granițele și războaiele necesare pentru menținerea acestora? Ar trebui să nu încetăm niciodată să punem astfel de întrebări și trebuie să continuăm să expunem împăratul, dar acum e momentul să-l dăm jos pentru totdeauna de pe tronul său, și apoi să dăm foc acestui tron - și câte credite de carbon înseamnă asta? Orice alternative reale la sistemul capitalist care a creat această mizerie ne vor arunca în conflict cu interese puternice, cu oamenii din spatele acestor interese și cu soldații lor. Crearea și apărarea soluțiilor reale de dedesubt nu vor veni fără luptă. La fel ca schimbarea climatică, apărarea noastră trebuie să fie fără frontiere. 32 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource De ce schimbarea climatică nu este o chestiune de mediu (2009) Subject The topic of the resource Capitalism: piețe, piețe peste tot! Clase, muncă și schimbarea climatică. Muncitori din toată lumea, uniți-vă, salvați-o! Migrația, granițele și schimbarea climatică Gen: schimbarea climatică este o chestiune feministă Militarism: declararea războiului împotriva încălzirii globale Energia nucleară și producția centralizată de energie Producția de hrană și schimbarea climatică: agricultura industrială, fermele industriale și prăbușirea ecosistemului Description An account of the resource traduere F.A. / 32 p. Source A related resource from which the described resource is derived http://federatia-anarhista.blogspot.com/2010/06/de-ce-schimbarea-climatica-nu-este-o.html Publisher An entity responsible for making the resource available Federația Anarhistă Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2009 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource broșură Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2009, Iași 2009 anti-capitalism broșură capitalism ecologie Federația anarhistă feminism Granițe Iași mediu migranți muncă schimbare climatică Traducere Traduceri https://anarhiva.com/files/original/b01400e5d4df218908295e9ca9e1f391.pdf 89a96e760ed333970be2138cf044466b PDF Text Text Tensiunea anarhistă Alfredo M.Bonano �Sunt mereu într-o oarecare măsură rușinat când pregătesc un discurs, cel puțin la început. Iar această rușinare crește în cazul a ceea ce numim în mod eronat conferințe, sau după cum cineva încearcă modest să le camufleze, dezbateri-conferințe. La urma urmei, e vorba de cineva care vine din altă parte, poate din altă generație, ca și cum ar năvăli din trecut. Cineva care stă în această clasă pentru a ține un discurs și în mod ciudat, poate chiar periculos, seamănă cu cei care îți macină creierii cu intenții destul de diferite. Dacă ascultați cu atenție veți descoperi că, în spatele aparențelor, există o diferență considerabilă în conceptele pe care urmează să le subliniez. Primul dintre aceste concepte ia forma unei întrebări: Ce este anarhismul? Poate părea ciudat că abordez o asemenea chestiune în această situație, din moment ce știu sigur că sunt mulți anarhiști aici, pentru că îi cunosc personal. Și pe lângă orice altceva, anarhiștii ar trebui măcar să știe ce este anarhismul. Dar este necesar să luăm în mod repetat în discuție întrebările de genul „Ce este anarhismul?”. Chiar și în câteva cuvinte. De ce trebuie să facem asta? Asta nu se întâmplă în mod normal în alte expresii de viață, în alte activități sau gânduri ce se definesc cu o bază de a fi ceva sau altceva. Așa că anarhiștii continuă să-și pună aceeași întrebare: Ce este anarhismul? Ce înseamnă să fii anarhist? De ce? Pentru că nu este o definiție care poate fi dată odată pentru totdeauna, pusă într-un seif și considerată patrimoniu ce trebuie abordat încetul cu încetul. A fi anarhist nu înseamnă a ajunge la o certitudine; sau a spune o dată pentru totdeauna, „Iată, de acum încolo dețin adevărul și prin urmare, cel puțin din punctul de vedere al ideii, sunt o persoană privilegiată”. Oricine gândește astfel este anarhist doar cu numele. În schimb, anarhistul este cineva care se pune într-adevăr la îndoială, ca persoană, și se întreaba: Ce este viața mea în funcție de ceea ce fac și în relație cu ceea ce gândesc? Ce legătură reușesc să păstrez în fiecare zi în tot ceea ce fac, un mod de a fi anarhist continuu și de a nu cade pradă înțelegerilor, de a nu face compromisuri zilnice, etc? Anarhismul nu este un concept ce poate fi închis într-un cuvânt, precum o piatră de mormânt. Nu este o teorie politică. Este un mod de a concepe viața, iar viața, fie ca suntem tineri sau în vârstă, bătrâni sau copii, nu este ceva definitiv: este o miză pe care trebuie să o jucăm zi după zi: Când ne trezim dimineața și ne punem picioarele pe pământ, trebuie �să avem un motiv destul de întemeiat pentru a ne trezi; dacă nu avem acest motiv, atunci contează prea puțin dacă suntem anarhiști sau nu. Am putea la fel de bine să rămânem în pat și să dormim. Și pentru a avea un motiv întemeiat trebuie să știm ce vrem să facem pentru că pentru anarhism, pentru anarhist, nu există nici o diferență între ceea ce facem și ceea ce gândim, dar există o transformare continuă a teoriei în acțiune și a acțiunii în teorie. Asta face ca anarhistul să nu fie la fel cu nimeni altcineva, care are alt concept de viață și cristalizează acest concept într-o practică politică, în teorie politică. Asta e ceea ce în mod normal nu vi se spune, asta e ceea ce nu citiți în ziare, asta e ceea ce nu e scris în cărți, asta e ceea ce școala ține geloasă ascuns, pentru că acesta este secretul vieții: nu separați niciodată gândirea de acțiune, lucrurile pe care le știm, lucrurile pe care le înțelegem, de lucrurile pe care le facem, lucrurile cu care ne desfășurăm acțiunile. Iată ce face diferența între un politician și un revoluționar anarhist. Nu cuvintele, nu conceptele și, dacă îmi permiteți, în anumite privințe nici măcar acțiunile, pentru că nu concluzia lor extremă – să spunem radicală – în atac este cea care diferențiază și caracterizează acțiunile. Nici măcar acuratețea în alegerea obiectivului nu le califică, ci modul în care persoana, camaradul care efectuează aceste acțiuni, reușește să le transforme într-un moment expresiv din viețile lor, o caracterizare specifică, un înțeles, o calitate a vieții, bucurie, dorință, frumusețe, nu realizare practică, nu realizarea forțată a unei sarcini care este în mod fatal un final prin ea însăși și permite cuiva să spună: „Am făcut ceva astăzi” departe de mine, la periferia existenței mele. Iată, aceasta este o diferență. Iar din această diferență se naște o alta, una considerabilă din punctul meu de vedere. Oricine credă că lucrurile ce trebuie făcute sunt în afara noastră și sunt realizate ca un număr de successe și eșecuri – viața este o scară, uneori urci, uneori cobori, uneori lucrurile merg bine, iar uneori merg rău – iată, oricine crede că viața e alcătuită din astfel de lucruri; spre exemplu, figura clasică a politicianului democratic (de dragul artei, cineva cu care poți vorbi, un tip prietenos, tolerant, care are o latură permisivă, crede în progres, în viitor, într-o societate mai bună, în libertate), o astfel de persoană, care probabil nu poartă o jachetă la două rânduri, nici cravată, îmbrăcat obișnuit, o persoană care de aproape arată ca un camarad și care se și declară ca fiind un camarad, această persoană poate foarte bine să fie un �polițist, nu are nici o importanță. De ce nu? Există polițiști democrați, era represiunii uniformei s-a terminat, represiunea are astăzi aspecte prietenoase; ne reprimă cu o mulțime de idei grozave. Cum putem identifica această persoană atunci, acest democrat, cum îl putem recunoaște? Și dacă ne trage vălul peste ochi împiedicându-ne să-l vedem, cum ne putem apăra de el? Îl putem identifica astfel: pentru el viața este o realizare, viața lui este alcătuită din realizarea lucrurilor, o realizare cantitativă care se desfășoară în fața ochilor săi, și nimic mai mult. Atunci când vorbim cu cineva, nu putem cere să îi vedem carnetul de membru. Ideile lor ne fac deseori să ajungem complet derutați și incapabili de a înțelege orice pentru că suntem cu toții vorbăreți de treabă și cu toții elogiem frumusețea toleranței s.a.m.d. Cum putem vedea că avem un dușmai înaintea noastră, cel mai rău dintre toți dușmanii noștri? Pentru că măcar de vechiul fascist ne puteam apăra. El lovea, iar dacă eram în stare, noi loveam înapoi, mai tare. Acum lucrurile s-au schimbat, situația s-a schimbat. Astăzi poate fi chiar dificil să pescuiești un bătăuș fascist. Dar individul pe care încercăm să-l descriem, acest democrat peste care dăm peste tot, la școală, în Parlament, pe străzi sau în uniforma polițaiului, un judecător sau un doctor, acest tip este dușmanul nostru pentru că el privește viața într-un mod diferit față de modul în care o privim noi, pentru că pentru el viața este un alt fel de viață, nu este viața noastră, pentru că pentru el noi suntem extratereștri și nu văd de ce ar trebui ca noi să-l considerăm locuitor al planetei noastre. Aceasta este linia separatoare dintre noi. Pentru că, conceptul său cu privire la viață are o natură cantitativă, pentru că măsoară lucrurile cum ar fi succesul, sau dacă vreți, eșecul, dar mereu dintr-o perspectivă cantitativă iar noi le măsurăm diferit și la asta ar trebui să ne gândim: în ce fel are viața un alt înțeles pentru noi, un înțeles care este calitativ diferit? Prin urmare, acest gentleman prietenos ne umple de critici și spune „Da, anarhiștii sunt oameni buni dar sunt ineficienți. Ce-au făcut ei vreodată de-a lungul istoriei? Ce stat a fost vreodată anarhist? Au realizat vreodată guvernarea fără guvernare? O societate liberă, anarhistă, o societate fără putere, nu este cumva o contradicție?” Și această piatră critică ce ne izbește este cu siguranță consistentă, pentru că de fapt, dacă privești îndeaproape orice caz în care anarhiștii s-au apropiat de realizarea utopiei lor a unei societăți libere, cum a fost în Spania sau Rusia, dacă privește aceste cazuri cu atenție, găsești aceste construcții ca �fiind într-o oarecare măsură, deschise la critică. Sunt cu siguranță revoluții, dar nu sunt revoluții libertariene, nu sunt anarhie. Deci, atunci când acești gentlemeni spun, „Sunteți utopici, voi anarhiștii sunteți visători, utopia voastră nu ar funcționa niciodată”, trebuie să răspundem „Da, e adevărat, anarhismul e o tensiune, nu o realizare, nu o tentativă concretă de a aduce anarhia mâine dimineață”. Dar trebuie să fim de asemenea capabili să spunem „Dar voi, distinși domni democrați, din guvernul care ne controlează viața, voi care credeți că ne puteți pătrunde în capuri, în creiere, care ne guvernați prin opiniile pe care le formați zilnic în ziarele voastre, în universități, școli, etc., ce ați realizat domnilor? O lume în care să merite să trăiești? Sau o lume a morții, o lume în care viața este o afacere, lipsită de orice calitate, de orice însemnătate? O lume în care cineva care ajunge la o anumită vârstă, e pe cale să iasă la pensie, și se întreabă, „Dar ce am făcut cu viața mea? Care a fost sensul trăirii a atâția ani?” Asta ați realizat, asta e democrația voastră, ideea voastra despre popor. Guvernați un popor, dar ce înseamnă un popor? Cine sunt oamenii? Sunt oare atât de mici, nici măcar foarte semnificativi, unii care votează, merg la alegeri, vă votează pe voi, nominalizează o minoritate care la rândul ei nominalizează o altă minoritate chiar mai mică decât prima, care ne guvernează în numele legii? Dar ce sunt aceste legi dacă nu expresia intereselor unei mici minorități, îndreptate intenționat din start înspre beneficiul propriilor lor perspective de îmbogățire, consolidarea puterii lor ș.a.m.d.? Voi guvernați în numele puterii, o forță care vine din ce? Dintr-un concept abstract, voi ați realizat o structură pe care credeți că se poate construi ceva... Dar cum, în ce fel s-a construit vreodată în istorie? În ce condiții trăim astăzi, dacă nu în condițiile morții, ale aplatizării calității? Aceasta este critica pe care trebuie să le-o aruncăm înapoi susținătorilor democrației. Dacă noi, anarhiștii, suntem utopiști, suntem astfel ca tensiunea înspre calitate. Și împotriva reducerii, împotriva atrofierii trăite într-o dimensiune a pagubelor posibile minime pentru ei și a pagubelor maxime pentru marele număr de oameni ce sunt exploatați, contra acestei realități mizerabile ne opunem utopia, care cel puțin este o utopie a calității, o tensiune înspre un alt viitor, unul care va fi în mod radical diferit față de ceea ce trăim acum. �Astfel că toate remarcile făcute de oricine vă vorbește în numele realismului politic, oameni ai statului, profesori (care sunt servitorii oamenii statului), teoreticieni, jurnaliști și intelectualii care trec prin sălile de clasă și care în discursurile lor vorbesc cu cuvintele calme și tolerante ale realistului, despre cum în orice caz, nimic altceva nu e posibil, realitatea e așa cum e, e nevoie să facem sacrificii; iată, acești oameni vă trag pe sfoară. Vă înșeală pentru că puteți face altceva, pentru că fiecare dintre noi e în stare să se ridice în numele demnității noastre rănite, în fața unei asemenea înșelătorii. Pentru că fiecare dintre noi poate să-și dea seama că a fost înșelat, pentru că în sfârșit am realizat ce se face în detrimentul nostru. Și ridicându-ne împotriva tuturor acestor lucruri, putem schimba nu doar realitatea lucrurilor din interiorul limitelor în care este posibil să le cunoaștem, ci și viața cuiva, care poate fi făcută să merite trăită. Cineva se poate trezi dimineața, poate pune picioarele pe pământ, se poate uita în oglindă și își poate spune, „Măcar am reușit să schimb lucrurile, cel puțin în ceea ce mă privește” și poate simți că este o persoană demnă de a-și trăi viața, nu o marionetă în mâinile unui păpușar pe care nici măcar nu-l poți vedea destul de clar încât să-i poți scuipa în față. Iată de ce anarhiștii revin mereu la întrebarea cu privire la ce este anarhismul. Pentru că anarhismul nu este o mișcare politică. Sau mai degraba pentru că este, dar doar într-o măsură minoră. Faptul că mișcarea anarhistă se prezintă istoric ca mișcare politică nu înseamnă că acest lucrul epuizează tot potențialul anarhist de viață. Anarhismul nu își găsește rezolvarea în grupul anarhist Cuneo sau în grupuri din Turin, Londra sau de oriunde altundeva. Acela nu este anarhism. Bineînțeles că sunt anarhiști acolo, sau cel puțin cineva poate presupune că sunt, genul de camarazi care și-au început propria insurecție individual, au devenit conștienți de contextul obligativității și constrângerii în care sunt forțați să trăiască. Dar anarhismul nu este doar atât, este de asemenea o tensiune, calitatea vieții, forța pe care reușim să o extragem din noi înșine, capacitatea de a schimba realitatea lucrurilor. Anarhismul este acest întreg proiect de transformare, aflat în legătură cu ceea ce descoperim în noi înșine atunci când realizăm propria transformare personală. Prin urmare nu este un fapt cuantificabil care poate fi legat de istorie. Nu este de asemenea nici un eveniment care va apărea pur și simplu pe parcursul timpului, prin intermediul anumitor teorii, oameni, mișcări precum și, de ce nu, acte revoluționare concrete. Există �întotdeauna ceva mai mult decât suma acestor elemente, și acest ceva mai mult continuă să facă anarhismul să existe în alte feluri. Avem deci nevoie continuă să menținem o relație între această tensiune spre ceva complet diferit, ceva negândit, nerostit, o dimensiune pe care trebuie să o atingem fără să știm foarte bine cum, și experiența zilnică a lucrurilor pe care le putem face și pe care le facem. O relație concretă de schimbare, de transformare. Primul exemplu care îmi vine în minte în această chestiune este un alt element contradictoriu. Gândiți-vă la conceptul din spatele afirmației „există probleme de rezolvat”. Aceasta este o frază clasică. Cu toții avem probleme de rezolvat. Viața însăși este o problemă ce trebuie rezolvată. Traiul este o probleme, condițiile noastre sociale, faptul că trebuie să rupem cercul care ne constrânge, și până la întâmplări simple de zi cu zi. Considerăm toate acestea ca fiind o problemă. Iar aici găsim marea neînțelegere. De ce? Structurile care ne oprimă (Cred că mulți dintre cei prezenți aici sunt studenți) susțin că problemele pot fi rezolvate și că ei le pot rezolva pentru noi. Mai mult, folosesc exemplul problemelor ce sunt rezolvate în geometrie, matematica, etc... Dar acest tip de problemă, problemele matematicii care sunt prezentate ca fiind rezolvabile, sunt probleme false, care nu sunt de fapt rezolvate deloc. Răspunsurile la aceste probleme sunt simple repetiții ale aceleiași probleme în altă formă, în termeni tehnici, o tautologie. Cineva spune un lucru și răspunde repetând același lucru în alt fel. Astfel că, în principiu, problema nu este deloc rezolvată, ci doar repetată. Iar când vorbim despre rezolvarea unei probleme care implică viețile noastre, ale tuturor, existența noastră zilnică, vorbim de întrebări de o complexitatea atât de ridicată încât nu pot fi reduse la o simplă afirmație a problemei. Să luăm, spre exemplu, „problema poliției”. Existența poliției constituie o problemă pentru mulți dintre noi. Nu poate exista nici un dubiu cu privire la faptul că polițistul este un instrument de represiune folosit de Stat pentru a ne împiedica să facem anumite lucruri. Cum rezolvi o astfel de problemă? Poate fi rezolvată problema poliției? Simpla întrebare se dovedește a fi absurdă. Nu poate fi vorba de rezolvarea problemei poliției. Cu toate acestea, dintr-un punct de vedere democratic ar fi posibilă rezolvarea unor aspecte, prin democratizarea anumitor structuri, prin schimbarea atitudinilor polițiștilor, și așa mai �departe. Dar să credem că aceasta ar putea fi soluția problemei controlului și represiunii ar fi pe cât de prostesc, pe atât de lipsit de logică. De fapt, nu este nimic altceva decât o modalitate de a regla represiunea în conformitate cu interesele puterii, ale Statului. Dacă o politică democratică este eficientă astăzi, o structură de control și represiune mult mai puțin democratică ar putea fi eficientă în viitor la fel cum a fost și în trecut și orice minorități rare, marginale care au crezut altfel în această chestiune vor fi înlăturate sau eliminate din rânduri. Când spun poliție, ma refer la orice structura represivă de la poliția militară la cea juridică, toate expresiile statului care servesc în scopul controlului și represiunii. Astfel, după cum puteți vedea, problemele sociale nu pot fi rezolvate. Înșelătoria operată de structurile democratice este exact pretenția lor de a rezolva astfel de probleme. Înșelătoria arată cum politicile democratice nu se bazează pe realitate sau măcar pe un minim de concretețe. Totul este montat pe supoziția că lucrurile pot fi îmbunătățite, pot fi rezolvate în timp, pot fi corectate. În cadrul acestui concept de îndreptare a lucrurilor rezidă conceptul de forță a puterii, și pe această îmbunătățire puterea stă și continuă să existe pe termen mediu și lung. Relațiile de putere se schimbă în timp ce noi așteptăm apariția schimbărilor pe care le-au promis și care nu apar niciodată. Pentru că aceste îmbunătățiri nu se materializează niciodată. Pentru că puterea se schimbă și se transformă pe sine pe parcursul istoriei, rămânând în același timp mereu aceeași. O mână de oameni, o minoritate de oameni privilegiați care țin frâiele puterii, își au grija intereselor proprii și păzesc condițiile supremației oricui se întâmplă să fie la conducere. Deci, ce instrumente avem pentru a lupta cu această stare de lucruri? Vor să ne controleze? Deci refuzăm controlul. Bineînțeles că putem face asta. Fără îndoială că facem asta, încercând să minimizăm daunele. Dar refuzul controlului într-un context social este valabil doar până într-un punct. Putem circumscrie anumite aspecte ale sale, putem țipa atunci când suntem loviți pe nedrept; dar cu siguranță există anumite zone ale puterii, în care regulile se numesc legi, semnele indică spații îngrădite și oameni care își spun polițiști ne împiedică să intrăm în ele. Nu e nici un dubiu, încercați să intrați în Parlament și vedeți ce se întâmplă. Nu știu. Anumite nivele nu pot fi depășite, anumite controale sunt inevitabile. �Prin urmare, ce facem pentru a ne opune acestei situații? Doar visăm pur și simplu? Avem o idee de libertate, care pe deasupra trebuie formulată cu atenție, pentru că nu putem spune: „libertatea pe care anarhiștii o vor este pur și simplu o reducere a controlului”. În acel caz ne-am găsi puși în fața următoarei probleme: „Dar unde ia sfârșit această reducere a controlului?” La un nivel minim, poate? Spre exemplu, ar deveni statul legitim pentru anarhiști dacă în loc să fie statul opresiv de astăzi ar deveni, să spunem statul minimal ideal al liberalilor? Nu, cu siguranță nu. Deci nu trebuie să gândim astfel. Nu este vorba de o încercare de limitare a controlului, ci de distrugerea completă a acestuia. Noi nu suntem pentru mai multă libertate. Mai multă libertate îi este data sclavului atunci când îi sunt prelungite lanțurile. Noi suntem pentru distrugerea lanțului, deci suntem pentru libertate, nu pentru mai multă libertate. Libertatea înseamnă absența tuturor lanțurilor, absența limitelor și tot ce reiese dintr-o astfel de afirmație. Libertatea este un concept dificil, necunoscut. Este unul dureros, dar cu toate acestea se vinde ca ceva frumos, dulce, liniștitor. Ca un vis atât de îndepărtat încât ne face să ne simțim bine, precum toate lucrurile care, fiind departe, constituie speranța și încrederea, o credință. Cu alte cuvinte, aceste lucruri intangibile care aparent rezolvă problemele zilei de azi, de fapt nu le rezolvă ci pur și simplu le încețoșează, le modifică, împiedicându-ne să avem o viziune clară asupra tuturor suferințelor timpurilor noastre. În regulă, într-o zi vom fi liberi. OK, lucrurile sunt în dezordine, dar în cadrul acestei dezordini există o forță subterană, o ordine involuntară independentă de noi înșine care funcționează în locul nostru, care treptat va schimba condițiile de suferință în care trăim și care ne va duce într-o dimensiune liberă unde vom trăi cu toții fericiți până la adânci bătrâneți. Nu, aceea nu e libertate, aceea e o escrocherie care seamănă dramatic de mult cu vechea idee a lui Dumnezeu care ne-a ajutat deseori, și încă ajută mulți oameni care azi suferă, pentru că acești își spun „foarte bine, suferim astăzi, dar ne va fi bine pe lumea cealaltă”. De fapt, după cum spune biblia, ultimii vor fi cei dintâi, însuflețind ultimii zilelor noastre, care se văd pe sine ca primii zilelor viitoare. Dacă am considera o astfel de idee de libertate ca fiind reală, nu am face nimic altceva decât să legănăm suferința zilei de azi, îngrijind rănile sociale în același mod în care preotul le vindecă pe cele ale săracilor care îi ascultă slujba, îmbătându-se cu ideea că împărăția lui dumnezeu îi va salva de suferința lor. Anarhiștii nu pot gândi astfel. Libertatea este un �concept destructiv care implică eliminarea absolută a tuturor limitelor. Libertatea este o idee pe care trebuie să o păstrăm în suflete, dar în același timp trebuie să înțelegem că dacă o dorim, trebuie să fim gată să înfruntăm toate riscurile pe care distrugerea le implică, toate riscurile distrugerii ordinii sub care trăim. Libertatea nu e un concept în care să ne așezăm liniștiți, cu speranța că îmbunătățirile vor apărea independent de capacitatea noastră reală de a interveni. Pentru a înțelege astfel de concepte, pentru a deveni conștienți de riscurile pe care cineva și le asumă atunci când se folosește de astfel de concepte periculoase, trebuie să fim capabili să formăm ideea în interiorul nostru. Există de asemenea destulă confuzie și în această privință. Se obișnuiește să se considere că orice ne trece prin minte este o idee. Cineva spune „Am o idee”, apoi încearcă să înțeleagă ce înseamnă acest lucru. Acela este conceptul Cartezian al ideii, opus celui Platonician, care este un punct de referință abstract, îndepărtat. Dar nu la asta ne referim atunci când vorbim de idee. Ideea este un punct de referință, un element de forță care este capabil să transforme viața. Este un concept încărcat cu valoare care devine un concept de forță, ceva care se poate dezvolta și care ne poate schimba relațiile cu ceilalți. Toate astea sunt o idee. Dar care este sursa din care apar aceste elemente care fac posibilă elaborarea unor astfel de idei? Școala, universitatea, ziarele, cărțile, profesorii, tehnicienii, televiziunea și așa mai departe? Ce ajunge la noi din aceste instrumente de informare și elaborare culturală? O acumulare considerabilă de informație cade peste noi, fierbe înăuntrul nostru, făcându-ne să producem opinii. Avem tendința de a avea opinii, nu idei. Aceasta este concluzia tragică. Ce este o opinie? Este o idee plată, o idee care a fost uniformizată pentru a putea fi acceptată de majoritatea oamenilor. Opiniile sunt idei de masă. Este important pentru putere ca aceste opinii să fie menținute pentru că prin intermediul acestora, prin intermediul controlului acestora, obțin rezultatele scontate, îndeosebi mecanismele de propagandă și de proceduri electorale prin folosirea mediei. Formarea noii elite a puterii vine din păreri nu din idei. Atunci ce înseamnă să te opui formării opiniilor? Înseamnă acumularea mai multor informații? Adică, opunerea contra-informațiilor cu informațiile? Nu, asta nu e posibil pentru că indiferent cum privești �lucrurile nu poți opune cantitatea enormă de informație cu care suntem bombardați zilnic cu contra-informații capabile de a „demasca” printr-un proces de investigație a cauzelor ascunse, realitatea care a fost acoperită de tot zgomotul de fundal. Nu, nu putem opera în acea direcție. Oricând încercăm să facem asta, ne dăm seama că e inutil, că nu putem convinge oamenii. De aceea anarhiștii consideră mereu chestiunea propagandei în mod critic: Da, bineînțeles, după cum puteți vedea, există aici o masă bine aprovizionată ca întotdeauna în cadrul acestui timp de inițiativă sau conferință. Exită mereu broșurile noastre, cărțile noastre. Suntem încărcați cu hârtii si suntem foarte pricepuți la publicarea de astfel de materiale. Dar acesta nu este singurul lucru pe care trebuie să-l facem, și în orice caz, nu conțin elemente de contra-informații, sau dacă, conțin, e doar accidental. Această muncă este îndreptată în principiu, sau ar trebui să fie, înspre construirea unei idei sau a unui număr de idei principale, un număr de idei puternice. Să dăm doar un exemplu. Pe parcursul ultimilor 3 sau 4 ani, s-a dezvoltat o chestiune despre care ziarele au raportat folosind termeni oribili precum „tangentopoli” sau „mâini curate” (procedur legale în curs în care mulți politicieni au fost condamnați pentru acceptarea de bani de la capitaliști în schimbul unor contracte în sectoarele de lucrări publice) și așa mai departe. Ce a impregnat această operațiune în mintea oamenilor? A construit părerea că legea este capabilă să îndrepte lucrurile, să condamne politicieni, să schimbe condițiile, astfel că ne poate duce de la vechile concepte tipice ale primei republici italiene la cele noi ale republicii a doua. Această părere, acest proces, sunt evident, foarte folositoare. Spre exemplu, a permis apariția unei „noi” elite a puterii care să o înlocuiască pe cea veche. Nouă până într-un punct, dar cu anumite caracteristici și reveniri triste ale vechilor obiceiuri și personaje. Așa funcționează opinia. Acum, gândiți-vă la compararea procesului de formare a opiniei, care este de un avantaj considerabil doar pentru putere, cu construcția unei idei-forță care ar putea fi o analiză detaliată a conceptului de justiție. Diferența este abisală. Dar care este corectă? Spre exemplu, cu siguranță a fost corect pentru mulți, și noi înșine considerăm ca fiind corect faptul că, fostul lider al partidului socialist Craxi a fost forțat să rămână închis în vila sa din Tunisia. Întreaga chestiune a fost destul de amuzantă, ne-a �făcut chiar să râdem, ne-a făcut să ne simțim bine pentru că e chiar drăguț când porcii de la acel nivel ajung să fie scoși din circulație. Dar este aceasta justiție adevărată? Spre exemplu, Andreotti este în dificultate. Se pare că l-a sărutat pe Riina (șeful mafiei) pe obraz. Astfel de știri cu siguranță că ne fac să zâmbim, ne fac să ne simțim mai bine, pentru că un porc precum Andreotti era enervant chiar și la un simplu nivel fizic, era destul și să-l vezi la televizor. Dar ce este această idee de justiție? Procurorii Di Pietro și Borrelli au o gloată de fani susținători. Milioane de oameni au fost atrași în acest proces de uniformizare a opiniei. Asupra conceptului de justiție trebuie să ne aplecăm într-un mod diferit? La ce ar trebui să conducă? Ar trebui să ne conducă la o recunoaștere a faptului că, dacă Craxi și Andreotti sunt responsabili atunci oameni precum Di Pietro sau Borelli sunt responsabili în aceeași măsură. Pentru că dacă primii sunt politicieni, ceilalți sunt cu toții magistrați. Conceptul de justiție înseamnă fixarea unei linii de demarcație între cei care susțin și apără puterea și cei care sunt împotriva ei. Dacă simpla existență a puterii este injustă și dacă toate încercările, dintre care pe unele dintre ele le-am și văzut, se dovedesc a fi nimic mai mult decât înșelătorii auto-justificatoare, orice om al puterii, mai mult sau mai puțin democratic, stă mereu de partea greșită a justiției indiferent ce face. Pentru a construi un astfel de concept de justiție înseamnă evident formarea unei idei, o idee ce nu se găsește în ziare, care nu pătrunde în săli de clasă și în amfiteatrele universităților, care nu poate deveni un element de opinie sau nu poate determina oamenii să voteze. De fapt, o astfel de idee duce la conflic intern. Pentru că în fața tribunalului unei persoane cineva întreabă, „Dar eu, cu ideea mea de justiție socială, cum o văd atunci când ceea ce face Di Pietro pare bun? Sunt și eu luat de val? Sunt și eu un instrument al opiniei, un terminal al marilor procese de menținere a puterii, devenind nu doar sclavul lor, ci și complicele lor?” Am ajuns în sfârșit acolo. Am atins punctul propriei noastre responsabilități. Deoarece, dacă este adevărat că pentru anarhiști nu există nici o diferență între teorie și acțiune, de îndată ce ideea justiției sociale se va aprinde în noi, ne va lumina creierul chiar și pentru o fracțiune de secundă, nu va putea să se stingă vreodată. Pentru că �indiferent ce credem, ne vom simți vinovați, ne vom simți complici, complici la un proces de discriminare, represiune, genocid, moarte, un proces de care nu ne vom mai putea detașa vreodată. Cum am putea să ne definim drept revoluționari și anarhiști altfel? Ce libertate am susține dacă ne-am oferi complicitatea asasinilor de la putere? Vedeți cât de diferită și de critică este situația pentru oricine reușește, printr-o analiză profundă a realității sau pur și simplu prin noroc sau ghinion, să lase o idee atât de clară precum ideea justiției, să le pătrundă în creier? Există multe astfel de idei. Spre exemplu, ideea libertății este similară. Oricine se gândește chiar și doar pentru un moment, la ce înseamnă de fapt libertatea, nu va mai putea niciodată să se mulțumească pe sine doar prin realizarea de acțiuni care să extindă vag libertatea situațiilor în care trăiesc. Începând cu acel moment, se vor simți vinovați și vor încerca să facă ceva pentru a-și alina senzația lor de suferință. Se vor teme că au greșit pentru că nu au făcut nimic până acum, și din acel moment, viețile lor se vor schimba complet. În principiu, ce vrea statul de la formarea opiniilor? Ce vrea puterea? Da, bineînțeles, vrea să creeze opinii de masă pentru că din acestea pot realiza anumite operațiuni precum votul, formarea grupurilor de putere, și așa mai departe. Dar asta nu e tot ceea ce vor. Ei vor consensul nostru. Vor aprobarea noastră. Iar consensul este obținut prin instrumente precise, în special cele de natură culturală. Spre exemplu, școala este unul din rezervoarele prin care se realizează consensul și se construiește viitoarea forță de muncă intelectuală și nu numai. Astăzi capitalismul necesită o cu totul altfel de persoană față de cei de care avea nevoie în trecut. Până recent, era nevoie de oameni cu capacități profesionale, o mândrie în această capacitate și calificări speciale. Situația este destul de diferită acum. Lumea muncii necesită un nivel de calificare modest, în timp ce calități ce nu existau și erau chiar de neconceput în trecut, precum flexibilitatea, adaptabilitatea, toleranța și capacitatea de a interveni în ședințe, etc. sunt acum cerute în locul lor. Unități de producție uriașe bazate pe linii de asamblare spre exemplu acum folosesc roboți sau sunt construite pe bazele conceptuale ale insulelor, grupuri mici lucrând împreunp, care se cunoscu unele pe altele și se controlează unele pe altele și așa mai departe. Acest tip de mentalitate nu se găsește doar în fabrică. Nu construiesc doar un „nou �muncitor”, ci un „nou om”; o persoană flexibilă cu idei modeste, destul de opaci în dorințele lor, cu nivele culturale considerabil reduse, limbaj sărăcăcios, lectură standardizată, o capacitate limitată de a gândi și o mare capacitate de a lua decizii rapide de genul „da” sau „nu”. Ei știu cum să aleagă între două posibilități: un buton galben, un buton roșu, un buton negru, un buton alb. Acesta este tipul de mentalitate pe care ei îl construiesc. Și unde îl construiesc? La școală, dar și în viața de zi cu zi. Ce vor face cu o astfel de persoană? O vor folosi pentru a realiza toate modificările necesare pentru restructurarea capitalului. Vor fi folositoare pentru o administrare mai bună a condițiilor și relațiilor capitalismului de mâine. Și care vor fi aceste relații? Se vor baza pe schimbări din ce în ce mai rapide, o chemare la satisfacerea dorințelor inexistente, dorințe ce sunt pilotate, determinate de grupuri mici ce devin din ce în ce mai numeroase. Această nouă persoană este chiar opusul a ceea ce suntem noi capabili să ne imaginăm sau să ne dorim, opusul calității, creativității, opusul dorinței reale, bucuriei vieții, opusul a toate acestea. Cum putem lupta împotriva realizării acestui om tehnologic? Cum putem lupta împotriva acestei situații? Putem aștepta să vină o zi, o mare zi care va întoarce lumea invers? Ceea ce anarhiștii ultimului secol numeau „la grande soiree”? Marea seară sau marea zi – „le grand jour” – în care forțe pe care nimeni nu le putea prevedea ar ajunge să preia conducerea, explodând într-un conflict social pe care cu toții îl așteptăm, numit revoluție? Astfel că totul se va schimba și va fi o lume a perfecțiunii și a bucuriei? Aceasta este o idee milenară. Acum că ne apropiem de sfârșitul mileniului, ar putea prinde rădăcini din nou. Dar condițiile sau schimbat. Aceasta nu este realitate, nu această așteptare ne interesează. Ceea ce ne interesează este un alt tip de intervenție, una cu mult mai modestă, dar una care este capabilă să obțină ceva. Ca anarhiști, suntem chemați să facem ceva. Suntem chemați de către propria noastră responsabilitate individuală și de ceea ce am spus mai devreme. Din momentul în care ideea ne luminează mintea, nu ideea anarhiei, ci a justiției, libertății, atunci când aceste idei ne luminează mințile și vedem înșelătoria din fața noastră – care astăzi, mai mult ca niciodată, poate fi definită ca înșelătorie democratică – ce putem face? Trebuie să ne punem pe treabă, iar acest lucru înseamnă să ne organizăm. Înseamnă să creăm condițiile de referință și de legătură între anarhiști, condiții care trebuie să fie diferite de cele din trecut. �Realitatea s-a schimbat. Cum am spus și mai devreme, ei construiesc un om diferit, un om de-calificat, și îl construiesc pentru că au nevoie să construiască o societate de-calificată. Au eliminat figura muncitorului din centrul concepției societății politice așa cum era, după de-calificarea lui. În trecut, muncitorul ducea greul exploatării. De aceea s-a crezut că această figură socială va da în mod necesar naștere revoluției. E suficient să ne gândim la analiza marxistă. Capitalul lui Marx este dedicat „eliberării” muncitorului. Atunci când Marx vorbește de om, se referă la muncitor. În analiza sa a valorii, el vorbește de ritmul de muncă; în analiza sa a alienării, el vorbește despre muncă. Nu e nimic care să nu fie referitor la muncă. Dar asta se întâmpla deoarece muncitorul era central în analiza Marxistă la momentul dezvoltării acesteia. Clasa muncitoare putea fi văzută ca fiind centrul structurii sociale. Folosind diferite analize, anarhiștii s-au apropiat de asemenea de o considerație conform căreia poziția muncitorilor era centrul lumii sociale. Gândiți-vă la analizele anarho-sindicale. Pentru anarho-sindicaliști era o chestiune de întindere a conceptului de luptă a sindicatelor până la consecințele ei extreme, eliberând-o de dimensiunea mai îngustă a negocierilor sindicale și transformând-o direct în realizarea revoluției prin grevă generală. Astfel, conform anarho-sindicaliștilor, societatea viitorului, societatea liberă anarhistă, avea să fie nimic altceva decât societatea prezentă eliberată de putere dar cu aceleași structuri productive, care nu ar mai fi în mâinile capitaliștilor ci în mâinile colectivelor care le-ar administra la comun. Acest concept este destul de inaplicabil astăzi din varii motive. În primul rând, pentru că transformarea tehnologică a făcut imposibilă existența unui singur pasaj de trecere între societatea prezentă și cea viitoare în care ne dorim să trăim. O trecere directă ar fi imposibilă din simplul motiv că nu e posibil să folosești tehnologia informației în forme libere, într-un mod eliberator. Noile tehnologii și aplicații tehnologice computerizate nu s-au limitat la aducerea anumitor modificări în anumite instrumente, ci au transformat de asemenea toate celelalte tehnologii. Fabrica, spre exemplu, nu este pur și simplu o structură a trecutului la care s-a adăugat tehnologia computerizată, ci a devenit o fabrică computerizată, care este destul de diferită. Având aceste lucruri în vedere, putem doar menționa aceste concepte într-un mod foarte general, pentru că ar necesita timp pentru a le discuta așa cum se cuvine. �Așa că trebuie să recunoaștem că nu e posibilă folosirea acestei moșteniri. Această trecere merge paralel cu sfârșitul mitului poziției centrale a clasei muncitoare. Acum, într-o situație în care clasa muncitoare practic s-a dezintegrat, posibilitatea unei exproprieri a mijloacelor de producție nu mai există. Deci care este concluzia? Singura concluzie posibilă este că acest set de instrumente de producție pe care îl avem în față trebuie să fie distrus. Singura modalitate posibilă este de a trece prin realitatea dramatică a distrugerii. Dacă revoluția pe care o imaginăm și care, mai mult, nu putem fi siguri că va veni vreodată, nu va fi revoluția trecutului care se vedea pe sine ca un singur eveniment care ar putea chiar să aibă loc într-o zi sau într-o seară, ci va fi o chestiune lungă, tragică și sângeroasă care ar putea trece prin procese de o violență de neconceput și de un dramatism extraordinar. Toate acestea sunt tipul de realitate spre care ne îndreptăm. Nu pentru că asta ne dorim, nu pentru că ne place violența, sângele, distrugerea, războiul civil, moartea, violul, barbaria. Nu de asta, ci pentru că este singurul drum plauzibil, drumul pe care transformarea dorită de cei care ne conduc și cei care sunt la putere l-au făcut necesar. Ei au început să meargă pe acest drum. Nu putem schimba toate astea cu un simplu avânt al imaginației, cu un simplu vis. În ipoteza trecută în care exista o clasă muncitoare puternică, cineva se putea păcăli cu privire la această trecere și se putea organiza în consecință. spre exemplu, propunrea organizatorică a anarho-sindicalismului a văzut o mișcare sindicalistă puternică, care, penetrând clasa muncitoare și organizând-o aproape în întregime, urmă să ducă la această expropriere și trecere. Acest subiect colectiv, care era mitic probabil de la început, nu mai există nici măcar în versiunea sa mitică așa că ce sens ar avea într-o mișcare sindicală de natură revoluționară? Absolut nici unul. Astfel că lupta trebuie să înceapă în altă parte, cu alte idei și metode. De aceea am dezvoltat o critică a sindicalismului și a anarhosindicalismului de aproape 15 ani. De aceea suntem, și ne definim, ca anarhiști insurecționari. Nu pentru că am considera că soluția este pe baricade – baricadele ar putea fi o consecință tragică a alegerilor care nu ne aparțin – ci suntem insurecționari pentru că, considerăm că acțiunea anarhistă trebuie să se confrunte în mod necesar cu probleme foarte serioase. Aceste probleme nu sunt dorite de anarhism ci sunt impuse de �realitatea pe care cei ce au puterea au construit-o, și nu le putem șterge doar prin puterea dorinței. O organizație anarhistă care se proiectează în viitor ar trebui să fie prin urmare agilă. Nu se poate prezenta pe sine cu caracteristicile stânjenitoare și greutatea cantitativă a structurilor trecutului. Nu se poate prezenta într-o dimensiune de sinteză precum organizațiile trecutului, în care structurile anarhiste susțineau că rezumă realitatea în „comisii” care tratau toate problemele diferite, luând decizii la congrese periodice pe baza tezelor care se întorceau chiar până în secolul trecut. Toate astea șiau găsit sfârșitul, nu pentru că a trecut un secol de când au fost gândite, ci pentru că realitatea s-a schimbat. De aceea susținem că există o nevoie de formare a mici grupuri bazate pe conceptul de afinitate, chiar și grupuri foarte mici alcătuite din foarte puțini camarazi care se cunosc unii pe alții și adâncesc cunoașterea, pentru că nu poate exista afinitate dacă unul nu are cunoștințe despre celălalt. Cineva poate recunoaște afinitățile cuiva pătrunzând în elementele ce determină diferențele acestuia, prin frecventarea reciprocă. Această cunoaștere este un fapt personal, dar este de asemenea și o chestiune de idei, dezbateri, discuții. Dar în legătură cu primele subiecte despre care am vorbit în această seară, dacă vă amintiți, nu se poate pătrunde în idei dacă nu există de asemenea și o practică de a realiza acțiuni. Astfel, există un proces reciproc continuu de dezbatere a ideilor și de realizare a acțiunilor. Un mic grup de camarazi, un mic grup care pur și simplu se întâlnesc seara la o discuție, nu ar fi un grup de afinitate ci un grup de prieteni, amici de pahar care se întâlnesc seara să discute despre orice se poate. În mod contrar, un grup care se întâlnește pentru a discuta lucruri și prin discuții se pregătește pentru a face ceva și prin acțiune contribuie la dezvoltarea discuției care se transformă într-o discuție despre lucrurile care trebuiesc făcute, acesta este mecanismul grupurilor de afinitate. Deci cum pot grupurile de afinitate să intre în contact cu alții atunci când cunoașterea profundă care ar trebui să fie în grupul respectiv nu există în mod necesar? Acest contact poate fi realizat prin organizarea informală. Dar ce este organizarea informală? Ar putea fi relații de tip informal între diferite grupuri de afinitate care intră în contact unele cu celelalte pentru a schimba idei și a face lucruri împreună, și drept urmare, �existența unei organizații, de asemenea foarte răspândită pe teritoriul țării, alcătuită din zeci sau de ce nu chiar sute de organizații, structuri, grupuri cu caracter informal bazate pe discuții, analize periodice, lucruri de realizat împreună etc. Logica organizațională a anarhismului insurecționar este diferită față de cea a organizațiilor pe care le-am menționat mai devreme referitoare la anarho-sindicalism. Formele organizaționale la care facem referire aici în câteva cuvinte, merită analizate mai în detaliu, lucru pe care nu îl pot face acum în cadrul unei conferințe. Dar o astfel de modalitate de organizare ar rămâne, după părerea mea, doar ceva din cadrul mișcării anarhiste dacă nu ar realiza relații dincolo de ea, adică prin construirea grupurilor externe, nucleelor externe, de asemenea cu caracteristici informale. Aceste grupuri nu ar trebui să fie compuse doar din anarhiști, oricine intenționează să lupte pentru a atinge anumite obiective, chiar unele circumscrise, ar putea să participe atât timp cât au în vedere un număr de condiții. În primul rând, conflictul permanent, adică grupuri cu caracteristica de a ataca realitatea în care se găsesc fără a aștepta ordine din altă parte. Apoi caracteristica de a fi „autonom”, adică de a nu depinde sau de a nu avea nici un fel de relații cu partide politice sau sindicate. În cele din urmă, caracteristica de a confrunta problemele una câte una și nu de a propune platforme de revendicări generice care s-ar transforma inevitabil în administrație pe marginile unui mini-partid sau unui mic sindicat alternativ. Rezumatul acestor idei ar putea să pară destul de abstract și de aceea înainte de a încheia aș vrea să dau un exemplu, pentru că unele dintre aceste lucruri pot fi înțelese mai bine în practică. Un model teoretic de acest tip a fost folosit într-o încercare de a preveni construcția bazei americane de rachete din Comiso, la începutul anilor 80. Anarhiștii care au intervenit timp de doi ani, au construit „ligi auto-gestionate”. Aceste ligi auto-gestionate erau mai precis grupuri nonanarhiste care operau în zonă cu singurul scop de a împiedica, construcția bazei prin distrugerea proiectului în curs de realizare. Ligile erau nuclee autonome caracterizate de faptul că singurul lor scop era să atace și să distrugă baza. Ei nu au preluat o întreaga serie de probleme, pentru că dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi devenit grupuri de sindicaliști cu scopul de, să spunem, apărare a locurilor de muncă, sau găsire de locuri de muncă sau rezolvare a altor probleme imediate. În schimb, singurul lor scop era să distrugă baza. A doua caracteristică era conflictul permanent, ex., din momentul în care aceste grupuri s-au �format ( nu erau grupuri în special anarhiste, dar în cadrul lor erau și anarhiști), au intrat în conflict cu toate forțele implicate în construirea bazei, fără ca, conflictul să fie determinat sau declarat de nici un organism reprezentativ sau de către anarhiștii care au promovat inițiativa. A treia caracteristică era autonomia completă a acestor grupuri, din moment ce nu aveau nici un fel de legături cu nici un partid sau sindicat. Lupta împotriva bazei este parțial cunoscută și parțial necunoscută. Și nu știu dacă este momentul să reiau povestea aici, căci vroiam doar să o menționez ca exemplu. Prin urmare, anarhismul insurecționar trebuie să depășească o problemă esențială. Trebuie să meargă dincolo de o anumită limită, altfel va rămâne nimic mai mult decât ideea de anarhism insurecționar. Asta înseamnă ca acei camarazi care au trăit acea insurecție de natură personală pe care am menționat-o mai devreme, acea iluminare ce produce o idee forță în interiorul nostru în opoziție cu zgomotul opiniei, și care formează grupuri de afinitate, să intre în contact cu camarazi din alte locuri printr-un tip informal de structură, realizând astfel doar o parte din muncă. Într-un anumit punct vor trebui să decidă, vor trebui să depășească linia de demarcație, să facă un pas dupa care nu v-a mai fi ușor să se întoarcă. Trebuie să intre într-o relație cu oameni care nu sunt anarhiști, cu privire la o problemă care este intermediară, circumscrisă (cum e, de exemplu, distrugerea bazei din Comiso). Indiferent cât de fantastică sau de interesantă ar fi fost această idee, cu siguranță nu era realizarea anarhiei. Ce s-ar fi întâmplat dacă cineva chiar ar fi reușit să intre în bază și să o distrugă? Nu știu. Probabil nimic, posibil totul. Nu știu, nimeni nu poate spune asta. Dar frumusețea realizării evenimentului destructiv nu se găsește în posibilele sale consecințe. Anarhiștii nu garantează nici unul din lucrurile pe care le fac. Ei scot în evidență responsabilitatea persoanelor și structurilor pe baza deciziei că sunt determinați să acționeze, și din acel moment sunt siguri de sine pentru că ideea lor de justiție le luminează acțiunile. Arată înspre responsabilitatea unei persoane, și înspre consecințele la care o astfel de responsabilitate duce. Aici găsim hotărârea de a acționa a anarhiștilor. Dar o dată ce acționează împreună cu alți oameni, trebuie de asemenea să încerce să construiască organisme ce sunt capabile să mențină și să creeze consecințe în lupta împotriva puterii. Nu trebuie să uităm asta niciodată. Iar acesta este un punct important asupra căruia �trebuie să reflectăm: puterea se realizează pe sine în timp și spațiu, nu este ceva abstract. Controlul nu ar fi posibil dacă secțiile de poliție nu ar exista, dacă înschisorile nu ar exista. Puterea legislativă nu ar fi posibilp dacă parlamentul nu ar exista, sau dacă nu ar fi mici parlamente regionale. Puterea culturală care ne oprimă, care fabrică opinii, nu ar fi posibilă dacă nu ar fi școlile și universitățile. Acum, școlile, universitățile, secțiile de poliție, închisorile, industriile, fabricile, sunt toate lucruri care se împlinesc în locuri anumite, în zone circumscrise în care putem doar să circulăm dacă respectăm anumite condiții și le jucăm jocul. Suntem aici acum pentru că am fost de acord să le jucăm jocul. Nu am fi putut să intrăm în clădire altfel. Asta e interesant. Putem folosi astfel de structuri. Dar în momentul atacului, astfel de locuri ne sunt interzise. Dacă am fi venit aici cu intenția de a ataca, poliția evident că ne-ar fi împiedicat. Iată, pentru că puterea prinde contur în spațiul fizic, relația anarhiștilor cu acesta este importantă. Bineînțeles, insurecția este un fapt individual și astfel în acel loc dinăuntrul nostru, noaptea, când ne pregătim de culcare, ne gândim „...ei bine, la ultima analiză, lucrurile nu sunt foarte rele”, cădem la pace cu noi înșine și adormim. Acolo, în acel anumit loc din interiorul nostru, în acel spațiu privat, putem circula așa cum dorim. Dar apoi trebuie să ne transferăm în spațiul fizic al realității sociale. Și spațiul fizic, când te gândești la el, este aproape exclusiv sub controlul puterii. Așa că, atunci când circulăm în acest spațiu, purtăm valoarea insurecției cu noi, aceste valori revoluționare, și le măsurăm într-un conflict în care nu suntem noi singurii prezenți/ Trebuie prin urmare să individualizăm obiective semnificative și să le verificăm existența - și, din fericire, aceste obiective există mereu, peste tot -, să contribuim la crearea condițiilor ca oamenii, cei exploatați, pe spatele cărora aceste obiective sunt realizate, să facă ceva pentru a le distruge. Consider că acest proces revoluționar este de natură insurecționară. Nu are scopuri (și asta e important) de natură cantitativp, pentru că distrugerea unui obiectiv sau împiedicarea unui proiect nu poate fi măsurată în termeni cantitativi. Se întâmplă câteodată ca cineva să îmi spună, „Dar ce rezultate am obținut?”. Atunci când se face ceva, oamenii nici măcar nu-i mai țin minte pe anarhiști după aceea. „Anarhiști? Cine sunt acești anarhiști? Monarhiști? Sunt cumva acei oameni care îl susțin pe rege?” Oamenii nu țin minte foarte bine. Dar de ce contează? Nu pe �noi trebuie să ne țină minte, ci lupta lor, pentru că lupta este a lor, noi suntem doar o ocazie în acea luptă. Noi suntem ceva în plus. În societatea eliberată în care anarhia a fost atinsă într-o dimensiune destul de ideală, anarhiștii, care sunt indispensabili în lupta socială la toate nivelurile, ar avea pur și simplu rolul de a împinge luptele din ce în ce mai departe, eliminând chiar și cele mai mici urme de putere și perfecționând permanent tensiune spre anarhie. Anarhiștii locuiesc pe o planetă inconfortabilă în orice caz pentru că atunci când lupta merge bine sunt uitați iar atunci lupta merge rău sunt făcuți responsabili, sunt acuzați că au abordat greșit, că au dus la concluzii greșite. Nu există atunci nici o iluzie cu privire la orice rezultate cantitative: dacă lupta realizată dintr-un punct de vedere insurecționar este corectă, a mers bine, rezultatele, dacă există, ar putea fi folositoare oamenilor care au adus-o la suprafață, cu siguranță nu anarhiștilor. E important să nu cădem pradă iluziei în care cad din păcate mulți anarhiști, de a crede că rezultatul pozitiv al unei lupte poate duce la o creștere a grupurilor noastre, pentru că nu este așa și asta duce sistematic la deziluzionare. Creșterea grupurilor noastre și creșterea numărului de camarazi este important dar asta nu se întâmplă prin rezultatele obținute cât prin construirea, formarea acestor idei-forță, clarificarea de care am vorbit mai devreme. Rezultatele pozitive ale luptelor și creșterea numerică în grupurile anarhiste sunt două lucruri care nu pot fi văzute ca proces de cauză și efect. Ele ar putea să fie conectate, sau ar putea să nu fie. Doar câteva cuvinte pentru încheiere. Am vorbit despre ce e anarhismul, ce e democrația și neînțelegerea cu care ne confruntăm constant; despre modurile în care structurile de putere pe care le numim capitalism modern, capitalismul post industrial, sunt transformate; despre unele structuri de luptă anarhiste care nu mai sunt astăzi acceptabile și despre modul în care cineva se poate opune realității puterii, și în cele din urmă, am menționat diferența dintre anarhismul tradițional și cel insurecționar al zilei de astăzi. Mulțumesc. � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Tensiunea anarhistă (2009) Description An account of the resource Alfredo M. Bonano / 20 p. Creator An entity primarily responsible for making the resource Alfredo M. Bonano Source A related resource from which the described resource is derived http://federatia-anarhista.blogspot.com/2009/10/anarchist-tension-by-alfredo-m-bonanno.html Publisher An entity responsible for making the resource available Federația Anarhistă Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2009 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource broșură Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2009. Iași 2009 Alfredo Maria Bonanno anarhism anarhism insurecționar broșură Federația anarhistă Iași Traducere Traduceri https://anarhiva.com/files/original/9a3949d3bdb9fac39dbd8f914af03473.pdf 6d829218207efa9833492cde14d2e64a PDF Text Text O istorie a antiimperialismului anarhist Lucien van der Walt, 2001 �Versiunea originală : « Towards a history of anarchist anti-imperialism », 2001. Traducere : Ravna, 2012. RO / https://iasromania.wordpress.com/2012/12/28/oistorie-a-anti-imperialismului-anarhist-lucien-vander-walt/ EN / https://lucienvanderwalt.com/2010/08/25/towardsa-history-of-anarchist-anti-imperialism-in-thisstruggle-only-the-workers-and-peasants-will-go-allthe-way-to-the-end-lucien-van-der-walt-2001/ 2 �O istorie a antiimperialismului anarhist În cadrul mişcării anarhiste există o tradiţie îndelungată de luptă împotriva imperialismului. Ea începe o dată cu anii ’60 ai secolului XIX şi continuă până astăzi. Din Cuba şi până în Egipt, din Irlanda şi până în Macedonia, din Coreea şi până în Algeria şi Maroc mişcarea anarhistă a plătit cu sânge opoziţia sa în faţa dominaţiei şi controlului imperialist. Cu toate că anarhiştii au avut o participare activă în luptele de eliberare naţională, totuşi, ei au susţinut mereu că distrugerea imperialismului şi a asupririi naţionale nu pot fi realizate decât cu preţul distrugerii Statului şi a Capitalismului şi crearea unei societăţi internaţionale anarho-comuniste. Acest lucru nu înseamnă însă că anarhiştii nu iau parte la luptele de eliberare naţională, care nu au astfel de scopuri precum cele de mai sus. În schimb, însă, anarhiştii sunt alături de luptele împotriva imperialismului din principiu, dar caută schimbarea caracterului de luptă naţională de eliberare în cel de luptă pentru eliberare socială. Astfel de mişcări ar trebui să fie atât anticapitaliste, cât şi anti-imperialiste, ar trebui să fie bazate pe internaţionalism decât pe un şovinism îngust, ar trebui să facă legătura directă între luptele din centrele imperialiste cu luptele din regiunile opresate, şi să fie controlate de clasa muncitoare şi de ţărănime, reflectând în acelaşi timp interesele lor. Cu alte cuvinte, noi suntem solidari cu mişcările anti-imperialiste, însă îi condamnăm pe aceia care se folosesc de aceste mişcări pentru a promova programe/agende culturale reacţionare (cum ar fi de exemplu, cei care se opun drepturilor femeilor în numele culturii) şi luptăm împotriva încercărilor capitaliştilor locali şi a clasei de mijloc de a deturna aceste mişcări. Ne opunem represiunii statale împotriva mişcărilor anti-imperialiste, la fel cum respingem dreptul statului de a decide care este şi care nu un protest legitim. Oricum, nu există nicio eliberare dacă toate schimbările poartă culoarea sau limbajul clasei capitaliste. Împotriva naţionalismului În acest punct ne diferenţiem noi de curentul politic care a dominat luptele de eliberare naţională încă din anii ’40 ai secolului XX: ideologia naţionalismului. 3 �Naţionalismul este o strategie politică care argumentează faptul că elementul-cheie al oricărei lupte anti-imperialiste este întemeierea statului naţional independent. Naţionaliştii susţin că în cadrul acestor state independente se va putea exercita voinţa naţiunii. Astfel, Kwame Nkrumah, vârful de lance în lupta pentru întemeierea statului naţional independent al Ghanei, susţinea că obiectivul era „să căutaţi pentru început obţinerea puterii politice, iar restul va veni de la sine”. Pentru a atinge acest ţel, naţionaliştii susţineau necesitatea unităţii claselor sociale din cadrul naţiunii opresate împotriva opresorului imperialist. Naţionaliştii tind să minimalizeze importanţa diferenţelor de clasă în cadrul naţiunii opresate, argumentând că experienţa comună a opresiunii naţionale face neimportante aceste diferenţe sau că noţiunea de „clasă” este un concept străin sau irelevant. Astfel, naţionaliştii caută să ascundă diferenţele de clasă în căutarea întemeierii statului-naţiune. Interesele de clasă care se ascund în spatele naţionalismului sunt evidente. Naţionalismul a fost, din punct de vedere istoric, o ideologie dezvoltată şi pusă în practică de burghezie şi de clasa de mijloc în cadrul naţiunii opresate. Este o formă de anti-imperialism care doreşte eliminarea imperialismului, dar păstrarea capitalismului, un anti-imperialism burghez care doreşte, mai pe scurt, să creeze un spaţiu mai larg, mai multe oportunităţi,  mai multe posibilităţi de a exploata clasa muncitoare locală şi de a dezvolta capitalismul burgheziei locale. Astfel, devine clar rolul nostru, ca anarhişti, în relaţiile cu naţionaliştii: putem lupta alături de naţionalişti pentru reforme limitate şi pentru a-i învinge pe imperialişti, dar luptăm împotriva statismului şi capitalismului naţionaliştilor. Rolul nostru este să câştigăm suportul maselor pentru viziunea anarhistă împotriva dominaţiei imperialiste, să-i câştigăm pe muncitori şi pe ţărani din mâinile naţionalismului şi să internaţionalizăm programul clasei muncitoare: anarhismul. Aceste lucruri cer participarea activă în luptele de eliberare naţională, însă necesită independenţă politică faţă de naţionalişti. Eliberarea naţională trebuie să fie diferenţiată de naţionalism, care este programul de clasă al burgheziei: noi suntem împotriva imperialismului, dar, de asemenea, suntem şi împotriva naţionalismului. Bakunin şi Internaţionala I Susţinerea luptei de eliberare naţională vine direct din opoziţia anarhismului faţă de structurile politice ierarhice şi de inegalităţile economice, precum şi din promovarea confederaţiilor internaţionale liber constituite, formate din comune şi asociaţii muncitoreşti auto-organizate. În acelaşi timp, totuşi, angajarea anarhismului pentru emanciparea generală socială şi economică înseamnă că anarhismul respinge soluţiile statiste la opresiunea naţională, soluţii care nu afectează guvernul şi capitalismul. 4 �Dacă cineva poate fi considerat părintele fondator al anarhismului revoluţionar, atunci acesta este Mihail Bakunin (1818-1876). Rădăcinile politice ale lui Bakunin se află în mişcările de eliberare naţională din Europa de Est şi el a rămas ataşat toată viaţă la ceea ce azi am putea numi „decolonizare”. Când Bakunin a trecut de la naţionalismul panslavist la anarhism în anii ’60 ai secolului XIX, imediat după dezastruoasa insurecţie poloneză din 1863, el a continuat să susţină luptele pentru auto-determinarea naţională. El se îndoia că „Europa imperialistă” va putea să ţină în lanţuri coloniile: „Două treimi din umanitate, 800 de milioane de asiatici adormiţi în servitutea lor se vor trezi inevitabil şi vor începe să se mişte”1. Bakunin a continuat să-şi declare „simpatia sa pentru orice ridicare naţională împotriva oricărei forme de opresiune”, afirmând că fiecare om „are dreptul de a fi el însuşi…nimeni nu are dreptul să-i impună îmbrăcămintea, obiceiurile, limba şi legile sale”2. Europa de Est Întrebarea crucială este, totuşi, în ce direcţie se îndreptă mişcarea de eliberare naţională şi la ce va ajunge? Pentru Bakunin, eliberarea naţională trebuie obţinută „în interesul politic, dar şi în cel economic al maselor”:  dacă lupta anti-colonială este dusă „cu interesul ambiţios de a pune bazele unui Stat puternic” sau dacă „este purtată fără popor” şi„în consecinţă, depinde de succesul unei clase privilegiate”, ea va deveni „o mişcare retrogradă, dezastruoasă, contra-revoluţionară”3. „Orice revoluţie exclusiv politică – dusă pentru apărarea independenţei naţionale sau pentru schimbări interne – şi al cărei scop imediat nu va fi reala şi imediata emancipare politică şi economică a poporului va fi o revoluţie falsă. Obiectivele sale vor fi de neatins şi, în consecinţă, reacţionare”4. Astfel, dacă eliberarea naţională va trebui să obţină mai mult decât înlocuirea unor opresori străini cu unii locali, atunci această mişcare va trebui să se unească cu lupta revoluţionară a muncitorimii şi a ţărănimii împotriva Capitalismului şi a Statului. Fără obiective sociale revoluţionare, eliberarea naţională va fi doar o simplă revoluţie burgheză. Lupta de eliberare naţională a clasei muncitoare şi a ţărănimii trebuie să fie în mod hotărât una împotriva Statului, pentru că Statul a fost apărătorul unei clase privilegiate, iar sistemul statal va continua să recreeze problema opresiunii naţionale: „pentru a exista, un Stat va trebui să fie invadatorul altor state…trebuie să fie gata să ocupe o ţară străină şi să supună milioane de oameni”. 1 Citat în D. Guérin, « Anarchism », Monthly Review, 1970, p. 68. 2 Ibidem. 3 Ibidem, p.68. 4 M. Bakunin, „National Catechism”, [1866] în S. Dolgoff (edit.), Bakunin on Anarchy, [Editura] George Allen and Unwin, London, 1971,  p. 99. 5 �Lupta de eliberare naţională a naţionalităţilor opresate trebuie să fie internaţionalistă în caracter deoarece trebuie să înlocuiască obsesiile în legătură cu diferenţele culturale cu idealurile universale ale libertăţii umanităţii, trebuie să se alinieze alături de lupta de clasă internaţională „pentru emanciparea politică şi economică de sub jugul Statului” a claselor pe care le reprezintă şi, în cele din urmă, trebuie să fie parte a unei revoluţii internaţionale: „o revoluţie socială…este prin însăşi natura sa internaţională în scopurile sale”, iar naţionalităţile opresate „trebuie, în consecinţă, să-şi lege aspiraţiile şi forţele de aspiraţiile şi forţele celorlalte ţări”5. „Calea etatistă care implică crearea unor State…separate” este „în întregime una ruinantă pentru marile mase ale poporului” pentru că nu distruge puterea de clasă, ci schimbă doar naţionalitatea clasei conducătoare 6. În schimb, Statul trebuie schimbat şi înlocuit cu o coaliţie de structuri comunitare şi muncitoreşti „organizate de jos în sus…în conformitate cu principiile unei federaţii libere”7. Aceste idei au început să fie puse în practică în Europa de Est începând cu anul 1870, anarhiştii jucând un rol activ în revolta din anul 1873 din Bosnia şi Herzegovina împotriva imperialismul austro-ungar. Anarhiştii au făcut parte de asemenea şi din Mişcarea Naţională Revoluţionară din Macedonia care a acţionat împotriva Imperiului Otoman. 60 de anarhişti şi-au dat viaţa în această luptă, mai ales în timpul marii revolte din 1903. Această tradiţie a anarhismului anti-imperialist a fost continuată 15 ani mai târziu în Ucraina, unde mişcarea mahnovistă a organizat o imensă revoltă ţărănească care nu numai că a zdrobit ocupaţia germană din Ucraina şi a rezistat armatelor invadatoare roşii şi albe, dar a redistribuit pământul în multe zone, a întemeiat zone auto-organizate conduse de consilii muncitoreşti şi ţărăneşti şi a creat o Armată Revoluţionară Insurgentă aflată sub controlul muncitorilor şi ţăranilor. Egipt şi Algeria Tot în anii ’70 ai secolului al XIX-lea anarhiştii au început să se organizeze şi în Egipt, mai ales în Alexandria, unde a apărut în 1877 un ziar local anarhist 8, iar un grup anarhist din Egipt a fost reprezentat la Congresul „Internaţionalei SaintImier” (facţiunea anarhistă desprinsă din Internaţionala I după 1872) din septembrie 18779. O „Federaţie Egipteană”, în care erau incluse şi „grupuri din Alexandria şi Constantinopol”, a fost reprezentată în 1881 la Congresul Internaţional Social Revoluţionar de bine-cunoscutul Errico Malatesta10. 5 M. Bakunin, „Statism and Anarchy” [1873] în S. Dolgoff (edit.), op cit., p. 341-343. 6 Ibidem. 7 Citat din S. Cipko, 1990, „Mikhail Bakunin and the National Question”, p. 3 în The Raven, 9, (1990), p.11. 8 http://members.tripod.com/~stiobhard/east.html 9 G. Woodcock, Anarchism: a History of Libertarian Ideas and Movements, [Editura] Penguin, 1975, p.236-238. 6 �Malatesta, care a trăit ca refugiat politic în Egipt între 1878 şi 1882 11, s-a implicat în „revolta Paşei”, din 1882, ca urmare a preluării în 1876 a finanţelor egiptene de către o comisie franco-engleză care reprezenta interesele creditorilor internaţionali. El a sosit aici special pentru a urmări „un obiectiv revoluţionar în conexiune cu revolta autohtonilor în zilele paşilor arabi”12 şi „pentru a lupta alături de egipteni împotriva colonialiştilor britanici”13. În Algeria, mişcarea anarhistă a apărut în secolul al XIX-lea. Confederaţia Generală Sindicalist-Revoluţionară a Muncii (CGS-RM) a avut o secţiune în Algeria. Ca şi alte organizaţii anarhiste, CGS-RM s-a opus colonialismului francez, iar într-o declaraţie comună a CGS-RM, a Uniunii Anarhiste şi a Asociaţiei Federaţiilor Anarhiste emisă în 1930 cu ocazia aniversării a 100 de ani de ocupaţie franceză a Algeriei, se spune: „Civilizaţie? Progres? Noi spunem: crimă!”14. Un militant proeminent în CGS-RM, dar şi în Uniunea Anarhistă şi în Grupul Anarhiştilor Indigeni Algerieni, a fost Sail Mohamed (1894-1953), un anarhist algerian, activ în mişcarea anarhistă din 1910 şi pană la moartea sa, în 1953. Sail Mohamed a fost fondatorul unor organizaţii precum Asociaţia pentru Drepturile Indigenilor Algerieni şi Grupul Anarhiştilor Indigeni Algerieni. În 1929 a fost secretarul „Comitetului pentru Apărarea Algerienilor de Provocările Centenarului”. Sail Mahomed a fost, de asemenea, editorul ziarului anarhist Terre Libre – ediţia nord-africană şi un colaborator regulat al publicaţiilor anarhiste în legătură cu problema algeriană15. Spania şi Maroc Opoziţia împotriva imperialismului a fost o parte crucială a campaniilor anarhiste antimilitariste din centrele imperialiste, care au subliniat faptul că războaiele colonialiste nu serveau intereselor muncitorilor, ci doar celor ale capitalismului. Confederaţia Generală a Muncii din Franţa (CGT), de exemplu, a consacrat o parte însemnată din presa sa expunerii rolului capitaliştilor francezi în Africa de Nord. Primul număr din La Bataille Syndicaliste (Lupta Sincicalistă), care a apărut pe 27 aprilie 1911, a scos la iveală „sindicatul Marocan”: „oamenii ascunşi” care dictau ministerelor şi diplomaţilor şi care căutau să izbucnească un război care să ducă la 10 H. Oliver, The International Anarchist Movement in Late Victorian London, [Editurile] Croom Helm, Londra / Rowman and Littlefield, New Jersey, 1983,  p.15. 11 V. Richards, Malatesta: Life and Ideas, Freedom Press, London, 1993,  p.229. 12 Ibidem; P. Marshall, Demanding the Impossible: a history of anarchism, Fontana, 1994, p.347. 13 D. Poole, Appendix: About Malatesta, în E. Malatesta, Fra Contadini: a Dialogue on Anarchy, Bratach Dubh Editions, Anarchist Pamphlets no. 6, London, 1981, p.42. 14 Citat din Sail Mahomed, Appels Aux Travailleurs Algériens, Volonté Anarchiste / Edition du Groupe Fresnes-Antony, Paris (Editat de Sylvain Boulouque), 1994. 15 Citat din Sylvain Boulouque, „Sail Mohamed: ou la vie et la révolte d’un anarchiste algérien” în S. Mahomed, op cit. 7 �creşterea cererii de armament, pământuri şi drumuri şi la creşterea taxelor pentru impozite asupra populaţiei indigene16. În Spania, „Săptămâna Tragică” a început luni, 26 iulie 1909, când sindicatul Solidarad Obrero (Solidaritatea Muncitorescă), condus de un comitet format din anarhişti şi socialişti, a chemat la grevă generală împotriva concentrării rezerviştilor – în marea majoritate muncitori – pentru războiul colonial din Maroc 17. Până marţi, muncitorii aveau sub control Barcelona, „trandafirul anarhismului”, au oprit trenurile cu trupe militare, tramvaiele au fost răsturnate, comunicaţiile au fost întrerupte şi au fost ridicate baricade. Până joi au izbucnit luptele cu trupele guvernamentale, iar 150 de muncitori au fost ucişi în luptele de stradă. Rezerviştii erau înrăiţi datorită ultimelor campanii dezastruoase din Cuba, Filipine şi Puerto Rico18, însă „Săptămâna Tragică” trebuie înţeleasă ca o răscoală antiimperialistă care face parte din îndelungata tradiţie anarhistă spaniolă antiimperialistă. „Refuzul rezerviştilor din Catalonia de a lupta împotriva luptătorilor marocani din Munţii Riff”, „unul dintre cele mai semnificative” evenimente ale timpurilor moderne19, reflecta concepţia comună că războiul era purtat doar în interesul proprietarilor de mine din Mţii Riff20, iar conscripţia era „un act deliberat de război de clasă şi de exploatare din partea centrului”21. În 1911, nou-fondata Confederaţia Naţională a Muncii (CNT), de orientare anarhosindicalistă şi succesoare a Solidarad Obrero, şi-a marcat apariţia printr-o grevă generală în ziua de 16 septembrie cu următoarele 2 obiective: apărarea greviştilor din Bilbao şi opoziţia faţă de războiul din Maroc 22. În 1922, din nou, după o înfrângere dezastruoasă în Maroc în luna august în urma bătăliei cu trupele lui Abd el-Krim, în care mai mult de 10.000 de soldaţi spanioli au fost ucişi, „poporul spaniol, plin de indignare, a cerut nu numai oprirea războiului, dar şi aducerea în faţa justiţiei a celor responsabili de acest masacru şi a politicienilor care au favorizat operaţiunile din Africa”, iar această indignare şi-a exprimat-o în revolte şi greve în regiunile industriale23. 16 F.D., „Le Syndicat marocain”, La Bataille Syndicaliste, nr. 1, 27 aprilie 1911. 17 R. Kedward, The Anarchists: the men who shocked an era, Library of the Twentieth Century, 1972, p.67. 18 Ibidem, p.67. 19 Nevinson a fost un critic englez al imperialismului; citatul este din 1909, în P. Trewhela, „George Padmore: a critique” în Searchlight South Africa, vol. 1, nr. 1, 1988, p.50. 20 B. Tuchman citat în Trewhela, op. cit., p.50. 21 R. Kedward, op. cit., p.67. 22 M. Bookchin, The Spanish Anarchists: the heroic years 1868-1936, Harper Colophon Books: New York, Hagerstown, San Francisco, London, 1977, p.163. 23 A. Paz, Durruti: the People Armed, Black Rose, Montreal, 1987, p.39. 8 �Cuba În războiul colonial cubanez (1895-1904), anarhiştii cubanezi şi sindicatele lor s-au alăturat forţelor separatiste şi au dus o propagandă activă împotriva războiului în rândul trupelor spaniole. La fel ca şi cubanezii, anarhiştii spanioli au făcut propagandă împotriva războiului în rândul ţăranilor, muncitorilor şi soldaţilor din propria lor ţară24. „Toţi anarhiştii spanioli s-au pronunţat împotriva războiului şi i-au chemat pe muncitori la nesupunere faţă de autorităţile militare şi să refuze să lupte în Cuba”, lucru ce a dus la câteva revolte în rândul recruţilor 25. Opunându-se naţionalismului burgheziei şi statismului, anarhiştii au căutat să dea revoltei coloniale un caracter social revoluţionar. La congresul său ţinut în 1892 în Cuba, Alianţa Muncitorilor a recomandat clasei muncitoare din Cuba să intre în rândurile „socialismului revoluţionar” şi să urmeze calea independenţei, subliniind faptul că: „…ar fi absurd ca cineva, care caută libertatea individuală, să încerce să se opună libertăţii colective a oamenilor…”26. Când l-a asasinat pe preşedintele spaniol Canovas în 1897, anarhistul Michele Angiolillo şi-a motivat actul atât prin dorinţa de a răzbuna represiunea la care erau supuşi anarhiştii spanioli, cât şi atrocităţile pe care le comitea Spania în războaiele sale coloniale27. Pe lângă rolul său în lupta anticolonială, mişcarea muncitorească cubaneză, condusă de anarhişti, a avut un rol extrem de important în depăşirea diviziunii dintre muncitorii negri, albi-cubanezi şi cei de origine spaniolă. Anarhiştii cubanezi  „au reuşit să aducă cu succes în rândurile mişcării muncitoreşti numeroşi oameni de culoare, amestecându-i pe spanioli cu cubanezii”, „întărind astfel conştiinţa de clasă şi să elimine diferenţele bazate pe rasă şi etnie dintre muncitori”28. Alianţa Muncitorilor „a depăşit barierile rasiale cum nu o mai făcuse niciun sindicat până atunci în Cuba” în eforturile sale pentru a mobiliza „întregul popor în susţinerea grevelor şi demonstraţiilor”29. În sindicat negrii s-au înscris într-un „număr foarte mare”, însă sindicatul a pornit de asemenea la lupta împotriva discriminărilor rasiale la locurile de muncă. Prima grevă din 1889, de exemplu, a avut printre revendicări şi „dreptul indivizilor de culoare să muncească acolo”30. Această revendicare a apărut şi în anii următori, la fel ca şi negrii şi albii „să poată sta în aceleaşi cafenele”, revendicare apărută la marşul de 1 Mai 1890 din Havana31. 24 J. Casanovas, Labour and Colonialism in Cuba in the Second Half of the Nineteenth Century, teză de doctorat, State University of New York, editată la Stony Brook, 1994. 25 Ibidem, p.436. 26 F. Fernandez, Cuba: the anarchists and liberty, ASP, London, 1989, p.2. 27 J. Casanovas, op. cit., p.436. 28 Ibidem, p.438. 29 Ibidem, p.366. 30 Ibidem, p.367. 31 Ibidem, p.381, 393-394. 9 �Periodicul anarhist El Productor, întemeiat în 1887, a denunţat „discriminarea la care sunt supuşi Afro-Cubaneziii de către angajatori, patronii de magazine şi de către administraţie, în special”. Iar prin campanii şi greve „care au mobilizat mase mari de oameni de diverse rase şi etnii”, muncitorimea anarhistă din Cuba a putut elimina „majoritatea metodelor de muncă disciplinată rămase din perioada sclaviei” cum ar fi „discrimarea rasială împotriva ne-albilor, precum şi pedepsirea corporală a ucenicilor şi calfelor”32. Mexic şi Nicaragua În Mexic, anarhiştii au condus răscoalele ţăranilor indieni precum revolta lui Chavez Lopez din 1869 şi cea condusă de Francisco Zalacosta din anii ’70 ai secolului XIX. Manifestările mai târzii ale anarhismului şi anarho-sindicalismului mexican – Partidul Liberal Mexican, sindicatul revoluţionar „Casa Muncitorilor Lumii” (COM), secţiunea mexicană a sindicatului „Muncitorii Industriali ai Lumii” (Industrial Workers of the World / IWW) – au luptat mereu împotriva dominaţiei economice şi politice a SUA şi s-au opus discriminării rasiale a muncitorilor mexicani din întreprinderile cu patroni străini, precum şi a celor ce munceau în SUA33. În deceniul 2 al secolului XX, concentrarea secţiunii naţionale a IWW asupra „chestiunilor zilnice combinate cu promisiunea unui viitor control al muncitorilor asupra fabricilor a atins o coardă sensibilă printre muncitorii care erau prinşi într-o revoluţie naţionalistă pentru recuperarea controlului asupra bogăţiilor naturale, sistemelor productive şi infrastructurii economice aflate până atunci în mâinile străinilor”34. În Nicaragua, Augustino Cesar Sandino (1895-1934), conducătorul războiului de gherilă purtat împotriva ocupaţiei SUA din 1927-1933, este un erou naţional şi astăzi. „Drapelul roşu-negru” al armatei lui Sandino „avea o origine anarhosindicalistă, acesta fiind introdus în Mexic de emigranţii spanioli”35. 32 J. Casanovas, „Slavery, the Labour Movement and Spanish Colonialism in Cuba, 18501890”, International Review of Social History, nr. 40, 1995, p. 381-382. Aceste lupte sunt prezentate în detaliu în Casanovas, Labour and Colonialism in Cuba …, 1994, capitolele 8 şi 9. 33 vezi N. Caulfield, „Wobblies and Mexican Workers in Petroleum, 1905-1924”, International Review of Social History, nr. 40, 1995, p.52; Idem, „Syndicalism and the Trade Union Culture of Mexico” (lucrare prezentată la Simpozionul Sindicalismul: Experienţe Istorice Suedeze şi Internaţionale, Universitatea din Stockholm, Suedia, 13-14 martie 1998); J. Hart, Anarchism and the Mexican Working Class, 1860-1931, Texas University Press, 1978. 34 N. Caulfield, „Wobblies and Mexican Workers in Petroleum, 1905-1924″…, 1995; Idem, „Syndicalism and the Trade Union Culture of Mexico”. 35 D.C. Hodges, The Intellectual Foundations of the Nicaraguan Revolution în Appendix, The Symbols of Anarchy, The Anarchist FAQ. 10 �Politica eclectică a lui Sandino poate fi încadrată într-un „anarho-comunism special”36, fiind considerată „un anarho-comunism radical”37 „asimilat în Mexic… în timpul revoluţiei mexicane”, acolo el primind „o educaţie politică despre ideologia sindicalistă, cunoscută sub numele de anarhosindicalism, socialism libertar sau comunism raţional”38. În ciuda slăbiciunii politice, mişcarea condusă de Sandino, EDSNN, s-a orientat treptat către o orientare stângistă deoarece Sandino a realizat că „numai muncitorii şi ţăranii vor merge până la capăt” în această luptă. Astfel, a crescut atenţia acordată organizării de cooperative ţărăneşti în teritoriile eliberate. Forţele SUA sau retras în 1933, iar forţele EDSNN au fost demobilizate în mare parte. În 1934 Sandino a fost asasinat, iar cooperativele au fost desfiinţate din ordinele generalului Somoza, noul conducător pro-american al Nicaraguei. Libia şi Eritreea În anii ’80 şi ’90 din secolul XIX în Italia „anarhiştii şi foştii anarhişti” „au fost unii dintre cei mai aprigi oponenţi ai aventurii militare a Italiei din Eritreea şi Abyssinia”39. Mişcarea anarhistă italiană s-a implicat în aceste lupte prin campanii antimilitariste importante la începutul secolului XX, şi care, în curând, s-au concentrat asupra invaziei militare italiene în Libia din 19 septembrie 1911. Augusto Masetti, un soldat anarhist care, în timp ce l-a împuşcat pe un colonel ce se adresa trupelor gata de plecare în Libia, a strigat „Jos Războiul! Trăiască Anarhia!” a devenit un simbol „popular al campaniei; un număr special al ziarului anarhist L’Agitatore, care i-a susţinut acţiunea, a scris pe prima pagina „Revolta anarhistă străluceşte în violenţa războiului” a dus la o strângere a rândurilor anarhiştilor. În timp ce majoritatea deputaţilor Partidului Socialist a votat pentru anexarea Libiei 40, anarhiştii au contribuit la organizarea de mari demonstraţii împotriva războiului şi la o grevă generală parţială şi „au încercat să oprească trupele care plecau din regiunile Marches şi Liguria spre punctele de îmbarcare pentru Libia”41. Campania a fost foarte populară printre ţărani şi muncitori 42, iar până în 1914 frontul grupurilor antimilitariste, dominat de anarhişti şi deschis tuturor 36 Ibidem. 37 vezi Navarro-Genie, Sin Sandino No Hay Sandinismo: lo que Bendana pretende (lucrare nepublicată încă: n.a./n.tr.). 38 A. Bendana, A Sandinista Commemoration of the Sandino Centennial (discurs ţinut cu ocazia comemorării a 61 de ani de la moartea Generalului Sandino, la Olaf Palme Convention Centre din Managua), distribuit de Centre for International Studies, Managua, 1995. 39 C. Levy, „Italian Anarchism, 1870-1926” în D. Goodway (editor), For Anarchism: history, theory and practice, Routledge, London/ New York, 1989, p.56. 40 G. Williams, A Proletarian Order: Antonio Gramsci, factory councils and the origins of Italian communism 1911-1921, Pluto Press, 1975, p.36-37. 41 C. Levy, op. cit., p.56; G. Williams, op. cit., p.37. 42 G. Williams, op. cit., p.35. 11 �revoluţionarilor, avea 20.000 de membri şi colabora îndeaproape cu Tineretul Socialist43. Primul-ministru Antonio Salandra a trimis armata împotriva demonstraţiilor cu caracter antimilitarist şi care cereau desfiinţarea batalioanelor disciplinare din armată şi eliberarea lui Masetti, toate conduse de anarhişti, din 7 iunie 1914 44, fapt ce a declanşat „Săptămâna Roşie” din iunie 191445, o revoltă populară ce s-a transformat într-o grevă generală condusă de anarhişti şi de Uniunea Sindicală Italiană (USI). Rebelii au deţinut controlul asupra oraşului Ancona timp de 10 zile, în toate marile oraşe au fost ridicate baricade, orăşelele din regiunea Marches s-au proclamat comune auto-guvernate, iar peste tot unde revolta a avut loc „au fost înălţate steagurile roşii, au fost atacate bisericile, căile ferate au fost distruse, vilele de odihnă au fost distruse, taxele au fost desfiinţate, iar preţurile au fost reduse”46. Mişcarea s-a prăbuşit după ce aripa sindicală a Partidului Socialist Italian a renunţat la grevă, însă pentru recucerirea controlului asupra Anconei a fost nevoie de intervenţia a 10.000 de soldaţi 47. După ce Italia a intrat în Primul Război Mondial în mai 1915, USI şi mişcarea anarhistă şi-au păstrat poziţiile antirăzboinice şi anti-imperialiste, până în 1920, când au declanşat o amplă campanie împotriva invaziei Albaniei de către Italia şi a intervenţiei străine împotriva Revoluţiei din Rusia48. Irlanda şi James Connolly În Irlanda, pentru a cita un alt caz, sindicaliştii revoluţionari James Connolly şi Jim Larkin au căutat în deceniul al doilea al secolului XX să unească muncitorii ce erau divizaţi de diferenţele religioase, având ca scop transformarea Sindicatului Irlandez al Transportului şi a Uniunii Generale a Muncitorilor într-un „Unic Mare Sindicat”49. Socialismul urma să fie instaurat în urma unei mari greve generale: „cei care pun bazele organizaţiilor industriale pentru scopurile practice din zilele noastre pregătesc, în acelaşi timp, cadrul societăţii viitoare…principiul controlului democratic va funcţiona prin intermediul muncitorilor organizaţi în 43 C. Levy, op. cit., p.56. 44 Ibidem, p.56-57. 45 Ibidem, p.56-57. 46 Ibidem, p.56-57; G. Williams, op. cit., p.51-52; citatul este din G. Williams. 47 G. Williams, op. cit., p.36. 48 vezi C. Levy, op. cit., p.64, 71; G. Williams, op. cit. 49 în legătură cu Connolly şi Larkin v. E. O’Connor, Syndicalism in Ireland, 1917-1923, Cork University Press, Ireland, 1988. Nu intenţionez în această lucrare să intru într-o dezbatere detailiată despre Connolly, însă ţin să menţionez că recentele cercetări încearcă să-l aproprie pe acesta de stalinism, troţkism şi/sau marxism, în general, fără a mai menţiona de naţionalismul irlandez şi/sau catolicism, dată diind şi ambiguitatea propriilor sale viziuni asupra sindicalismului de după 1904 – vezi în acest sens materialele din O. B. Edwards, B. Ransom (edit.), James Connolly: selected political writings, Jonathan Cape, London, 1973. 12 �mod corect…în Uniuni Industriale, iar…statul politic, teritorial al societăţii capitaliste nu îşi va mai găsi locul şi nici utilitatea…”50. Connolly, care a fost un anti-imperialist ferm, s-a opus dictonului naţionalist „muncitorimea mai poate aştepta” şi că o Irlandă independentă trebuie să fie capitalistă: care ar fi diferenţa în practică, scria acesta, dacă şomerii ar fi fost adunaţi „pentru a intona imnul Zilei Sf. Patrick, în timp ce aprozii ar purta uniforme verzi şi Harpa fără Coroană, iar mandatele care te izgonesc de pe străzi ar fi ştampilate cu armele Republicii Irlandeze?”51. La sfârşit, el insista că „problema irlandeză este o problemă socială, întreaga luptă îndelungată a poporului irlandez împotriva opresorilor săi este, într-un final, în urma unei analiza serioase, doar o luptă pentru stăpânirea mijloacelor de viaţă, a surselor de producţie din Irlanda”52. Connolly era sceptic chiar şi în privinţa abilităţii burgheziei naţionale de a lupta în mod consistent împotriva imperialismului, pe care a descris-o [burghezia, n.tr.] drept un bloc anti-muncitoresc laş şi sentimental, şi s-a opus oricărei alianţe cu această clasă socială: fosta radicală clasă de mijloc „a îngenuncheat în faţa lui Baal şi este legată cu 1000 de sfori…de capitalismul englez, ca şi împotriva oricărui ataşament istoric sau sentimental, fapt ce a îndepărtat-o de patriotismul irlandez”, astfel că „numai clasa muncitoare rămâne drept moştenitoarea incoruptibilă a luptei pentru libertate în Irlanda”53. Connolly a fost executat în 1916 datorită implicării sale în Revolta de Paşti, care a fost scânteia Războiului de independenţă a Irlandei (1919-1922), una din primele secesiuni de succes din Imperiul britanic. Revoluţia anarhistă în Coreea Mai este un ultim exemplu pe care trebuie să-l menţionăm. Mişcarea anarhistă şi-a făcut apariţia în Asia de Est la începutul secolului XX, având o influenţă destul de importantă în China, Japonia şi Coreea. După ce Japonia a anexat Coreea în 1910, sa dezvoltat o mişcare împotriva ocupaţiei atât în Coreea, cât şi în Japonia şi care s-a răspândit şi în China. În Japonia, proeminentului anarhist Kotoku Shusui i s-a făcut o înscenare şi a fost executat în iulie 1910, fiind ucis de fapt pentru că publicaţia editată de el Ziarul Comunelor a desfăşurat o largă campanie împotriva expansionismului japonez54. 50 J. Connolly, „Socialism Made Easy” [1909] în Edwards şi Ransom (edit), op. cit., p.271, 274. 51 Ibidem, p.262. 52 J. Connolly, Labour in Irish History [1903-1910], (Corpus de Texte Electronice, University College, Cork, Ireland), p. 183. 53 Ibidem, p.25. 54 Ha Ki-Rak, A History of Korean Anarchist Movement, Anarchist Publishing Committee, Korea, 1986, p. 27-29. 13 �Pentru anarhiştii coreeni, locul central în activitatea lor politică l-a avut lupta pentru decolonizare: aceştia au avut un rol important în revolta din 1919 împotriva ocupaţiei japoneze, iar în 1924 au întemeiat Federaţia Anarhistă Coreeană (KAF), care avea la bază Manifestul Revoluţionar Coreean, în care se spunea: „declarăm că politica banditească a Japoniei este inamica existenţei naţiunii noastre şi este dreptul nostru să alungăm Japonia imperialistă prin mijloace revoluţionare”55. În Manifest se arăta în mod clar că răspunsul la problema naţională nu era crearea unui „stat naţional suveran”, ci o revoluţie socială a ţăranilor şi săracilor împotriva guvernului colonial şi a burgheziei locale. Mai mult, această luptă era văzută în termeni internaţionalişti de KAF, care a întemeiat în 1928 Federaţia Anarhistă Răsăriteană, organizaţie care grupa China, Taiwan, Japonia, Vietnamul, precum şi alte ţări, şi care chema „proletariatul lumii, în special pe cel din coloniile răsăritene” să se unească împotriva „imperialismului capitalist internaţional”. Chiar în Coreea, anarhiştii au pus bazele unei reţele ilegale – Federaţia Anarho-Comunistă Coreeană – care urma să se implice în activităţi de gherilă, muncă de propagandă şi organizare sindicalistă 56. În 1929, anarhiştii coreeni au organizat în Manciuria o zonă liberă armată – Asociaţia Poporului Coreean – care reunea două milioane de luptători de gherilă şi ţărani coreeni organizaţi în ferme-cooperative voluntare. Asociaţia Poporului Coreean din Manciuria a reuşit să reziste câţiva ani în faţa atacurilor armatei japoneze şi a staliniştilor coreeni, susţinuţi de URSS, până când au fost obligaţi să intre în ilegalitate57. Rezistenţa a continuat şi în anii ’30, în ciuda represiunii intense şi mai multe acţiuni comune sino-coreene au fost organizate după ce Japonia a invadat China în 193758. În concluzie : Spre o deconstrucţie a imperialismului Anarhiştii nu pot rămâne „neutri” în nicio luptă împotriva imperialismului. Fie că este vorba de lupta împotriva datoriilor lumii a treia, de lupta împotriva ocupaţiei israeliene a Palestinei sau de opoziţia în faţa atacurilor SUA din Orientul Mijlociu, noi nu suntem neutri, noi nu putem fi niciodată neutri. Noi suntem antiimperialişti. Dar noi nu suntem naţionalişti. Noi recunoaştem faptul că imperialismul este adânc înrădăcinat în capitalism si că simpla înlocuire a elitelor străine cu cele locale nu va rezolva problemele într-un mod avantajos pentru proletariat şi ţărănime. Întemeierea de noi state naţionale înseamnă, în fapt, întemeierea de noi state capitaliste care, în schimb, servesc intereselor conducătorilor locali pe seama clasei 55 Ibidem, p.19-28. 56 Ibidem, p. 35-69. 57 Ibidem, p. 71-93. 58 Ibidem, p. 96-113. 14 �muncitoare şi a ţărănimii. Astfel, majoritatea mişcărilor naţionaliste care şi-a atins scopurilor s-a întors apoi împotriva muncitorimii o dată ajunsă la putere, zdrobind cu vigoare stânga politică şi mişcarea sindicală. Cu alte cuvinte, opresiunea continuă în forme noi. În acelaşi timp, imperialismul nu poate fi distrus de formarea noilor state naţionale. Statele naţionale independente, chiar şi ele, fac parte din sistemul statal internaţional şi din sistemul capitalist internaţional, un sistem în care puterea statelor imperialiste stabileşte încă regulile jocului. Cu alte cuvinte, represiunea externă continuă în forme noi. Acest lucru înseamnă că noile state – şi capitaliştii locali care le controlează – îşi vor da seama curând că nu vor putea fi capabile să concureze împotriva controlului imperialist şi vor încerca, în schimb, să-şi promoveze propriile interese în cadrul acestui imperialism. Acest lucru înseamnă că ele vor menţine legături economice strânse cu centrele occidentale, în timp ce se vor folosi de propria putere statală pentru a se întări, sperând, ca într-un final, să atingă ele însele statutul imperialist. În practică, modul cel mai eficace pentru clasa conducătoare locală în dezvoltarea capitalismului este zdrobirea clasei muncitoare şi a fermelor micilor producători cu scopul de a putea vinde materii prime şi mărfuri la preţuri foarte mici pe piaţa mondială. Astfel, acest lucru nu reprezintă o soluţie. Trebuie să distrugem imperialismul pentru a crea astfel condiţiile propice auto-guvernării oamenilor din întreaga lume. Însă acest lucru necesită şi distrugerea sistemului capitalist şi a celui statal. În acelaşi timp, lupta noastră este şi una împotriva clasei conducătoare din lumea a treia: opresiunea locală nu reprezintă o soluţie. Elitele locale sunt inamice în cadrul mişcărilor de eliberare naţională, fiind şi mai mult după realizarea noilor state naţionale. Numai proletariatul şi ţărănimea pot distruge capitalismul şi imperialismul şi să înlocuiască dominaţia elitelor locale şi străine cu autoorganizarea şi cu egalitatea economică şi socială. În consecinţă, noi suntem pentru autonomia, unitatea şi solidaritatea internaţională a clasei muncitoare, de-a lungul tuturor ţărilor şi continentelor, şi pentru întemeierea unui sistem internaţional anarho-comunist bazat pe auto-activitatea clasei muncitoare şi a ţărănimii. După cum a spus şi Sandino, „ÎN ACEASTĂ LUPTĂ, NUMAI MUNCITORII ŞI ŢĂRANII VOR MERGE PÂNĂ LA CAPĂT!” Lucien van der Walt, 2001 15 �Éditions de l'ours sans drapeau, iunie 2021 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource O istorie a anti-imperialismului anarhist (2012) Subject The topic of the resource În cadrul mişcării anarhiste există o tradiţie îndelungată de luptă împotriva imperialismului. Ea începe o dată cu anii ’60 ai secolului XIX şi continuă până astăzi. Din Cuba şi până în Egipt, din Irlanda şi până în Macedonia, din Coreea şi până în Algeria şi Maroc mişcarea anarhistă a plătit cu sânge opoziţia sa în faţa dominaţiei şi controlului imperialist. Description An account of the resource Lucien van der Walt - traducere „Râvna” Creator An entity primarily responsible for making the resource Lucien van der Walt Source A related resource from which the described resource is derived https://infokiosques.net/spip.php?article1831 Publisher An entity responsible for making the resource available Râvna (2012) Éditions de l'ours sans drapeau (iunie 2021) Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2001 (pentru versiunea originală) 2012 (pentru ediția românească) Relation A related resource https://lucienvanderwalt.com/2010/08/25/towards-a-history-of-anarchist-anti-imperialism-in-this-struggle-only-the-workers-and-peasants-will-go-all-the-way-to-the-end-lucien-van-der-walt-2001/ Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource broșură Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2012 Type The nature or genre of the resource text 2001 2012 anarhism anti-colonialism anti-imperialism anti-naționalism Lucien van der Walt Mihail Bakunin Râvna Traducere Traduceri https://anarhiva.com/files/original/d9bf2270a9b11b31f61168dd5b1c86f1.pdf 36fce9d3e1f92d19202bf9e668fccdb6 PDF Text Text ���������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Physical Object An inanimate, three-dimensional object or substance. Note that digital representations of, or surrogates for, these objects should use Moving Image, Still Image, Text or one of the other types. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Buy Nothing Day (29 noiembrie 2008) Subject The topic of the resource Cât de mult este suficient? Iluzia creșterii economice Creșterea economică și cei săraci Asaltul libertariștilor corporatiști Justificarea morală a nedreptății Avântul banilor și materialismul Lipsurile de sub masca abundenței Libertatea responsabilă Paradoxul libertății Recuperându-ne puterea Descentralizând economiile, globalizând noua mentalitate Un posibil sistem de organizare Comunități sănătoase De la supraconsum la o comunitate echilibrată Spațiul urban și transportul Alimente și agricultura Resursele de materii prime Mijloace durabile de trai Description An account of the resource Buy nothing day - 1 zi fără cumpărături Creator An entity primarily responsible for making the resource www.solidaritate.info Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 29 noiembrie 2008 Relation A related resource www.solidaritate.info Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București 2008 Alan Durning anti-capitalism București buy nothing day David Korten economia darului economie Naomi Klein https://anarhiva.com/files/original/f03a96f4aa5312221cf70b2fab691bd5.pdf c716ba075ff25e38551e8fb244436ffd PDF Text Text ��������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Ecosofia și alte implicații ale ecologiei mentale (2013) Subject The topic of the resource O ecologie a minții și a practicilor sociale Description An account of the resource traducere autotext / 12 p. Creator An entity primarily responsible for making the resource orizont.eu Source A related resource from which the described resource is derived biblioteca Rizom Infokiosk Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2013 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource broșură Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2013 2013 Arne Naess Autotext broșură ecologie ecosofie Gregory Bateson psihologie Traducere https://anarhiva.com/files/original/99c19b34c92725395102fbf434857709.pdf fc375d536e3700841e8e2e4fb125ee83 PDF Text Text ������������ Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Eroii uitați. Rezistența spaniolă în Franța 1939-1945 (2005) Subject The topic of the resource Înfrângere, exil și prizonierat Blitzkrieg & regimul de la Vichy Rezistența Maquis Eliberarea! Epilog Description An account of the resource Inițiativa Autonomă Craiova Source A related resource from which the described resource is derived Biblioteca Rizom Infokiosk Publisher An entity responsible for making the resource available Inițiativa Autonomă Craiova Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2005 Relation A related resource https://theanarchistlibrary.org/library/anonymous-forgotten-heroes-spanish-resistance-in-france-1939-45 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2005, Craiova 2005 Al Doilea Război Mondial anarhism anarho-sindicalism anti-fascism Craiova Craiova Anarho-front Franța Inițiativa Autonomă Craiova maquis Războiul Civil din Spania rezistență Spania Traducere Vechea Stângă https://anarhiva.com/files/original/79a39bbf23811f1f5d88ca3d583eb23d.pdf 1916063c80115bf340ceb6be5fb61735 PDF Text Text ������������������������������ Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Războiul civil din Spania. Anarhismul în acțiune (2005) Subject The topic of the resource Introducere Rebeliune și rezistență Anarhismul în acțiune Contrarevoluția O nouă revoluție Anexă Description An account of the resource Edward Conlon Creator An entity primarily responsible for making the resource Edward Conlon Source A related resource from which the described resource is derived Biblioteca Rizom Infokiosk Publisher An entity responsible for making the resource available Inițiativa Autonomă Craiova Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2005 Relation A related resource https://theanarchistlibrary.org/library/edward-conlon-the-spanish-civil-war-anarchism-in-action Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2005, Craiova 2005 anarhism anarho-sindicalism CNT Craiova Craiova Anarho-front Edward Conlon Inițiativa Autonomă Craiova Războiul Civil din Spania Revoluția din Spania Spania Traducere Vechea Stângă https://anarhiva.com/files/original/0ed302ddce3b94ddb5d24da0de5cf774.pdf 357c3facb2f24d4e48fd5dbc02559473 PDF Text Text ������������������ Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Atracția continuă a naționalismului (2013) Subject The topic of the resource Acest eseu a apărut pentru prima dată în iarna lui 1984, în publicația „Fifth Estate” Description An account of the resource Fredy Perlman Creator An entity primarily responsible for making the resource Fredy Perlman Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2013 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2013 2013 anarhism anti-naționalism Fredy Perlman naționalism Traducere Traduceri https://anarhiva.com/files/original/a0998f27b581628717d4fbcfe20ac559.pdf cf5fc790b0f9e00c7290bdbf98d81aa7 PDF Text Text ��������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Împreună - broșură despre formarea grupurilor de afinitate (2008) Subject The topic of the resource Formarea găștilor O rețetă pentru 5-16 oameni sau „există un kit de construcție pentru grupurile de afinitate?” Grupurile de afinitate Posibilități de a lua decizii (rapide) Pregătirea și raportarea acțiunilor Echipa legală Grupurile de afinitate în grupurile mari Presiunea de a acționa Răniți în timpul acțiunii - suport emoțional Glosar de termeni Description An account of the resource traducere Lovekills / 51 p. Creator An entity primarily responsible for making the resource Zusammen mehr erreichen Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Publisher An entity responsible for making the resource available Lovekills Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2008 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Timișoara, 2008 2008 broșură Clown Army grup de afinitate Lovekills Timișoara Traducere https://anarhiva.com/files/original/c6309456e46e8b01e9bb9794ddc60883.pdf 0798f5d0816e8b3e0126cae7895d254f PDF Text Text ��� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Munca sezonieră în Uniunea Europeană (2003) Subject The topic of the resource Câteva informații despre drepturile de muncă pentru muncitorii sezonieri est-europeni în domeniul agriculturii, gospădăririi pădurilor, grădinăritului, prelucrării fructelor și legumelor, gastronomiei și serviciilor hoteliere pe teritoriul Germaniei. Description An account of the resource ghid pentru muncitori Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2003? Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură/fluturaș 2003 Germania ghid muncă muncitori