4 10 56 https://anarhiva.com/files/original/8813d888772fe13b2cbf4fdaaf8d3519.pdf cb6eebde396fe2750c33f88308969a75 PDF Text Text �� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarhism contemporan și noi forme de acțiune (2008) Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2008 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2008 2008 56a Infoshop Alfredo Maria Bonanno anarhism anarhism insurecționar Bob Black Comitetul Invizibil Federația anarhistă Mihail Bakunin https://anarhiva.com/files/original/ec5b8949ebf7f25e8b8a99e9b0f5811f.pdf db194bc204ff93478d2ea5d55fb2a273 PDF Text Text �� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Muncă, comunitate, politică, război (2017) Creator An entity primarily responsible for making the resource Râvna Source A related resource from which the described resource is derived https://iasromania.wordpress.com/ Publisher An entity responsible for making the resource available Râvna Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2017 Relation A related resource www.prole.onfo Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură 2017 Alexander Berkman anti-capitalism anti-militarism anti-politică anti-totalitarism Anton Pannekoek comunitate Dielo Truda Joe Hill Karl Marx Lucy Parsons lupta de clasă muncă muncitori Raoul Vaneigem Râvna război Traducere https://anarhiva.com/files/original/3ab767a9781c414f7cda51d9f4a38b8a.pdf 2763caba5e5e33c08c985e7c7a71a338 PDF Text Text Institut für Syndikalismusforschung Helge Döhring Sindicalism și Anarho-Sindicalism în Germania: O introducere tradus de M. Rusu �Impressum Herausgegeben vom Institut für Syndikalismusforschung Postfach 140470, D-28094 Bremen email: institut@syndikalismusforschung.info www.syndikalismusforschung.info www.syndikalismusforschung.wordpress.com Imaginea de pe copertă reprezintă un discurs ținut de Rudolf Rocker la Berlin în anii 1930. 2. Auflage: September 2012 �CUPRINS 1. Ce înseamna „Mişcarea muncitorească“? 2. Emergenţa anarho-sindicalismului şi Freie Arbeiter Union Deutschlands [Uniunea Muncitorilor Liberi din Germania] 3. Structura anarho-sindicalismului după primul război mondial 4. O alternativă clară la comunismul autoritar: Freie Arbeiter Union Deutschlands 4.1 Diferenţele esenţiale faţă de uniunile centralizate 4.2 Motive ale declinului apartenenţei la Freie Arbeiter Union [Uniunea Muncitorilor Liberi] 4.2.1 Efectele declinului apartenenţei membrilor asupra locului de muncă: consiliile din fabrică şi negocierea acordurilor 4.2.2 Tensiuni şi conﬂicte în interiorul FAUD 4.3 Anarho-sindicalismul dincolo de locul de muncă 4.3.1 Organizaţiile culturale 4.3.1.1 Gemeinschaft Proletarischer Freidenker [Comunitatea Proletariatului Liber Cugetător] (GpF) 4.3.1.2 Gilde freiheitlicher Bücherfreunde [Societatea Prietenii Carţilor Libertare] (GfB) 4.3.2 Hilfsorganisationen [Organizaţii de ajutor] 4.3.2.1 Reichsverband für Geburtenregelung und Sexualhygiene [Federaţia Reichului pentru Controlul Naşterilor şi Igienă Sexuală] (RV) 4.3.2.2 Schwarzen Scharen [Trupele Negre] 4.3.2.3 Arbeitslosenbewegung [Mişcarea Şomerilor] 4.3.3 Alternative la FAUD 4.3.3.1 Aşezările comunale 4.3.3.2 Mişcarea Vagabond 4.3.4 Organizaţii auxiliare ale FAUD 4.3.4.1 Syndikalistisch-Anarchistische Jugend Deutschlands [Tineretul Anarho-Sindicalist din Germania] (SAJD) 4.3.4.2 Syndikalistischer Frauen Bund [Federaţia Femeilor Sindicaliste] (SFB) 4.3.4.3 Kinderbewegung [Mişcarea Copiilor] 4.4 Sfârşitul FAUD 5 Sindicalismul şi semniﬁcaţia sa Acest text este tradus din limba engleză după by John Carroll: Helge Döhring: Syndikalismus und Anarcho-Syndikalismus in Deutschland. Eine Einführung, in: Jürgen Mümken: Anarchosyndikalismus an der Fulda. Die FAUD in Kassel und im Widerstand gegen Nationalsozialismus und Faschismus, Frankfurt 2004, Verlag Edition AV. �Helge Döhring Cuvânt înainte Textul de mai jos cuprinde o introducere în dezvoltarea sindicalismului german de la începuturile sale - în 1890, până la sfârşitul său ca formă de organizare - la începutul anilor 1960. Accentul în această introducere cade pe perioada de dinainte şi până la 1933, când naţional socialiştii sub Adolf Hitler au ajuns la putere. Sindicalismul şi, în mod special, anarhosindicalismul sunt mişcări care au fost uitate în mare măsură. Chiar dacă superﬁcial, această schiţă, ar trebui să arate prin concluziile sale, că mişcarea nu a fost întotdeauna aşa obscură şi necunoscută. Acest fragment nu are ca scop să examineze exhaustiv toate aspectele variate ale anarho-sindicalismului german, ci, mai degrabă, să stârnească curiozitatea şi interesul cititorilor. 4 �Sindicalism si Anarho-Sindicalism în Germania: O introducere 1. Ce înseamna "Mişcarea muncitorească"? Primul lucru care se învaţă atunci când este studiată istoria mişcării muncitoreşti, în Germania precum şi în alte părţi, este că muncitorii erau organizaţi în primul rând, în cadrul aşa numitelor '"partide muncitoreşti". În Germania acestea au luat forma SPD [Social Democraţii moderaţi] şi KPD [Partidul Comunist din Germania]. La o examinare mai amănunţită, o serie de alte partide ne atrag atenţia - de exemplu "Partidul Social Democrat Independent" (USPD) al Rosei Luxemburg sau alte încarnări ale CP – KAPD şi Partidul Socialist al Muncitorilor. Şi astfel, în mod natural, deﬁniţia termenului de "mişcare muncitorească" plasează ferm aceste partide în prim plan. Acelaşi lucru este valabil pentru “Allgemeiner Deutscher Gewerkschaftsbund” - Asociaţia Generală a Sindicatelor din Germania (ADGB). O observaţie mai atentă, însa, ne relevă că aceste instituţii au avut mai puţin de a face cu mişcarea, în cel mai autentic sens al cuvântului, decât cu reglementarea şi disciplinarea mişcării muncitoreşti în beneﬁciul investitorilor de capital privat sau al statului. Dacă este să vorbim de o mişcare muncitorească autentică, nu putem să vorbim decât de iniţiative la ﬁrul ierbii ale proletariatului, care a încercat să promoveze lupta de clasă. În unele cazuri aceste eforturi includ muncitorii social democraţi sau comunişti. De remarcat, totuşi, este cât de repede aceste activităţi au determinat obiecţii din partea liderilor lor din partide şi din sindicate. În contrast cu acestea, noi avem în vedere ideea unei "mişcări muncitoreşti" care se dezvoltă într-o manieră organică şi nu ca răspuns la ordinele venite de la conducerea de partid sau de sindicat, ci mai degrabă ca un produs al activităţilor muncitorilor salariaţi organizaţi şi pe deplin conştienţi de propriile responsabilităţi, evitând organizaţiile centralizate. Considerabil de multă energie şi putere este absorbită în activităţile din jurul conﬂictelor sectare, a "marilor lideri" şi a producţiei de literatură specializată marxistă de la Bernstain la Lenin. Şi toate acestea, doar pentru a ajunge să realizăm că mişcarea muncitorească, aşa cum este ea deﬁnită de aceste grupuri, este paralizată. Pentru cei care ar dori să scurteze calea pentru a înţelege acest lucru fără să piardă nimic din lecţiile importante, ei trebuie doar să privească în trecut, când existau propriu zis mişcări organizate ale clasei muncitoare care transced dogma marxistă şi decepţiile electorale. Germania, în perioada interbelică, are un exemplu de randament al unei mişcări muncitoreşti cu forme independente de organizare, aşezată pe propriile picioare, în primul rând printre sindicaliştii/comuniştii de consiliu şi (anarho) sindicalişti. Aici ne vom concentra pe anarho-sindicalişti, care în Germania au format nu doar o remarcabilă "mişcare de idei", dar, de asemenea, o recunoscută mişcare de masă a proletariatului, una care a fost în mare măsură uitată. Cei care încearca să găsească referinţe sau informaţii relevante privind acest subiect printre surse mai puţin mainstream, de la Wolfgang Abendroth sau Karl-Heinz Roth, de exemplu, vor ﬁ dezamăgiţi. 5 �Helge Döhring Şi totuşi, alături de lucrările de referinţă pe această temă, la autori precum Hans Manfred Bock sau Angela Vogel, pentru a numi doar câţiva, apar o serie de studii locale privind anarho-sindicalismul. 2. Emergenţa anarho-sindicalismului şi Freie Arbeiter Union Deutschlands [Uniunea Muncitorilor Liberi din Germania] Pentru a ne întoarce la tema centrală a acestei introduceri, ce a fost FAUD? Rădăcinile sale se găsesc în democraţia socială germană care s-a format sub Kaiser. Structura organizaţională centralizată a partidului l-a lăsat vulnerabil în faţa măsurilor restrictive ale lui Bismarck: legea anti-socialistă, care a dizolvat uşor organizaţiile executive. Dupa ce legea socialistă a fost abrogată, unii dintre membrii unor organizaţii social democrate locale au fost reticenţi în a menţine organizaţii centralizate şi aceştia au fost denumiţi: "localişti". "Localiştii" cuprindeau o minoritate în interiorul mişcării social democrate, însă o minoritate care s-a bucurat de o susţinere considerabilă în capitala Berlin. La început, ei ţineau de mentalitatea lor de partid şi de propriile interpretări marxiste, dar rezoluţiile "revizioniste" ale Congresului SPD de la Erfurt din 1891 au întarit aspiraţiile localiste pentru formarea unei organizaţii separate. Chiar în anul următor, comisia generală a SPD a organizat un congres în Halberstadt, unde au fost făcute solicitări pentru extirparea fracţiunilor localiste. În 1897, acest eveniment a corespuns prin alăturarea la "centralizarea liderilor de sindicat (shop-stewards) germani", pentru ca, în 1901, să se reorganizeze în “Freie Vereinigung Deutscher Gewerkschaften “ (FVDG) - Asociaţia Liberă a Sindicatelor din Germania. În următorii ani, conducerea social democrată s-a luptat în van pentru a reintegra complet grupurile localiste, care, conform funcţionarului de partid şi viitorului cancelar Friedrich Elbert, se auto-descriau ca ﬁind social-democraţi, ca să nu ﬁe comparaţi cu mediile anarhiste. În cele din urmă, un ultimatum a fost stabilit: localiştii puteau accepta conducerea sindicatelor centrale sau să ﬁe daţi afară din SPD. FVDG, care în acea perioadă ajunsese să deţină 16.000 de membri, a pierdut jumătate dintre ei până în 1908. Pentru membrii rămaşi asta a tăiat efectiv cordonul ombilical care-i mai lega de SPD. De acum, mişcarea localistă şi-a dezvoltat propriile concepte despre cum ar trebui răsturnat sistemul social şi cum ar trebui construit unul nou. În timpul acestui proces, localiştii au fost inﬂuenţaţi în parte de “Bourses du travail” a mişcării sindicaliste franceze şi de viziunea asupra lumii a lui Raphael Friedeberg, care, de asemenea, respingea atât statul cât şi partidul ca organziaţii centralizate. În acelaşi timp, „Opposition der Jungen” (Tânăra Opoziţie) sub Paul Kampﬀmeyer tindea spre aceeaşi direcţie din interiorul SPD. Astfel, termenul "sindicalist" a ajuns să îl înlocuiască pe cel de "localist". Din acest moment până la primul război mondial, FDVG a menţinut un număr mai degrabă insigniﬁant de membri, în 6 �Sindicalism si Anarho-Sindicalism în Germania: O introducere jur de 8.000 şi a publicat două periodice ale organizaţiei: “Einigkeit” (Unitate) şi “Pionier.” Cam începând cu această perioadă, membrii FVDG au fost şi ei expuşi la antagonsimul cu multe feţe al foştilor lor tovarăşi, care chiar şi-au unit forţele cu cei din conducerea companiilor pentru a-i forţa pe sindicaliştii de la locurile lor de muncă şi pentru a curma în faşă posibilitatea unui "sindicat concurent". Ca rezultat, localiştii/sindicaliştii au dat faţă cu un alt oponent puternic, în plus faţă de capitalişti. În timp ce sindicatele (uniunile) centrale făceau mare paradă de zel şi angajament patriotic, sindicaliştii erau persecutaţi de oﬁcialii statului, iar social democraţii li se opuneau pentru vehementa lor poziţie anti-război. Între timp, teoria anarhistă personiﬁcată de Proudhon, Kropotkin şi Gustav Landauer devenea populară în Germania. 3. Structura anarho-sindicalismului după primul război mondial După primul război mondial, FVDG s-a reconstituit. Un mare număr de muncitori dezamăgiţi de susţinerea războiului de către SPD, s-au înghesuit spre organizaţii alternative, printre ele numărandu-se şi FVDG care şi-a înzecit numărul de membri într-un an, atingând aproximativ 60.000. Această organizaţie oferea o formă reala de auto-gestiune muncitorească, care a fost percepută de uniunile centrale ca o ameninţare îndreptata împotriva obiectivelor lor de parteneriat social. Sindicaliştii, împreuna cu comuniştii de consiliu erau sperietoarea social democraţiei, nu doar pentru că atrăgeau un număr mare de noi membri (până la 150.000, prin 1922) dar de asemenea, pentru că ei dezvoltaseră un concept mai concret de organizare şi o teorie viabilă. Acesta s-a manifestat în “Prinzipienerklärung des Syndikalismus" (Declaraţia principiilor sindicalismului) scrisă de, deja teoreticianul în devenire, Rudolf Rocker şi prezentată în 1919 la al XII Congres al FVDG, care a adoptat-o cu câteva modiﬁcari. Spre deosebire de social democraţie, care impunea structura de mediator a partidului peste organizaţiile de la locul de muncă, sindicaliştii recunoşteau pericolul care ar putea rezulta dintr-un asemenea dualism. În consecinţă, ei au lăsat la o parte diviziunea teoretică între economic şi politic cu scopul de a permite proletariatului să se guverneze singur la toate nivelurile. În conformitate cu aceste pretenţii, sindicaliştii au trebuit să se organizeze singuri în toate domeniile vieţii. Societatea era menită să se conducă şi să poarte singură toate responsabilităţile, pentru sine, pentru că "libertatea există doar acolo unde este dusă mai departe cu spiritul de responsabilitate personală", după cum spunea Rudolf Rocker. Aﬂaţi în concurenţă cu teoria marxistă, sindicaliştii reţin că economia reprezintă fundamentul esenţial al vieţii sociale şi că efortul de organizare trebuie să se concentreze pe cei doi actori principali din sfera economică: producatorii şi consumatorii. 7 �Helge Döhring 4. O alternativă clară la comunismul autoritar: Freie Arbeiter Union Deutschlands Ca urmare a perspectivelor sale teoretice, FVDG a fost rebotezat - “Freie Arbeiter Union Deutschlands” (Sindicatul Muncitorilor Liberi din Germania) în 1910 şi a fost reorganizat în federaţii industriale pe de o parte şi în “Arbeitsbörsen” (Bursa Muncii) pe de altă parte. Federaţiile industriale, în care toţi muncitorii locali din aceeaşi industrie erau organizaţi, erau responsabile de chestiunile legate de locul de muncă şi de conﬂictele zilnice care apăreau acolo. Arbeitsbörsen reprezenta organizaţiile locale din domeniul educaţiei populare şi a chestiunilor culturale şi era responsabilă pentru deﬁnirea şi diseminarea viziunii anarho-sindicaliste asupra lumii. Aici s-a dat expresie deplină principiilor fundamentale federaliste ale sindicalismului, astfel încât ﬁecare sindicat local avea dreptul să participe în mod egal cu celelalte la alegerile interne şi să se bucure, tot în mod egal, de acces la resursele economice ale organizaţiilor. Mijloacele de luptă au avut în mare măsura un caracter economic dar FAUD ca sindicat, nu s-a mulţumit să conducă luptele doar pe acest tărâm doar pentru a ceda forţelor politice şi militare ale partidelor şi ale statului. Odată ce proletariatul ar ﬁ atins puterea printr-o grevă generală nu ar mai ﬁ fost posibil să renunţe la ea. Parlamentarismul şi utilizarea formelor statului nu au jucat niciun rol în consideraţiile sindicaliştilor - ordinea politică existentă trebuia înlocuită cu asociaţii libere de producători şi consumatori. Cu scopul de a realiza tranziţia în sectorul economic pe atât de lin pe cât ar ﬁ fost posibil după etapa revoluţionară, FAUD trebuia să constituie această formă înainte de o grevă generală şi astfel să garanteze controlul asupra fabricilor pentru muncitori. Arbeitsbörsen ar ﬁ fost reformat într-un fel de "birou statistic" cu scopul de a coordona acest proces. Sindicaliştii au făcut ca această viziune să ﬁe concretă şi astfel au oferit o perspectivă realistă pentru o societate socialistă liberă, în timp ce alte organizaţii muncitoreşti urmau exemplul capitalismului de stat al Uniunii Sovietice, au căutat să facă pace cu sectorul privat sau nu au prezentat nicio posibilitate a unei societăţi socialiste. Doar această perspectivă justiﬁcă o examinare mai atentă a mişcării sindicaliste. Spre deosebire de comuniştii de consiliu, sindicaliştii acordau o mare importanţă chestiunii politice de azi, mai degrabă decât să aştepte condiţiile favorabile pentru o revoluţie. Auto-administrarea societăţii solicita ca deprinderile şi abilităţile nesesare acestei sarcini să ﬁe repetate şi exersate. Participarea muncitorilor la luptele zilnice era menită să îi ţină în formă pentru lupta de clasă în general. Mai mult de atât, mici victorii putea da un contur proﬁlului organizaţiei. Întradevar, după reﬂuxul perioadei revoluţionare din anii 1918-1923, organizaţiile 8 �Sindicalism si Anarho-Sindicalism în Germania: O introducere comuniştilor de consilu au fost dizolvate, neﬁind capabile să prezinte o perspectivă relevantă şi multe grupuri au avansat către FAUD. În luptele din tânara Republică de la Weimar, sindicaliştii au jucat un rol important în unele regiuni. FAUD a crescut şi a devenit o organizaţie de masă iar sindicatele locale erau răspandite în toate colţurile ţării, cuprinzând oraşe şi sate. Oameni de toate vârstele au găsit reprezentare în cadrul organizaţiei. Dn cele 12 sectoare ale industriei identiﬁcate de FAUD, doar 5 puteau ﬁ acoperite de federaţiile industriale: construcţii, minerit, transporturi, metalurgie şi textile. În locurile unde nu era posibil ca 25 de membri să ﬁe adunaţi laolaltă obligatoriu pentru a constitui o ramură a organziaţiei, a fost fondat un "sindicat al tuturor meseriilor". Sindicatele locale erau transparente şi bine structurate: un preşedinte, un reprezentant, un auditor şi doi trezorieri erau aleşi să organizeze sarcinile asociate cu ﬁnanţele grupului, corespondenţa şi activităţile de agitaţie. Geschäftskommission în Berlin, sub Fritz Kater, a rămas corpul de coordonare executivă şi a fost ales aproximativ la ﬁecare doi ani la congresul FAUD, care a avut loc şi în Berlin până în 1933. Acest congres a fost cel mai înalt organ de decizie al organizaţiei şi cuprindea delegaţii tuturor sindicatelor locale. Principala publicaţie a FAUD a fost “Der Syndikalist” (Sindicalistul), care vedea lumina tiparului în ﬁecare săptămână şi la care erau abonaţi toţi membrii obligatoriu, ceea ce a facut ca distribuţia să ﬁe egală cu numărul de membri. Alături de acest ziar au existat alte periodice, care erau ﬁe produse la nivel regional, ﬁe erau instrumente ale federaţiilor industriale. Sindicatele locale ale FAUD erau inﬂuente în doar câteva zone, printre ele numărându-se Düsseldorf (în special faianţari), Berlin (fabricanţi de cutii) sau în regiunea Ruhr (minerit). Totuşi, uniunile centrale si cele ‘creştine’ deţineau o poziţie dominantă. 4.1 Diferenţele esenţiale faţă de uniunile centralizate De la baza programatică a FVDG ce consta în principal din punctele sale teoretice de la 1911, se poate observa un contrast clar faţă de uniunile mari. Acestea din urmă cuprindeau organizaţii centralizate, dependente, care administrau fonduri şi determinau legitimitatea grevelor, în anumite momente împiedicând sau spărgând aceste acţiuni. Membrii acestor uniuni erau condiţionaţi să se supună, iar grevele acestor instituţii erau în general acţiuni defensive. Uniunile centrale reprezentau, de asemenea, interese ale mediului de afaceri şi se bazau pe sistemul de reprezentare care le permitea să aibă o voce în gestionarea producţiei. Aceste organizaţii au avut succes şi şi-au păstrat membrii prin beneﬁciile pe care le ofereau şi care includeau asistenţă medicală, fonduri pentru şomeri şi plăţi care acopereau costurile funerare. Uniunile centrale căutau reformă înăuntrul graniţelor formelor economice capitaliste, promovând vaste politici salariale, aderând la o 9 �Helge Döhring practică a loviturilor mici şi,împreună cu partidul, elaborau reforme militare. În contrast, sindicaliştii erau organzaţi într-o manieră federală, în care sindicatele locale erau auto suﬁciente şi permiteau acţiuni independente chiar şi în privinţa grevelor şi a negocierilor. Solidaritatea era cuvântul de ordine al muncitorilor sindicalişti care reprezentau interesele de clasă prin lovituri agresive şi acţiune directă. Spre deosebire de muncitorii din uniune, sindicaliştii plăteau bani doar pentru grevă şi fonduri de ajutor reciproc pentru asistenţă. Aceşti muncitori agitau pentru răsturnarea capitalismului, căutând nu pacea,ci o luptă împotriva clasei antreprenoriale, pledând pentru greve generale în masă şi respingând categoric militarismul. Dar in doi ani [1923-1925] FAUD a suferit pierderi atât de severe,încât numărul de membri ajunsese la doar o cincime din ceea ce fusese odată. Din cei 20.000-30.000 de membri rămaşi, aproximativ o jumătate dintre ei reprezentau nucleul ideologic angajat al organizaţiei. 4.2 Motive ale declinului apartenenţei la Freie Arbeiter Union [Uniunea Muncitorilor Liberi] Alături de integrarea clasei muncitoare în societatea burgheză prin intermediul statului bunăstării, conﬂictele interne de-a lungul timpului din FAUD şi competiţia venită din partea mult mai puternicelor sindicate reformiste, alţi numeroşi factori au intrat în joc rezultând în declinul inﬂuenţei anarho-sindicaliste. Agitaţia şi propaganda FAUD erau relativ limitate în raza lor de acţiune, în timp ce cultura proletară a fost absorbită progresiv în mediul burghez. Represiunea statului, mai ales interzicerea FAUD în 1923, creşterea şomajului şi imposibilitatea sindicatului de a integra ideologic şi cultural marele număr de muncitori care s-a alăturat în timpul perioadei revoluţionare a anilor 1918-1923, au contribuit, de asemenea, la această răsturnare de situaţie. 4.2.1 Efectele declinului apartenenţei membrilor asupra locului de muncă: consiliile din fabrică şi negocierea acordurilor Dilema reprezentată de un aşa declin dramatic în ceea ce priveşte apartenenţa a provocat dezbateri în cadrul organizaţiei, ridicând problema dacă organizaţiile locale ar trebui sau nu să participe în consiliile de fabrică si să iniţieze negocieri contractuale. Asemenea activităţi au fost respinse ca ﬁind incompatibile cu principiile sindicatului care adera la "acţiunea directă" şi se opunea oricărei forme de cooperare cu conducerea prin politici de reprezentare. Cu toate acestea, sindicaliştii au practicat toleranţa în acestă chestiune în zonele în care îsi păstrasera inﬂuenţa, precum Ruhrgebiet sau Rheinland, o politică ce a durat până în 1933. Când sindicatele mai mici ale FAUD au făcut propriu zis acorduri contractuale, 10 �Sindicalism si Anarho-Sindicalism în Germania: O introducere acestea nu au fost recunoscute de lege, o chestiune care a fost în cele din urmă adusă în faţa Reichsarbeitsgericht (Curtea Muncii a Reichului), care a hotărât că o organizaţie ale cărei principii pledează pentru lupta de clasă şi revoluţie nu poate negocia sub protecţia legilor muncii din moment ce respinge legitimitatea sistemului juridic ca atare. Cu această decizie, efortul de a câştiga pentru sindicat timp şi spaţiu de manevră nu s-a soldat cu vreun rezultat. În ceea ce priveşte mandatele pentru recunoaşterea legală a consiliilor de fabrică, celelalte organizaţii muncitoreşti ale FAUD au câştigat timp din moment ce acesta a fost împins la periferie. Totuşi, problema atragerii atenţiei mai multor muncitori si sporirii inﬂuenţei sindicaliştilor i-a împins pe membrii activi să caute noi căi şi metode. În orice caz, integrarea muncitorilor în noua formă a “statului social” era mai mult sau mai puţin ﬁnalizată şi uniunile centrale îsi păzeau cu râvnă câştigurile. În cele din urmă, sindicaliştii au pus ochii pe sectorul agricol, o dezvoltare surprinzătoare pentru o organizaţie muncitorească industrială. Cu toate astea, în ciuda unei publicaţii centrate pe agricultură: “Dezrobiţi pământul”, iniţiativa nu a ajuns la niciun rezultat care să merite menţionat. 4.2.2 Tensiuni şi conﬂicte în interiorul FAUD Partea culturală a organizaţiei a fost consolidată prin tolerarea opiniilor ce au deviat de la principiile declarate ale FAUD şi s-a făcut o încercare de restructurare a organizaţiei într-o manieră care ar ﬁ corespuns acestor schimbări. Centrul de gravitaţie al FAUD s-a mutat dinspre federaţiile industriale, care datau din timpul FVDG, îndreptându-se acum spre Arbeitsbörsen, rezultând astfel o mai mare implicare în sfera culturală. Întrucât schimbările condiţiilor economice şi politice din Germania au apărut în diferite măsuri şi grade, tensiunile din interiorul FAUD s-au intensiﬁcat, în principal în privinţa chestiunii legate de reglementarea organizaţiei naţionale. O tabară în cadrul acestui conﬂict, sesizând cadrul şi efectele noilor condiţii socio-economice cu care se confruntau, a iniţiat reorganizarea în forma unei “unităţi a organizaţiilor” care să preia sarcina coordonării la scară largă. Cealaltă tabară, afectată negativ mai mult de condiţiile perioadei de după război, voia să menţină vechea structură a federaţiilor industriale puternice şi independente. În cele din urmă, s-a pus problema cum să ﬁe reglementată şi executată colectarea fondurilor de grevă care făcuse ca tensiunea să crească. Potrivit unei decizii a congresului FAUD, Arbeitsbörsen trebuia să asigure şi să organizeze colectarea acestor fonduri. Pentru susţinătorii federaţiilor industriale, acesta a fost un atac decisiv asupra independenţei întregii structuri federale. Această problemă trebuia rezolvată cât mai repede posibil, astfel încât sprijinul semniﬁcativ să poată ﬁ extins spre acei membri care au suferit cel mai mult din cauza marginalizării FAUD. Această cerinţă, a dus la tensiuni de ambele părţi, iar în cele din urmă a 11 �Helge Döhring rezultat într- o sciziune în federaţia lucrătorilor din construcţii, unul dintre sindicatele pilon ale organizaţiei. Prin 1927, FAUD a trecut de la un sindicat care pretindea că este o organizaţie anarhistă la a ﬁ o organizaţie anarhistă care pretindea că este un sindicat. Sindicatul nu mai avea la dispoziţie forţa de agitaţie necesară ca să contracareze declinul adeziunilor. Alte organizaţii, reprezentate de comunism de consiliu si anarhsite, precum Federaţia Anarhiştilor Comunişti din Germania (FKAD) eşuaseră dinainte în acest sens. În contrast, uniunile şi-au revenit, parţial ca urmare a hiper inﬂaţiei de la începutul anilor 1920, parţial ca o consecinţă a ocupaţiei franceze din Ruhr, în 1923, care i-a îndreptat pe muncitori spre aceste organizaţii inﬂuente şi recunoscute legal. 4.3 Anarho-sindicalismul dincolo de locul de muncă Rudolf Rocker, acum deja ﬁgura conducătoare atât a sindicalismului german cât şi internaţional, a subliniat în Prinzipienerklärung (Declaraţia de principii a sindicalismului) că socialismul a fost, în ﬁnal, o problemă culturală. În consecinţă, anarho-sindicaliştii nu s-au limitat la organizarea la locul de muncă ci au luat parte la un număr semniﬁcativ de mişcări, cu scopul de a-şi promova ideile şi de a aborda sarcini economice şi culturale cu metodele lor de auto-organizare şi auto-gestiune. În secţiunile următoare, organizaţiile auxiliare variate ale FAUD, precum şi mişcările alternative asociate, vor ﬁ aduse în discuţie. De importanţă sunt eforturile din partea anarho-sindicaliştilor de a compensa numărul lor aﬂat în declin, printr-o mare participare în activităţi culturale. Merită atenţie deosebită rolul activ jucat de sindicalişti în “Mişcarea Liber Cugetătorilor” şi în “Societatea Prietenilor Carţilor Libertare” (Gilde freiheitlicher Bücherfreunde), care a fost strâns aliniată cu FAUD. Inﬂuenţa anarho-sindicalismului asupra unor variate organizaţii de cântăreţi proletari trebuie încă să mai ﬁe mult cercetată, iar în această lucrare va trebui să ne limităm la a spune că un număr de sindicalişti erau activ angajaţi în Asociaţia Cântareţilor şi Cluburi Glee. 4.3.1 Organizaţiile culturale 4.3.1.1 Gemeinschaft Proletarischer Freidenker [Comunitatea Proletariatului Liber Cugetător] (GpF) “Freidenkerbewegung” (Mişcarea Liber Cugetătorilor), cu peste un milion de membri, a fost divizată în numeroase şi diferite direcţii deoarece în cele mai multe cazuri partidele politice au fost în măsură să îsi facă simţită inﬂuenţa. Cu toate acestea, Mişcarea Liber Cugetătorilor a unit proletariatul dincolo de liniile tuturor partidelor împotriva puternicei inﬂuenţe a bisericii şi, începând cu 12 �Sindicalism si Anarho-Sindicalism în Germania: O introducere 1927/1928, sindicaliştii s-au angajat tot mai mult în opoziţie cu maşinaţiunile bisericii prin intermediul Comunitătii Proletariatlui Liber Cugetător (GpF). În locul sistemului cu note, ei au organizat un curs ﬁnalizat cu absolvirea în cadrul unei ceremonii menite să îi trimită pe participanţi liberi în lume, unde chestiuni de importanţă generală erau introduse şi discutate. Caracteristica centrală a acestui curs a fost încurajarea membrilor congregaţiei să părăsească biserica. Oricum, membrii KPD au fost dominanţi aici şi s-au folosit de funcţiile de conducere deţinute ca să agite împotriva sindicaliştilor. Colaborarea cu comuniştii autoritarieni a fost subiect al unor serioase dezbateri în interiorul FAUD, însă majoritatea a simţit că este necesar să susţină activ Mişcarea Liber Cugetătorilor în orice formă şi nu au renunţat să îi provoace pe comunişti. Cu toate acestea, inﬂuenţa sindicalistă s-a diminuat, în primul rând din cauza controverselor în privinţa unor teme, a dominaţiei funcţionarilor social-democraţi şi a conﬂictelor dezastruoase dintre membri “pe linie de partid” ai KPD şi a opoziţiei comuniste. Luând toate acestea în considerare, Comunitatea Proletariatului Liber Cugetător a oferit sindicaliştilor doar oportunităţi limitate de extindere. 4.3.1.2 Gilde freiheitlicher Bücherfreunde [Societatea Prietenii Cărţilor Libertare] (GfB) Prietenii Cărţilor Libertare (GfB), în schimb, a fost fondată de către FAUD în 1927, în asociaţie cu propria organizaţie culturală a sindicatului. Un an mai târziu, GfB-Leipzig s-a constituit ca prima “societate”, iar în 1929 a devenit organizaţie naţională, cuprinzând reţele mai largi. Membrilor cotizanţi le era pusă la dispoziţie literatură sindicalistă şi puteau comanda cărţi. Filialele locale ale societăţii organizau sesiuni de lectură, producţii de teatru şi concerte la care participau ﬁguri importante ca Erich Mühsam, Rudolf Rocker, Emma Goldman, Helene Stöcker, Bruno Vogel şi Theodor Plivier. Organul de presă al GfB era lunara iar mai târziu trimestriala revistă “Besinnung und Aufbruch” [Cunoştinţă şi avânt] în care Rudolf Rocker a publicat primele extrase ale lucrării sale “Decizia Vestului”. Apartenenţa a crescut rapid dupa 1928 la un total naţional de 1.250 de membri în 1931. Alăturarea simultană ca membru în FAUD nu era obligatorie şi, per total, GfB a fost cea mai de succes încercare de a opri declinul sindicatului. Societatea Göppingen din Württemberg, de exemplu, ajunsese la 80 de membri în şase luni de la înﬁintarea sa şi era unul dintre grupurile cele mai mari de acest gen. Succesul acestei experienţe poate ﬁ măsurat prin faptul că, după război, societatea a fost reconstruită sub acelaşi nume. 13 �Helge Döhring 4.3.2 Hilfsorganisationen [Organizaţii de ajutor] 4.3.2.1 Reichsverband für Geburtenregelung und Sexualhygiene [Federaţia Reichului pentru Controlul Naşterilor şi Igienă Sexuală] (RV) O organizaţie de ajutor înﬁintată în 1928 spre beneﬁciul tinerelor femei, a muncitorilor şi a familiilor sărace din clasa muncitoare, Federaţia pentru Controlul Naşterilor şi Igienă Sexuală şi-a luat ca obiect de activitate consilierea indivizilor şi a familiilor în utilizarea contracepţiei si avortului şi explicarea implicaţiilor legale. Activiştii distribuiau procedee contraceptive şi ajutau în aranjarea procedurilor de avort. În îndeplinirea misiunii sale, RVfG trebuia să rămână neutră din punct de vedere politic şi religios şi să evite asocierea cu sindicatele, deşi preşedintele acestei organizaţii a fost Franz Gampe, un membru FAUD din Nürnberg. Prin 1930, organizaţia includea 200 de ﬁliale locale, în care participau peste 15.000 de membri. 4.3.2.2 Schwarzen Scharen [Trupele Neagre] În faţa violenţei politice în creştere şi a măririi numărului atacurilor asupra anarho-sindicaliştilor la întruniri şi demonstraţii de către extremişti de dreapta şi de stânga, o organizaţie adiţională a fost formată ca răspuns. La sfârşitul anilor 1920 s-au format organizaţii luptătoare militante, în principal de către tinerii din Berlin şi Silezia Superioară, care purtau numele generic de “Schwarze Scharen” (Trupele negre), acestea numărând câteva sute de membri la nivel naţional. Aceste grupuri aveau misiunea să protejeze evenimentele publice ale FAUD sau ale organizaţiilor aliate de întreruperile provocate de comunişti şi nazişti. Schwarze Scharen poate ﬁ văzută ca echivalentul anarho-sindicalist al “Reichsbanner” al SPD-ului sau al “Luptătorilor Frontului Roşu” al KPD-ului. Membrii grupului purtau toţi haine negre, unii aveau arme de foc şi adesea erau implicaţi în confruntări ﬁzice. Schwarze Scharen nu era asociată oﬁcial cu FAUD, ca urmare a protestelor din interiorul sindicatului împotriva militarizării organizaţiei. Din moment ce FAUD oricum nu fusese de la înﬁinţarea sa o mişcare paciﬁstă, aceste formaţii militante erau tolerate şi folosite ca forţă defensivă în multe sfere de acţiune. 4.3.2.3 Arbeitslosenbewegung [Mişcarea Şomerilor] Deoarece companiile concediau în principal muncitorii anti-capitalişti, cei rămaşi fără muncă s-au organizat repede, en masse, în Consilii ale Şomerilor. Mutarea centrului de putere în interiorul FAUD de la federaţiile industriale înspre Arbeitsbörsen a ajutat la a face posibilă participarea sindicală în această mişcare, 14 �Sindicalism si Anarho-Sindicalism în Germania: O introducere din moment ce aceste comunităţi se ocupau şi cu noile condiţii ale pieţei muncii după ce se îndepărtase de mişcarea sindicală. La ultimul congres din 1932, chestiunea mişcării şomerilor a câştigat un loc alături de temele centrale ale anarhosindicaliştilor. În multe locuri FAUD participa deja activ la demonstraţiile şomerilor şi organiza acţiuni de ajutor reciproc şi consiliere. Astfel, din versiunea originală a mişcării sindicale, a cărei armă principală era greva, s-a născut o organizaţie orientată spre consum, înarmată cu ameninţarea boicotului. 4.3.3 Alternative la FAUD 4.3.3.1 Aşezările comunale Având un statut mai puţin stimat în rândurile FAUD erau activităţile “Mişcării Coloniştilor”, deşi din acestea făceau parte personalităţi ca scriitorul Theodor Plivier şi Helmut Klose care se bucurau de respectul membrilor de sindicat. Conform FAUD, lupta de clasă revoluţionară nu putea ﬁ dusă prin separarea de clasa muncitoare, ci, mai degrabă, prin organizaţii de la locul de muncă aliniate la clasă: puterea monopolurilor industriale putea ﬁ sfărâmată doar din interior de către muncitori. Coloniştii sau asociaţiile comunale erau în contrast cu acest lucru depinzând de bunăvoinţa competitorilor lor capitalişti şi astfel erau destinate eşecului. Cu toate acestea, proiectele coloniştilor au fost iniţiate pe tot întregul Republicii de la Weimar cu participarea şi ajutorul sindicaliştilor şi al anarhiştilor. În dezbaterea din jurul “chestiunii coloniştilor” un membru al consiliului editorial al “Der Syndikalist” a fost chiar înlăturat din poziţia pe care o ocupa, acesta ﬁind rezultatul deciziei sale de a publica în continuare articole privind acest subiect, după ce se căzuse de acord că ziarul se va concentra pe luptele de la locul de muncă. A existat teama că FAUD, ca organizaţie de luptă a proletariatului, va degenera, devenind o sectă izolată de populaţia generală. O parte din aceste aşezări erau, în fapt, inﬁinţate de anarho-sindicalişti şi erau inﬂuenţate de idei sindicaliste, printre ele comunele “Pământul Liber” în Düsseldorf, Stuttgart si Barkenhoﬀ, înﬁintate cu ajutorul lui Heinrich Vogeler în Worpswede. 4.3.3.2 Mişcarea Vagabond Mişcarea Vagabond a exercitat o oarecare inﬂuenţă asupra anarho-sindicalismului organizat, deşi limitată. Această mişcare s-a extins foarte mult la sfârşitul anilor 1920 şi era organizată în jurul aşa numitului: “Rege Vagabond” - Gregor Gog în “Fraternitatea Internaţională a Vagabonzilor”, in 1927. Gog a organizat primul “Congres Mondial al Vagabonzilor” în Stuttgart, in 1929, un eveniment care a atras atenţia internaţională. Un număr de Marşuri ale Foamei 15 �Helge Döhring au fost, de asemenea, organizate. Gog si soţia sa, Anni Geiger-Gog, erau asociaţi apropiaţi ai FAUD şi făceau agitaţie pentru cauza lor în publicaţiile sindicatului. Ca urmare a spectacolelor sale ofensatoare şi a comportamentului sau, Gog a fost ţinta câtorva acţiuni în instanţă, blasfemia ﬁind printre acuzaţiile care i se aduceau. În contradicţie directă cu opinia majoritară în mişcarea anarho-sindicalistă, Gog ridica lenea la nivel de act revoluţionar. El critica aspru comunismul autoritar în toate formele sale, până când, un tur al Uniunii Sovietice din 1933 l-a făcut să îsi schimbe opinia la 180 de grade. În lunile care au urmat după întoarcerea sa în Germania, “Regele Vagabond” a ţinut câteva discursuri polemice împotriva anarhismului şi sindicalismului, la evenimente de prin ţară, chiar şi la acelea ale prietenilor de odinioara, denunţând aceste mişcări ca ﬁind “mic burgheze”. Acestea au fost primite cu sarcasm şi atacuri la persoană în presa sindicalistă. 4.3.4 Organizaţii auxiliare ale FAUD 4.3.4.1 Syndikalistisch-Anarchistische Jugend Deutschlands [Tineretul Anarho-Sindicalist din Germania] (SAJD) Două organizaţii auxiliare ale FAUD au fost formate pentru beneﬁciul anumitor grupuri. Tineretul s-a constituit, începând cu 1921, în: “SyndikalistischAnarchistische Jugend Deutschlands” (SAJD). Principalele activităţi ale acestui grup erau organizarea de evenimente, drumeţii şi agitaţie pentru cauza anarhosindicalistă. SAJD era compus la nivel naţional din câteva mii de tineri, împrăştiaţi de-a lungul întregii Germanii. Tehnic, era independent de FAUD dar era strâns aliniat cu sindicatul, ﬁind derivat din acesta, SAJD ﬁind el însuşi un produs al conﬂictelor interne ale anterioarei organizaţii “Tinerii liberi”, care a fost impărţită între “sindicalişti” şi “individualişti”. Ziarul oﬁcial al SAJD, “Tânara Umanitate”, era distribuit ca un supliment al publicaţiei FAUD, “Der Syndikalist”. O publicaţie lunară suplimentară - “Tinerii Anarhişti”, a catalizat o nouă rundă de conﬂicte sectare între fracţiunile individualiste/anti-organizaţionale şi partizanii luptei de clasă organizate, ultimii excluzându-i în cele din urmă pe ceilalţi din SAJD. SAJD s-a apropiat astfel şi mai mult de FAUD, ca rezultat al acestor dezvoltări şi a recunoscut “Prinzipienerklärung des Syndikalismus”, ca linie călăuzitoare pentru membrii săi. Organizaţia de tineret şi-a modelat, de asemenea, structura organizatorică după aceea a FAUD, înﬁinţând la nivel regional şi naţional “Birouri de Informare” care corespundeau în mare cu Comitetul pentru Agitaţie şi executiva Geschäftskommission a FAUD. Din această organizaţie de tineret au ajuns la conducerea FAUD numeroşi membri la sfârşitul anilor ’20 şi la începutul anilor ’30, aşa numita “a doua generaţie” a FAUD, care a urmat generaţiei de dinaintea războiului. Acest grup timpuriu, care era mult mai puternic orientat spre organizarea industrială şi la 16 �Sindicalism si Anarho-Sindicalism în Germania: O introducere locul de muncă, a pierdut inﬂuenţa în interiorul organizaţiei cu trecerea timpului, în timp ce organizaţia care i-a succedat a întruchipat mai bine căutata sinteză a sindicalismului şi anarhismului. 4.3.4.2 Syndikalistischer Frauen Bund [Federaţia Femeilor Sindicalite] (SFB) Femeile au solicitat, de asemenea, o organizaţie specială şi au pus o bază programatică la începutul anilor 1920, făcând apel pentru înﬁinţarea la nivel naţional a “Federaţiei Femeilor Sindicaliste” în cooperare cu Geschäftskommission. Cu toate astea, majoritatea grupurilor locale de femei au avut viaţă scurtă. Problema dacă grupurile de femei reprezită sau nu un sector separat de producţie sau ar trebui organizate în realaţie cu domeniul de consum a fost o sursă de discuţii atât în grupurile de femei între femei, cât şi în sindicat la scara largă. Federaţia Femeilor Sindicaliste, aşa cum era constituită, se concentra pe igiena sexuală, avort şi se percepea pe sine ca un ajutor al muncitorilor grevişti (bărbaţi), organizând boicoturi în acest sens. Aceia care doreau ca grupurile de femei să opereze ca un sector separat de producţie nu au fost capabili să ducă la îndeplinire aceste solicitări. SFB producea, de asemenea, un periodic: “Der Frauenbund” (Liga Femeilor) care apărea regulat ca o secţie suplimentară a “Der Syndikalist”. În contrast cu alte organizaţii ale femeilor din acea perioadă, femeile din SFB erau în general mândre de rolul lor de mame şi de casnice. Pentru cele mai multe femei sindicaliste, egalitatea dintre sexe nu însemna plasarea egală în faţa “sacriﬁciilor din fabrică”, ci recunoaşterea şi înălţarea muncii de casnică şi de creştere a copiilor la un nivel egal faţă de alte forme de muncă. Potrivit chiar SFB, aceasta a fost înﬁinţată pentru a se confrunta cu problemele speciﬁce ale femeilor, iar femeile angajate în câmpul muncii ar trebui să se organizeze în cadrul federaţiilor industriale existente. Deşi bărbaţii au fost invitaţi prin Geschäftskommission şi prin Congresul FAUD să asigure inﬁinţarea de grupuri pentru femei în organizaţiile lor, mulţi au refuzat să participe activ. Femeile au depus numeroase plângeri, chiar punând problema unor veritabile boicoturi venite de la tovaraşii lor bărbaţi. Cu toate acestea, au existat numeroase sfere de acţiune unde respectul reciproc şi solidaritatea au caracterizat cooperarea dintre SFB şi alte organizaţii sindicale. SFB a atins la apogeul său, la nivel naţional, un număr de 800 - 1.000 de membri femei. 4.3.4.3 Kinderbewegung [Mişcarea Copiilor] Un domeniu suplimentar de activitate pentru FAUD a fost “Mişcarea Copiilor”, o mişcare internă, care era adesea supravegheată de către grupurile de femei. Din 1928 până în 1930, un periodic separat: “Kinderwille” (Voinţa Copiilor) 17 �Helge Döhring a fost publicat, atingând un nivel de distribuţie de circa 600 de numere în perioada în care a fost publicat. Scopul era acela de a deschide copiii către conştiinţa de sine, de a forma indivizi cu deprinderi sociale care să internalizeze spiritul de ajutor reciproc şi de solidaritate. Organizaţiile anarho-sindicaliste ale copiilor au subliniat încă o dată dorinţa sindicaliştilor de a aduna la un loc toate domeniile vieţii sociale, într-un uniﬁcat element organic. Aceste organizaţii au avut însa, viaţă scurtă. 4.4 Sfârşitul FAUD FAUD a recunoscut pericolul reprezentat de Naţional Socialism de foarte devreme şi a răspuns pregătindu-se pentru activitate ilegală, în underground. La Congresul FAUD, în perioada Paştelui 1932, au fost stabilite planuri concrete. Geschäftskommission ar ﬁ fost înlăturată la Erfurt şi, de asemenea, asociaţiile locale, dacă, după toate posibilităţile s-ar ﬁ dizolvat înainte ca orice restricţie să ﬁe adoptată. Mici cercuri de încredere ale membrilor FAUD trebuiau să înﬁinţeze o reţea care să permită pe viitor operaţiuni la nivel naţional. În 1933, FAUD a fost interzis şi în luna martie a aceluiaşi an Biroul din Berlin al Geschäftskommission a fost percheziţionat şi un număr de funcţionari au fost luaţi în custodia poliţiei. Membrii de sindicat ﬁe s-au alăturat organizaţiilor din underground, ﬁe au emigrat. Conducerea din underground a FAUD s-a mutat într-un sfârşit din Erfurt la Leipzig. În 1936-37, FAUD şi-a lansat eforturile sale de rezistenţă în timp ce aceia care emigraseră în Spania, s-au reunit pentru a forma Gruppe DAS (Anarho-Sindicaliştii Germani), care a fost un participant activ în revoluţia spaniolă. După al doilea război mondial, acei anarho-sindicalişti care au rămas în Germania au pus bazele “Federaţiei Socialiştilor Libertari” (FFS), care a înlăturat organizarea industrială în favoarea operării ca o “organizaţie de idei”, ce încerca să răspândească concepte libertare în oraş şi în consiliile de fabrică, precum şi în organizaţiile culturale. FFS a publicat o revistă numită “Societatea Liberă”, care reﬂecta maturitatea şi experienţa celor mai buni membri ai mişcării. Cele mai multe grupuri FFS s-au auto dizolvat în anii 1950 din cauza incapacităţii lor de a atrage membri mai tineri. Aceia care au rămas, precum Augustin Souchy si Willi Paul înca făceau interviuri şi publicau memorii valoroase. În ultimii ani, un număr de biograﬁi au fost publicate, printre ele aceea a lui Helmut Kirschey, Hans Schmitz şi Kurt Wafner, care erau tineri la începutul anilor 1930. 5. Sindicalismul şi semniﬁcaţia sa În speranţa că am demonstrat în mod adecvat semniﬁcaţia anarho-sindicalismului şi conţinutul său, aş dori să adaug următoarele detalii şi observaţii: Dacă evaluăm anarho-sindicalismul german strict din perspectiva puterii sale nu18 �Sindicalism si Anarho-Sindicalism în Germania: O introducere merice putem susţine că FAUD a deţinut o masă solidă pentru o scurtă perioadă de timp, unii pretind că această masă ar ﬁ atins in jur de 150.000 de membri. Dacă vom compara această cifră cu altele ale organizaţiilor muncitoreşti contemporane, vom ﬁ forţaţi totuşi să admitem că, inclusiv în zilele sale de glorie, a fost cu mult în urma adversarilor săi. Organizaţiile sindicale, precum Asociaţia Muncitorească Hirsch-Dunckerist număra câteva sute de mii de membri în rândurile ei, sindicatele creştine cuprindeau peste un million de muncitori şi Asociaţia Generală a Muncitorilor in Germania (ADGB) atingea cu succes un număr de 10 milioane. După propria mărturie, FAUD nu a jucat niciodată un rol major la nivel naţional, la nivel de fabrică. Aşa că, de ce ar trebui ca cineva să îsi bată capul cu acest subiect? Dintr-un număr de lucrări istorice şi proiecte de cercetare reiese că sindicalismul, în contrast cu vremurile prezente, era bine cunoscut în rândul clasei muncitoare contemporane acelei perioade. Acest lucru pare uimitor, având în vedere dimensiunea redusă a FAUD şi faptul că era lipsit de acces la orice care să amintească de mass-media din zilele noastre. Aceasta a fost o consecinţă a anti-militarismului consistent al sindicaliştilor şi a neobositei agitaţii de dinainte de primul război mondial, care a fost reţinută de mulţi social-democraţi dezamăgiţi şi a contribuit la primul val de noi membri în lunile care au urmat de la încheierea războiului. Ziarele partidelor muncitoreşti şi a uniunilor centralizate din acea perioadă sunt pline de advertismente şi comentarii denigratoare la adresa organizaţiilor sindicaliste. Funcţionarii acestor grupuri orientate către reformă erau bântuiţi de spectrul sindicalismului, “tumoarea franceză”. Aceşti funcţionari au menţinut ferm în rândurile lor campania împotriva oricărei forme de auto-organizare muncitorească, care a rezultat într-o nemiloasă luptă la nivel de loc de muncă şi care nu poate însemna decât că sindicalismul, în ochii lor, a fost o inﬂuentă concurenţă care prezenta o reală ameninţare. Unioniştii mainstream au mers chiar atât de departe încât să solicite să se deschidă focul asupra colegilor grevişti sindicalişti. Mişcarea sindicalistă a fost de asemenea, cunoscută în "Organul Consiliilor Muncitorilor şi Soldaţilor din Germania", "Consiliul Muncitorilor", din perioada revoluţionară 1919-1920. Într-adevăr, consiliile muncitoreşti social democrate au simţit nevoia să declare "sindicatele muncitorilor" un "nou abces al mişcării muncitoreşti" în ziarul lor naţional. Potrivit unor surse care oferă detalii, mai mult de 40% dintre participanţii la revoluţia din martie erau sindicalişti, a căror luptă este descrisă, printre alţii, de Erhard Lucas şi Hans Marchwitza. Poliţia politică a Republicii de la Weimar nu a listat sindicaliştii ca ﬁind organizaţii comuniste, aşa cum fac mulţi istorici şi "cercetătorii în domeniul social" ci le-a dat un statut independent. În informaţiile fotograﬁce colectate de poliţie la începuturile Republicii de la Weimar, un număr de sindicalişti apar lângă "celebrităţi" precum Kurt Tucholsky şi viitorul şef de stat est german Walter Ulbricht. 19 �Helge Döhring Mai mult de atât, ar trebui subliniat că mişcarea sindicalistă sau măcar o parte din ea, nu era doar recunoscută în cercurile proeminente dar a fost chiar considerată demnă de a ﬁ sprijinită. Bine cunoscutele activiste pentru drepturile femeii - Helene Stöcker şi Anita Augspurg, au făcut donaţii pentru fondul FAUD pentru Memorialul Landauer din München şi Stöcker a vorbit la evenimente organizate de către Gilde freiheitlicher Bücherfreunde şi a publicat articole în ziarul Federaţiei Femeilor Sindicaliste. Sindicaliştii, în schimb au lăudat-o că ﬁind o “luptătoare simpatetică, una ale cărei opinii sunt apropiate de ale noastre”. Nu mai puţin, o personalitate ca actorul Alexander Granach a furnizat bani lui Erich Mühsam şi Rudolf Rocker, pentru ajutorarea revoluţionarilor spanioli Durruti şi Ascaso, în luptele lor. Legendarul revoluţionar Nestor Mahno a găsit de asemenea, refugiu la Rudolf Rocker. Într-un eseu solicitat de către armata germană, Max Weber identiﬁcă sindicaliştii ca ﬁind cei mai puternici adversari ai militarismului. Chiar şi Lenin menţionează mişcarea sindicalistă germană în lucrarea sa “Statul şi Revolutia”, reţinând ﬁgurile conducătoare ale mişcării muncitoreşti, precum Karl Legien, responsabil pentru creşterea acestei “relaţii sângeroase de oportunism”. Este bine ştiut că sindicalismul era cunoscut în cercurile boeme, ale căror ﬁguri proeminente îl includ pe Ernst Toller, Oskar Maria Graf şi Erich Mühsam. Ultimul, un prieten apropiat al lui Rudolf Rocker s-a alăturat FAUD în 1933. Heinrich Vogeler, pictor şi fondator al coloniei de artă “Barkenhoﬀ ”, în Worpswede, lângă Bremen, a fost asociat cu mişcările anarhiste şi sindicaliste şi le-a oferit acestora o gospodărie. Nu este, totodată, de mirare că “Herodot” al anarhismului, Max Nettlau, era de asemenea, în strânsă legătură cu mişcarea şi i-a furnizat faimoasei autoare Ricarda Huch material pentru a sa biograﬁe a lui Bakunin. Scriitorul expresionist german Carl Einstein nu a cunoscut sindicalismul până târziu dar a luptat cu anarho-sindicaliştii germani în războiul civil spaniol, făcând parte din Columna Durruti şi producând o excelentă relatare a experienţelor sale. Albert Einstein şi Thomas Mann recunoşteau de asemenea, adevărata nădejde în “Decizia Vestului”, a lui Rudolf Rocker, iar Einstein şi Rocker şi-au adus reciproc laude. Conducători anarho-sindicalişti precum Rocker şi Souchy au fost vorbitori deosebit de populari la universităţi, după al doilea război mondial. De asemenea, este demn de remarcat că mult înainte că Hannah Arendt să ajungă în mediul academic, mişcarea sindicalistă dezvoltase deja o “Teorie a Totalitarismului”, produs al experienţei şi al unei reţele internaţionale de corespondenţă, mai ales între Emma Goldman, Rudolf Rocker şi Alexander Schapiro. Carierişti politici, incluzând mai târziu primari şi legiuitori şi-au început de asemenea, vieţile lor politice în mişcarea sindicalistă, cel mai cunoscut ﬁind Herbert Wehner care în cele din urmă a devenit preşedintele partidului SPD. 20 �Sindicalism si Anarho-Sindicalism în Germania: O introducere Sindicaliştii germani au jucat de asemenea, un rol decisiv în reorganizarea mişcării sindicaliste internaţionale după primul război mondial. Reacţionând rapid la înﬁinţarea de către comunişti a unei internaţionale a muncitorilor sub conducerea Moscovei, partizanii sindicalismului au înﬁinţat “Asociaţia Internaţională a Muncitorilor” (IWA-AIT), în 1922, ca o continuare conştientă a tradiţiei bakuniste a Primei Internaţionale. Rudolf Rocker, Augustin Souchy şi Alexander Schapiro, născut rus - au fost primii la prezidiul organizaţiei, al cărei birou central a fost stabilit la Berlin, până în 1933. La înﬁinţarea sa IWA-AIT avea peste un milion de membri. În 1936, doar numărul membrilor spanioli s-a ridicat în jurul cifrei de 1,5 milioane. Pentru un număr mare de muncitori “Prinzipienerklärung des Syndikalismus” a lui Rudolf Rocker, a fost considerat textul de autoritate al mişcării. Acei germani anarho-sindicalişti care au reuşit sa fugă în Spania, ca urmare a izbucnirii războiului civil spaniol, s-au organizat în Gruppe DAS (anarho-sindicalişti germani) în Catalonia. Gruppe DAS a gestionat corespondenţa rezistenţei underground din Germania şi a scos din funcţiune detaşamentele germane fasciste din Catalonia. Membrii ai acestui grup au luptat de asemenea, împotriva armatelor lui Franco pe front şi deşi mai puţini numeroşi decât Brigăzile Internaţionale comuniste, au fost de aceeaşi importanţă pentru revoluţie şi pentru participanţii la aceasta. Între timp, autorităţile fasciste din Germania, au anticipat atracţia pe care revoluţia spaniolă ar putea să o exercite asupra populaţiei şi i-a plasat pe anarhosindicaliştii rămaşi în Germania sub observaţie specială. 21 �Edition Syfo [Herausgegeben vom Institut für Syndikalismusforschung, Bremen] Edition Syfo Nr.1 Helge Döhring: Die Presse der syndikalistischen Arbeiterbewegung in Deutschland 1918 bis 1933 Die Presse der syndikalistischen Arbeiterbewegung in Deutschland spielt eine herausragende Rolle in der Forschung zum gesamten Themenbereich. Sie gibt tiefe Einblicke in die Aktivitäten und Diskussionen der damals aktiven Syndikalisten und ihrer vielfältigen Organisationen. Am ausgeprägtesten gestaltete sich das Pressewesen in der Zeit von 1918 bis 1933 mit knapp 120 Periodika. Nie zuvor oder danach entstand eine solche Vielfalt im deutschsprachigen Raum. In der vorliegenden Darstellung wird die gesamte syndikalistische Presse dieses Zeitraums in systematischer Ordnung mit forschungsadäquaten Einzelheiten präsentiert. In besonderer Weise wird dabei über eine reine Datenbank hinausgehend, nicht nur auf Formen und konkrete Inhalte verwiesen, sondern auch die Geschichte dieser Periodika aufgezeigt und ihre Bedeutung für die Forschung inkl. Standortangaben kurz bewertet. Zu den einzelnen systematisch angeordneten Kapiteln gibt es jeweils eine kurze Einleitung zum besseren Verständnis. Mit diesem Handbuch ist die Geschichte der syndikalistischen Presse in Deutschland von 1918 bis 1933 erstmalig geschlossen aufbereitet und dargestellt worden. 92 Seiten, A4, reich illustriert, ISBN: 978-3-9810846-8-9, 8.90 Euro Edition Syfo Nr.2 Martin Veith: Warum IAA? Zu den Entwicklungen in der Internationalen Arbeiter Assoziation seit 1996. Eine zusammenfassende Darstellung der wesentlichen Entscheidungen. Immer wieder kommen bei Diskussionen um den Zustand und die Entwicklung der anarcho-syndikalistischen Bewegung Fragen nach der Situation und Rolle der anarcho-syndikalistischen Internationalen Arbeiter Assoziation (IAA) auf. Die Fragen: „Warum gibt es zwei CNT´s in Frankreich und zwei USI´s in Italien“, oder „Warum wird die SAC in Schweden so verteufelt“? hat sich wohl jeder an der anarcho-syndikalistischen Bewegung interessierte schon einmal gestellt. Anspruch und Schwerpunkt dieses Textes ist es, die Geschichte und Entwicklung der IAA in den letzten beiden Jahrzehnten, besonders seit dem IAAKongress von 1996 in Madrid darzustellen, und die Abläufe und Hintergründe zu vermitteln. Dabei handelt es sich hier um eine gestraffte Darstellung, welche die wesentlichen Entscheidungen und Handlungen der IAA in diesem Zeitradius zusammenfasst. 76 Seiten, Format A5, 3.50 Euro, Bezug der Broschüren über Syndikat A Medienvertrieb, Moers. www.syndikat-a.de 22 �Das Mitteilungsblatt des Instituts für Syndikalismusforschung Syfo – Forschung & Bewegung Anschrift: Institut für Syndikalismusforschung Postfach 140470 D-28094 Bremen Verlag,Vertrieb und Abonnement: Verlag Edition AV Nr. 2 - 2012 ISSN: 2192-6980 ISBN: 978-3-86841-072-3 Postfach 1215 D-35420 Lich Tel: 06404-6570763 Fax: 06404-668900 E-Mail: editionav@gmx.net Einzelausgabe: 10 Euro (120 Seiten) Im Abonnement: 9 Euro Bestellung über den Verlag Edition AV: www.edition-av.de Nr. 1 - 2011 ISSN: 2192-6980 ISBN: 978-3-86841-57-0 23 �înseamna „Mişcarea muncitorească“? Institut 1.fürCeSyndikalismusforschung Primul lucru care se învaţă atunci când este studiată istoria mişcării muncitoreşti, în Germania precum şi în alte părţi, este că muncitorii erau organizaţi în primul rând, în cadrul aşa numitelor ‚“partide muncitoreşti“. În Germania acestea au luat forma SPD [Social Democraţii moderaţi] şi KPD [Partidul Comunist din Germania]. La o examinare mai amănunţită, o serie de alte partide ne atrag atenţia - de exemplu „Partidul Social Democrat Independent“ (USPD) al Rosei Luxemburg sau alte încarnări ale CP – KAPD şi Partidul Socialist al Muncitorilor. Şi astfel, în mod natural, deﬁniţia termenului de „mişcare muncitorească“ plasează ferm aceste partide în prim plan. Acelaşi lucru este valabil pentru “Allgemeiner Deutscher Gewerkschaftsbund” - Asociaţia Generală a Sindicatelor din Germania (ADGB). O observaţie mai atentă, însa, ne relevă că aceste instituţii au avut mai puţin de a face cu mişcarea, în cel mai autentic sens al cuvântului, decât cu reglementarea şi disciplinarea mişcării muncitoreşti în beneﬁciul investitorilor de capital privat sau al statului. Dacă este să vorbim de o mişcare muncitorească autentică, nu putem să vorbim decât de iniţiative la ﬁrul ierbii ale proletariatului, care a încercat să promoveze lupta de clasă. În unele cazuri aceste eforturi includ muncitorii social democraţi sau comunişti. De remarcat, totuşi, este cât de repede aceste activităţi au determinat obiecţii din partea liderilor lor din partide şi din sindicate. În contrast cu acestea, noi avem în vedere ideea unei „mişcări muncitoreşti“ care se dezvoltă într-o manieră organică şi nu ca răspuns la ordinele venite de la conducerea de partid sau de sindicat, ci mai degrabă ca un produs al activităţilor muncitorilor salariaţi organizaţi şi pe deplin conştienţi de propriile responsabilităţi, evitând organizaţiile centralizate. Considerabil de multă energie şi putere este absorbită în activităţile din jurul conﬂictelor sectare, a „marilor lideri“ şi a producţiei de literatură specializată marxistă de la Bernstain la Lenin. Şi toate acestea, doar pentru a ajunge să realizăm că mişcarea muncitorească, aşa cum este ea deﬁnită de aceste grupuri, este paralizată. Pentru cei care ar dori să scurteze calea pentru a înţelege acest lucru fără să piardă nimic din lecţiile importante, ei trebuie doar www.syndikalismusforschung.info să privească în trecut, când existau propriu zis mişcări organizate ale www.syndikalismusforschung.wordpress.com clasei muncitoare care transced dogma marxistă şi decepţiile electo- � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Sindicalism și anarho-sindicalism în Germania: o introducere (2012) Subject The topic of the resource sindicalism Description An account of the resource Introducere în istoria sindicalismului german din 1890 până în 1960 Creator An entity primarily responsible for making the resource Helge Döhring Source A related resource from which the described resource is derived Biblioteca Alternativă (Colectiva Autonomă Macaz) Publisher An entity responsible for making the resource available Institut für Syndikalismusforschung Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2012 Contributor An entity responsible for making contributions to the resource trad. de M. Rusu Rights Information about rights held in and over the resource Helge Döhring: Syndikalismus und Anarcho-Syndikalismus in Deutschland. Eine Einführung, in: Jürgen Mümken: Anarchosyndikalismus an der Fulda. Die FAUD in Kassel und im Widerstand gegen Nationalsozialismus und Faschismus, Frankfurt 2004, Verlag Edition AV Relation A related resource http://www.syndikalismusforschung.info/introduction.htm Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură 2012 anarho-sindicalism Germania Helge Döhring Institut für Syndikalismusforschung mișcarea muncitorească Sindicalism sindicalism revoluționar https://anarhiva.com/files/original/313c76d2d91ee6daeaf17357f6eaded0.pdf 1976c55cab7b3f65e88f19b495f5e126 PDF Text Text t_ Fv*l 4 W k 4 3d Frl ffi Fv'l H r\ w FvI Fq w, Fv"l ffil Fr{ @ F-'l rl w, @ 7v F@ Fv'l FEsq ,q FI 7. A, d ffi Frl r\ U r-1 Eil 7, H 3 EF ftr = '* : fith FI I{A i.i5 rr,a =a -#,FI r-r 7_FA ;-i Y vr\ ri Y n<- - V d El i*%\r z :EI .-\ trt ir t v .€o ,"1 \d l:' =* r* ii'rt 4 rq e-+HH 6\}ffi4 r..( Ip m lii+. F*i H,d{Q & ii q* Ftr ^' ll'-.e l++ x== '-11 €i r-r EEg? i-rt :l= X (J ZPFe t*\ k/ - ' .fr. Ko'.{ A rdffio #4{u kn r+J 4{ |-{ ^d ^ HNT ;4tr '#rtg 0'? (,n (1 ,9 '# d (s P -FJ s o a s �:. | ! :i. ,ff v ' '. f,. !l---ia- 7 a? -\--=;--=:u , ; : = - a<=Z ul:al a, t Z '_;)t-= ! A ==at-r.. ._ _ .. u 2- i7 _ .. .i', ., , l:L::;! - .= li. : J- ,: = _ a E ;/ F .= -. .= - - = t, il- = : a - _ i ' -- i = : E- ei = .:-= i. t4. lj.Lli -_= i ; = - 2=Ei t E z: ;,s2= ?, ! *C.) : f, -\ : : - r. 7 ^ i J = :" .j :,' = == .4 7..-i.:i!a-=i r-C r] i.a2 !J:E-E: t u. -: l& 1r -=; " i, ':.= == =- )1?- -! Z'='*= - .- J .ra-..-)'JJr!..'=_-i c =(a=Ei,i= 1,= E75 V:r!===a'/: t a: =-t -.= i= = .:taH--'7-;!.=- /: i. =; 4 a= - r = a t t i.=34 = z=:i : : �;. 1 ; = = := - = ; : : ,_ ; i:, 1 ; r-: ./:<<; i€: -;! '== 7.L =i i; -= tt .i-; .l-!= i:,a: c*+ ;=;; i:!= ) | = i *= Z=::*" n =7 :iz! ::=E i "; -: .,.:=Z :.2=i, , ==-: i=i- !'- ! t ! H Z=a:9; 2a,a-j:i = '! a u ^ EE 4 !? E'3 'a o Fr a,3* i E:g;: :"r:.,tl YuB a'-=E 1:;:= il-=.' ==L-:.=5i."+;;e ii =!i:i ! 35:_:a;. 7a:?.i E:2= . tr : = ::: =:-4. - !=; 7a:ae7 ;=.t zl:=Ei Y.i-= -': - =-=;f I C---.: j;ti I = E-= og Ei..;1 ._ a i n u i- : r'a 7.;=F c/. ; J F X ;- i C-' - i, Z , 1. ii r. ;=:=i i= E-oct9: *=: ==1'. c-J r i e -, =rli =;, = c i = = -_,-Z=:t::Z:i'==ii==. i j=i= l,,i?ll', .1; = :i*4 In!: 2izi !:.: l== 3.=:=-C =ijLE( ==-;= =:.;=1=:l )-:7'i 1Z+ ;ii ,r.:7f 1i=; ==:7Ps r---.= -. , i - = = _:)--*d!!=-.=-=i'a,=Uo = -; - Iii= = ; = = = = e:i t - t: ! -' Zt=e .- i. I a J - 5;I'E U = -i -'= = Eor=!'-c- r \ - ',J .IIi= Ziaa Za !Ig= :1 ==:; I:i :7;=i ,:r? i':,; =ia: nSr?>-= ; _. : u i j C E= a; - - - : '- J - ! j -- ^ =-). -. -- =': = :- !'. ; - - J- - --.r )2 = I i ='a ., r- = '= , !.C I = :. ! ?. v -^ + C- ; ij tr i !. . : ! 4, 7 =.a r - 9 = - j4Z:2= J a ! ., 2 = = r i a *, " ,itEZ : U -:*;:, ;1=.. in;: c t' -= =; !7 a-t -; ,= iJ 11'.v=: Li2=, ="=F: =2.'=s =i7i= -'=i: :r=4i: 1=! e_:ii e =,I o =;= '-' ":dF !: J C i:!E' 3at:' ri=jE= !=ziiitl ii;i= Eii i=!-=Z -= :r"27 3=E;E ia'=1 eiz:-=:i;!6 = =il?.2 -t.,=7,;1 /=.! liz'.-- :;a :€zi=,i::i=2== ti22;ii l22J^,== -e.:-uiu i3.! = |= =!r:== =.i:l::r.,i=.r =-.rn =2?=-a ==--J-= :zi;i ;iE iz; ti:,:E iL!;Fs aA !7=l =;.)71: :liii: -! -:=: 12=:. =: -'=i, z;ii := ;a., 7. a-a --ia':-=la *;Z !: !-=:= =.?t1.. l!=-= i?ii, ! ^:i= :,=;l =raa - = 3--\- a-:==-i :=a'-,i r-? ==-':-:=2a i.=i;i= =.=.i== =zZi:. il;=' ,-=?. ===-: ;=-=: ir= '=a,= ,= =;1: :=t==? ,r319 ;i:1 4= :,r_=.:; =7:ri =a=1= ==ia= '-:i=z+ tizt= i=-= 7:r= 7=:r1 i?;-=-= E lE'=i; r;'j 3==74 i1 ==2 =i ; = = -_="?='=-? =1 = -,j =/.== ,-I'r1 =l;=1 ==-'-i'_r-=;:a'!=". t= L-.= 1t::L=.=Jta:.=r:::l:'.ii =2?1 =r";r=, I:rL= :.:1==;:zi=i-; i;7L ,:-.. -=Zrz ='j:':-':=iip.= _2=;7 =.Zrr7! a==: ;=:ia 1= t i-' :.== ;. i,ZL4= 7ri= -. ! - !'a _':r=::=. I '.. = '--;.:i-^ :!=l\=: :,ii-a";a= ===-l 7:aZ= 2 7-i!:=t= i== =u=-i--=_i==_=, == ==::a ;Z;: ii17, ..-7r __ ;o===a= i;=-, =-==r:1=:-j:, -7ii'z='-i=;-: iZ=:E: ==a: +rr1 arra ::i.r.:rri f e=i=a ,r=,-) ti,=; u,F=.r= i=itr;I E==-: -t;z::,--= -:: ,-= 7Li='< .i:=i Z="Li1't ==2., ----' ta.1i 2i7,-= -''i-: ^^,:::12:=i-i.=z-i ';i::-i =:;.:: i-==>ZZ;;+_ ii,r;11:, Z;?:lZZE;Z i;;; -,=ai r7iii ==aZZ i=rr=;i;;zi+": =:=;i -.=:,iia'a,;-'-E= ...!=-. ==i: =-==t :i'= ,aliz i::: :'=t; ;a=;tii= 7or::=ii .:'-:J-lt :i = '.:;1t\=. ==7 =:=1 := ==i;= ==)jie z7a,a 3;2ia:, =i;;ii =:-'-'=ni'! l-7=;21!2; E::ca:;i-:; ==Tr=;;,=-=-, t==-= --=:=! =_, ,_=: iz-',. 1 -L=,= ?.;=i +ii1 i::.1 i;-=i, 1z;ri _-= -=-,-;*-. i_::.== i=;'i1 ;:*;;; "=i5.;i ?r4=a =-:=,= i'-?==: ::;a2: ?vr?i*i ==lrl,:r:=i =:a i::: =;, .==-.:.r!2r =i:'-=i=, E;ii=:.= "==;;:.-al'= =;:iii 11 ;,+= i:7=: !=::; r,=r:-i : :; ;l-= :i r, = ;' . t .z. r : = i o=a r;:: �i: . : = : :.=.1 , li- j -rE j= I t - a : i -^ ;J 7 = t iJ jv.; l--.! = = -::-!Y'"=t<Y \--I:.--' ;: ;-r,,;: -= ,7i4 -.,J; I .= = -: ! 7:i:-:,a:J*=::- x -: == I ti7/= ;= i = z4 =j 7A -,j =:-::-;!ia:,.; == =-O;i -F=u-:v!a=a-L ; r -: r i ,: y*i a -. ii=L: .- C-- t /' Y t I .- .:^ z = ! / =.: Q5;x - Lu ? d . iZ : = - = .= | J ti4. ', = a a - :f = = = .*a I=, t; _ a_ u: = !i = C =5: =.4 ^ .= -7=^ - ;:+E .=i ! 5 A - - =.=iI " I !-- ! ='=.2 i = _:j e = = tr ?=.! -= ?., * r-, .A J'= r.: .: - = - ="I i= = ::aZ :'- ==i ? =.1= 1 = Z -)= i r i =1 =:E :=Vi ! = *A i: e,, := J- .- 22=-.= gr-a'-u - 'o A a C-a !._I_!.=''. =, =='') - ..1 J = ! =1 a-+ - = tx/. E t ! i : : = != : o J I 'oi=t:'. : a.= i . = ==2.: A :!-=:::.!==-* 37 =1=:.; :!--yu=i,:!L91--a 3-iJ-.===-7=<C---=. 7 -a=.:ii=)=i,..=-a=== = -r =.! t = i 1-'_:= = = = =n:-=.-!:i.J i ==Z?; !9 o t,^ @ o s G} @ e @ @ @ G q - - ) .1 .= : ,-:Zii=i:t Sr i'':::!ud; ?.=t;iii7 s\ iS i i: NS -z=i.'!a= C t a A | -:"iiT-=: 'tL9i=i= =a/=;.Ea1l J2t-'n 1='-1 -:i = a-r - - = - 1 2- -= =i;li==: = - : - : : === ?",.'ii:E;= ':z:E27: -. r: = -j-::-, j':'")i t ii==; = '7-7.1 ==5;!= 2r;''==i ! a - 1: *==='7 -;-;E= : u .-:= = = =;1=, IS iiaiTYZ; ===i. i;;i; .\S lo ii ;l N.t -: * ii S: t -l S {!:t :r s .: -:\ .u'- r.J'2.==7.3 =):i=iiiE '- -.' -= =-- r'- = - I = ' $ si Ez=a;:?1 =:,.:?: ==:l \ i i. \is.. -=2,i-' i i ^ a 'Ji=1.:3 = ==i n .* \ i: ).r7 u -La;2.!i,i= € t s.S-: == !=.i;i =i i, = Z i= l- _ '-: -t.t .Jj v ii i:I -\ri-!'-+=',5I!1 S\ - ) .: a- ic': =j a=ai&= = i u SSi ;;;icz|.,', t= ziai;=i N.E.S. l:a,:sj,=!,i c-=,;ii 2i,!,!1, a - - !.:,: t< \ = =: =.: =.='i'-=:31 *9 l:: r'a;;::sr; :(=:'d- s k { N.:-i 73=j.1 E 7i=, =zz= :=: '"ta= =. :a =:: i":-,,rii 7s13 ;!;V !=i =:' 7=r iZ) E l^i.7 a::-:3.a.=:-;I "^,lai= -*-- ?,= t _o i .d i-s F = ; a r Q:7 a 7).a=la d riS':F;,i9?=i A 7 ir,i'=E =!i=j Li.l;nz i!r:1 i;==e 77.,=t; :Ei::t; :Zlz, i=22= i;7=! 3;rt!: i==i.:,J i:== ,S=-i= =r=; t).= =H!i :"qEi, =:;i -=Lri=:t: = = =_ = = ::= ='" i-ri;ca !._=?, ) t a i=s*it = ) =.a ^ 3 / a=,i! -==iz i==i: +';:= L;r:a =,;ii .\L:;:2 E-u ;:S:- iiyZ=: *=*i:::; =":. vE#.==i= =i1i:a'a 1:: z===t ;:i==i::i i;=:5 :.;1,i2 i;i Ii;Eiir; !i;;i'= EEaEg; j, A:r..BE ar: av.:17.i !a?a:, ;t;t;1a2; l4:= =-.;l'JZ 1,a a=-:oA7,:E5 ni-=. .==, t:.;; =28= 1Z\7-i--IE;= l,=:r.:, ='.'ai =;=-:i ::-c= == i a{\i: iri i== ;,="=1 !,ii7= 7=', lz= i: != ala ,-rli i!.:,; ;:= : _: ,.2i'i -:=24 f :!i ;v.."-? ;i-= ===" --?-i=,=ii'a''i+a=7:;31=a =i;e =ci.?i -.a= ;;= ==i2; =r:=.===J€--",-Z-=.=:-at'T.--i.-{-E=-a:i.a-riZ ,=t_)*, 1i=1t 7==; :i,i;i E i 1?., E:;Fi iii, Et iEi ;t( i= ti:i=:: =r:; =,7ij;Isizi ai;i?4=:7 :;:Er !:,-+.u tt;,r ';;tEi .:!;g r3i:,?) iizl 3*;I;l,FsiEEi l"i:z ?= ,,,i:;z ,=72; zi=ia iE i:: ii=, =2: E =Zii'i;Ei;;i ii€*',=-: E; 7ii. ,=; i:: 71i:1 =i=:1 aia;1: e === =i=:i =;==i :,r1i iitaZ=,,2ii: it;;: a,i:7 :i= =i::z .i7:; i;i=ri =;;i<a "E=z,t ,,!i-+, ='i;* .1,ii: z?-ii:"2 =1i;i i=i=,c ,<''i 1= ai,, =z.r; i?i i:; €cjEie =,i:, =litZ )ir-:,i? -=i.:--zz o==i=u1 ;;;";i='.?::i"; ::1i z;i=i i= ?;: ;x;s :a i;1i: ii+; :il Ii; _: lzii: i':al7 E ;:=i= i=. 1====7r z=ti?-i =Zi ;:= =11, ?:ZZi =::?vaiZila :i==ii ii;i:a :E..-i;!: i+:tEi .i;r::=i �iii t-: i a; i'I =,?;i: = 2= rE = =.*.;j; i,l ==i:''! 2.? L i ^ ti +:;- i -.i -,r.u?t "Et: l=; ?€iiliiE;il;i";1= = - = e J ,, - _ _:7. - ;^ = .i )d !r^ k u, t._ - / -.t-:2i ,: ,9.O i:q :--::,tQ^:= .. --- =.i i J -v:!u - O L ;;- 0n > o r' -h C..,:: '= -. ; >-a -=4,4i -t=,ja --.---Y a= -- !F! = t.-- i --: 41H.- ei ,' -=-a!-: J' - -"!.=Z- -:: = Zt:: :; iiiiE:==i1:=1:i1 =vZe;=:1 :z = =: -i iia: '1 t :7:=.a d':-,:; Z ! = +: = = ia =-' '!:= -; ' f r!'=, I ii{ i?7=;== 1 e; : =61t == ^e''i u E: --i = ?:i;'F * !.==, i j'- ==z; ,:E='!-a i?;'-Z: S=cE:a =i.iE:-,=.:t I !: }='-:iEt= =i-\,=='ii iSr i=..2 d, ! ?34:*z;'-i'i'rZi -i'i3=; =?'zzEiiv i 1{ =ag,o=:1I ;L?jit, iE.z:i, =€i.trr-eia iZ: _'=71i1', . i?, ,, ; E,E ,=i====i;;: =-.'i3ii1ir| -"- Z1:ii; :ii::,,; tr = - t'S ! a ; i t = i ==: =r, = aa_'=a-zi'i.i 1a', ! = ^=Z )_ ;-= =:r.r=- z=-:n =,aaj;=: ri=_ia:Zi=Zii=;ii?=,.t, zi_i,r'-i=.;= =- z? ia ti:+=air'=1. .; i -i-li==i:i i; r : r,. :=:-=.1== ."= a'i= a: i? - r;22= =, i;;F ?i i,:a ;r= i.ii = =)+ =2-,, ;.J11 p a. :'i'-l =!=i?== 1a+ :Zz;r r;Z_? 5;;,t t" "=4..2ii':'l i'!'.i"t1a=.=A:= l= ;'t -;" ! i4'=:; = ii-g'= i-c-c1 =;= = " XE i iz"=';"3i '.,15= i'" i"€i= o a'; i-|=i ,.=ii =4; : ir - E "-i"iiii=r'-,-+ : =:ai7i=2 =,-'"- 1i1+;ir'l E ! ui -= i;l r_ = = =;i;:: s, -" = i =-/;; = =i1, Z= i',ilir: T r ci;o ' = =; i72==:a;-: -;==E.2,,, .;=7 :1,,.r.i:i;;r;J: ( += i,= ; iiz'.;. ia-= =E r a i i 2 : + z r i -, = = iii ir= : =i:; i= I= i Z .= E Z a rr1 La ;; ; i :? ; l r i a : ! 'i:. i _i ".tr,;rVi._;1 rr;=to7i7lii=r .i; i.3=,= 1, ._-= =a i.i=_ ir.i = i r =iE a, ii2=*ia:=;ii,-; : a?_ iil=:=:i'7 ii.= = _==!!ai = = = i_..i:.7i= r.=". = -=:: !:-I =.zi 1?. ,aaliiii+ i3:1ziiZ;1iz::a?Z ir:Zig:r:: i-.;21 iiI' =;'' a1==;i1 ==:i==___ii i;e= ::i,i;: l='.4 =e ;€ t=zi=r1 zi : I; Iiz 1z=:;EEa 2 t-z-rie4=Eli= tCi=?;7;+, =,,8:t; : r;;=;:, iii, ''1t:i;-frz=-,i4T=i,l,=r=o 2.V 1,-'r4;': ., - i z ;.4r,.,/z,rr, L?.: i=i -.;; ig; r-.i.-*i!F.i j =i 13iF;1t==. il;. iza =:,z1 L:r,i;ii^z*,i.; =iZi;1ai 1;;= Ziliii;r.:: i,i;i!-,?+:;=+:t,=_.=?: t; i;i;:i i17rii1'rii E: r r, : ii:i S,i:.- ! -!.=. ?.2 !;; El=.=€a I Ei I'= 5 ==ia1 ^ =,, &i;6= *-'-7"?72 ,2i va t7 z'..: ?v:ili,a*'*i ii= i.==72*i j yr|=li7 n:: it = -, Z'{v,Liz.i u;4e1; riE . j=i;1i i: = =:i i.'z ti .c ga 72i:i.-1 ; : = �.i l_ ;i ;1; i=:i:i!=. t=2,:Ei i!"-, ;; i:E:, ;i ,=1 ii'11i:;. 1:i; ?E=*E:ii=l 18, 111 a,:AI i :iae 7",?it :a :iE :77g -: :":?; =-i=-; ,:t Eirrta" 5.;-.,;1.:i'-zr SIE Z..tii,i,.Z,= i= i: =; 9 n ':u- i1 i i:i ;=iEri==a ziil*ii!4, -riz =,= != =: E__:1t,_'-:i.;== == ;;ilrr'+7 =i-*-i:=-ii 7-' ;1.7 F:5'i=r i;; *r-i2==iti aiZ!Ii iz : 1:-Y r lZ= !=i'::;1: =i;: ?,,;1 )2==::l: a= - :?!zil= 4="--1?r'=:AZ :i 2r,i r c ' 5 i==-j = : - ; - =:.=:" | = 2'--: i =i,4Jg>. -. ;;:i7,t_a,- - 1a-:: ;; " = =a,z -=a _!=--o: i:;L,i :+r -=,- ii:='l+;;; r. ; ?J-E,j i 47, - y: 2 !, Zz;.it,-rlE ii4;i:i=: : == -:"..,,7 i, I = :-.= i Z e =" i i !-=11:,.4=: "4..=;?=!i= ,r, =:j t=7',:a=5: z_.,iZi: ;. I ; j ,= ;. " ! :, i - 2 :r /- _. il U - j :^ ., - J = I - : =;:.--.+i2J:;:5e;='i, ='1 = = =Ea -='::';==ZZ ait i_i=,:,:.-il : --iZ.Z':.;=ri a"_i='i7a= a=-a7i?l 7. = ._<, i:='i,-?=7-= !)=7 i=-:= .-= : ; zt ?i: . a|j: :1 it i=-.=1 =t,!=,-i:=i a,a=,*=a-:.-r =; ;=4i= -:S i;41:2''_==i:-,=? ,= -;,2: =u.!-'.a 5 I; ! ".- : . ! .=7 = r. := =:.. : = i a- i i i = = = - - a = = er a Z,- = I i -.= -1 F=.=| =,= i i'I =' = iE ):: i i /; i+ ;= H.= ?.9 ii;'lz+ .,=, " =:==,, r,?t- iI -=_;=,?-: _i. - LZA '! I - : f=: i I ; =:r.i .. -- a = . ,= :: E,= = = .:5=:li=;u;:.1== "!' =:, ;==i 17:; = -=i i Zz:, i 1=i,a+:E =: = ii::.1=ia ="i=-,t== :.:; := =i= .I ! iii=i'=;iiia ri= :€ : ) t; i ir'+3:i1-1-. " a =t 1i ; ili ;"?:': ,,i,=r s,=S i:;11ai;, iii = E ;",: = -!1 t,i ,s L !.: .-..,-.r,,a",tt\. li : 3i ;.,,. i: {:t.i.|i.a t, . r ''ii"'"'ir -1. : '.::.:.::::1::t:r::J l, i; ryEF@ry ffia %lf lwrffi@61 --() -*-- GiBr:.::i.@ ffi.-.*rrffirfq gl*,t.,,,,mlti iiiS ==i'zi.;! i i = ",:- ; . i,,' 1=_ Z ; EjE::,E ti='. = :iii it ;' s=; ;i.i :ri;!iii!+;: {= zi r EEzi,:,t+1 = 3=,-i1=t =rilE ;!= ;r : ?i E!; Z="i n: [=; lz;Z ",iii 'i1i=j; l,i5; ; i;= 1'=!ai|;E= iI)-tis F::i ,,1'z : !' -7; ;= ta..: : +aa=+ = Jt ;:-. ;=J .rrj=l=aI -!vJ:; : j =' : : '=rz?'i?: : +: Zj,,u, :ii? i1=' 1' : i r ?i; z ri== '1:=i7i:i= =i1, riTE'= i ; ;i?l=: I ii:=*i*i Ei: 1"=::;:Z ::S;ai1'::=i*, i,_-,=;i,= ' ? 4:= Eiii.=.1.r;= a Ji,=t |2,, ;:; iii;! ^ i:=_'ii:,i:= g ?'1'c " 5 )'i= : ;?iii)ti -=.: - =i:= ;/!; +,1;2tr --i.,i_^o.-5 J;i;:Z?: ,: 7,f1.. Z:=: r. h.- u,i =.; ti;.!-'-. a ; _ i .- - =_ i = ;==, i a,= i,-- i-a - 1 7,- i=-;=,:iq,iz p'i.;;72,-lii ::) : i.=, :,7'i I,=':z4a -2 1=:=1oa-.= )lv. -i-= 9='1 :E,Eaai; l?4 ==a =t= .ii i?;- I;=i:;'..:tiiif Eic: u!=:!.3',=L= !: ==; i:: i = :a-:==; =:n a;i:;; ?.=?.ii?il -,_1-- !< N /=.: O! ai : Jd" tr a b a. - - ! .i ; 'E a c5 rO;,; NV ^aU d ,ci ';. "' UIN La Zr,t- L--^ !tr;- 9!J m,:i.! b!: 7 : F;z,i o zi,i =" =,i, u i iitii:;iiin,i Ziizi : :iE::!= !, _= ;r' =i?ii;iiE= :!.7?i4I i1; ?i:;ZEt'-i;; ;fi: + :;;, =L:.==; tiitzii ii!E;iat ?i i; ,1i:;= 1:;:t,t *;1t-:; E = =i;i = :iz!-,i, = i:;ii==!;; i x ii=rs ;,i ; r ii!:=z : rai i=, i its g,71i :E,i: , o II*i *c .z). /t,: c- ! I n'ji . ! l= -t1^-'. l!-o |lf=!* . ^. e fl\l=liZ.j F I!-X=E A;t2 {.:U,J ;zz+1 taaVE; � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Definește necesitatea (2008) Subject The topic of the resource Buy nothing day - 1 zi fără cumpărături, 364 de consum responsabil Description An account of the resource Cât din ceea ce consumi îți este necesar și cât surplus? Creator An entity primarily responsible for making the resource www.solidaritate.info Source A related resource from which the described resource is derived Biblioteca Alternativă (Colectiva Autonomă Macaz) Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 29 noiembrie 2008 Relation A related resource www.solidaritate.info Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură 2008 anti-capitalism buy nothing day consumerism economia darului Marcel Mauss https://anarhiva.com/files/original/3728524e3faeff8f39afbb90b94ca21f.pdf e3d59c1f6d7db32df9034a4b45960bba PDF Text Text II iI ; l\ll t\lt t ul,,l iiI *' I i[iH I jF, i FJ \[i I ! \ { /fll \ \' r\ nI ) \ \H",I \E \/ t"-l ' j ii lrtr\ 1ir '); lil ifl nu\ ( �l 'I a) 4,. 1) .., , ;l :i: :j. I, : ,, j I ., "a : . , .:j :!1 t:,,: l:. -l., .:, i::: . .: ' ). .'. . . , :)','. :.: fg srrt E fiE C} o G J. c) fGt u[ fsl 2. J ET ff. o ttL E a cL l i! l-. l: '; ,: .-.'.:: ,,; , .':;:t':.; -i., ;;.::,':', , ,. ';! '1, :,1.a--1 i';i.,:,,.'::. i',,) ),i; )) t ,.i i': t- 'r',i,,',:, 'i';t*'ti'.'::) l'i I i ,1 .; .,: 'a,;i' ,,, ,' :t.,:.), l,), 'l i\ :. ':' ii :, ". ;r '1.'; i ',,:..,'; i, ', !: i: .; i:, ,, ; .... i i;11:i :;.:j';"aI 1r,".';'11,.".';;L.:t ll:;; i';,ilil :-illll t"" il;,.:i '., :7';';,i1,i1:.;iiii ',.i".;:.'.. ; ,l , ,1' ,l ',-.;,,;) tr , ;;,'.._ij ::l .,. '.:,1.: t :) ;t t-uii ;.. ti; :ii; i 11 t'. :, :,; ,', i. l'' i,', _1 L- ,i ', -_ i1 ;, \-, i1,, ;':,,;,l',':;,. ,'l", '_: i, ,, , :i'.: i; i: r l :: i, ;1 l: : , ;,, i, i , i,; . a,-, .lt t, ! ,',rl ?,i :", ,"; ,1 :t -l , ; .a -.:1 : ':' ; i: , -.:, t;, i: l ,.: ''1, ' 1 '!, :; ,.t, ,) ': .'. I i:: . ; i ir:;;, ; i: ; ., ,l :. i'iit: 1,; : !': ;l : 1., i, 1 , . . ,, ,'., ., t' '" .;. , .a.,, ,l " i] il .. . ,l .i',: :'r,'i',',,1',;i;,,-,;rlr:;:i,', .i |:,: :i,,i:'i', :; ,,,i l. ,'i ;; :, ;,. | ,.. ri :/' " ,', :',:..',i ,.: ), :!r'; .':1. l;,'r'i i. :: '', :. : . ,- -:, ' ;. ,.. '. ' .:, .', '" ..1. ,i;,,,';;1 ,,, ;;1 : ., ;:: -! ,:' -,.:,-..,: ' ,.l .l (:. ; , ' ,i". ' ",: i, t:l"lt it ,,:,':: rlj.:t ir.,l .-- -, I. _: :i :: i'ri:;i:; :r ; i:, i, ,i ri iiliitii ?,ri i1" , l,'ii",', ' i : ;' .' :,,ii:r+ii?l; l) .i ]: ...t;; ii,i ::,,, iril, 'i ;;i'ai)li i,i ,i I l:; ir i,,,, ia ,'i a ' i' i;. :', t':lr, ',; ) ,', !: i ii."'-,;1.,; :;,;':,,; 'i',',,1 'rl:1, ,, jii.,.:;;" -1 i, ia ;:, :i;;i;1 i :,),', l:;: ) irt.'tt, :i, i;' il1 i';:',;; 4 -. -, ;. .t,';t; l,',:'4.; rr lr i,i t1 ?; :l ,, t .' _.. :;. .... c, ' ., ,..' ', t;. -. ' r1 | .) ,t, ;:l :;:: ,t' ,11, '','t, " '' :.' ',1',', t,ir i'.\,i',,.,, i ,.'i; ",',,i1i i-,iuil, ; ij 'i ,l i .,1'1- '. )',j',, l I'i :j '.) "i'':',1 '') ,i\. .'.r, - ,, !l il .; Ii; . i': .. ;,; f; t: . . :I i:t\' ',, , t;" :;2 ii1',', . ,: .;. '- | ;).1''-,1.1 i i; ., \. t. t'. lt','., .-, .=t ,, ' ..,.: i r l,,l i1', . 1:,i,, l a ,,,. 1 ::,'l"i'i,','"",':,: ir,'rr'ri i', "",',,' r, l:'t:, ,l;: i ,1", t,, I ;r'rr,t'l :i ,1 ,, ,,.' :',:". I:'l'L.::.:,...t,:,, ,.-.,:,',,,'.,.:i,'',l_:."t;1;;'i.','':i:....,;-,-; ,,.,ui. ,i,'..i...:',)..-...--'....,i.,,,.;.1,.;,..,:,i,',,.|:..i.' '1 I �i) -() !-r .'-) u sJ-: I ": il.E o ." p cu !l i"i > ri f- '' tl it:j<l 17 0 F- 'ri'=:. -1r - 3 i.l '; ?:eE'll ! a- Jr+ .i = 3 * -i. d .9.8.s :i t=aJ .4, li dE.ld:sE;'HgE o l;-; t.i: o.: E li.* .: !, ,l-'i: i:#s.FiE:Eq+ : it F; i s:x# Efrs.EEEE,ii,E" E* st.:;+ X# tri Eu:E;r: 'iH1,'i3f;3n3f E LF c;:;1F. E'a.;.i ii a ? o "E 'spr,EeifiE+ L.3 c3 > 8.,,::": g !J.ElEp, 'r;* =, -t '.t t.) ,E J ii ,..' <J 3E " H Lt u d F a) i il") , [: 3 K;'; i }1 ;i ilgii; iiEi;;;,t 'ltiiillit iili;i iH#:#ifl 'f li trill lll,l ,ll iai,ii i iiiiiigli rii:iiiEiF;iX;i fEIEiEsi; *iirI;i iiitiltEii t\i'+ u;;ii::ut *1'lii I' tEi;ltlTjnili fi I iii.; I i; i [i Ei Ii Iiil ii,t?iii tu iil 1?l E 'iii i ff*'*i 11 i t i; ii 1 li 1 l11 g t iit1iiEiil ii t l I 1 I ll II li iIiilltiilillliIiiialiE,i E il1ili1lii iati ariaE,i ffi iiiffiEgl1 lilltl*'lliili1lliitiilallfill a)J ri u O-o :j|3'aU .,rfli=S t;i z !: 'E h.;:j'i i i''6 1'C'e ii .,.,, ,. 'ti. ., i,., '-, lj 'l],. & ; .,,. f, iiT. ".t i ,l' .] # b :!''i ? [-j: = :::: . ii.;;3o" EdEfr.lj t o/ti: [ 9 ;1"" ('i tr !:: d s 't *,;='E'E.i, H,x,:ErlErao-. H.a: i *': it.E:;-,i,u ".-;H" tr,r 5 6* A'.i;,2 5 ir.a,; o "da,=o = ,.r,lz+: l,=.H,=.lBE ;7 ii,E*Ii;tE;E 4.: E ..8 v*.r P ;r - fi ,r;'i13E^3E*g "" i:li l.ll E I"r 1: .la ti 4J =.r g.il E'r;-:i E#E i E'E,a *i,:*iA;b:iar.SE 'j,,3,F4*&Hep -a ! I E -..= li'6; :) 1= t ',i Il i: ..: .:t Y I u " ';1 ii:;l,Ei-ei;5'*uE .;'JrSc{/.9l)c,-6;S .:i - P'; EJ il ^ t_:,t,:*i?ti;ZH iio I r EEttiir1,Hj'*BE a) i,'!, F I o r F.tl-E.;gE *:i -, - I 'i Y. II I;liiIIi Egfl;'ilflE.g# I:;iii,;t{[IEIa II ffi+,i lliIIiiEi ir i,Eiru;tgiE,E iEiE rig{rff;j iuEisr i 8 -X g'6'.: Lr,'! l.ruht;\n.1 =t?-*Ei-luErl .E;:": ij HE i:-r,. " * I g$,f BE h a4:72 Hiyfr{zEd* Xf ?i',) .( .: .i n .. *P:lrt ;r,il tj il'fi ta tr tr 3 d .:: fr €!3 g',i* 3I ;iil .-.=jo -j:rlitr5 iiE*5rlid 6 hii'1Qa c J e1fiii.-! :1u.io;:ts ?, dE''E t i; -= 3.! c . f:-= lra!Id:{r -q, 1":T E | !i iC ,; a a ..- !'i: E a4 c ,*,ai !lj 9I u ri .ltr H tr ::-i.t, ' 3.r. ri! .: i-,.I ll= !'. -,:l !5v;:< ;s;E4iug.5'* !:lr:E,:"'il *-LJlFLq =lY iiai !i :t <. ,r , i. -- r; .,i1 u":*J*""=rUH '=i\i'(;'=-h,5:r',i F e3 > E,E ! ": f ': g.n i:i =.i :t,i .='e Er;l c fi ?,-- t-; > r).:=. :l't):latur'-o J-*B-,"e5.IY dAE*."'Hu:J\ F,,Z N; tt u Dlaf, f: * ,-,x^ ui.i i E T i u.;>5duiI: c1 0. =-.h ijiil._ o, 1i; 'xc.,E !13,,:flios.c iE E':: ii q"; * E i !':t o: E E F -- 1 A':tt 5 u o i; i f;-otE - !i dt .j .) o 05 :riil P l:;'i-,"n,,, L'c lr c ii er 11 q ti ; 6'iil.roEpEE iir'-."'d!2?i*_-iJ l.'a ii f- X 'o ;i Fili;,=T9EJ-I ,i'6o=iE?i|'i TEE! [EE'g' -,' .IEsSdEs'I ci.xIc,€Ul: r,il*EEr+E t i:{-".,:d c u ,ia'ijaS.:r.i;; a dlJ*-:3'= 5 fa'O= ,:!,'.) i.33E.s E! ar - rJ ai HE alj !) ,:3 '"1 u{i t. t) tl te ii LU -: ^,P rcu .,o .2'3 a_ '4 .:n ::2 i 4) !: :.1 't -- ') a-. "7 aa scl (i t 'tI:- u ,,'E E ll H 11':i,., :'..rLn"",cc.':tijI 5r: ort-llo!=dou 6 ;.!,E !. ei.iizufi,I-50}i tsH ri:i .i'*:l ijHi';jj4 r '.;y.)F.4 e .,i !ENo."!4.-H|1h !t E.:i -4t !jii:D.::ucJoouij .i ., _ll l: .'j i'i c ':=7€ dU t' ':ii a) a !-e i ,:u l' Ii E.) '!J '"i : ; ;-;-::.i?-L+-J,'j,:l:-,-: t i -----*+-i't \ i,' s:.--' -r;:r::r'}ra{j{::ini E f :r,.-'r:'j',r-+';r.__', .=._.., "' . :l:r I 1': .::l"'rl i ,i 1:ft-j, U: +i '"; 'i; ii irt: ii r' i) la a) r-: a t t �-_ 4, .d .l "r .r c, f' Oc.6 .1'.-: rt tt :) il,i': ;1 :i .i a'4 - / '. ; , : .; ! li. * ="; 4 L iJ. at) = -, -, 't: U L X = ar 11 i ? t; l-") r ,-; " j : |..1....: *?;i, =A .' ' :' :..:. '.-...i1, I >..." ,.. :l.; l:': ':'l ::r:::ri:i::':,: ,: F ?, ;.i;:. ;.: r:l'-: 'ia rl a !X:l'* i" E i Ei; E'iii'; li :l I t i I ; ;' i E'i ,.6 " i iBiii?,7,,iV3?ji1, ':"7-'ii - )::i lE " Ei3,i,:iji.?;f,4 'i:, iifttr0,..:';i,-+^,ii l , i i ;Et'i i:.'"ii a,ii i: I') - '!, '= iiT Aii.aL:-,4-B.H :) ,',,1 ', 4.f 4 :i ., l.I : tf i ;; ',r", I I fl ,,1,, ;ii f ;i'a " iiA si i-u iiiii:,^ i't ;l rr ru:;$.!.2it; 'l :'; ,J ,; {; fl,;; i;r .r: ! ,i ii tE5i,r ;i i'i*,r, i,i r,i' ,i; i'i'i,; i io'ilfi;i jj iil,I;:rilslPLi. tj;::. r;l*i8 iii; et!? Jti;!::iti:iilZ '.,272{i E -: _ ,; , .j,- 1 !j [] ', -t'.;j';r,du ,l'l : !F !_i "-. i e I .'l * 'l u 'h':-'i'. - =':. ii r.; .t --: .6 :) r: ':o ., ,i, :l I ft iiq: I Fr'i i;r:i:ii'EIt ?, .=. :i A.l ?,izjii;:iill.r i: i:{,, ^5 ,,: :j.i... ii ii _l; i;i-*':,=i.i1!1i1 3; t i; i,,ir,;:1j1 I I + ;';':,.j .-,''^ I t'C'i rr!'iibu (-.=:.,i'; ,l,i :,-i,li::l; t i I il . : l U .:.. .t i;; .r,.;, : .:t .:). .j .tt .t ii t: :: i! - :1 ii.'1 .", 'ii ',i 'i' u i, :',,: i;i Il ii, idt:'i, . j : il.i ','.1 i,; !* I ".E ti '.'. t i: c:':i F t =.. .' tr: '-; '1.: j ij . ,! ';. -6.- ; i , h i ii: :.r'A ':'::"'' ':'' i;n ' j ti,'i?,il;;!f;i; D l) f t, ,- ,'i rr./ ..t : r : i'it ; ?"u;:, )'i.,'i I i L .- :: - i. .':j '.: t.: ',', : ?t ii ,; $ ,l i :'l ',',i.17 i;'ri;:' b+ ! il.'i; ti'l; ', :! -.,: il il.i: ,,1 r, ; ;, i;; il :i 1, 'i )i :: a ..1 ';- .,., 'r, ,: '.' i., \. . ':: i'. .'1 \ | ,; '.l it i l ::j t: i: ,) ',.. , 1, .r , .: ::,'it I :;': '"', ': :; a:'! t: :J j rJ tl al 'ut Jf,I (,1 d] t-t) r \sr q) g ;fi l& ,,1 E .rl Hl UI .: :,:' :::,t l .... :-:: @6 YZ #s # .5-a ,6i:1 w e'q tr_: 6* s sM ffi E *-3 Bf,.l e'49 g-;'a &d ffi F.9 trE q# H Ft erq F:9 *+* bR !*i6 F F F :b 1-- .. i I � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Închisorile: un eșec și o crimă socială (Emma Goldman) Subject The topic of the resource Cultura rezistenței, educație pentru revoluție! Description An account of the resource traducere LoveKills Creator An entity primarily responsible for making the resource Emma Goldman Source A related resource from which the described resource is derived Biblioteca Alternativă (Colectiva Autonomă Macaz) Publisher An entity responsible for making the resource available Info-propaganda Inițiativa autonomă C.A.F. Relation A related resource http://lilith-lovekills.blogspot.com/ Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură aboliționism Craiova Craiova Anarho-front Crucea Neagră Anarhistă Emma Goldman închisoare Info-propaganda Lovekills poliție Traducere https://anarhiva.com/files/original/465ed9f6ecc7288e395ca1371144f721.pdf 053d95d8189485c368cf4b2e985d68e4 PDF Text Text �MANIFEST – de ce o acţiune antifascistă? însă că astfel de idei nu apar pur şi simplu din rîndurile unor “fascişti misterioşi” care lucrează “din umbră”, ci sînt Motto: “Crescut în societatea patriarhală / Vei spune întreţinute chiar în sînul culturii pe care ne-o însuşim “Femeia este o penală” / Crescut în societatea rasistă / Vei treptat şi din care facem parte. Scopul unei acţiuni spune “Ţigani oneşti nu există” / Crescut în societatea antifasciste ar fi tocmai acesta: să încercăm să construim o ortodox-morală / Vei “şti” că religia nu te înşeală / Crescut (sub)cultură diferită care să lupte împotriva răspîndirii în societatea homofobă / Vei spune “Sodomia-i o boală / ideilor discriminatoare şi intolerante. Crescut în societatea naţionalistă / “O ţară mai frumoasă nu Retorica anti-fascista actuală poate părea antipatică există” / Crescut în societatea bolşevică / Te simţi neînsemnat românilor, pentru că timp de 45 de ani şi comuniştii au şi-ţi este frică !” ( O EDUCAŢIE TIPICĂ – Pavilionul 32, promovat un discurs antifascist asemănător. Sintagme trupă din Timişoara ) precum “războiul de eliberare anti-fascistă şi antiimperialistă” vă spun oare ceva? Dar declaraţiile lui Despre fascism se spune că “nu mai există”. Ne gîndim la Nicolae Ceauşescu, potrivit cărora printre oamenii ieşiţi în fascism ca la un cuvînt “vechi”, ce acoperă un trecut stradă la revoluţie se aflau “elemente fasciste”? Dar “îndepărtat”. Din păcate, chiar dacă fascismul “nu mai există”, ideile fasciste îmbracă în continuare diferite forme, acuzaţiile lui Ion Iliescu la adresa studenţilor din Piaţa Universităţii, cum că aceştia ar fi fost “fascişti”? adesea susţinute de “oamenii normali”. În fapt, ideile Cu toate acestea, intre cele două retorici există o diferenţă fasciste operează distincţii majore între indivizi: cei majoră. Comunismul critica fascismul cu argumentele unei “normali” şi cei “anormali”; cei care sînt cetăţeni ai unei ideologii care era la rîndul ei totalitară, în timp ce critica naţiuni şi non-cetaţenii, văzuţi ca o sursă majoră de actuală a fascismului vine din perspectiva drepturilor corupere şi distrugere a unităţii respectivei naţiuni. Unde începe şi unde se termină această “normalitate” trîmbiţată, omului şi a unor probleme reale existente în societate. cine îi stabileşte graniţele sau limitele, ce anume o validează, Comuniştii foloseau fascismul pe post de “sperietoare”, reprezintă aspecte despre care promotorii “normalităţii” nu pentru că aveau nevoie de un duşman, în timp ce retorica antifascistă contestă o ideologie care produce discriminare, discută, ele fiind înţelese “de la sine”. incita la ură şi excludere socială. Cum spunea cineva, “nu Neo-nazismul şi naţionalismul, la fel ca şi coordonatele lor folosim eticheta de “neofascist” ca o insultă ieftină cu scopul esenţiale ( rasismul, discriminarea, xenofobia ), pot fi de a provoca o reacţie emoţională, ci ca o descriere reală a considerate cele mai vizibile manifestări ale tendinţelor unui fenomen actual”. fasciste. Societăţile omeneşti de oriunde, inclusiv cea În egală măsură, credem că e momentul să ne delimităm de românească, includ şi permit o mulţime de feluri de un anumit gen de discurs al unor categorii ‘discriminate’ discriminare, adeseori camuflate, ceea ce încurajează de minune răspîndirea ideologiilor fasciste. Trebuie să reţinem care, la rândul lor, discriminează agresiv alte categorii sau grupuri sociale. Nu vrem să dăm nume, dar astfel de �discursuri devin tot mai vizibile în muzică, pe stadioanele de fotbal, pe internet şi chiar în mass media. Imaginea pe care aceştia incearcă să o promoveze, aceea de ‘rebelivictime’ ale unei societăţi care nu le acceptă modul de a fi este ridicolă în contextul în care ei promovează un discurs extrem de agresiv la adresa altor grupuri (femei, romi, homosexuali, etc). Am organizat această acţiune care include concerte, proiecţii de filme, o manifestaţie în centrul oraşului, la fel ca şi distribuţia unei broşuri, pentru că am simţit nevoia de a spune NU unor lucruri pe care le vedem în jur şi care ne deranjează: intoleranţa, discriminarea de orice fel, ura, xenofobia, autoritarismul. Normalitatea promovata de unii nu este si normalitatea noastra. Mai mult, nimeni nu ne poate impune această “normalitate” ca fiind cea legitimă. În plus, multe dintre aspectele îngrijorătoare enunţate mai sus nu fac parte din agenda publică ( incluzînd agenda presei, agenda politicienilor şi cea a cetăţeanului ). Noi considerăm că a sosit momentul ca aceste probleme să fie cunoscute şi mai ales conştientizate de societatea românească. Totodată, în cadrul acestei acţiuni s-a intenţionat şi realizarea unei apropieri între grupurile informale de activişti şi cele din zona societăţii civile. Ar fi un prim pas în conturarea unei reţele mai complexe de acţiune socială. Pe scurt, de ce aceasta actiune? - pentru ca nu mai dorim ca sexismul, rasismul, xenofobia, antisemitismul, homofobia şi alte forme de discriminare să fie prezente în gîndirea şi comportamentul oamenilor cu care interacţionăm. -pentru că sîntem pentru egalitate şi respect între oameni, indiferent de rasă, statut social-economic, etnie, orientare sexuală, gen. -pentru că vrem abolirea graniţelor vizibile şi invizibile care îngrădesc dreptul de liberă exprimare a grupurilor marginalizate sau minorotare -pentru că sîntem împotriva organizării ierarhice a societăţii şi a autoritarismului, care face ca cei puternici să fie stăpînii celor slabi, ca cei mulţi să fie asupritorii celor minoritari NORMALITATE??? NU, MULŢUMIM. �DESPRE FASCISM "[Fascismul]... a fost capabil sa inlature notiunea-cheie care regla societatea moderna, cea a cetateniei universale. Afirm ca aceasta este principala caracteristica a fascismului. Si ea a fost reluata si in circumstante democratice (nici macar nu spun ca a fost deghizata democratic). Fascismul post-totalitar prospera sub incapatoarea carapace a capitalismului global si noi trebuie sa-i spunem pe numele sau adevarat. Exista o logica in motivele pentru care nazistii i-au declarat pe comunisti, pe evrei, pe homosexuali si pe bolnavii mintali non-cetateni si, in consecinta, non-umani. Aceste categorii de oameni, asa cum erau ele vazute de nazisti, reprezentau exact tipurile esentiale pentru realizarea proiectului iluminist. Astfel, comunistii erau rebelii de "joasa extractie", masele fara lideri si fara directie, aduse de universalismul lor fara radacini la revolta impotriva ierarhiei naturale; evreii erau comunitatea supravietuind din Evul Mediu crestin, fara o putere politica proprie, determinati doar de o autoritate fara putere coercitiva; poporul Cartii, prin definitie un popor ne-razboinic; homosexualii se caracterizau prin inabilitatea sau prin lipsa de dorinta de a procrea, de a lasa ceva posteritatii, de a continua, o negare vie a pretinsei legaturi dintre natura si istorie; bolnavii mintali, cei care aud voci neauzite de noi ceilalti - cu alte cuvinte toti oameni care solicita un efort moral pentru a fi acceptati, nefiind un "dat" imediat, care sint adecvati doar daca se accepta egalitatea celor diferiti. In ceea ce eu cred a fi cea mai profunda tentativa de analiza a fenomenului, Georges Bataille (Structura psihologica a fascismului publicata initial in 1933) aplica binecunoscutele sale conceptii despre omogenitate si eterogenitate. Ca sa simplificam, societatea omogena pune stapinire pe munca, schimburi, utilitati, represiunea sexuala, pe corectitudine, pe liniste, pe procreatie; ceea ce este eterogen "include tot ceea ce rezulta din cheltuieli neproductive (lucrurile sacre fac si ele parte din acest intreg), ele sint tot ceea ce respinge societatea omogena, considerat fie risipa, fie valoare superioara transcendenta. Sint aici incluse produsele eliminate de corpul omenesc si unele materii asemanatoare (gunoiul, parazitii), parti ale trupului; persoane, cuvinte sau acte cu valoare de sugestie erotica, diverse procese ale subconstientului ca visele si nevrozele; numeroase elemente sau forme sociale pe care societatea omogena este incapabila sa le asimileze; gloate, razboinici, aristocrati, clasele saracite, diferitele tipuri de indivizi violenti sau cei care refuza regula (nebuni, conducatori, poeti etc.); ... Violenta, excesul, delirul, nebunia caracterizeaza elementele eterogene... comparate cu viata cotidiana, existenta eterogena poate fi reprezentata ca alteritate, ca nepotrivire, incarcind aceste cuvinte cu valoarea pozitiva pe care ele o au in experienta afectiva"." Din “Despre post-fascism” de G.M. Tamas http://romania.indymedia.org/ro/2004/06/152.shtml Una din conceptiile gresite pe care oameni din ambele zone ale esichierului politic – stinga si dreapta – inca le mai au despre fascism este ca el poate fi redus la un set de principii ideologice, ca anarhismul sau comunismul, si de aceea multi apeleaza la simple definitii din dictionar pentru a-l descrie si confrunta. Asa cum demonstreaza Robert O. Paxton in cartea Anatomia Fascismului, natura mutativa a fascismului face ca astfel de definitii sa fie aproape imposibile si mai mereu gresite. Dintre toate, cea care se aproapie cel mai mult de o singura definitie concisa a fascismului este formularea “populism ultranationalist palingenetic” a lui Roger Griffin (“palingeneza” avind la centru mitul unei renasteri din cenusa, ca cea a pasarii Phoenix). Aceasta definitie reprezinta caracteristici ce ramin constante la fascism in toate etapele dezvoltarii lui. Paxton noteaza o constanta similara – mai exact insistenta fascismului ca numai el reprezinta identitatea autentica a natiunii in care s-a format – si descrie fascismul ca “conducere totalitara de dreapta impusa cu sprijin popular”. Deoarece fascismul este mai mult o patologie politica decit un singur principiu usor de identificat, Paxton (si altii cum ar fi Stanley Payne si Umberto Eco) ofera o explicatie descriptiva a fenomenului. Fascismul, deci, este alimentat de noua “pasiuni mobilizatoare” care de unele singure par destul de inofensive, chiar perfect familiare ca parte din traditionalul vacarm politic. Dar luate impreuna, ele devin letale. �Din aceste noua “pasiuni”, cinci descriu caracteristici reale ale miscarilor conservatoare moderne: SCURTĂ ISTORIE A EXTREMISMULUI ÎN ROMÂNIA Legiunea Arhanghelului Mihai, cunoscută sub numele Garda de Fier, a fost principala mişcare fascistă din România. Formată în 1930 de Corneliu Zelea Codreanu şi condusă tot de acesta pînă la moartea sa în 1938, mişcarea a atins punctul culminant al puterii sub conducerea lui Horia Sima, în timpul celui de-al doilea război mondial, în cadrul regimului instaurat de Ion Antonescu. Ca şi în cazul celorlalte mişcări fasciste din Europa, caracteristicile Gărzii de Fier au fost violenţa, antisemitismul şi naţionalismul virulent. Au existat însă particularităţi care au distins Garda de Fier de alte mişcări similare – în primul rind principiile religioase adînci şi mai ales utilizarea lor masivă în apelul către tineri, profesori şi ţărani, categorii ce au constituit marea parte a membrilor mişcării. Acest lucru a distins Garda de alte mişcări care aveau mai degrabă tendinţa de a respinge religia. Conform informaţiilor afişate pe siteul Desi aceste caracteristici, prezente in gindirea conservatoare, descriu http://hist.academic.claremontmckenna.edu/jpetropoulos/ironguard, un fel de precursor al fascismului, citeva elemente de baza inca lipsesc Garda de Fier a fost singura mişcare fascistă din Europa care a venit la din societatea noastra: putere fără ajutorul unei naţiuni străine. - agenda conservatorismului mainstream nu se prezinta in general ca Rădăcinile fiind revolutionara; La fel ca majoritatea mişcărilor de acelaşi gen, fascismul - sistemul politic nu se apropie de cel al partidului unic, si statul nu e o românesc a apărut pe fondul crizei economice, politice şi dictatura; ideologice de după cel de-al doilea război mondial. Tranziţia - inca nu se bazeaza pe violenta fizica si campanii de intimidare directa României la începutul secolului XX de la o economie bazată în primul pentru a obtine putere si a suprima opozitia; rînd pe agricultură la o structură mai capitalistă, a dus la şomaj ridicat - democratia nu se gaseste intr-o criza reala, ceea ce ar fi necesar şi la înrăutăţirea condiţiilor de trai pentru ţărani, clasa muncitoare şi fascismul adevarat sa prinda radacini. mica burghezie. Analfabetismul şi mortalitatea infantilă cunoşteau unele dintre cele mai ridicate rate în România în acea perioadă. De asemenea, centralizarea capitalului în mîinile cîtorva persoane a dupa “Is Right Wing America Becoming Fascist?” de David Neiwirt http://adbusters.org/the_magazine/65/Is_RightWing_America_Becomi produs diferenţe accentuate între populaţia urbană şi cea rurală. ng_Fascist.html Potrivit datelor de pe acelaşi site citat, populaţia rurală consuma între 1936 – 1937 aproximativ 10% din produsele industriale, iar cea urbană 90%. Aceste condiţii au sporit nemulţumirea în rîndurile micii burghezii ( care alcătuia baza Gărzii ) şi a intelectualilor conservatori - intiietatea grupului, fata de care orice persoana are o datorie superioara oricarui drept, universal sau individual, si subordonarea individului; - convingerea ca grupul de care apartine persoana cu pricina este victimizat – un sentiment care justifica orice actiune, fara limite legale sau morale, impotriva dusmanilor grupului, atit interni cit si externi; - teama de un declin iminent al grupului sub impactul corosiv al liberalismului individualist, conflictului de clasa, si influentelor straine; - necesitatea coagularii unei comunitati mai pure, daca se poate cu consentul majoritatii sau daca este nevoie prin violenta exclusivista; - superioritatea instinctelor liderului fata de orice rationalitate universala, abstracta. �care contestau eficacitatea modelului capitalist în România. De asemenea, investiţiile străine ( venite în special din Franţa şi Marea Britanie ) reprezentau 30% din economia României. Exista în orice caz tendinţa ca economia şi politica românească să fie guvernate sau cel puţin dirijate de investiţiile străine, ceea ce a dus la dezvoltarea unui sentiment hipernaţionalist şi a xenofobiei. În ceea ce priveşte eşecul modelului capitalist, acesta era asociat cu evreii români, ceea ce a stimulat un antisemitism virulent. În afară de toate aceste lucruri, organizarea politică era una ineficientă, bazată pe “guverne prin rotaţie”, care conduceau pentru perioade scurte de timp; nu exista de fapt o democraţie parlamentară autentică, deşi exista o structură liberală democratică a sistemului politic. Ceea ce, iarăşi, a constituit un teren propice pentru dezvoltarea fascismului. Rădăcinile intelectuale ale fascismului se regăsesc undeva în preajma secolului XIX, în scrierile unor gînditori conservatori precum Mihai Eminescu sau A.C. Cuza. În sec. XIX, de exemplu, Eminescu protesta că “România e guvernată de instituţii franceze, afaceri evreieşti şi industrie austriacă.” La rîndul său, Cuza promovează antisemitismul, inspirîndu-se din teoriile rasiste ale lui Drumont şi Chamberlain. Conform acestuia, evreii alcătuiau un “corp străin” şi reprezintă principala cauză a dificultăţilor economice. Aspecte centrale ale fascismului românesc În afara anti-semitismului, anti-comunismului ( considerat o conspiraţie evreiască), naţionalismului ( naţiunea română “are suflet, conştiinţă, centru existenţial” dar şi o istorie glorioasă ), caracteristica unică a fascismului românesc rămîne încorporarea creştinismului ortodox în doctrina politică şi structura Gărzii de Fier în scopul atragerii populaţiei rurale. Ortodoxismul era considerat o parte importantă a “continuităţii istorice româneşti”, teză puternic susţinută. Folosirea temelor religioase pentru propagandă, inclusiv sugerarea “miracolelor” care se vor produce la venirea Gărzii de Fier sau “predestinarea” acesteia, misticismul în general, rugăciunile colective, cîntecele religioase şi procesiunile, reprezentau dimensiuni importante ale mişcării fasciste. Prezent Nu este greu de observat că anumite caracteristici enumerate mai sus se regăsesc în prezent incorporate în doctrina unor formaţiuni ultra-naţionaliste precum Noua Dreaptă. De altfel, respectiva formaţiune se declară a fi un “forum creştin” ( Forumul Creştin Noua Dreaptă ), care se revendică în mod programatic de la doctrina legionară, considerîndu-se continuatorul legitim al Mişcării Legionare, promovînd totodată cultul personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu, la care se referă drept “Căpitanul”. Doctrina formaţiunii se bazează pe naţionalism militant şi pe convingeri creştin ortodoxe puternice. O investigare a sitelui Noii Drepte arată că aceasta se opune comunismului, minorităţilor sexuale, avortului, cultelor şi grupurilor religioase ne-creştine, autonomiei minorităţii maghiare, dar şi unor instituţii precum Uniunea Europeană sau NATO. Noua Dreaptă se declară a fi împotriva marxismului dar şi a capitalismului, a globalizării, a influenţelor culturale străine ( cultură americană, manele, sărbători precum Valentine’s Day – care nu au ce “căuta” întro ţară creştină precum România ). În mod ironic, este folosit acelaşi concept de “justiţie socială” ca şi în retorica mişcărilor contestatare alter-globalizare ( care militează pentru o globalizare alternativă, noncorporată, care să permită mai degrabă libertatea socială a individului şi nu doar libera trecere a capitalului ). Însă conceptul cu pricina nu este justificat sau explicat în mod clar de această formaţiune extremistă, al cărei scop politic ultim declarat este “reîntregirea României Mari” ( adică România de dinaintea celui de-al doilea război mondial ). Noua Dreaptă se declară de asemenea împotriva aderării Turciei în proiectul Uniunii Europene şi consideră că emigraţia musulmană ar trebui să fie oprită în Europa . Noua Dreaptă s-a afiliat aşa numitei Falange Europene, o adunare de grupări de extremă dreaptă din mai multe ţări, către web site-urile cărora există trimiteri din siteul ND. Astfel de grupări ar fi NPD – Partidul Naţional Democrat (Germania ), NOP – Renaşterea Naţională a Poloniei ( Polonia ), Bloc Identitaire ( Franţa ), PNR – Partidul Renaşterii Naţionale ( Portugalia ), Slovenska Pospolitos ( Slovacia ), Bund Freier Jugend (Austria ), England First ( Anglia ). Există o legătură neoficială între Forumul Creştin Noua Dreaptă şi formaţiuni politice precum Partidul Noua Generaţie condus de Gigi �Becali şi instituţii religioase majore precum BOR ( Biserica Ortodoxă Română ). Deşi nerecunoscute public, legăturile cu pricina sau confirmat cel mai bine cu ocazia Marşului pentru normalitate de pe 3 iunie 2006, o manifestaţie replică la parada gay care s-a desfăşurat în aceeaşi zi. Marşul pentru normalitate a fost organizat de Forumul Creştin Noua Dreaptă, BOR, Mitropolia Română, Fundaţia Creştină Gigi Becali, Asociaţia Altermedia şi alte ong-uri. Pentru final am ales cîteva citate preluate de pe web site-ul formaţiunii, care susţin următoarele: “(…)ducem o muncă permanentă de trezire a conştiinţelor şi de avertizare asupra pericolelor care ameninţă neamul românesc” “(…)prin răspîndirea ideilor noastre dorim să contribuim la respiritualizarea şi renaţionalizarea individului, la mîntuirea neamului românesc prin împăcarea acestuia cu Dumnezeu” “Noua Dreaptă întruchipează o dreaptă naţională, socială şi creştină, situată pe o filiaţie neîntreruptă care începe cu Mihai Eminescu şi continuă cu Nicolae Paulescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Corneliu Codreanu, Ion Mota, Vasile Marin, Alexandru Cantacuzino, Mircea Eliade, Constantin Noica, Dumitru Staniloae. Mîndră de trecut dar cu privirile îndreptate spre viitor, Noua Dreapta este singura mişcare de revigorare creştină şi naţională, de la acest început de mileniu, din România”. Concluziile şi reflecţiile vă aparţin. „Spiritul glorios al Capitanului” dus mai departe de forumul crestin Noua Dreapta ( imagine de prezentare de pe web site ND) NOAPTEA DE POGROM DIN 9 NOIEMBRIE 1938 - GERMANIA Pe data de 9 noiembrie 1938, in Germania, nazistii au declansat pogromul impotriva evreilor. Incepand cu 1933, odata cu venirea nazistilor la putere, au fost adoptate legi puternic discriminatoare la adresa etnicilor evrei care au fost alstfel fortati sa cedeze afacerile “arienilor”, sa cumpere numai din magazine detinute de alti evrei, sa-si educe copiii numai in scoli speciale pentru evrei etc. In acelasi timp se organizau actiuni de strada violente impotriva evreilor. Totusi pina pe 9 noiembrie 1938 aceste atacuri pastrau aparenta unor actiuni necoordonate, tolerate de conducerea Partidului Nazist si guvern. Pe 6 noiembrie un tinar evreu din paris - H. Grynzpan primeste o carte postala de la tatal sau, Zinder care pe 27 octombrie fusese deportat impreuna cu alti 18000 de evrei germani la granita cu Polonia. Epistola descrie conditiile groaznice pe care deportatii le indurau. H. Grynzpan cuprins de furie dupa citirea scrisorii a mers direct la Ambasada Germaniei din Paris si a impuscat primul oficial german iesit in cale - Ernst von Roth. Diplomatul german a murit pe 8 noiembrie 1923 in urma ranii suferite iar vestea mortii lui a ajuns in Germania a doua zi, in timp ce Hitler si Goebbles luau parte la o intrunire NSDAP cu ocazia aniversarii a 10 ani de la puciul lui Hitler (8 noiembrie 1923). Goebbles a speculat evenimentul tinind un discurs plin de ura la adresa evreilor. Pogromul a incepu in Berlin pe 9 noiembrie 1938, organizat (neoficial) de SA Storm Troops (militia lui Hitler). Printr-o telegrama adresata tuturor gruparilor SS si SA R.Heydrich (ofiter superior al SS) ordona clar declansarea violentelor. Sinagogile au fost incendiate; au fost arse cartile religioase; multi evrei au fost atacati; magazinele evreilor au fost vandalizate (peste 7000). Numele de “Kristallnacht” (Noaptea de Cristal) e legat tocmai de imaginea geamurilor sparte de la magazinele evreiesti. In timpul operatiunii care a durat 24 de ore peste 200 de sinagogi au fost distruse, 91 de oameni omorati si peste 30.000 dusi in lagarele de concentrare unde cei mai multi si-au gasit sfarsitul pe parcursul urmatoarelor 2 luni. �In prezent Noaptea de Cristal e considerat inceputul Holocaustului – masacrarea populatiei evreiesti din Europa. Pe langa cei aproximativ 6 milioane de evrei de anihilat, nazistii mai aveau in programul de exterminare inca 5,5 milioane de oameni considerati “dusmani ai statului german”: criminali, asociali, homosexuali, bolnavi psihic, martori ai lui Jehova, comunisti, socialisti, tigani si sinti (tigani vorbitori de limba germana). Numele operatiunii Noaptea de Cristal a fost ales chiar de nazisti pentru jocul de cuvinte (sticla – cristal – lux - evrei). Antifascistii germani de azi prefera sa numeasca pogromul din 9 noiembrie “Reichspogromnacht” (Noaptea de Pogrom) desi in cele mai multe tari termenul “Noaptea de Cristal” e mult mai cunoscut. S-A INTIMPLAT IN CARTIERUL TAU SOCIETATEA ROMANEASCA SI HOLOCAUSTUL Pe 9 Octombrie, în Bucureşti, s-a pus o primă piatră din ceea ce urmează a fi Memorialul Victimelor Holocaustului din România. La exact 65 de ani de la începerea deportării familiilor de evrei din Bucovina şi Transnistria, această dată este acum considerată a fi „Ziua Memorială a Victimelor Holocaustului din România”. Statului român i-au trebuit mai mult de trei generaţii pentru a-şi putea recunoaşte reponsabilitatea istorică pe care o are faţă de persecutarea şi uciderea a sute de mii de evrei şi rromi. Amintiri Max C. Goodmann: “M-am născut în România, în oraşul Rădăuţi din Bucovina. Zona Bucovinei, fusese în trecut parte din Austria, iar în 1918 s-a alipit României. Tatăl meu era veterinar şi crescător de cai, având o situaţie materială bună – ceea ce ne-a permis mie şi surorii mele (care era cu doi ani mai mică decât mine) să avem o copilărie lipsită de griji. Deşi în 1938 şi 1939 au fost adoptate anumite legi împotriva evreilor, acest lucru nu ne-a afectat în mod direct, până în Iunie 1940 când situaţia sa schimbat brusc şi pe neaşteptate. Pe 28 Iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia şi Nordul Bucovinei. În scurt timp a început să circule un zvon cum că evreii din aceste provincii au atacat armata română aflată în retragere, iar în semn de răzbunare, soldaţii români şi cei din Garda de Fier au început uciderea evreilor. Tatal meu se întorcea acasă dintr-o călătorie de afaceri şi pe 30 Iunie a fost împins din trenul care se deplasa cu viteză maximă. După două luni, acesta a decedat din cauza rănilor. Eu aveam numai 16 ani. În România se contura o mişcare de revoltă. Pe 6 Septembrie, generalul Ion Antonescu, susţinut de Garda de Fier şi-a asumat puterea dictatorială şi în scurt timp, România s-a alăturat axului Berlin –Roma. În Octombrie, trupele germane au intrat în România, iar în câteva săptămâni România şi-a adaptat şi însuşit toate legile antisemite din Germania Nazistă. Evreii erau persecutaţi prin multe modalităţi, iar eu am fost exmatriculat de la şcoală imediat după terminarea clasei a 10-a. �Pe 12 Octombrie 1941, edictul de expatriere a fost emis în oraşul nostru. În 24 de ore, toţi evreii au fost nevoiţi să-şi depună banii şi lucrurile de valoare la Banca Naţională, să-şi împacheteze ce vroiau să ia cu ei (dar nu mai mult de 20 de kg), să-şi ia mâncare pentru 3 zile, să-şi lase casele intacte cu cheile în uşă şi să se strângă în staţia de tren pentru a fi transportaţi şi mutaţi într-un „nou teritoriu”. Mama mea a dus toate lucrurile de valoare la bancă, însă nu şi toţi banii. Am luat tot ce am putut căra, am înfăşurat banii în jurul trupului surorii mele de 14 ani şi am plecat spre staţia de tren. Acolo, 9000 de oameni se adunaseră pentru a fi deportaţi. Am fost înghesuiţi câte 100 de oameni într-un vagon pentru transportat animale. Acest tip de vagoane europene sunt de patru ori mai mici decât cele americane. Stăteam ca nişte sardine, tineri şi bătrâni, copii şi bolnavi care fuseseră scoşi direct din spital. Patru trenuri au plecat din oraşul nostru. După două zile, trenul a ajuns într-un loc numit Atachi, lângă râul Djester, la o distanţă de 150 de km de casa noastră din Rădăuţi. Călătoria fusese ca iadul pe pământ. Cea mai grava problemă pe care o întâmpinasem fusese setea. Doi oameni din vagonul nostru s-au sinucis. La destinaţie am fost împinşi afara din vagoane de catre jandarmii români. Afară ploua, iar noroiul ne ajungea până la genunchi. Oamenii au fugit către râul mlăştinos pentru a bea nişte apă, iar doi dintre ei au fost împuşcaţi sub ochii mei. Cu toate acestea, situaţia noastră era mai bună decât cea a oamenilor din Nordul Bucovinei şi din Basarabia, care au fost trimişi pe jos la Atachi, tocmai din lagărul de concentrare din Edineti - aflat la 80 de km distanţă. Aceştia fuseseră scoşi afară din case în August şi ţinuţi pe un stadion din Edineti, sub cerul liber. Înfometaţi şiîmbrăcaţi în zdrenţe, aceştia se mişcau de jur-împrejur dezorientaţi. Grănicerii români îi implingeau pe deportaţi fără milă. Ţăranii din zonele învecinate au venit pe timpul zilei pentru a le vinde alimente la preţuri exorbitante, iar noaptea pentru a-I jefui. După 2-3 zile, o ambarcaţiune primitivă ne-a transportant pe partea cealaltă a râului Dnjester, dar nu înainte ca grănicerii să ne confişte toate documentele si toate lucrurile de valoare pe care au putut pune mâna. Unei femei Iau fost smulşi cerceii din ureche, în loc să îi fie ceruţi pur şi simplu. (…) Max C. Goodmann, mama şi sora lui au supravietuit numai doi ani şi jumătate în lagărul din Transnistria. 1 Conform Raportului Final al Holocaustului din România, între 280.000 şi 380.000 de evrei români şi ucrainieni şi 11000 de rromi au fost ucişi sau au murit în România sau pe teritoriile administrate de România în timpul dictaturii mareşalului Ion Antonescu. Antisemitismul însă, nu a fost invenţia acestuia: biserica ortodoxă, o parte din intelectualitatea românească, precum şi ultranaţionaliştii din Mişcarea Legionară îl promovaseră cu câteva decenii înainte. Datorită discursurilor lor pline de ură, evreii au devenit ţinte ale agresivităţii violente din partea vecinilor lor români în etape de criză economică şi de construire a naţiunii din perioada 1920-1930. Stereotipuri precum: lipsa de onestitate si de credinta “adevarata”, comportament conspirativ sau bogăţia au dus la catalogarea evreilor ca şi duşmani ai unei naţii omogene şi a mişcării naţionaliste-ortodoxe, care încă se folosesc de aceste sterotipuri chiar şi în ziua de azi. După primul Pogrom tolerat public de la 1 Iunie 1940 din Dorohoi – cînd în timp ce jefuiau Stedl-ul 2 , soldaţii români au omorât peste 200 de evrei – şi după proclamarea Statului Naţional Legionar pe 8 Septembrie 1940 de către Antonescu şi Horia Sima (şeful Gărzii de Fier), teroarea legionară orientată impotriva evreilor a crescut dramatic în intensitate. Ajutată fiind de către cetăţeni, Poliţia Legionară a arestat, abuzat şi torturat evrei în Buzău, Arad, Iaşi, Câmpulung, Vaslui, Teisan/Prahova, Cernavodă, Călăraşi, Brăila, Constanţa, Petroşani, Pungesti/Vaslui, Târgovişte, precum şi în alte oraşe 3 . În Hârşova, pe 19 Ianuarie 1941, Alexandru Spiegel este torturat şi lăsat dezbrăcat în piaţa centrală, copii aruncă cu bulgari de zăpadă în el, iar la ora 21.00 moare de hipotermie. 1 www.chgs.umn.edu/.../Minnesotans_and_The_Holocaust/Max_Good man/MaxGAutobiography.pdf 2 “Stedl” este denumirea idiş pentru oraş cu populaţie formată majoritar din evrei �Pogromul din Bucureşti În Bucureşti, teroarea orientată impotriva evreilor se acumula progresiv. Pe 2 Noiembrie, Lucian Rosen în vârstă de 15 ani este arestat de către Poliţia Legionară pentru că distribuia fluturaşi comunişti. Acesta este bătut, ştrangulat, aruncat de la etajul 6, pentru ca apoi, trupul neînsufleţit al acestuia să fie împşcat. După patru zile, 100 de evrei sunt aduşi la sediul central al Gărzii De Fier de pe Strada Traian, unde sunt agresaţi. Acelaşi lucru se întâmplă cu ei si mai târziu la sediul Legionar de pe Strada Roma. În aceeaşi zi, civilii adună 30 de evrei şi îi duc la secţia de poliţie, unde sunt bătuţi brutal. Pe 22 Noiembrie, Poliţia Legionară îl arestează pe negociatorul Salomon Klein şi îi fură banii din magazin. A doua zi, trupul neînsufleţit al acestuia este încredinţat familiei, căreia i se spune că acesta a sărit de la etajul 4 al secţiei de poliţie. În aceeaşi zi, Teodor Gerber în vârstă de 16 ani, este arestat pentru a doua oară şi după două zile, cadavrul său este încredinţat familiei acestuia. Lucian Rosen Cimitirul Evreisc al victimelor pogromului Pe 27 Noiembrie, 65 de politicieni şi poliţişti sunt condamnaţi la moarte pentru că contribuiseră la executarea lui Cornelui Zelea Codreanu, fostul lider al Legionarilor. Acest episod, împreună cu alte morţi misterioase ale unor politiciei, au înspăimântat clasa politică din România. În tot acest timp, chiar şi în interiorul Guvernului naţional-legionar, sau conturat anumite lupte pentru putere în statul Român, între Ion Antonescu şi Horia Sima. Pe cînd Sima îi instalase pe legionari la conducerea Politiei şi a Ministerului de Afaceri Externe, Antonescu era susţinut de către armată şi – confruntându-se cu armata sovietică – de către colegul său Adolf Hitler. Atacul mortal asupra comandantului de zbor aerian Doering, din 20 Ianuarie 1941, este considerat de către Antonescu ca fiind un motiv întemeiat pentru a-i destitui din funcţie pe ministrul legionar al afacerilor interne, pe şeful poliţiei şi pe alţi asemenea funcţionari. Datorită refuzului de a se supune dorinţei lui Antonescu şi prin opunerea rezistenţei armate în sedii cu sprijinul Gărzii de Fier, aşa numita Rebeliune Legionară a fost declanşată. Trupele lui Antonescu sunt reţinute pe loc pentru cateva zile , timp în care legionarii, poliţiştii şi cetăţenii Bucureştiului încep un Pogrom brutal împotriva evreilor din Capitală. Casele şi magazinele lor sunt jefuite şi distruse. Evreii sunt bătuţi şi pedepsiţi în stradă, sute dintre aceştia sunt reţinuţi în secţiile de poliţie, sediile legionare şi în primării, unde sunt supuşi torturilor şi brutalităţii. Pe 21 Ianuarie, Templul Coral din Piaţa Sf. Vineri este atacat în momentul slujbei, lucru care s-a întâmplat şi în alte sinagogi în aceaşi seară. După terminarea acestei acţiuni de vandalism, evreii sunt transportaţi la sediul Legionarilor, unde mai mult de 200 de oameni sunt adunaţi intr-o cameră special amenajată, aceştia fiind agresaţi brutal. În dimineaţa următoare, divizaţi în două grupuri, o parte a evreilor este adusă la Staulesti unde sunt torturaţi pentru încă doua zile, după care sunt trimişi la Bucureşti pe jos. Ceilalţi 90 de evrei sunt transportaţi în pădurea din Jilava şi executaţi. “Călăii” le-au luat hainele şi dinţii de aur din gură. Numai patru bărbaţi au supravieţuit acestui masacru. In acest timp, teroarea continua şi în Bucureşti. Un exemplu terifiant îl reprezintă abatorul de la intersecţia Şoselei Pantelimon cu Şoseaua �Fundeni, unde 13 evrei au fost atârnaţi în cârlige de măcelărie şi torturaţi până la moarte. După 4 zile, Pogromul s-a sfârşit prin Victoria lui Antonescu. Mulţi dintre Legionari au obţinut azil în germania Nazistă cu ajutorul relaţiilor pe care le aveau cu SS, SD şi cu diplomaţii; unii dintre ei au fost arestaţi în România. De pe 21 până pe 24 Ianuarie, cel puţin 120 de evrei au fost ucişi în Pogromul din Bucureşti. În jur de 2000 de locuitori ai Capitalei au fost victime ale torturii sistematice, comportamentului agresiv, violurilor şi jafurilor organizate. 1274 de case şi magazine au fost distruse şi 25 de singogi, atacate. În perioada imediat următoare, majoritatea bărbaţilor au fost trimişi să presteze mucă forţată. Aristid Streja, supraviţuitor al Pogromului şi azi, responsabil cu Muzeul Holocaustului din Sinagoga Mare, a fost forţat să lucreze în construcţii până în 1944, fără a fi plătit. Holocaustul între ieri şi astăzi Raportându-se la antisemitismul din Germania Nazistă, Antonescu şi Guvernul său au instituţionalizat persecuţia şi deportarea evreilor români. Politica “curăţirii ţării” I-a forţat pe mii de evrei să se mute de la sat la oraş, unde au trăit în condiţii de mizerie. În Iaşi de exemplu, locuiau 51000 de evrei în 1941. Oraşul era o mixtură de culturi diferite, deşi se confruntase la rândul său cu pogroame împotriva evreilor, organizate de către studenţi români în 1899 şi 1923. În 1941, a avut loc aici unul dintre cele mai sângeroase masacre orientate către evrei, din cel de-al doilea Război Mondial. Doar cu câteva săptămâni înainte de atacul asupra Uniunii Sovietice unităţi aparţinând trupelor germane şi române au fost grupate în oraşul de la graniţă. Articole anti-semite apărute în presă şi oameni politici, acuzau locuitorii evrei de colaborare cu inamicul bolşevic din est. În data de 28 iunie, soldaţi, poliţişti şi civili au atacat evrei în casele lor, i-au ucis pe străzi iar sute dintre aceştia au fost reţinuţi la secţia principală de poliţie. Ziua următoare, au început uciderea lor sistematică folosind arme automate. Mii de oameni au fost adunaţi în gară şi înghesuiţi în vagoane de vite umplute până la refuz. Trenurile urmau rute ce durau mai multe zile, cei din vagoane murind de sete şi din cauza căldurii. Au fost ucişi în jur de 14850 de oameni în aşa numitele trenuri ale morţii şi în urma pogromului de la Iaşi, mulţi dintre ei fiind îngropaţi la Târgu Frumos şi Podu Iloalei în gropi comune. Iasi dupa Pogromul din Junie 1941, cadavre pe strada Pogromul a fost bine planificat – casele creştine fiind marcate cu cruci (icoanele nu trebuiau să fie atacate) cu zile înainte ca tineri evrei să fie forţaţi a săpa mari gropi în cimitir – în vederea pregătirii societatăţii române pentru practica unui brutal război etnic. Folosind stereotipuri vechi, generatoare de ură, legătura dintre inamicul intern şi extern, evreii şi bolşevicii, a fost realizată. Astfel, fasciştii din România au reuşit sa facă societatea să accepte deportarea în masă a evreilor şi rromilor în Transnistria, acţiune care, practic însemna exterminarea lor. După 1989, marea dificultate în ceea ce priveşte scrierea istoriei României se referă la locul şi rolul lui Ion Antonescu în această istorie. �Unii doresc să îl vadă ca fiind eroul unei mari naţiuni române pe când alţii pun întreaga responsabilitate pentru crimele din al doilea război mondial pe umerii săi. Niciodată o singură persoană nu poate stabili realitatea unei societăţi. Aşa cum s-a arătat, sunt mulţi actori – în special “oamenii normali” – care formează climatul în care ura şi discriminarea brutală sunt acceptate. E vremea să realizăm că deşi istoria ascunde aceste fapte, România a avut parte de Holocaust, ceea ce a fost bine ascuns de istoricii socialişti – în manualele din acea vreme sunt dedicate poate două pagini acestui subiect – dar şi de noii democraţi – care oferă mai puţină atenţie problemei. Abia după presiuni şi dezbateri internaţionale, statul român a acceptat în 2004 pentru prima dată existenţa Holocaustului în România. Acum avem un institut, o zi şi un memorial referitor la acest capitol negru din istorie. Discuţiile despre această parte a istoriei nu sunt doar responsabilitatea reprezentanţilor statului ci şi a societăţii române. Mergeţi şi intrebaţi-vă bunicii sau vecinii în vârstă pentru că s-a întâmplat în familiile şi în cartierele voastre. Resurse si informatii: - Memiorialul Martirilor Evrei din Romania, Expositie Holocaustului din Romania, Sinagaga Mare, str. Adamache nr. 11, Bucuresti, Tel. 31311782 - Comunitatea Evreiasca din Romania www.romanianjewish.org - Comisia Internationala pentru Studierea Holocaustului in Romania, Raport Final, Bucuresti 2005, www.inshr-ew.ro - Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucuresti 1997 Comemorare in Targu Frumos 06 Groapa Comuna din Trenurile Mortii 1 IUNIE 1942 1 iunie – ziua copilului... Soare, sange, veselie, tifos, zambete, cadavre. 1942. Atunci a inceput, pentru romii din Romania, Holocaustul. In carute sau in trenuri, escortati de jandarmii romani spre Transnistria, au fost trimisi la moarte peste 25.000 de OAMENI. Pe ce „criterii”? Nomazi si sedentari; cu ocupatie si fara; cu cazier si fara; infirmi si veterani din primul razboi mondial; mobilizabili sau soldati si nemobilizabili; femei si barbati, adulti si copii. Jumatate dintre ei, copii. Cateva aspecte de viata din lagarele Transnistriei, desprinse din rapoartele Sigurantei: ratia zilnica – 400 grame de paine / zi pentru cei apti de munca si 200 grame de paine / zi pentru batrani si copii. Fara haine, fara medicamente, fara lemne de foc. Intr-o singura locatie, Alexandrudar, 10 – 15 morti zilnic. Abuzurile, bataile si violurile n-au fost contabilizate oficial insa se regasesc in marturiile tuturor supravietuitorilor. In primavara anului 1944, evolutia razboiului si a frontului face ca macelul din Transnistria sa inceteze. Nu inainte ca aproape jumatate dintre deportati sa moara. Dintre acestia, aproximativ 5.000 de copii. Foarte pe scurt, cu cateva cifre-reper, asta a fost sirul evenimentelor. In deceniile marcate de comunism care au urmat, despre Holocaustul romilor din Romania nu s-a spus nimic. Dupa 1989 pana astazi, continuatorii „operei” negationiste comuniste au fost nationalistii, extrema dreapta si Ministerul Educatiei. Pentru toti acestia Holocaustul nu se petrecuse in Romania. Nu Antonescu ordonase deportarea. Nu administratia romaneasca organizase lagarele. Nu jandarmii si armata romana se aflasera in �spatele pustilor. Si intr-o oarecare masura este adevarat: nu romanii sau germanii sunt vinovati pentru Holocaust. Nazistii si fascistii sunt vinovatii. INTERVIU CU TINU VIRGIL, DEPORTAT IN TRANSNISTRIA, REALIZAT IN SIGHISOARA, 2002 “Noi aveam casă în comuna Buneşti, satul Roadeş. Ne-or distrus casa. Bătrânii or avut animale : cai, căruţă, hamuri, vacă, porci, capre…Nemşii o făcut percheziţie şi-o găsit şi ăle două pahare de aur ce-o avut bătrânu de la bunicii lui.Atunci pe noi ne-o dus că tata o fost pe front, în război şi trebuia să dea primăria, aşa o fost ordin, trebuia să dea la fiecare femeie care-o avut bărbat pe front, ajutor de la primărie. De la moară le da grâu şi 60 de lei de la primărie. Şi la mama nu le-o dat. Şi tata o venit de pe front şi s-o dus la Bucureşti, la ministru. La Antonescu. Şi o spus şi I-o dat la primariu şi la noatariu trei luni dă puşcărie, dă închisoare, de ce nu I-o dat drepturile care-o fost. Şi atunci când o venit ordinu ăsta să ducă pe jidanii şi pe romii, noi am fost primii care-am fost arestaţi şi duşi. Ne-o dus la Sighişoara şi de acolo ne-o urcat în tren şi în fiecare vagon erau jandarmi şi nemţi. Tata era pavator care pava cu piatră şi făcea fântâni. Noi aia am lucrat în Transnistria. Dacă nu ştia meseria asta, - o pavat la jandarmi, la Sfatu Popular şi în lagăr în curte, în curte-, o dat ordin să ne împuşte, să ne omoare. Da aşa c-o ştiut tata, ne-o lăsat să lucrăm. Acolo numai noi am fost din sat. Nu ne-au despărţit de familie, da în lagăr era mulţi, ca la dormitor, ca la puşcărie. Dimineaţa şi sara ne da nişte zamă şi pâine de ovăz. Comis de cai care e făcut din ovăz şi orz, care-l înghiţai şi te-pungea ţapele ălea, că nu era cernută.. Pe noi ne-a dus la moarte acolo. Câţi n-o murit acolo de I-am îngropat noi?! De foame şi de bătaie şi de păduchi. Când puneai mâna uite-aşa loai câte-un pumn dă păduchi…Din cauza aia am căpătat tifus. Îi făceam groapă şi-l aruncam în groapă. Doară nu puteai să fugi că venea nemţii. Că pe unii îi punea şi la lucru pă câmp şi veneau nemţii cu aparate şi le luau fotografie şi dup’aia luau pistolu şi-I împuşcau. Păi şi pe noi, dacă nu cunoştea tata să facă fântâni şi pavaţie, ne-mpuşca. Am fost pe malu Bugului, la Oceakov şi Barbarova. Ne-a băgat întâi la colhoz, da ne-a scos că ştia tata meseria asta. În ’44 neam întors din Transnistria. Erau români care-au fost pi front şi ăia neau dus îndărăt în România. C-au zis uite noi luptăm pe front şi familiile noastre le-aduce la disperare. La întoarcere am stat în spital la Iaşi. Că eram plini de păduchi şi tifus. Şi eu şi fratele şi mamam şi tata. Vreo două-trei săptămâni am stat în spital şi ne-am întors în săptămâna Crăciunului. Când ne-am întors, am stat la bunici, că ne stricase casa. În Proasteş, lângă Saschiz. Tinu Virgil si sotia sa – Sighisoara 2002 �Dup’aia când s-a făcut reforma aia agrară de-o dat pământ la oameni, am primit o casă săsească în Roadeş. Prin ’45, când le-o deportat pe saşi. Şi am stat acolo până m-am dus în armată. Când am făcut armata m-am căsătorit şi am venit în Sighişoara, aici, prin ’51. Armata am făcut-o la Turnu Măgurele , în Teleorman, perioada de recrut şi dup’aia am făcut la Bucureşti, la Comitetul Central. C-am fost în şcola militară şi-am fost sergent major. Am fost şef de gardă la Comitetulş Central. De-acolo m-am mutat şef de echipă la Canal, că lucra deţinuţii pe Canal la Constanţa. De-acolo m-a mutat la Iaşi, Roman, Bacău, Oradea,. Cluj. Trei ani de zile am sta în armată. Membru de Partid n-am fost, atâta am fost, secretar UTC, acolo în armată. M-am întors în sat şi din sat de-acolo am venit în oraş. C-o făcut CAP-urile de nu mai aveai şa rost la sat. Aici în oraş era unu de la noi, dintr-o comună vecină care era şef de cadre la Fabrica de Cărămidă. Eram prieteni, m-o cunoscut şi m-o primit, c-atunci greu te primea. Şi-am fost la Fabrica de Cărămidă, apoi la Faianţa, apoi la 6Martie. Dup-aia am făcut infart şi n-am mai putut să lucru, că nu mai aveam voie. Dîapoi din ’75 am lucrat în gospodăriile de stat. Am fost casier de echipă. Duceam muncitori şi-n Bărăgan…prin toate judeţele. Eram şefu lor. Cu mine era pretin, crede-mă, şi ministrul Dincă. Că venea în inspecşie şi vedea că eu lucrez cu oamenii, nu stau. Şi ne pupa când venea. Că mânca la noi la cantină. În Sighişoara am stat în trei locuri. Da o demolat şi-o făcut blocuri şi ne-o dat altundeva. Pe timpu comuniştilor ţinea mai mult la romi ca la oricine. Că ăştia era săraci şi Ceauşescu nu ţinea la ăi bogaţi. Doar I-o despropietărit p-ăia. ( Tinu Virgil, n. 24 febr 1929 ) NATIONALISMUL: LA CE NE FOLOSESTE? Deşi ideologia naţionalistă susţine că „naţiunea” există ca o unitate culturală şi etnică de la începutul lumii, trebuie să ne fie clar că ideea unei culturi omogene între graniţele unei ţări cu administraţie omogenă s-a inventat doar în secolele 18 şi 19. Atunci s-au format statele naţionale, care, cel puţin neglijînd celelalte naţionalităţi, dialecte, culturi locale etc. din ţară, au format un dialect naţional, o istorie naţională (faţă de diferitele istorii locale, regionale, familiale etc.), o cultură şi o literatură naţională, pe care au încercat să o transmită oamenilor prin sistemul şcolar centralizat şi prin media scrisă – instituţii pe care tot atunci le-au construit. „Tu nu ştii româneşte?”- au auzit şcolari din toată ţara, dacă s-au exprimat prin dialectul învăţat acasă. De ce a fost nevoie de un astfel de centralizare a culturii? De pe o parte fiindcă prin modernizarea societăţii, prin industrializare, economie de piaţă şi administraţie de stat, viaţa oamenilor a început să depinde mai mult de munca altor oameni pe care nu îi cunoşteau personal. Ideea că toţi avem la bază aceaşi esenţă naţională a avut rolul să stabilească un fel de încredere între mase de oameni care nu s-au cunoscut personal. Pe de altă parte, şi conducerea de stat a avut nevoie de o cultură şi o identitate omogenă printre cei conduşi. De ce? Fiindcă tot atunci s-au schimbat sistemele de conducere monarhice în sisteme democratice. Cum să dai oamenilor drepturi politice, şi să nu-ţi fie teamă de ce o să facă cu ele? Trebuie să stabileşti un numitor comun ideologic, din care nu aveau cum să iasă chiar dacă de altfel ar fi fost „liberi” să facă ceea ce vor. Acest numitor comun a fost naţionalismul. La noi, în Est-Europa, naţionalismul a avut încă un rol specific. Pe cînd statele din Europa de Vest au făcut eforturi să-şi creeze o naţiune pentru stat, la noi mai întâi a apărut naţionalismul, care s-a trudit să-şi creeze un stat (cât mai mare şi mai puternic, desigur). �Mai interesant decât istoria naţionalismului este punctul de vedere practic al zilei de azi: la ce ne foloseşte naţionalismul astăzi? În momentul în care s-a născut, adică a fost construit de elitele statului modern, naţionalismul a constituit un răspuns adecvat la situaţia politică mondială. Atunci, cel care a putut să-şi creeze un stat naţional puternic, era norocos, iar cel care nu s-a ocupat cu asta, a devenit parte dintr-un alt stat naţional, fără drepturi politice integre, fiindcă formarea statelor naţionale era trendul mondial. Astăzi, puterea statelor naţionale devine din ce în ce mai mică. Hotărârile politice aduse de guvernul statului naţional definesc modul de viaţă al oamenilor mult mai puţin decît procesele economice şi tehnologice, asupra cărora nu există discuţii politice. În cadrul politicii formale de azi nu se pot adresa multe dintre întrebările ardente ale epocii de azi: globalizarea economiei, libera circulaţie a capitalului dar nu a oamenilor, distrugerea mediului înconjurător, formarea oraşelor nu de comunităţile orăşene ci de piaţa imobiliară etc. Naţionalismul nu ne dă nici un răspuns la aceste întrebări. „Nu ne vindem ţara”? Deja în mare parte am vîndut-o. Dacă n-o vindem, rămînem excluşi din economia mondială, şi marile puteri economice ne sufocă pe loc. Răspunsul adecvat la situaţia mondială actuală nu este să ne închidem în naţiune, ci să construim structuri alternative ale economiei, ale politicii şi ale vieţii. Aceste structuri nu pornesc de sus, de la conducerea actualului sistem, ci de jos, de la „firul ierbii” (grassroots). Puterea lor stă în cooperarea cu grupuri similare de peste graniţe,din întreaga lume. Încă ceva. Dacă-ţi iubeşti ţara, neamul, istoria sau limba, nu înseamnă că eşti naţionalist. Acesta este un lucru natural, dacă ai crescut aici, dacă vorbeşti această limbă şi eşti parte a lumii româneşti. Să nu-ţi iubeşti lumea ar însemna că nu-ţi iubeşti viaţa. Partea rea a naţionalismului este atunci cînd cineva consideră că naţiunea lui este prin esenţă mai bună şi superioară altor naţiuni, de aceea este normal să primească mai mult, sau dacă nu primeşte, să ia cu forţa. Suntem diferiţi şi egali. În loc să dăm vina unul pe altul pentru problemele lumii de azi, trebuie să începem să ne organizăm împreună ca să facem lumea mai bună. RASISMUL IN FOTBAL – SITUATIA IN ROMANIA Valeriu Nicolae (articol preluat de pe: http://romania.indymedia.org/ro/2006/03/1318.shtml ) 19 martie 2006 – la meciul din Divizia A intre Steaua Bucuresti si FC National, antrenorul echipei Rapid Bucuresti, Razvan Lucescu, este nevoit sa paraseasca stadionul dupa ce a suportat 80 de minute de abuz rasist. De-a lungul meciului, galeria Stelei scandeaza impotriva lui “iesi afara, cioara ordinara”, “mori, tigane” si “avem boala pe tigani”.[1] Lucescu are nevoie de protectie pentru a iesi de pe stadion. In timpul aceluiasi meci capitanul Stelei, Mirel Radoi, il ataca repetat pe Agunbiande Abioudun, jucatorul din Nigeria al Nationalului, cu insultele rasiste “cioara” si “tigan”[2]. La inceputul lunii, si Steaua si Rapidul s-au calificat pentru Cupa UEFA. UEFA a anuntat ca cele doua echipe vor juca intre ele in sferturile de finala. Dupa ce s-a facut acest anunt, presedintele roman Traian Basescu le-a primit pe cele doua echipe la Cotroceni si i-a felicitat pe jucatori pentru calificare. Basescu a subliniat cu aceasta ocazie importanta fair play-ului si respectului la meciurile viitoare din cadrul Cupei UEFA, si a oferit distinctii jucatorilor si antrenorilor. La inceputul anului 2006, sub presiune din partea societatii civile si a presedintelui, Romania a adoptat Ordonanta de Urgenta 11/2006, al carei scop este de a preveni si reduce rasismul de pe stadioanele romanesti. Ordonanta nu numai ca interzice materialele care ar putea incita la ura rasiala si xenofobie, dar, mai mult, stabileste ca organizatorii meciurilor sunt cei responsabili ca astfel de semne si steaguri sa nu apara pe stadioane. Acest act legislativ include amende si consecinte grave pentru manifestari rasiste sau violenta pe stadioane din partea spectatorilor sau organizatorilor. Huliganii pot primi o interdictie privind accesul pe stadion pentru o perioada intre 6 luni si 3 ani. In februarie, Federatia Romana de Fotbal (FRF) a trimis pentru prima oara un reprezentant la conferinta UEFA Unite Against Racism, aflata �la cea de-a doua editie si organizata in Barcelona. Aceasta prezenta a marcat o schimbare de atitudine a Federatiei privind abordarea problemei rasismului. In cadrul conferintei s-a facut o prezentare despre anti-tiganismul de pe stadioanele romanesti. Se poate spune ca Romania a facut cativa pasi inainte pana la uratele incidente din 19 martie, dar e clar ca inca mai are cale lunga de parcurs. Clasa politica si presedintele Romaniei si-au aratat dedicatia fata de eliminarea rasismului din fotbal. Rasistilor trebuie sa li se spuna ca abuzul lor nu este acceptabil, responsabilitate care le revine adevaratilor iubitori de fotbal de pe stadioane. Saptamana viitoare, pe 30 martie, si apoi pe 6 aprilie, Steaua si Rapidul vor juca in Cupa UEFA. Este o ocazie importante pentru suporterii romani sa nu permita ca jocul frumos sa fie transformat in unul urat, rasist. Un scurt istoric al incidentelor din 2005... Pe 13 aprilie, in timpul unui meci Steaua - Rapid, suporterii Stelei folosesc scandari rasiste impotriva tiganilor, cum ar fi ““Suntem mereu cu voi, suntem mereu cu voi sa dam muie la ciori”. Dupa meci, Gabi Safta, comentatorul meciurilor pe teren propriu al Stelei, il abuzeaza verbal pe antrenorul Rapidului, Razvan Lucescu, numindu-l “tigan imputit”. In ciuda acestor probleme, observatorul Ligii Profesionale de Fotbal (LPF) Valentin Alexandru declara ca “Meciul s-a desfasurat in conditii normale”, adaugand ca “Pentru voi [presa], orice purice e elefant. ... Ce conteaza ce melodii a pus la statie? [in pauza s-a difuzat cantecul “Tigan si OZN”] A pus niste manele si astea le cinta aia mai colorati.” Din cauza acestor incidente, ambele echipe au fost sanctionate de catre Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD). Pe 6 septembrie, dupa incidente rasiste intr-una din etapele Cupei UEFA, presedintele UEFA Lennart Johannson declara unui ziar britanic: “Suntem ingrijorati de prezenta rasismului, mai ales in Bulgaria si Romania”. Cateva zile mai tarziu, UEFA anunta ca va mari amenda initiala pentru incidentele rasiste din timpul unui meci Steaua Shelbourne. Stadionul Stelei de la Bucuresti este suspendat pentru urmatorul meciu UEFA. Este prima data ca un stadion este suspendat pentru rasism de catre UEFA. In consecinta, un scandal monstru apare in presa romana, marcand o schimbare de pozitie remarcabila a acesteia catre condamnarea rasismului in sport pe masura ce incepe sa se scrie despre incidente rasiste. Valentin Alexandru de la LPF a declara ca nu exista rasism pe stadioane si ca “Ei ne fac de ras, romii”. Cristi Bivolaru, seful departamentului International al FRF si un observator pentru UEFA, declara: “Aveau englezii doua ciori in echipa, iar niste spectatori din tribuna au facut car-car. Le-au carait pe ciori. Asta a fost tot. UEFA i-a si amendat pe bulgari pentru asta. Dar de aici si pana la probleme majore, care sa-l alerteze pe Johansson, e drum lung!” �Intr-un raport din octombrie, Comisia Europeana transmite Romaniei un mesaj neobisnuit de clar si de bun simt ca “Autoritatile romane trebuie sa demonstreze la toate nivelele ca Romania aplica o politica de zero toleranta impotriva rasismului la adresa romilor sau oricarei alte minoritati sau grup si ca aceasta politica este efectiv implementata.”[3] Pe 23 octombrie, Steaua si Rapidul joaca in Cupa Romaniei. In galeria Stelei apare un banner pe care scrie “In Romania ultima speranta – zero toleranta”[4] Se scandeaza “Suspendati-ne, uram ciorile!” si se ridica un banner enorm cu imaginea unei ciori. Scandari rasiste impotriva romilor indreptate catre jucatorul rom al Stelei Banel Niculita sunt auzite si in galeria Rapidului. Liga Profesionala, condusa de Dumitru Dragomir, care este membru al partidului extremist Romania Mare si a fost sub investigatie pentru detinerea unei publicatii antisemite, l-a trimis din nou ca observator al meciului pe Valentin Alexandru. In urma incidentelor ambele echipe sunt amendate de CNCD, iar stadioanele lor sunt suspendate pentru un meci. In decembrie 2005, Cristi Bivolariu isi da demisia ca rezultat al unor presiuni intense. Valeriu Nicolae este Secretar General al European Grassroots Roma Organisations si un OSI Fellow http://www.onlinesport.ro/sport/fotbal/fotbal%20intern/divizia%20a/i ndex.php?meniuId=44&viewCat=97&viewItem=9482 o inregistrare video se gaseste la: http://www.gsp.ro/index.php?a=37799&p=2 [2] http://www.ziarulcn.com/article/aid/31347/RADOI-L-AFACUT-%22CIOARA%22-PE-ABIODUN!/ [3] Raportul de tara al Comisiei Europene, 25 octombrie 2005 [4] http://www.erionet.org/AntigypsyismF1.html CAMPANIA ANTI-MANELE Probabil ca pana acum cu totii ne-am oprit sa ne uitam la afisele, graffiti-urile sau flyerele ce tapeteaza Capitala si orice alt oras “ce se respecta”, care sustin sus si peste tot Campania Anti Manele, si poate ca am incercat sa intelegem cine e creierul acestei campanii si cum de a luat o asa mare amploare. Intrebarea” impotriva cui lupta?” e mai mult ca sigur una retorica… Ei bine, campania a fost initiata de “un grup de tineri timisoreni” , posibil cercetasii de la Noua Dreapta Timisoara, care au dat si fratilor lor din celelalte orase sa care mai departe crucea manelelor . In perpetua evolutie, Campania Anti Manele – proiect national ce ofera romanilor o modalitate noua de a-si exprima latura rasista, continua sa faca ravagii printre tinerii obsedati de ideea de a-si face curat in tara, pe strada, in ganduri…aceiasi tineri urbani care se simt din ce in ce mai manati de nevoia de a da o sansa culturii, punand bazele diferitor organizatii sau proiecte sociale. Aceiasi tineri care au pus la cale salvarea Romaniei din mizerie prin superplanul Campania Anti Manele ( a se intelege mentalitate rasista camuflata in patriotism ). Ca raspuns mai amplu la intrebarea “cum a luat amploare campania?” – simplu, prin implicarea website-urilor gen Novopress, Altermedia( purtatorii de cuvant scris ai Noii Drepte), dar si site-uri special create in scopul promovarii campaniei, care nu s-au sfiit a pune pe seama tuturor rromilor fenomenul “manele”, ba mai mult, au demarat campania la nivel national sub sloganul “Opriti diavolul colorat!” Adica ce? Omorati toti tiganii?! Care, apropo de cele afirmate de Novopress, nu numai ca “degradeaza prin manele toate nivelurile societatii romanesti”, ci si oripileaza adevaratii devoratori de cultura din Romania. Tot conform Novopress, manelele si “tiganizarea” nu sunt doar un tip de muzica, ci o adevarata conspiratie impotriva poporului roman : “Tiganizarea, fenomenul prin care romanul devine un exponent al unei minoritati fara vreun patrimoniu cultural recunoscut sau vreo incercare de civilizatie europeana, devine din ce �in ce mai ingrijorator. A lupta impotriva manelor inseamna a lupta impotriva tiganizarii (nu a tiganilor), a inculturii, a lipsei de civilizatie, a ignorantei si prostiei. In acelasi fel in care hip-hop-ul este in SUA muzica infractorilor de culoare, maneaua este in Romania muzica infractorilor de orice etnie. “ Un alt fel de a spune ca “Fenomenul manelelor este strans legat de etnia tiganeasca. Nu o vom numi “rroma”, deoarece acesta este un termen inventat acum cativa ani si care ne-a fost bagat pe gat. Nu exista etnia rroma, exista doar etnici tigani. “ a crede ca le au, impreuna cu o organizatie neo-nazista formata in majoritate de tineri indecisi asupra viitoarei lor personalitati, respectiv mentalitati, e o culme a nesimtirii. Caci pana la urma care este diferenta intre manea si “muzica usoara” atat de ridicata in slavi de elitele societatii romanesti cand inteligenta versurilor este la acelasi nivel la ambele. Aceleasi figuri sinistre predomina in ambele scene muzicale, aceleasi atitudini care lasa de dorit. Nu produsul e de condamnat, ci comportamentul nociv individual asociat produsului, cum bine a zis un alt roman care nu simte nevoia sa strige in gura mare cat de “alese” sunt gusturile sale muzicale. Probabil la fel cum si conceptul de “tiganizare “ a fost inventat acum cateva luni si continua sa ne fie bagat pe gat prin aceasta campanie. Cel putin, de bun simt, ar fi trebuit sa se faca totul pe fata si sa se recunoasca caracterul rasist al proiectului, nu in afise sau pe internet pentru ca la urma-urmei aceasta campanie condamna toti rromi. Ca o paranteza informativa pentru partea culta care se ocupa de acest proiect trebuie facuta o clarificare a termenului de “manea” raportat la termenul de “muzica”. Definitia pe care o ofera Dictionarul Explicativ al Limbii Romane termenului de “muzica” este “arta de a exprima idei si sentimente cu ajutorul sunetelor combinate intr-o maniera specifica”. Acelasi dictionar explica “maneaua” ca fiind “cantec de dragoste de origine orientala, cu melodie duioasa si taraganata”. Afirmatie corecta pentru ca maneaua clasica reprezinta din punct de vedere muzical o combinatie de stiluri tiganesti, sarbesti, turcesti. Si acum…oare este posibil sa ne minta DEX-ul, aceasta Biblie a elitelor intelectuale? Ar fi ca si cum s-ar nega alianta dintre Biserica Ortodoxa si Noua Dreapta. Practic imposibil… Impotriva a ceea ce merita a fi facuta o campanie, e mediocritatea cu care se continua sa se actioneze impotriva a orice inseamna minoritate, doar de dragul de a se pastra intacta o anume mandrie nationala. Ce credibilitate poate sa aiba o campanie sustinuta de Noua Dreapta? Sa protestezi impotriva lipsei de cultura, a bunului gust, a bunului simt sau a altor “calitati”pe care unii romani se intrec in Asadar, daca aceasta campanie anti manele este la moda, rasismul nu ar trebui sa fie la fel, din contra! S-a trecut prea mult cu vederea “normalizarea” sa peste tot in societatea romaneasca, tocmai de aceea existenta unei asemenea campanii discriminatoare este inutila. Prostia si incultura nu sunt consecintele manelelor, ci rezultatele incercarii de a crea, incercare a unei societati deja “depravate si pervertite”, debusolate si manipulate prin imagini precum cea de popor cult “cu adevarate valori” . �DE CE AVEM PREJUDECATI FATA DE CEI DIFERITI DE NOI? În societatea românească - ce termen abuzat şi golit de conţinut – “de tranziţie”, foarte mulţi oameni – tineri mai ales – simt nevoia de a găsi un ţap ispăşitor pentru problemele pe care le au şi pentru problemele societăţii in general. După 45 de ani în care România a fost condusă de un partid de extremă stângă, după urmele adânci lăsate de acest regim, chiar şi acelora care în ’89 erau doar nişte copii, un număr alarmant de mare de români işi găsesc refugiul în idei şi concepţii ale extremei drepte: ura sau chiar scârba faţă de grupurile minoritare care par diferite pentru că nu împartaşesc aceleaşi valori culturale cu cele ale majorităţii, au altă culoare a pielii sau un stil de viaţă diferit. Asemenea persoane pot fi întâlnite în România atât în viaţa de zi cu zi, pe stradă, în metrou, în şcoli sau instituţii, cât şi în cadrul unor organizaţii care se bazează în continuare pe această ideologie, organizaţii care fac – fapt cu atât mai grav – adepţi în rândul tinerilor care caută vinovaţi pentru dezamăgirea produsă de primele contacte cu lucrurile din societate care nu merg exact aşa cum poate ei şi-ar dori. Aşa cum în Statele Unite ale Americii, neo-nazismul se datorează procentului mare de afro-americani, la noi ţapii ispăşitori sunt rromii. Acest lucru se datorează în mare parte felului în care aceştia sunt reprezentaţi de către media. Apetitul presei pentru senzaţional face ca românii să fie expuşi zi de zi la două categorii de informaţii despre rromi: cele despre delictele comise de către aceştia şi cele despre bogăţia multora dintre ei. Motive pentru ură şi invidie. Ca şi în cazul afro-americanilor, trebuie să privim cu atenţie la inegalităţile sociale care duc la naşterea infracţionalităţii crescute în rândul rromilor. Mulţi americani se revoltă: “Sclavii au fost eliberaţi acum mai bine de 130 de ani! Cât timp le ia acestor oameni să-şi revină?”. Rasiştii din România, organizaţi în grupări precum Noua Dreaptă susţin, la rândul lor: “Ţiganii au în sânge comportamentul anarhic!”. Ceea ce le scapă din vedere este faptul că atât timp cât încă există Ku-Klux-Klan, N.S.D.A.P., Noua Dreaptă şi alte asemenea lor, pe de o parte, şi reacţiile de respingere, ura şi prejudecaţile omului comun, pe de alta, va exista şi delictul în rândul celor împotriva cărora manifestă. Ura naşte ură. Violenţei nu-i putem răspunde tot cu violenţă. Pentru că ne trezim prinşi într-un cerc vicios. Românii urăsc rromii. Ce motive ar avea rromii să iubească sau să respecte românii? Am auzit deseori expresia “E incredibil că ţiganul ăla a ajuns să facă facultate!”. Ceea ce face acest lucru să fie atât de incredibil este că mulţi rromi nu ajung să meargă la şcoală nici măcar în clasele primare deoarece li se neagă dreptul de a studia tocmai de către cei care îi judecă! Mulţi învăţători nu doresc sa predea unor copii rromi tocmai din prejudecata că toţi rromii au probleme de comportament şi ca vor fi astfel elevi dificili. Mulţi părinţi nu vor ca rromii să înveţe alături de copiii lor pentru că îi consideră murdari, “plini de păduchi” sau delincvenţi! Astfel, fără educaţie, o mare parte dintre ei ajung să comită delicte chiar înainte de vârsta adolescenţei. Cum îi putem judeca dacă le respingem în mod constant drepturile?? Este un cerc vicios pe care trebuie să-l rupem! Mulţi dintre tinerii care urăsc rromii simt acest lucru din cauza unor experienţe neplăcute pe care le-au avut cu ei în timpul copilăriei. Nu uitaţi! Nu doar rromii sunt cei care pot sa va fure banii şi lucrurile, să vă ameninţe, să vă agreseze fizic sau verbal! Oricând vă puteţi aştepta la aceste lucruri şi de la cei de aceeaşi naţionalitate şi culoare cu voi! Ascultaţi “pilda” personajului Derek Vinyard din filmul American History X. Membru de mare importanţă al unei organizaţii neo-naziste din Statele Unite, ajunge la inchisoare după ce omoară cu sânge rece doi afro-americani. Acolo ajunge în sfârşit să înţeleagă – după ce este înşelat şi brutalizat de tovarăşii săi neo-nazişti – că nu doar cei de culoare diferită îi pot face rău, ci şi “fraţii” săi de culoare şi de doctrină! Un alt argument pe care rasiştii îşi bazează ura este: “Nu ne putem înţelege, nici măcar nu avem acelaşi sânge!” Acestora le spun un singur lucru: Avem acelaşi sânge! Chiar şi din motivul simplu şi trivial că sângele uman a fost, este şi va fi întotdeauna împărţit în patru �mari grupe, aceleaşi pentru toată lumea! Indiferent de culoare pielii! Dar şi de religie, naţionalitate, etnie sau orientare sexuală! Oamenii văd în fiecare zi la televizor imagini cu casele, petrecerile sau bijuteriile opulente ale rromilor sau afro-americanilor şi automat le asociază cu imaginea persoanei de culoare delincvente, creată tot de media. Se gândesc: “Normal că au atâţia bani, dacă fură toată ziua!”. Renunţaţi la aceste prejudecăţi! Nu uitaţi că rromii se ocupă cu meşteşugurile încă din cele mai vechi timpuri! Există ţigani căldărari, aurari, lingurari... Sunt meşteşuguri care aduc profit într-un timp destul de scurt. Nu vă mai grăbiţi să afirmaţi că banii nu pot fi obţinuţi decât prin furt şi lăsaţi la o parte generalizările. Aşa cum despre evrei se spune că au mulţi bani pentru că “sunt buni afacerişti”, despre rromi se spune că au mulţi bani pentru că obişnuiesc să fure. Stereotipurile etnice şi rasiale dezumanizează. Dacă rromii îşi construiesc case luxoase şi dau petreceri opulente, în opinia multor români, nu o fac pentru că vor să-i facă pe cei din urmă să-i invidieze sau să-şi arate superioritatea, aşa cum mulţi consideră. . Doar pentru că sunt produsul unor valori estetice diferite de ale voastre nu înseamnă că nu trebuie să existe! Suntem diferiţi cultural, prin urmare gusturile, trăirile, atitudinile şi dorinţele noastre sunt diferite. La fel şi casele în care trăim, petrecerile la care mergem sau hainele pe care le purtăm. Organizaţiile române ce se ocupă cu promovarea ideilor “anti-ţiganizare” şi “anti-manele” se tem de “contaminarea” românilor cu cultura rromilor, dar uită că nu poţi fi influenţat de o cultură decât dacă te simţi atras de ea. Nu în ultimul rând, trebuie să privim lucrurile chiar şi din punctul de vedere cel mai egoist: ne îndreptăm in direcţia cea bună. Nu peste mult timp, vom reuşi poate să trecem peste această criză mult prelungită cauzată de vechiul sistem, de perioada de tranziţie şi de transformări sociale în care ne aflăm. Şi atunci nu vom mai fi o ţară “în curs de dezvoltare”, vom fi o ţară dezvoltată. Asta implică şi diversitate culturală. Rasiştii trebuie să privească adevărul în faţă: rromii, persoanele de culoare, refugiaţii şi celelalte minorităţi nu vor dispărea peste noapte! Politicile de excludere promovate de grupări precum Noua Dreaptă, care se ascund în spatele măştilor de apărători ai demnităţii familiei, neamului şi ţării sunt simple utopii! Dacă persoanele ce încă au prejudecăţi faţă de cei diferiţi ca etnie sau culoare a pielii ar înţelege acest lucru, şi-ar da seama că în loc să-i urască mai bine i-ar ajuta să se integreze, pentru a crea societatea plăcută şi diversă în care vrem cu toţii să trăim! Daţi o mână de ajutor la integrarea lor sociala, ca să trăiţi mai bine, atât voi, cât şi ei. Învăţaţi, citiţi, documentaţi-vă! Cărţi şi articole despre relaţiile interrasiale şi multiculturalitate. Despre cei care sunt diferiţi de voi. Prejudecata e doar în mintea voastră. Sunt oameni, ca şi voi. Unii sunt buni, alţii sunt răi. Nu toţi sunt la fel. Toţi suntem diferiţi. Asta face lumea atât de frumoasă. Incearcati să creati o punte cu cei diferiţi prin a fi deschisi la minte. Provocaţi-vă gândirea implicandu-vă! Sunt mii de lucruri pe care le puteţi face pentru a afla mai multe despre lumea oamenilor care sunt puţin diferiţi faţă de voi. Educaţi-vă copilul în spiritul diversităţii şi al toleranţei! Luptaţi împotriva urii! Căutaţi cheia problemei în voi, nu în a-i discrimina pe ceilalţi. Puneţi-vă în locul lor: orice om poate ajunge la un moment dat în viaţă într-un mediu în care să fie urât şi discriminat! V-ar placea să nu puteţi comunica, să nu aveţi aceleaşi drepturi cu alţi oameni, deşi până nu demult nu vă încadraţi în nici o minoritate, să nu aveţi pe nimeni care să vă ajute, să vi se nege drepturile de OM? Reacţionaţi! Nu rămâneţi indiferenţi! Exprimaţi-vă opinia. Luaţi atitudine împotriva propagandei rasiste şi xenofobe, dar şi împotriva mentalităţii intolerante întâlnite în toate straturile societăţii româneşti. Apropierea culturală, diversitatea, sunt lucruri demne de luat în seamă. Sunt lucruri esenţiale pentru o societate civilizată. Nu mai confundaţi patriotismul cu naţionalismul absurd şi brutal! Prejudecăţile, invidia şi ura sunt pentru oameni slabi, pentru oameni care nu au altceva de care să fie mândri decât culoarea pielii sau naţionalitatea lor/ �HOMOFOBIE Homosexualii au fost unul din grupurile persecutate de nazisti, dar din nefericire aceasta istorie e inca prea putin cunoscuta. Ea incepe inca de dinainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial. In toamna lui 1933 numai la sase luni dupa ce Hitler a devenit cancelar - s-au stabilit primele lagare de concentrare, unde au fost trimisi si primii prizonieri homosexuali. Germania avea deja o lege - Paragraful 175 - prin care sodomia era declarata ilegala. In 1935, aceasta lege a fost extinsa pentru a include orice forma de contact sexual intre barbati, iar tribunalele au inceput sa trimita la inchisoare barbati chiar pentru un sarut sau contact vizual. sau fantezie. De asemenea, pe lista comportamentelor interzise se numarau si fanteziile homosexuale. In luna septembrie a aceluiasi an s-a pus in functiune noua "Lege pentru Protectia Singelui German si Onoarei Germane", prin care se ilegaliza orice act sexual intre un evreu si un non-evreu, ca "pangarire a rasei". Cei care erau gasiti vinovati erau trimisi in lagare. Sentinta lor era sterilizarea, care de cele mai multe ori insemna castrarea. Lagarele au primit un influx nou de prizoneri homosexuali in 1936, cind politia a facut razii pe scara larga la barurile gay pentru ca atletii si jurnalistii care urmau sa vina pentru Jocurile Olimpice din acel an sa gaseasca imaginea unei Germanii "curate moral". In 1942 pedeapsa impusa de Hitler pentru homosexualitate a ajuns pana la pedeapsa cu moartea. Initial, homosexualii trimisi in lagare erau marcati cu o dunga galbena si cu litera "A", sau cu un cerc mare, negru, cu numarul 175 (o referinta la legea anti-gay). Apoi, cind SS-ul a introdus sistemul de triunghiuri colorate, cusute pe haina, ce indicau cauza detentiei fiecarui prizonier si determinau pozitia detinutului in ierarhia lagarului, pentru homosexuali a inceput sa fie folosit triunghiul roz. Mai exact: - triunghiul verde semnifica ca persoana este condamnata ca delincvent obisnuit. - triunghiul rosu indica un detinut politic. - doua triunghiuri galbene, incrucisate in forma stelei lui David - un detinut evreu. - triunghiul roz era destinat homosexualilor. - o steluta galbena deasupra triunghiului roz il punea pe detinut in randurile celei mai inferioare caste - gay de nationalitate evreiasca. Nu se cunoaste exact numarul detinutilor homosexuali din acele timpuri, se stie doar ca erau peste 10 mii. In total in perioada regimului nazist au suferit peste 50 de mii de oameni cu orientare sexuala netraditionala. Chiar dupa ce razboiul s-a sfarsit, detinutii gay continuau sa ramana in lagare, deoarece paragraful 175 a ramas in vigoare in Germania de Vest pana in anul 1969. In anii '70 miscarea pentru eliberarea homosexualilor a ales triunghiul roz ca simbol al miscarii pentru drepturile gay-lor si lesbienelor, nu doar pentru faptul ca era foarte popular, dar si pentru ca acesta devenise simbolul luptei impotriva reprimarilor si urmaririlor - atat atunci cat si acum. Astazi pentru multi triunghiul roz simbolizeaza mandria, solidaritatea si promisiunea de a nu permite repetarea ororilor Holocaustului niciodata. Triunghiul negru La fel ca si triunghiul roz, triunghiul negru provine de pe timpurile Germanie naziste. In ciuda faptului ca lesbienele nu au fost incluse in paragraful 175, care interzicea specific homosexualitatea intre barbati, se practica marcarea cu un triunghi negru a detinutilor cu un comportament antisocial. Conform ideilor naziste despre menirea femeii care se reducea exclusiv la copii, bucatarie si biserica, detinutii care purtau triunghiul negru erau lesbienele, prostituatele si alte ,elemente antisociale". De aceea, la fel ca si triunghiul roz, triunghiul negru a fost declarat de catre lesbiene si feministe un simbol al mandriei si solidaritatii. Desi folosirea acestor simboluri nu constituie decit o mica parte din lupta pentru drepturi, provenienta lor ii sfideaza pe cei care neaga istoria sau care, ca si nazistii inaintea lor, sustin persecutia oamenilor pe baza de orientare sexuala. Referinte: http://www.gay.md/lesbi/rom/story.php?sid=26 http://lgby.3x.ro/id18.htm http://www.workersliberty.org/node/1525 �GAY PARADE – BUCURESTI 2006 Imagine din timpul Marsului pentru normalitate Participanti la Parada Gay CERUL, PROPRIETATE PRIVATA BOR? �îndreptat şi împotriva minorităţilor sexuale, de aceea activismul antisexist este strâns legat de activismul pe probleme LGBT. Ne aflăm la începutul secolului XXI, moment în care, cel puţin De ce contra sexismului împotriva femeilor? Deşi printre atitudinile sexiste se numără misoginismul şi misandria, în statele democratice, o majoritate a populaţiei neagă inclusiv diferenţele dintre răspândirile celor două sunt foarte mari. În al doilea discriminările ce sunt foarte adesea aduse în lumină, şi anume cele rând, privind la definiţiile lor, observăm că misoginismul este o lipsă împotriva unor minorităţi, discriminări cum ar fi rasismul sau de încredere faţă de calităţile morale ale femeilor, atitudine negativă homofobia, perpetuând mentalitatea conform căreia minoritatea discriminată se face vinovată prin acţiunile sale de a fi dezavantajată în faţă de femei sau ură faţă de ele, în vreme ce misandria este repulsia patologică faţă de bărbaţi, patologică deci nu construită social. societate. Ce se întâmplă însă atunci când grupul discriminat este egal numeric cu grupul discriminator? Este cazul femeilor, egale numeric şi Avem de-a face sau nu cu sexismul? funcţional cu bărbaţii. În acest caz, conceptul de sexism şi activismul ● Privind la statutul celor două sexe în toate sferele societăţii, anti-sexist sunt puternic ridiculizate în societate, pentru că se consideră primul lucru care iese in evidenţă este împărţirea în sexul tare că egalitatea dintre femei şi bărbaţi a fost demult obţinută, pe toate [masculin] şi sexul slab [feminin]. În aceeaşi logică, tot ceea ce e planurile. Astfel, chiar şi în comunităţile cu vederi politice anticonsiderat inferior e numit “feminin”, iar tot ceea ce e considerat conservatoare, sexismul este văzut ca inexistent, ba mai mult, în opinia superior, “masculin”. Acest lucru se observă zi de zi în relaţiile majorităţii, caracteristicile lui fac parte în mod firesc din relaţiile de sociale, fiind împământenite expresii precum “femeia e femeie”, gen. “bărbatul e bărbat”, “se bate/plânge/argumentează ca o femeie” [aluzie la păşirea în afara rolurilor prescrise social şi cultural pentru un bărbat, Ce este sexismul? Sexismul este o practică socială care întăreşte diferenţa şi segregarea lucru considerat extrem de negativ]. În acelaşi timp, există dintre sexe în public şi privat, atribuind roluri şi comportamente, discriminare sistematică împotriva femeilor în toate societăţile, modelând aşteptări diferite în funcţie de sex ale persoanelor din jur. începând de la izvoarele lor, în cultura populară şi religie. ● Nenumărate poveşti, bancuri, proverbe, cântece înfăţişează Este asociat cu patriarhatul (deşi nu avem nici un fel de garantii să spunem că într-o societate matriarhală practici sexiste nu ar exista) şi femeia ca fiind o fiinţă frivolă, inferioară, proastă, slabă, rea, malefică, este problema cheie în jurul căreia mişcarea feministă a luat amploare ce trebuie controlată, supusă, dominată [în cele mai multe poveşti, Binele este reprezentat de partea bărbătească, ce triumfă la sfârşit, prin şi pe care feminismele de toate felurile o critică. Preluarea numelui soţului de către soţie este o practică sexistă, monopolizarea bucătăriei supunerea femeii, adică Răul]. S-ar putea crede că aceste lucruri sunt de către soţie este de asemenea sexistă când argumentul este “eu sunt minore în ceea ce priveşte discriminarea pe criterii de gen, dar ele stau la baza unor cazuri de discriminare mult mai grave sau fac parte din femeia”. [sursă: glosarul de termeni de gen al Ladyfest România educaţia dată de către părinţi copiilor lor [de exemplu, “învătămintele” http://ladyfest-ro.pimienta.org/05/cd/ro/glosar.html] Sexismul este în mod comun considerat discriminarea şi/sau ura date de un mare număr de părinti fetiţelor, conform cărora, atunci când împotriva unor persoane, bazate pe sex, mai degrabă decât pe vor creşte trebuie să fie frumoase, delicate şi supuse, ca să “pună mâna caracteristicile individuale, dar se poate referi de asemenea şi la pe un bărbat”, iar ulterior să se priceapă la toate treburile casnice, ca oricare sau toate diferenţierile sistemice bazate pe sexul indivizilor. să-l “păstreze”, încurajarea competiţiei între tinerele adolescente, Atitudinile sexiste sunt convingerea că unul dintre sexe este superior având ca miză favorurile unui bărbat, inculcarea ideii că femeile sunt celuilalt, misoginismul, misandria şi impunerea unor noţiuni limitate în invidioase şi bârfitoare, ceea ce duce la dezbinare, lipsă de încredere şi ceea ce priveşte masculinitatea persoanelor de sex masculin, şi de-solidarizare în interiorul genului, cât şi la încercarea femeilor de a respectiv feminitatea, celor de sex feminin. Sexismul este de asemenea DE CE ANTI-SEXISM? �trece peste barierele de gen, intr-un sens negativ însă, declarându-şi ele însele misoginismul]. ● Un alt izvor de bază al discriminării împotriva femeilor este religia. Credinţa că Eva a fost creată din coasta lui Adan, că femeile nu pot avea funcţii în cadrul Bisericii [doar 7% din slujbele clericale aparţin femeilor – sursă: Ina Curic, Paşi spre ţara egalităţii: o provocare pentru fete şi băieţi – disponibilă online la http://ladyfestro.pimienta.org/05/cd/pdf/curic-pasi.pdf], că fetele şi femeile nu pot intra în Biserică în timpul menstruaţiei deoarece sunt murdare şi nedemne, dar şi – una dintre cele mai grave probleme – că femeile au datoria de a fi mame şi respingerea ideii de control al maternităţii, indiferent de posibilităţile fizice şi materiale sunt profund discriminatorii şi dăunează progresului relaţiilor de gen. ● Efectele acestor discriminări sistemice în societate sunt foarte grave mai ales la nivelul violenţei de gen şi al sănătăţii reproductive. În ce priveşte violenţa de gen, avem de-a face cu o promovare foarte intensă a culturii violului [rape-culture], reprezentată de un mediu social în care violul şi alte forme de violenţă [sexuală sau sexualizată] sunt comune şi prevalente, dar şi acceptate sau tolerate, mediu saturat cu imagini de viol sau alte forme de violenţă ce parvin prin diverse canale de comunicare şi în care sexul şi violenţa sunt prezentate ca interdependente [sursă: glosarul de termeni de gen al Ladyfest Romania]. În acest mediu, se tinde spre învinuirea victimelor violenţei, acestora inculcându-li-se ideea că sunt singurele responsabile şi că este ruşinos să reclame tratamentele abuzive. Multe violuri rămân nedenunţate datorită stigmatizării şi a traumei asociate acestora. Violul este folosit sistematic ca tactică de război. Nu de puţine ori auzim expresii de genul “E îmbrăcată ca o curvă, normal că poate fi violată” sau bine-cunoscutele zicale “Bătaia e ruptă din Rai” şi “Bate femeia, că ştie ea de ce”, în cazurile de violenţă domestică. În lume, femeile sunt bătute, oprimate, abuzate şi torturate în fiecare zi. Cercetările arată că violenţa domestică este răspândită pe scară largă în majoritatea societăţilor şi este o cauză frecventă a sinuciderilor în rândul femeilor. În România femeile sunt victime ale violenţei în familie în proporţie de peste 30% şi, conform Inspectoratului General al Poliţiei Române, la fiecare două zile, o femeie este omorâtă în bătaie. ● La ora actuală, femeile sunt supuse mai multor duble constrângeri. Pe de o parte media dedicată femeilor este suprasaturată de mesaje care le îndeamnă la emancipare sexuală [promovarea aventurilor de o noapte ca mod de viaţă, condamnarea virginităţii păstrate până după vârsta de 17-18 ani, articole ce îndeamnă la inventivitate şi lipsă de prejudecăţi sexuale], pe de altă parte persistă ideea că femeile cu mai mulţi parteneri sexuali sunt “curve”, în timp ce bărbaţii cu acelaşi prerogativ sunt “cuceritori”, “virili”, “masculini”. În multe comunităţi, femeile sunt bătute, excluse şi, în cazuri extreme, chiar omorâte dacă îşi pierd virginitatea înaintea nunţii. În acelaşi timp, multe femei nu au acces la informaţii privind sănătatea reproductivă sau nu au, pur şi simplu, dreptul de a alege. În România, multe femei din comunităţile de rromi nu au acces deloc la servicii medicale, cu atât mai puţin la planning familial, aspect în care sexismul se îmbină pregnant cu anti-ţiganismul, în societatea românească. În România, o condiţie pusă uneori femeilor, la angajare, este de a nu rămâne însărcinate. Femeile cu dizabilităţi sunt sfătuite să nu aibă copii. �● În acelaşi timp, pentru femei a apărut constrângerea de a participa material la intreţinerea familiei, însă în acelaşi timp, ele trebuie să se ocupe, în opinia a 63,8% dintre români, şi de toate treburile gospodăreşti, ceea ce duce la zile de muncă duble şi deci la pierderea randamentului. 30% din gospodăriile din lume sunt îngrijite de femei, 80-90% din cele mai sărace familii depind de femei pe tot globul, şi tot ele au de obicei responsabilitatea de a creşte copiii, de cele mai multe ori fără ajutorul tatălui, al familiei sau al comunităţii. În România, femeile se ocupă de creşterea copiilor în proporţie de 66%. [sursă: Ina Curic – Paşi spre ţara egalităţii: o provocare pentru fete şi băieţi]. Femeile care îşi abandonează copiii sunt stigmatizate de societate prin canalele culturii de masă, rolul tatălui în conceperea şi creşterea copilului nefiind luat aproape niciodată luat în considerare. ● În ceea ce priveşte veniturile, femeile deţin doar 10% din venitul global, în toată lumea persistă inegalităţile salariale între femei şi bărbaţi, cele mai multe ţări din Europa înregistrând diferenţe de până la 20% între salariile femeilor şi ale bărbaţilor. În România, veniturile femeilor în general reprezintă doar 50% din cele ale bărbaţilor. Astăzi, două treimi din cele 876 milioane de analfabeţi din lume sunt femei. În Romania, desi numărul de elevi şi studenţi femei este de 50,1%, acest raport nu se regăseşte pe piaţa forţei de muncă, una din cinci femei românce neavând nici o sursă de venit. Segregarea în domeniul muncii este evidentă, atât în lume cât şi în România (1998): femeile sunt majoritare în sectoarele bugetare (sănătate, învăţământ, turism, comerţ) unde sunt salarizate cu până la o treime sub media salarizării pe economie, iar în ramurile predominate de barbaţi (constructii, energie, transporturi, etc.) salariile sunt mult mai mari. [Ina Curic – Paşi spre ţara egalităţii: o provocare pentru fete şi băieţi] Toate aceste inegalităţi sunt efecte ale sexismului şi sunt interdependente. Deşi în statele democratice, din punct de vedere legislativ, inechităţile nu există, în România fiind adoptate atât Legea nr. 48 din 16 ianuarie 2002 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare cât şi Legea privind egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi din 5/8/2002, la nivelul mentalităţilor colective şi situaţiei din sferele societăţii, acest lucru nu se observă. De aceea, sexismul nu trebuie tratat cu indiferenţă. Nu putem trata efectele fără a înlătura cauzele, care de cele mai multe ori stau în atitudinea societăţii. RASISMUL ECOLOGIC Conceptul de environmental racism combină aspecte precum segregarea rasială şi cea pe clase cu altele legate de poluare şi de hazarduri climatice în general. În ziua de azi este o practică obişnuită să se arunce deşeuri sau să se facă experimente şi proiecte ce afectează negativ mediul în locuri unde locuiesc săraci şi persoane aflate în minoritate. Studii realizate în Statele Unite arată cum multe gropi de gunoi sînt localizate deseori în apropierea suburbiilor unde populaţia majoritară este formată din rezidenţi de culoare. În cartea Sustainable Cities: Dilemmas and Option, Atkinson afirmă următorul lucru: “În general bogaţii se pun la adăpost de cele mai grave probleme ecologice. Ei pot obţine cu uşurinţă apă curată şi se pot debarasa la fel de uşor de apa reziduală prin tuburi septice; săracii, pe de altă parte chiar şi atunci cînd au la dispoziţie suficientă apă, trebuie să trăiască cu pericolul spălării şi chiar al consumului de apă contaminată. În timp ce bogaţii găsesc modalităţi satisfăcătoare de a se debarasa de gunoiul solid, cel al săracilor este rareori transportat din vecinătăţile unde locuiesc, acumulîndu-se oriunde există spaţiu: în canale, în rîuri, în spaţii vacante. Autorităţile construiesc şosele şi plantează copaci pentru cei bogaţi, în timp ce săracii îşi improvizează tot felul de poteci de acces la locuinţele autoconstruite ( slums )”. Ca şi scurtă paranteză, să ne gîndim de cîte ori nu-i acuzăm pe cei care locuiesc în cartiere mărginaşe sau zone defavorizate, în special populaţie rromă, că sînt “murdari”, “împuţiţi”, “pute în jurul lor”, “nuşi adună gunoiul”, “îi mănîncă şobolanii”, etc. Realitatea este că, de fapt, pentru a putea beneficia de ridicarea şi transportarea gunoiului, trebuie să plăteşti. Aşa este şi “normal”, ar putea adăuga imediat cineva. Ce ne facem însă în cazul în care sărăcia extremă, excluziunea socială şi alte realităţi de genul acesta fac imposibile nu doar achitarea unei taxe pentru ridicarea deşeurilor, ci chiar şi procurarea alimentelor necesare supravieţuirii, la fel ca şi accesul la resurse vitale. Să nu mai vorbim despre “comunităţile gropilor de gunoi”, oameni care îşi improvizează locuinţe pe munţii de gunoaie, trăind totodată de pe urma acestora. Un exemplu de astfel de “comunitate” este Dallas, o groapă de gunoi situată undeva la marginea oraşului Cluj. �„CARTIERUL DALLAS” – CLUJ..... Între timp, problemele ecologice se accentuează de la un capăt la altul al globului. Shanty-town-urile ( ghetourile ) se prezintă viitorilor rezidenţi drept locaţii unde aceştia vor putea beneficia de oportunităţi pe care nu le pot găsi în zonele rurale. Împinşi din astfel de zone către cele urbane, în căutarea unei vieţi “mai bune”, aceşti oameni trebuie să se conformeze realităţilor găsite, segregărilor teritoriale bine consolidate şi “facilităţilor” disponibile, care adeseori le cauzează afecţiuni serioase, în special copiilor ce se joacă pe străzi. În timp ce în marile oraşe ale lumii se construieşte frenetic, iar procesul gentrificării afectează din ce în ce mai multe zone, vecinătăţile defavorizate rămîn izolate, neluate în seamă, şi, adeseori, găzduiesc în apropierea lor situri uriaşe de deşeuri. Care, nu e aşa, trebuie să fie şi ele depozitate undeva… ....SI VIITORUL DIZABILITATILE SI DISCRIMINARE Cu toţii, de la oamenii de rând la cei mai înalţi demnitari, suntem foarte prinşi în cultul propriului nostru corp. Căutăm cu tot dinadinsul să stăpânim un corp “ideal”, aşa cum vedem în reclame, încât petrecem destul timp analizându-ne linia bretonului şi mătreaţa, pungile de sub ochi, dimensiunea burţii sau a muşchilor, stratul de celulită, ridurile. Evident că nu mai rămâne timp să ne preocupe şi soarta celor care au altfel de probleme decât noi. Nu ne interesează cât de mari sunt provocările fizice pe care le întâmpină acei oameni – de la nevăzători, surdo-muţi, până la cei în scaun cu rotile – pe care îi clasificăm, cu nonşalanţă, ca fiind “handicapaţii”. Îi clasificăm, îi dăm deoparte şi îi ţinem cât mai departe, ca nu cumva să ne deranjeze cu nevoile lor “speciale”. Ce, parcă noi suntem mulţumiţi?! E treaba lor că nu au cum să se deplaseze în oraş, că nu sunt acceptaţi să lucreze, că ajutoarele sociale sunt ridicole, că nu au acces la activităţile culturale şi la viaţa comunitară! La unii dintre ei, nici măcar urna mobilă, în zilele alegerilor, nu se deranjează să ajungă. Dreptul de vot li se acordă doar teoretic. Ce, ăştia-s cetăţenii noştri?! �NATIONALISMUL IN EX-YUGOSLAVIA In timpul existentei Yugoslaviei multi cetateni din celelalte patru tari (membre ale fostei Yugoslavii) au plecat sa traiasca si sa munceasca in Slovenia . Chiar si astazi in unele orase din Slovenia majoritatea cetatenilor sunt emigranti . Unii chiar spun ca nu exista sloveni „adevarati” in Ljubljana . Desigur , in timpul existentei Yugoslavie , Slovenia permitea usor intrarea strainilor . Majoritatea au mers acolo sa munceasca si sa caute o viata mai buna deoarece Slovenia avea standarde mai bune . Dar o data ce a pornit razboiul, Slovenia a inceput genocidul etnic fata de acesti oameni . Mai precis 18305 sau chiar mai multi oameni au fost afectati de acesta politica de exterminare . Guvernul a dat o lege prin care toti strainii erau obligati sa se declare sloveni, luandu-si aceasta cetatenie, sau sa paraseasca tara . Acest lucru trebuia facut in aceea perioada si intr-un termen foarte scurt . nazismul si patriotismul ) ei purtand simboluri „ustasa” la concerte si la meciurile de fotbal . Ustasa era un grup profascist care a ajutat Croatia sa devina independenta in timpul primului razboi mondial , aceasta fiind sub conducerea regelui sarb Alexandru . Ei credeau intr-o tara curata din punct de vedere etnic . Se stie ca crimele lor au avut ca tinta sarbi , rromi , macedoneni si albanezi . Asa ca in ultimul razboi sub pretextul eliberari croatiei ei au repetat trecutul . Multi dintre cei care se numesc astazi ustasa habar nu au ce inseamna . Chiar si azi , dupa 15 ani de la terminarea razboiului , este dificil sa fi sarb in Croatia . Multi dintre parintii prietenilor mei le-au interzis sa se asocieze cu mine deoarece tatal meu este sarb . Ura dintre aceste doua natiuni continua, oamenii neintelegand ca aceasta ura a dus in trecut la un razboi pe care si unii si altii l-au pierdut . Cei 18305 (mai sus mentionati ) care nu si-au schimbat cetatenia au pierdut intr-o zi locul de munca iar documentele lor au fost anulate. Au fost deportati fiind indepartati de familile lor fara sa aiba posibilitatea sa se intoarca . Acum cativa ani skinhead nazisti au omorat un african in centrul orasului . Dar media a vazut totul ca o poveste normala. Azi miscarea skinhead nazista nu prea mai exista in Croatia, dar acum cativa ani cand exista cu adevarat era intodeauna cauza atacurilor impotriva rromilor si punk-istilor. Motivul este probabil acela ca nu exista prea Chiar si dupa 15 ani inca mai lupta pt drepturile lor . Multi dintre ei au multi emigranti. Partidul de dreapta nu este atat de puternic acum fata fost si in greva foamei. De abia acum Slovenia a dat un referendum de cum era dupa razboi, dar patriotismul este in continuare o unealta prin care exista posibilitatea ca ei sa-si primeasca cetatenia. Din ziua in folosita in timpul campaniilor electorale . care au fost anulati din punct de vedere etnic si administrativ ei se numesc cetateni „anulati” . Pe de alta parte Serbia are o miscare skinhead nazista mult mai puternica, fapt ce se datoreaza si trupelor muzicale. Multi nazisti se In Croatia si Serbia problema nazismului este legata de razboiul ce a autonumesc „cetniks” , acestia fiind o armata paramilitara in timpul avut loc in Croatia. In continuare mai exista ura fata de sarbi. Dupa ultimului razboi si al celui de-al doilea razboi mondial, fiind razboi cantaretul croat Thompson inca mai imprastia ura fata de sarbi. responsabili pentru moartea multor civili majoritatea croati si rromi. In timpul concertelor lui oamenii purtau simboluri „ustasa” si strigau : Daca mergi spre Belgrad poti vedea multi oameni care poarta moarte sarbilor ! Acum guvernul ii interzice sa mai tina concerte. simboluri cetnik . Multi oameni se autonumesc „ustasa” in special nazisti si cei din galeriile de fotbal ( in Croatia fotbalul este in stransa legatura cu Evident pentru multi oameni razboiul nu s-a terminat si datorita acestor oameni razboiul poate porni oricand. �Timur ucis de către nazişti pe 13 noiembrie 2005 Solidarity! Fight Back! RASISM SI FASCISM IN RUSIA In ultimii ani Rusia este cuprinsa de un val al violentelor neo-naziste – fapt mai putin cunoscut celor din Europa. Aceste violente, agravate incepand cu noiembrie 2005, au ca tinta strainii(studenti, solicitanti de azil) - persoane provenind din fostele republici sovietice sau apartinand minoritatilor etnice, homosexualii, evreii dar si militantii antifascisti. Propaganda naţionalistă şi atmosfera rasistă au încurajat pornirile criminale ale naziştilor şi le-au permis să se menţină pe poziţia de reprimare a populaţiei. regăseşte o mare parte din populaţie, ajută grupurile fasciste si violenţa rasială stradală să se menţină pe poziţii şi să capete amploare. Această situaţie a atins apogeul în momentul autorizării marşului fascist de “Ziua Unirii” pe 4 noiembrie 2005 în Moscova. Grupuri precum: Miscarea împotriva imigrării ilegale, Marele Partid Naţional al Puterii din Rusia, Tinerii eurasieni, Uniunea Slavă, etc. au participat la manifestaţie. Aproximativ 4000 de oameni cu slogane precum: “Rusia pentru ruşi” sau “Rusia mai presus de toate” mărşăluiau prin centrul capitalei. S-au folosit saluturi naziste de către unele dintre grupurile prezente la manifestaţie, iar contraactivitatea antifasciştilor din Moscova a fost izolată şi marginală. Manifestaţiile de protest ale Partidului Liberal şi ale activiştilor pentru drepturile omului au fost interzise. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu manifestaţia “Gay Parade” în mai 2006, fapt ce evidenţiază destul de clar poziţia politică a guvernului rus. Alexei organizează concerte pe scena muzicală punk-rock din Rusia, fiind în acelaşi timp un activist antifascist. Urmatoarea relatare – rezumată în urma unei întalniri cu acesta în Iunie 2006 si completata ulterior cu alte informatii de pe site-urile activistior rusi – descrie naşterea şi activitatea scenei naziste ruseşti, climatul social al rasismului, precum şi strategiile ofensive şi defensive ale grupurilor antifasciste. Confruntandu-se cu actuala situaţie de marginalitate a grupului său Antifa, Alexei îşi manifesta interesul pentru interacţionarea cu alte grupuri, precum şi necesitatea de a face public climatul rasist din Rusia. În contextul reinvaziei Ceceniei de către trupele ruseşti în toamna anului 1999 şi a începerii mandatului prezidenţial al lui Vladimir Putin la începutul anului 2000, intensificarea politicilor privind statusul imigranţilor este din ce in ce mai evidenta.. Alexei consideră politica naţionalistă a guvernarii lui Putin ca fiind principalul motiv al accentuării rasismului în rândurile populaţiei ruse. Imigranţii sunt asociaţi cu imaginea duşmanului şi în acest context, cu nesfârşita criză politică a conflictului din Cecenia , precum şi cu nemultumirea populaţiei faţă de guvernare. Situaţia economică precară în care se *Marşul fascist (noiembrie 2005) În fiecare cartier din Moscova există puternice grupuri de huligani care activează în strânsă coaliţie cu grupurile fasciste. Scena huliganilor reprezintă un puternic teritoriu de recrutare pentru asociaţii precum “Sânge şi onoare” şi “Brigăzile Unite 88”. Aceasta din urmă numără circa 500-600 de membrii, însă numai în jur de 100 dintre aceştia sunt �activi permanent, media de vârsta fiind de peste 30 de ani. Grupurile fasciste din Moscova au reprezentativitate şi în Sankt Petersburg, Voronej, Nijni Novgorod şi Novosibirsc printr-o serie de centre regionale. Structurile Antifa solide sunt prezente numai în nordul Rusiei, in orase precum Petrozavodsc sau Kirov. Pe şcena muzicală Ska, numărul adepţilor nazişti este foarte mare. Formaţiile care se pretind a fi apolitice au atras o mulţime de fani naivi. Concertele Ska din Moscova reprezintă un puternic fundal pentru şcena nazistă. De asemenea, la concertele punk şi rock se prezintă un număr mare de partizani ai mişcărilor de Dreapta, ceea ce obligă formaţiile să renunţe la mesajul antifascist. Grupurile ANTIFA Antifascistii rusi sunt extrem de divizati si izolati: cativa militanti din asociatii, aparatori ai drepturilor omului, militanti membri ai partidelor liberale, anarhisti clasici si o miscare alternativa radicala care se detaseaza cu neincredere de toate cele de mai sus, reprezentata de militantii din scena punk-hardcore. Liga Anarhistilor din Sankt Petersburg (http://novsvet.narod.ru , newworld@mail.admiral.ru ) este una din aceste grupari militante care au iesit in evidenta prin cateva actiuni antifasciste concrete in ultimii ani. Acestia au fost prezenti pe 5 martie 2006 in Piata Mujestvo din St Petersburg la un miting organizat de Asociatia Antifascista cu ocazia comemorarii unei femei din Kirghizia omorata pe 25 februarie in aproprierea acelui loc. La miting au participat si cei de la Liga Anarhistilor, cativa liberali, cei de la Universitatea Libera, dar si cativa trotskisti. Tot in 2005 pe 6 noiembrie a avut loc Marsul Impotriva Urii – actiune antifascista organizata cu ocazia zilei de nastere a unui militant antifascist , etnolog africanist pe nume Nicolae Girenko, omorat de nazisti in urma cu un an. Insa potrivit celor de la Liga Anarhistilor, organizatorii acestei actiuni erau liberalii moderati din opozitie, care mizau pe folosirea marsului in scop de lobby pentru viitoare initiative legislative antifasciste. Acestia au intocmitdin timp o lista cu persoanele participante la actiune prin care au fost exclusi sau evitati antifascistii radicali. O alta retea importanta de colective dedicate luptei impotriva fascismului si xenofobiei este cea a socialistilor libertari si poarta numele de AVTONOM (info@AVTONOM.ORG, WWW.AVTONOM.ORGi). Aceasta este una dintre cele mai active miscari antiautoritare si antifascite din Rusia. Membrii retelei sunt implicati in majoritatea actiunilor si campaniilor sociale antirasiste, antirepresive, anticapitaliste. Anul acesta cei de la Avtonom se numara printre organizatorii Marsului Antifascist imporiva Urii de pe 29 octombrie din Moscova, dar si printre initiatorii si sustinatorii directi ai actiunilor planificate impotriva Marsului Nationalist de Ziua Rusiei de pe 4 noiembrie. Frontul Antifa de Stanga (http://www.laf.drugoi.com/ , rodkille@drugoi.com ) este o alta miscare radicala activa din Rusia. O actiune importanta a acestora ar fi Marsul Anticapitalist -2006 de pe 1 octombrie in care au fost implicati direct impreuna cu activisti anarhisti independenti , membri ai unor ONG-uri dar si ai partidelor de stanga. Pancardele afisate de cei dela FAS erau : Nu Fascismului, Nationalismul – un iad prentru muncitori. Pe 22 iunie 2006 a fost infiintat oficial la Mosvova Frontul Antifascist Rus, a fost adoptat statutul si programul actiunilor cetatenesti impotriva fascismului. Frontul include membri ai diverselor ONG-uri aparatori ai drepturilor omului, si cativa membri ai partidelor politice. In programul organizatiei este subliniata necesitatea autoorganizarii fortelor antifasciste precum si initierea unui dialog public pe tema fascimului. De asemenea, autorii programului propun ameliorari legislative in sensul combaterii fascismului. Tot cei de la de la Frontul Antifascit sunt printrei organizatorii unui mars antifascist care avea loc pe 4 noiembrie de Ziua Nationala a Rusiei in piata Kalujskaia din Moscova. Mitingul se d#va desfasura sub sloganul : ‘ in Ziua Unitatii Nationale, sa manifestam pentru respectarea drepturilor oamenilor din Rusia de toate nationalitatile, sa ne exprimam protestul impotriva xenofobiei si fascismului, sa atragem atentia autoritatilor Moscovei asupra amenintarii acestor fenomene. �Sarbatoarea de 4 noiembrie – Ziua Nationala Rusiei a fost instituita de presedintele Putin in anul 2005 in scopul consolidarii unitatii, integritatii si mandriei nationale a poporului rus. Anul trecut aceasta zi a fost celebrata pe strazile Moscovei de zeci de mii de tineri de extrema dreapta. In acest an grupurile antifasciste radicale din toata Rusia se vor mobiliza pentru actiuni de combatere a fascismului in strada : contra-manifestatii, distribuire de materiale informative, incercari de blocare a paradei fascistilor. Subculturile antifasciste s-au cristalizat în strâsă legatură cu atacurile naziste îndreptate împotriva unei formaţii Punk din Moscova într-o staţie de tren în 2004. Asemenea atacuri se mai petrecuseră şi înainte de acestă dată, însă brutalitatea acestui incident în care a fost implicată o formaţie cu mesaj mai mult sau mai puţin apolitic, a dus la divizarea şcenei muzicale din Moscova şi Sankt Petersburg în grupări profasciste, aplotice şi antifasciste, atât în ceea ce priveşte formaţiile cât si publicul acestora. În semn de solidaritate, s-a organizat o campanie pentru victimele incidentului, constând în organizarea unor concerte pentru acoperirea costurilor de spitalizare. Aceasta a fost prima data când un numar semnificativ de formaţii muzicale si grupuri sociale s-au organizat şi au acţionat împreună, conturându-şi o poziţie politică colectivă/ comună. În tot acest timp, s-au întreprins numeroase atacuri asupra concertelor mişcărilor de Stânga, contraofensiva întreprinzând si ea la reandul ei acţiuni împotriva evenimentelor profasciste. Pe şcena Punk, Hardcore şi sporadic la evenimentele fotbalistice, s-au constituit grupuri Antifa care au colaborat între ele, întărind contactele între diferite oraşe precum Kiev şi Sankt Petersburg. Cu toate acestea, Alexej susţine că este imposibil pentru mişcările antifasciste sa obtina vizibilitatea şi forţa pe care grupurile naziste o posedă, în primul rând dacă ne gândim la faptul că aceştia din urmă sunt puternic susţinuţi de numeroase partide politice şi au numeroşi simpatizanţi la nivelul instituţiilor statale. Sub presiunea constantă a ameninţărilor cu atacuri fasciste, atmosfera la concerte este in general foarte tensionată, trupele din mainstream renunţând de ani de zile deja la mesajele antirasiste. Una dintre putinele formatii care se menţine pe poziţii transmiţând mesaje antirasiste este “Distemper”. Aceştia au fost atacaţi anul trecut în Voronej după încheierea unui concert. La un alt concert susţinut în Kiev, tinerii spectatori au refuzat să primească materiale antifasciste distribuite gratuit de teamă să nu fie atacaţi de nazişti după terminarea spectacolului. Chiar dacă sunt anunţate din vorbă în vorbă, atacurile naziste şi problemele cu poliţia sunt imposibil de prevazut cu exactitate şi prevenite de fiecare dată. Cu toate acestea, amploarea concertelor susţinătorilor Stângii antifasciste este în continuă ascendenţă. În Moscova există aşa-numitele grupuri Anti-Antifa, iar în acest context Alexei vorbeşte despre situaţia luptelor de stradă foarte violente din ultima vreme. Anul trecut în Aprilie, activista antifascistă Sasha R. a fost ucisă cu intenţie într-o ambuscadă stradală din Moscova, iar Alexei asociază această crimă cu mesajul de ameninţare îndreptat împotriva scenei mişcării de Stânga. În semn de solidaritate, s-au organizat o serie de concerte iar banii colectati (aproximativ 2000 de euro) au fost donaţi familiei Sashei. De asemenea există ideea de a plasa o plăcuţă comemorativă în locul în care aceasta a fost ucisă – scopul fiind acela de a sensibiliza şi atenţiona trecătorii în legătură cu violenţele rasiste şi fasciste care, la ora actuală, sunt considerate a fi acte ce intră într-o oarecare normalitate. În mass-media aceste crime violente sunt catalogate ca şi scandaluri apolitice, în primul rând datorită faptului ca mass-media din Rusia este în mare parte subsumată intereselor unor partide politice. Singura modalitate prin care rasismul ar putea fi combătut pe termen lung, o reprezintă în opinia lui Alexei, dezvoltarea conştiintei politice şi antifasciste la generaţia tânără. În undergroundul subcultural, tinerii găsesc posibilitatea să contrasteze cu plictiseala vieţii cotidiene, deşi şansa de a putea schimba societateaper ansamblu, nu poate fi întrevăzută încă. Cu toate acestea, există numeroase grupuri care organizează acţiuni pentru ajutorarea oamenilor străzii - care sunt la rândul lor victime ale atacurilor naziste violente, pentru pregătirea protestelor G8 şi a celor îndreptate împotriva represiunilor poliţiei. Sub �sloganul “Do-something-and-do-it-yourself” se realizează popularizarea acestor acţiuni şi se crează reţele supra-regionale. Prin dezvoltarea contactelor cu mişcări similare din Europa, Alexei întrevede o şansă de a putea schimba situaţia locală problematică. Proiectele concrete ale scenei subculturale (ex. turnee muzicale, programe de exchange) ar putea contribui la descoperirea şi cristalizarea strategiilor politice de luptă pentru o societate fară dogme legate de rase, clase şi genuri. Rasism şi Fascism în Societatea Rusă În seara de 25 mai 2006 Arthur S. mergea spre casă, călătorind cu trenul din Moscova în Pushkino. Arthur avea 19 ani şi era cetăţean rus, deşi la origine era armean din Azerbaijan. În 1989 familia sa fugise din calea persecuţiei etnice, mutându-şi domiciliul din Baku în Rusia. În momentul în care trenul se apropie de staţia de destinaţie, Arthur este atacat de către doi tineri. Unul dintre ei îl injunghie mortal în repetate rânduri strigând “Heil Rusia”. Cel de-al doilea individ trage semnalul de alarmă şi cei doi se fac nevăzuţi. Arthur este una dintre multele victime ale violenţei rasiste din Rusia. Cuprinsul geografic în care astfel de crime se petrec frecvent include Siberia, Rusia Centrală, regiunea Sankt Petersburgului şi Moscova. Numărul exact al victimelor este greu de aproximat deoarece multe dintre aceste crime nu sunt înregistrate ca având la bază rasismul. Numai presiunile Procuraturii au contribuit la implicarea poliţiei în investigarea unei crime comisă pe 14 mai, a cărei victimă a fost un individ de etnie romă. Pe 13 noiembrie 2005, in fata unei librarii din St Petersburg doi tineri, Maxim si Timur au fost atacati cu cutite de un grup de 10-12 neonazisti. Maxim a fost ranit, iar Timur Kacharava, chitarist al trupei locale de hardcorepunk Sandinista!, a decedat. Acesti doi tineri, care tocmai participase la initiativa saptamanala ‘Food not Bombs’ erau militanti ai scenei antifasciste radicale din St. Petersburg si fusese deja amenintati de catre neonazisti in urma cu o luna. Timur a murit inainte ca ambulanta sa ajunga la locul faptei. Avea 20 de ani. Maxim a scapat cu viata in pofida celor 5 lovituri de cutit. Fiind unicul martor al crimei prietenului sau, el a fost invitat de catre politie dupa externare pentru recunoasterea fata in fata a agresorilor printre nazistii interpelati. Avand in vedere ca procedurile de protectie a martorilor sunt inexistente si in contextul actual creat, marturia poate insemna condamnarea la moarte pentru acest tanar de 20 de ani. Pana la acest moment, toti asasinii lui Timur au fost retinuti cu exceptia liderului bandei, al carui nume este cunoscut politiei si este urmarit in continuare. Ţinta mişcărilor de Dreapta din Rusia sunt în principal persoanele nonslave, homosexualii, membrii unor alte subculturi sau duşmanii politici – aceştia devenind frecvent victimele unor atacuri violente. Numai în aprilie 2006, s-au petrecut mai mult de 30 de agresiuni rasiste şi fasciste, folosite pentru a intimida populaţia. Având ca obiectiv intimidarea potenţialilor duşmani şi a cetăţenilor de rând, un grup de 30-40 de tineri au atacat violent pasagerii din metrou în ziua de 23 Aprilie 2006 folosind sloganul „Pro Rasism!” Conform declaraţiilor martorilor oculari, aceştia purtau haine obişnuite, fără însemne huligane. Un pasager cu aspect caucazian a fost grav rănit la cap. Poliţiştii prezenti la locul incidentului, nu au intervenit. Victimele – printre care se numără şi cei grav răniţi– nu se adreseaza de regulă poliţiei. Fară îndoială, unul dintre motive este neâncrederea generală şi teama faţă de organele de ordine. Centrul de Analiză a lui Juri Lavada declară că 70% dintre cetăţenii ruşi nu au încredere în poliţie. De asemenea, controale frecvente ale pasapoartelor celor cu înfăţişare non-slavă şi ale imigranţilor, crează presiune şi teamă în rândurile acestora. Acelaşi centru de analiză arată că 40% dintre poliţişti sunt de acord cu sloganul “Rusia pentru ruşi” şi 70% dintre ei au prejudecăţi faţă de aşa-zişii caucazieni. Chiar şi atunci când investigaţiile în cazul unui atac sunt urmate de un process, în general acuzaţii nu trebuie să se teamă că vor primii o pedeapsă substanţială. În februarie 2004 în Sankt Petersburg o familie tadjikistaneză a fost atacată de către un grup de tineri înnarmaţi cu cuţite şi arme de foc. Tânăra fiică a familie, Chursheda S. în vârstă de 9 ani a fost ucisă. Guvernatorul şi-a declarat intenţia de a-i găsi pe faptaşi şi de a-i pedepsi, pentru a face dovada modului în care autorităţile se raportează la astfel de crime. În martie 2006 curtea de justiţie şi-a pronunţat sentinţa: cel mai în vârstă dintre cei opt acuzaţi, �care fusese învinuit şi de comiterea crimei având ca bază motive rasiste, a fost condamnat pe motiv de huliganism. Judecătoria a ignorat aspectul rasist al faptelor comise. Verdictul dat în cazul acestui process dovedeşte tendinţele xenofobe întâlnite în societatea rusă. Propaganda anti-semită de pe fundalul războiului din Cecenia, susţine atitudinile negative faţă de ceceni, precum şi faţă de oamenii din regiunea Caucaziană. crima. De aceea, este bine ca cei care au ales sa traiasca la Moscova, St Petersburg, sau Voronej sau oriunde in Rusia sa poata conta pe toti ceilalti militanti antifascisti si antirasisti din toata Europa, pe solidaritatea noastra, pe sustinerea si raspandirea informatiilor despre realitatea de acolo in tarile noastre. În ultimii ani s-a conturat conceptul universal al duşmanului – imigrantul din afara graniţelor Rusiei – care trebuie exclus din sistemul compact al “Poporului Rus Pur”. În această situaţie, mass-media are un rol important. Statisticile criminalităţii publicate in majoritatea ziarelor pun mare accent pe apartenenţa etnică. De accea, imaginea criminalului străin se conturează pe un ax - pornind de la mafia drogurilor controlată de populaţia romă şi până la terorismul cecen-musulman. Protestul împotriva marşului fascist (Noiembrie 2005) Asasinarile activistilor, la fel ca si crimele rasiste avand ca tinta studentii africani, emigranti sau rromi, denota faptul ca neo-nazistii iau identificat pe militantii antifascisti si antirasisti ca inamici si sunt hotarati sa se debaraseze de acestia prin orice mijloace, fie si prin Argumentele pro-rasiste din mass-media au dobândit noi valenţe în descrierea protestelor desfaşurate în suburbiile franceze în cursul acestui an. Acestea au fost caracterizate ca un război interetnic şi religios. La ora actuală, dezbaterile critice pe tema rasismului sunt aproape inexistente în Rusia. Primele structuri fasciste si de extremă Dreapta s-au format încă din perioada perestroika, când atmosfera în Moscova şi Rusia Centrală era dominată mai mult de frica conflictelor interetnice decât de xenophobia pro-rusă. În ziua de azi, spectrul acestor structuri include reţele bine organizate de nazi-skinheads, mici organizatii de tip partid, precum şi Partide incluse în Parlamentul Rus, precum “Rodina” (ţara de origine). Instigarea se realizează atat prin metode clasice (flyere, puncte de informare) cât si prin cultură – în Moscova şi alte oraşe din Rusia există deja de ani buni formaţii naziste ce abordează diferite stiluri muzicale. Stadioanele de fotbal reprezintă un spaţiu de acţiune al simpatizanţilor nazişti dominaţi de o ideologie rasistă. Dar crimele rasiste şi fasciste nu sunt numai rezultate ale acestui mediu violent ci, în realitate sunt integrate în repertoriul extremismului politic de Dreapta. Acesta include atacuri anti-semite împotriva evreilor şi a instituţiilor evreieşti care fac parte din realitatea rusă. Extremiştii ruşi de Dreapta dezvoltă colaborări internaţionale. Chiar dacă uneori nu sunt acceptaţi de rasiştii din vest pe motivul că nu sunt “suficient de arieni”, există cooperare între scena muzicală de Dreapta �Dreapta. Acesta include atacuri anti-semite împotriva evreilor şi a instituţiilor evreieşti care fac parte din realitatea rusă. Extremiştii ruşi de Dreapta dezvoltă colaborări internaţionale. Chiar dacă uneori nu sunt acceptaţi de rasiştii din vest pe motivul că nu sunt “suficient de arieni”, există cooperare între scena muzicală de Dreapta şi între intelectualii fascişti. La începutul lunii iulie a acestui an, a avut loc o conferinţă intitulată “Albi de pretutindeni, uniţi-vă!” în cadrul căreia au participat importanţi ideologi rasişti şi de Drepta din mai multe ţări pentru a purta dezbateri împreună cu colegii lor ruşi pe tema “Viitorului Alb al Lumii” La ultimele alegeri parlamentare din 2003, partidul “Rodina” a fost susţinut de către Kremlin, pentru a-i putea menţine pe electorii “socialpatrioţi” sub control şi pentru a slabi puterea ruşilor care revendicau Partidul Comunist. Activităţi rasiste şi de extremă Dreapta nu se întâlnesc numai în Rodina, dar şi în organizaţia lui Putin “Rusia Uniformă”. Acum câteva luni, a început o campanie oficială antifascistă la care a participat şi mişcarea “Youth Movement Nashi”. Punând accentul pe politicile de stat, această campanie reprezintă mai degrabă un abuz cinic al victimelor extremismului de Dreapta cu scopul de a face presiuni în direcţia unor interese politice nedeclarate. fost infiintata si in Cecenia, la Groznyi, sediul acesteia fiind o cladire splendida, poate cea mai frumoasa casa din tot orasul. Cu tot angajamentul antifascist de la care se revendica, Nashi nu au nici o ezitare in ceea ce priveste pedepsirea aparatorilor drepturilor omului care critica actiunea lui Putin si a guvernului sau in Cecenia. Astfel, in luna februarie a acestui an, Nashi s-au mobilizat in timpul procesului unui om care a publicat un apel impotriva razboiului din Cecenia, insa nu pentru a-l sustine…Acest om a fost condamnat in cele din urma pentru incitare la ura rasiala si condamnat la doi ani de inchisoare. La scurt timp dupa moartea studentului African pe nume Samba, datorita colaborarii anterioare a organizatiei African Unity cu Nashi, cei din urma au facut un apel la o reuniune in memoria tinarului decedat. Participarea la o asemenea reuniunea, alaturi de o organizatie care s-a pronuntat pentru condamnarea pentru incitare la ura rasiala a unui aparator al drepturilor omului, a fost pusa sub semnul intrebarii de catre antifascistii din St Petersburg. La reuniune au fost prezenti in jur de 2000 de tineri membri ai Nashi, insa emotia nu s-a simtit cu adevarat, in pofida florilor, lumanarilor, tricourilor Nashi, si a bluzelor negre purtate cu aceasta ocazie. Cuvintele reprezentantilor Nashi au fost : ’’Unii ne omoara, Putin ne ajuta’’, Putin fiind prezentat ca un salvator mult-asteptat – asa cum o cere orice cult al personalitatii. NASHI (ai nostri) – tineretul ’’antifascist’’ al lui PUTIN Nashi (ai nostri), care in momentul infiintarii se numeau ’’Cei de merg impreuna’’ nu sunt nici mai mult nici mai putin decat noii ’’comsomolisti’’ creati de Putin in urma cu 5 ani. Semnificatia noului nume al organizatiei – Ai Nostri este destul de sugestiva in ceea ce priveste identitatea sa restrictiva si nu promite o activitate tocmai progresista tinerilor doritori de a se implica. Cei din Nashi se autoproclama antifascisti, dupa de s-au focalizat pe terenuri de ‘lupta’ desemnate de Putin : infiintati pentru a combate Partidul National Bolsevic al lui Limonov, declarat de Putin inamicul regimului, acestia au fost implicati o perioada in lupta impotriva drogurilor in scoli. Caracterul official al acestei organizatii si legatura stransa cu guvernul lui Putin ii permit deschiderea tuturor usilor fara mari obstacole(scoli, administratie), precum si diverse finantari. O reprezentanta Nashi a >>>> Get creative in supporting Antifa in Russia! Get in contact! >>>>>>> Organize international publicity about racist reality and put pressure on Russian Government! ...Nu pogodi, nazi! ...НУ ПОГОДИ, НАЦИ! www.nupogodi.go.dyndns.org contact: russland-soli@web.de �DE LA FASCISTI LA DISCRIMINARE. DE LA BUNICI LA NEPOATA Aveam vreo 11 ani când mama mi-a povestit că bunica a fost închisă în lagărul de exterminare Auschwitz, când nu era cu mult mai mare decât mine. Povestea ei vă sună probabil cunoscut, seamănă cu alte istorii ale Holocaustului, cu mărturii ale altor supravieţuitori. O să v-o spun pe scurt. A ajuns acolo după zile de mers cu trenul de marfă. Era cu mama şi mătuşa ei, fericite că nu muriseră până atunci. Cum au coborât din vagoane, toţi au fost puşi să se separe – tinerii de copii mici, adulţi şi bătrâni. Bunica mea n-a vrut să se despartă de rude, aşa că şi-a pus o basma şi a încercat să se amestece în rândul adulţilor; dar nu i-a mers, a fost trimisă în rândul tinerilor. Iar copiii, adulţii şi bătrânii au fost escortaţi un-doi la “duşuri”, fără să ştie că acolo îi aştepta gazarea cu infailibilul Zyklon B. După asta, bunica a stat 1 an în lagăr. Înainte de terminarea războiului, a trebuit să mai treacă printr-un exerciţiu de supravieţuire: marşul morţii. Fasciştii intenţionau să-şi mute prizonierii din Auschwitz în lagăre mai sigure, înainte de venirea armatelor ruse. Aşa că i-au pus să meargă vreo 56 km prin zăpadă, fără oprire, până la gara de unde urmau să fie “încărcaţi”. Din 60 de mii, câţi au pornit, 15 mii au murit de foame şi frig sau au fost executaţi. Adevărul e că atunci când am auzit povestea bunicii, nu am înţeles prea bine de ce s-au întâmplat toate astea. Aşa că i-am zis mamei că mi se pare groaznic şi că sper că măcar bunicul nu e evreu şi nu a trecut prin chestii din astea. Mama a răspuns ceva de genul “ba bine că nu!” Şi am aflat că bunicul a fost 4 ani închis în lagăre de concentrare, întâi în Ungaria ca deţinut politic (socialist şi susţinător al muncitorilor), apoi la Dachau şi la Buchenwald, ca reprezentant al unei “rase inferioare”. Pe atunci avea deja ceva mai mult de 20 de ani, convingeri politice clare, terminase medicina la Cluj, şi a reuşit să facă tot felul de combinaţii, să activeze în grupurile de rezistenţă (care, de exemplu, dădeau îngrijire medicală prizonierilor bolnavi şi porţii de mâncare celor mai slăbiţi, furând din proviziile ofiţerilor). La sfărşitul povestirilor, mama mi-a atras atenţia să nu zic nimănui toate lucrurile astea, să nu menţionez de lagăre sau ceva, pentru că oamenii cu care vorbesc o să se prindă că sunt evreică şi poate o să mă priveacă altfel – pentru că evreii nu sunt prea bine văzuţi. Mi s-a părut ciudat şi m-am revoltat puţin, atât cât întelegeam eu atunci s-o fac. Fără să-i mărturisesc mamei, am hotărât că, dacă voi simţi nevoia sau contextul o va cere, voi spune povestea bunicilor. Totuşi, acceptam compromisul să nu-o spun chiar oricui. După discuţia asta grea cu maică-mea, am tot vrut ca bunicii să-mi povestească şi ei, mai multe. Bunicul a fost mereu deschis, a ţinut şi nişte seminarii la Buchenwald, scrie articole şi uneori se gândeşte să-şi scrie un fel de memorii. Bunica, în schimb, a evitat, pe cât posibil, discuţiile pe tema asta. De exemplu, a devenit un fel de obicei ca atunci când se întâmplă să vorbim în public despre Auschwitz, ea spune “perioada/locul în care am fost în vacanţă prelungită”. Am înţeles atitudinea defensivă a bunicii abia atunci când mama a venit necăjită de la serviciu şi mi-a povestit unele chestii ce i se întâmplă. Colegii o tachinează cu tot felul de remarci, pentru că “ai nas de jidancă, se vede clar”; alte ori nu o tachinează, ci pur şi simplu îşi exprimă părerea sinceră, nimicuri de genul “voi jidanii nu vă bateţi niciodată copiii, de aia cresc aşa îngâmfaţi” sau “normal că ia notă bună, doar e pui de jidan”, care îi reamintesc mereu mamei că este văzută altfel. Se pare că atât bunica mea cât şi mama suferă de frica de a fi văzut altfel şi încearcă să ascundă cât mai mult acele trăsături, poveşti şi amintiri care le fac altfel în ochii celorlaţi. Un timp am considerat că sunt paranoice, că li se pare. Dar, de la un moment dat, am început să observ conotaţiile cu care este folosit cuvântul “jidan”, să văd cât de multe cărţi despre conspiraţiile evreilor se vând binişor, să aud prin cercurile de cunoscuţi generalizări de genul “lasă, că jidanii au bani”, “da, normal că-i şmecher jidanu’ şi te face”, să asist la un seminar, la facultate, în care profa insista să sublinieze rolul nefast al evreilor asupra economiei din România, să descopăr sintagmele clasice “Holocaustul este o minciună, de fapt au murit doar câţiva”, “evreii l-au răstignit pe Iisus, şi-au meritat-o”, “evreii şi francmasonii conduc lumea”. Şi �exemplele ar putea continua – am adunat suficiente pentru a deveni sensibilă la sfatul mamei, de a cenzura istoria bunicilor. Am devenit mult mai reţinută, mai ales că problemele din Israel fac situaţia şi mai nasoală. Povestesc lucrurile astea doar în momente speciale, oamenilor pe care îi simt mai deschişi Am ajuns chiar ca uneori să-mi testez prietenii apropiaţi, spunându-le această istorie. Până acum, nu am simţit vreo shimbare de atitudine, dar au fost reacţii de şoc – la care nu am ştiut cum să răspund. Societatea noastră consideră că această semi-paranoia reciprocă este o stare normală, care ni se potriveşte tuturor şi pe care ne-o merităm – “Jedem das seine” (fiecăruia după cum i se cuvine), cum scria pe poarta lagărului de concentrare Buchenwald. LINKURI Agentia de Monitorizare a Presei http://www.mma.ro Angelicuss http://www.angelicuss.go.ro Asociatia Alternativa 2003 http://www.alternativa2003.ro Atentie.info http://www.atentie.info Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului din Romania http://www.apador.org Buletinul Divers http://www.divers.ro/ Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturala http://www.edrc.ro Coalitia Nationala a ONG-urilor Implicate in Programe Privind Violenta Impotriva Femeilor http://www.nuviolenta.ro Comunitatea Evreiasca din Romania www.romanianjewish.org Proiectul Educational Anti-trafic http://www.anti-trafic.ro Gay One.ro http://www.gayone.ro Institutul Intercultural Timisoara http://www.intercultural.ro PATRIR http://patrir.ro Retele nationale roma http://www.romanothan.ro/romana/retele/asoc_pref.htm Romani Criss www.romanicriss.org Societatea de Analize Feministe AnA http://www.anasaf.ro & international: Antifascism and Antiracism Network: http://www.antifa.net AntiRacismNet http://www.antiracismnet.org Association for Women's Rights in Development http://www.awid.org Bosphorus International http://www.bosporus.org European Roma Rights Center http://www.errc.org Exoticize my Fist http://www.exoticizemyfist.com Les Penelopes http://www.penelopes.org UNITED for International Action www.unitedagainstracism.org Alte linkuri: www.romania.indymedia.org www.dmedia.ro http://ladyfest-ro.pimienta.org www.fight-back.tk http://www.sobs.go.ro http://diyc.uv.ro http://radiobarrikada.uv.ro http://www.anarcha.org/sallydarity/main.php http://www.abb.hardcore.lt �Manifest – de ce o acţiune antifascistă? Despre Fascism Scurta istorie a extremismului in Romania Noaptea de Pogrom din 9 noiembrie 1938 - Germania S-a întâmplat în cartierul tău - Societatea românească şi holocaustul 1 iunie 1942 Interviu cu Tinu Virgil, deportat în Transnistria Naţionalismul: la ce ne foloseşte? Rasismul in fotbal – situatia in Romania Campania anti-manele De ce avem prejudecăţi faţă de cei diferiţi de noi? Homofobie De ce anti-sexism? Rasismul ecologic Dizabilitatile si discriminarea Nationalismul in ex-Yugoslavia Racism si Fascism in Rusia De la fascişti la discriminare. De la bunici la nepoată Linkuri � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Normalitate? Nu, mulțumim! (2007) Subject The topic of the resource Manifest – de ce o acţiune antifascistă? Despre Fascism Scurta istorie a extremismului in Romania Noaptea de Pogrom din 9 noiembrie 1938 - Germania S-a întâmplat în cartierul tău - Societatea românească şi holocaustul 1 iunie 1942 Interviu cu Tinu Virgil, deportat în Transnistria Naţionalismul: la ce ne foloseşte? Rasismul in fotbal – situatia in Romania Campania anti-manele De ce avem prejudecăţi faţă de cei diferiţi de noi? Homofobie De ce anti-sexism? Rasismul ecologic Dizabilitatile si discriminarea Nationalismul in ex-Yugoslavia Racism si Fascism in Rusia De la fascişti la discriminare. De la bunici la nepoată Linkuri Description An account of the resource broșură manifestație antidiscriminare Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2007 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură 2006 2007 9 noiembrie anti-discriminare anti-fascism anti-sexism Antifa București Dorohoi ecofascism ex-Yugoslavia fascism fotbal Gay Parade holocaust holocaustul în România Iași interviuri Kristallnacht naționalism Noaptea de Cristal pogrom rasism România Rusia Transnistria Virgil Tinu Yugoslavia https://anarhiva.com/files/original/0d71cf217542240cc135ef38aa1068b8.pdf 90af501f76c5b91736194dcc74917455 PDF Text Text ΑΠΡΙΛΙΟΣ 2014 ΚΛΟΥΖ-ΝΑΠΟΚΑ ΕΘΕΛΟΝΤΕΣ; ΧΡΗΣΙΜΟΙ. ΣΕ ΠΟΙΟΝ; Βα μ σισ ο έν ικ ιοδ ρ ε οπ στ βώ Κι ο Τ ό« εύ ,Τ » τιο χο ύν , Ιο 3 0 ς# ιο 5 00 2 ς 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ Θ Α ΠΡΟΣΠΑΘΉΣΟΥΜΕ να αναλύσουμε τον εθελοντισμό, σαν φαινόμενο κοινωνικό και ιστορικό. Σαν μια συνθήκη δηλαδή, που προέκυψε ως προϊόν της σύγκρουσης ανταγωνιστικών δυνάμεων. Αυτός ο τρόπος αντίληψης των πραγμάτων - έχουμε την βαθιά πεποίθηση ότι - μας απαλλάσσει από την μονομερή αντίληψη του φαινομένου, που σαν τέτοια είναι εξορισμού λανθασμένη. Να υπενθυμίσουμε ότι η ανάλυση μας δεν φιλοδοξεί να στεφανωθεί με κοινωνιο- λογικές δάφνες, τις οποίες άλλωστε σιχαινόμαστε. Στόχος μας εξαρχής είναι - στο μέτρο του δυνατού - μία από τα κάτω ανάγνωση και κατανόηση της νεοφιλελεύθερης μορφής κράτος και του τρόπου με τον οποίο αρθρώνεται ο εθελοντισμός με αυτήν, υπό ένα πρίσμα που θα ανοίγει ταυτόχρονα τους ορίζοντες για μια κριτική και ριζική αντιπαράθεση μαζί της. Το κράτος-πρόνοιας δεν ήταν ούτε το αποτέλεσμα κάποιων φιλανθρωπικών πρωτοβουλιών με σκοπό τη διασφάλιση του κοινού καλού, ούτε όμως απλά και μόνο ένα εργαλείο καταστολής στα χέρια των κυρίαρχων, αλλά αποτελεί το αποτέλεσμα μιας μακράς διαδικασίας που είναι αδιάσπαστα συνδεδεμένη με τους εργατικούς αγώνες, οι οποίοι ήταν και αυτοί που ανάγκασαν την άρχουσα τάξη να υποχωρήσει, προκειμένου να αναδιπλωθεί. �2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ Α ΝΑΦΕΡΌΜΕΝΟΙ ΤΌΣΟ ΣΤΗ ΜΟΡΦΉ κράτος-πρόνοιας, όσο και στην μορφή νεοφιλελεύθερο κράτος έχουμε στο μυαλό μας κοινωνικές σχέσεις. Σχέσεις που προκύπτουν μέσα από την σύγκρουση τάξεων και που είναι έκφραση κάθε στιγμή του σημείου δυναμικής ισορροπίας αυτής της σύγκρουσης. Μ’ αυτή την έννοια η νεοφιλελεύθερη μορφή κράτος θεσμίζεται σαν η έκφραση της υπεροχής της αφεντικών στην σύγκρουση τους με τα κινήματα του κοινωνικού ανταγωνισμού, ωστόσο η έκφραση αυτή λαμβάνει υπόψη και την αφομοίωση ενός μεγάλου μέρους της ριζοσπαστικής κριτικής που άσκησαν τα κοινωνικά υποκείμενα της άρνησης στην μορφή κράτοςπρόνοιας, εναντίον της οποίας εξεγέρθηκαν το προηγούμενο διάστημα. Από το κράτος πρόνοιας (στις χώρες του δυτικού μπλοκ) των δεκαετιών ‘60-’70 περνάμε στη μορφή νεοφιλελεύθερο κράτος των δεκαετιών ‘80-’90 (μέχρι και σήμερα). Αντίστοιχα στις χώρες του πρώην ανατολικού μπλοκ η αλλαγή αυτή γίνεται λίγο αργότερα όταν και το “κομμουνιστικό” κράτος (ως κατεξοχήν κράτος πρόνοιας) θα καταρρεύσει απότομα, με τις επευφημίες, όμως, των από κάτω. [Α] Το πέρασμα nέες τεχνολογίες Καταρχήν ο τρόπος παραγωγής στον δυτικό κόσμο ανασυγκροτείται γύρω από τον άξονα αυτοματοποίηση-πληροφορική. Μια στατιστικά σημαντική διαφοροποίηση του βάρους του τριτογενή τομέα (βάρος που γίνεται την τελευταία τριακονταετία όλο και πιο μεγάλο), δηλαδή του τομέα των υπηρεσιών, σε σχέση με την προηγούμενη περίοδο, αποτελεί ένα καίριο σημείο αυτής της εξέλιξης. Οι νέες τεχνολογίες (υπολογιστές, ρομποτική) αποκτούν αξία χρήσης, καθώς γίνονται το όχημα για ακόμα μεγαλύτερη μείωση του ανθρώπινου συντελεστή στην εργασία. Με δύο τρόπους: αφενός αντικαθιστώντας ανθρώπινη εργασία (αυτό οι μαρξιστές το λένε μείωση της οργανικής σύνθεσης του κεφαλαίου), αφετέρου μειώνοντας το μέγεθος της συμμετοχής του ανθρώπινου παράγοντα στην παραγωγική διαδικασία. Είναι εύκολα κατανοητό αυτό: σκεφτείτε για παράδειγμα πως συμβάλλει η αντικατάσταση του ταμία της τράπεζας από ένα σύστημα ανάληψης χρημάτων (πέρα από μείωση του κόστους παραγωγής), στην μείωση της πιθανότητας λάθους κατά την χρηματική συναλλαγή. mηχανοποίηση της εργασίας Είναι οι ίδιοι οι αγώνες των εργαζομένων με σύνθημα την «άρνηση της εργασίας» (εκδηλωμένο στην πράξη ως σαμποτάζ με σταμάτημα της παραγωγής, ή παραγωγή ελαττωματικών ανταλλακτικών, λούφα, απεργίες, αδικαιολόγητες απουσίες από την καθημερινή εργασία, κλπ), που αναγκάζουν το κεφάλαιο να βάλει μηχανές που υποκαθιστούν ανθρώπινη εργασία στην βιομηχανία. Είναι η συλλογικοποίηση των αντιστάσεων που δημιουργεί κοινότητες αγώνα και αλληλεγγύης και το σχετικά ευνοϊκό περιβάλλον για την δημιουργία τους στην φορντική μονάδα παραγωγής, που πρέπει να απαντηθεί βάζοντας τους παραγωγούς να δουλεύουν εξατομικευμένα μπροστά στον υπολογιστή, απομονωμένο τον ένα από τον άλλο. Ή ακόμα και αναγκάζοντας τα αφεντικά να μετασχηματίσουν το παραγωγικό σχέδιο. Ένα καλό παράδειγμα για να κατανοήσουμε αυτό που υποστηρίζουμε, είναι αυτό στην αυτοκινητοβιομηχανία Peugeot, στην περιοχή Σοσό της Γαλλίας. Εκεί το τμήμα κατασκευής του αμαξώματος, στο οποίο απασχολούνταν οι πιο εξεγερτικοί εργάτες και το οποίο απαιτούσε την συνεργασία διαφόρων ομάδων τεχνικών για την κατασκευή του, με την αυτοματοποίηση αναδιαρθρώθηκε ριζικά. Το τμήμα αυτό δεν βασιζόταν πια στην αλυσίδα συναρμολόγησης, αλλά σε μερικούς εξειδικευμένους εργάτες που έπρεπε συνεχώς να αλλάζουν θέση για να συναρμολογήσουν κάποια κομμάτια του αμαξώματος, κάνοντας παράλληλα έλεγχο για πιθανά λάθη. Αυτή η αναδιάρθρωση, που άρχισε να εφαρμόζεται στα τέλη της δεκαετίας του ‘70, έσπασε τις προηγούμενες κοινότητες αγώνα που είχαν δημιουργηθεί, έριχνε το βάρος της ευθύνης για λάθη στους ίδιους τους εργάτες μειώνοντας το εύρος των δυνατοτήτων τους για σαμποτάζ, ενώ παράλληλα η επιτήρηση της δουλειάς έγινε ευκολότερη. mεταφορντισμός Εδώ είναι απαραίτητη μια παρένθεση. Υπάρχει μια μεγάλη συζήτηση σε ακαδημαϊκούς κύκλους για την μετάβαση από το μοντέλο των μεγάλων εργοστασιακών μονάδων με τις αλυσίδες συναρμολόγησης (δηλαδή από την φορντική παραγωγή των δεκαετιών 1930-1970), σε ένα μοντέλο που κυριαρχεί η μικρή ευέλικτη επιχείρηση, στην οποία προάγεται η συμμετοχή των εργαζομένων στην παραγωγική διαδικασία, μετασχηματίζοντας τον ρόλο τους από απλά εκτελεστικά όργανα, σε συμμετέχοντες στις αποφάσεις που αφορούν την παραγωγή. Το ιαπωνικό μοντέλο παραγωγής που πρωτοαναπτύχθηκε στην αυτοκινητο- βιομηχανία Toyota με εξειδικευμένους εργαζόμενους που διακόπτουν την ροή παραγωγής κάθε φορά που διαπιστώνουν ελαττώματα στο προϊόν, και το επισκευάζουν επί τόπου χωρίς να ενημερώνουν τους προϊσταμένους τους, θεωρήθηκε ότι εγκαινιάζει μια γραμμή ρήξης με την φορντικό σχέδιο των πολλαπλών ιεραρχιών και της επιστημονικής οργάνωσης της εργασίας στις παραδοσιακές αλυσίδες συναρμολόγησης. Μια γραμμή που σε συνδυασμό με την ανάπτυξη της just in time παραγωγής και της αλλαγής στην γενικότερη φιλοσοφία της καταναλωτικής ιδεολογίας που προσανατολίζεται πια προς το ξεχωριστό άτομο και όχι προς το σύνολο του πληθυσμού (ένα σημείο που θα αναλυθεί παρακάτω), υποτίθεται ότι συγκροτούν τα βασικά χαρακτηριστικά ενός νέου παραγωγικού μοντέλου, που επικράτησε να λέγεται μεταφορντισμός. Το στοιχείο της μεγαλύτερης συμμετοχής του εργαζομένου στην παραγωγή τονίζεται με κάθε τρόπο σε αυτό το μοντέλο, που υποτίθεται ότι είναι ο κύριος παράγοντας της αύξησης της παραγωγικότητας. Παρόλο που υπάρχουν πολλές και διαφορετικές όψεις αυτής της θεωρίας, όλες αυτές προσπαθούν να εντάξουν την αλλαγή στις μορφές της εργασίας που εισάγει η νεοφιλελεύθερη μορφή κράτος, στην λογική αυτής της μετάβασης. Για παράδειγμα, θεωρείται ότι η ευέλικτη εξειδίκευση που προάγει σήμερα το σύστημα είναι μέρος αυτής της μετάβασης. αλλαγές των εργασιακών συνθηκών Μιλώντας για παραγωγική διαδικασία, δεν μπορούμε να μιλάμε παρά για κοινωνικές σχέσεις, σχέσεις που έχουν στον πυρήνα τους την εργασία. Η εργασία ως κεντρική καπιταλιστική αξία, εγκαθίσταται στο μάτι του κυκλώνα των μετασχηματισμών που πραγματοποιεί το νεοφιλελεύθερο κράτος. Η ειδική φορντική σχέση που εξασφάλιζε ένα σχετικά σταθερό (με τάσεις ανόδου) εισόδημα σε όλη την διάρκεια της χρυσής εποχής του κράτους-πρόνοιας, αμφισβητείται σε κάθε της έκφανση. Με αρχή τους πιο προωθημένους τεχνολογικά κλάδους της παραγωγής, αρχίζει να υπερισχύει μια τάση που καταργεί την μονιμότητα της εργασίας ως κεκτημένο, όπως και κάποια πάγια χαρακτηριστικά της στις τελευταίες δεκαετίες όπως το οκτάωρο, την ασφάλιση για την σύνταξη και την υγεία. Η εργασία γίνεται ευέλικτη, ανασφάλιστη, κινητική, προσωρινή. Η εργασία γίνεται απασχόληση. Εδώ συναντάμε μια καινοτομία του νεοφιλελεύθερου κράτους: είναι η σχετικοποίηση της αξίας της εργασίας ως κοινωνικού δικαιώματος, που σαν τέτοια αντίληψη συνιστά ιεροσυλία ενάντια στα δόγματα του κεϋνσυανυσμού- �2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ φορντισμού. Ωστόσο, οι μετασχηματισμοί στην εργασία δεν σταματάνε εδώ. Η νεοφιλελεύθερη ρύθμιση καταστρέφει τα περισσότερα από τα παλιά κοινωνικά συμβόλαια που όριζαν την σύγκρουση μεταξύ κεφαλαίου και εργασίας στις προηγούμενες δεκαετίες: για παράδειγμα οι συμβάσεις εργασίας εξατομικεύονται, στην ίδια επιχείρηση και μεταξύ εργαζομένων της ίδιας ιεραρχικής τάξης παρατηρούνται διαφορετικά επίπεδα μισθών, αποδοχών, διαφορετικά ωράρια εργασίας, κ.α. Η νέα οικονομία (ή μονεταρισμός, όπως ονομάστηκε αυτό το οικονομικό μοντέλο) βασίστηκε κυρίως στην μείωση του κόστους παραγωγής και αναπαραγωγής της εργατικής δύναμης: περικοπές μισθών και συντάξεων, μαζικές απολύσεις στις επιχειρήσεις κατά την διαδικασία «τεχνολογικής»αναδιάρθρωσης τους, περικοπές επιδόματος ανεργίας και άλλων κοινωνικών επιδομάτων, κ.α. πολιτισμική κρίση Οι αλλαγές στο κοινωνικό πεδίο συμβαδίζουν με παρόμοιες αλλαγές στο ιδεολογικό πεδίο, αλλαγές εξίσου σημαντικές. Η σημασία τους έγκειται στο γεγονός ότι πράγμα που δεν ξέρουμε αν έχει φανεί καθαρά μέχρι τώρα μιλώντας για κρίση της προηγούμενης κοινωνικής μορφής από την δική μας σκοπιά, μιλάμε για ένα φαινόμενο συνολικό που δεν περιστέλλεται στο οικονομικό πεδίο. Δηλαδή, μιλάμε ταυτόχρονα και για πολιτισμική κρίση, κρίση παραγωγής νέων σημασιών από το σύστημα, που θα αντικαταστήσουν τις παλιές αξίες που έχουν φθαρεί. Και εδώ είναι το σημείο που δείχνει την ικανότητα του συστήματος να διαβάζει προσεκτικά τους αγώνες και να τους αποκωδικοποιεί, προκειμένου να βγάλει τα σωστά συμπεράσματα από αυτούς. Αυτός είναι ο λόγος που η ιδεολογία του νεοφιλελεύθερου κράτους αναπτύσσεται σε συμφωνία με ένα ορισμένο πνεύμα αμφισβήτησης. φετιχισμός εμπορευμάτων και ατομικισμός Η κατανάλωση, για παράδειγμα, εξατομικεύεται. Ο μαζικός καταναλωτής του φορντικού μοντέλου που απολάμβανε ένα μίνιμουμ εμπορευμάτων, κοινό με όλο τον υπόλοιπο πληθυσμό, θεωρείται κομφορμιστής, ξεπερασμένος. Η σύγχρονη καταναλωτική ιδεολογία εντατικοποιεί τον φετιχισμό των εμπορευμάτων («το δικό σου αυτοκίνητο, είναι αυτό που ταιριάζει στον δικό σου χαρακτήρα»), εμπλουτίζοντας τον με τον απόηχο της έκρηξης των υποκειμενικοτήτων των περασμένων δεκαετιών (ατομική αυτονομία, δικαίωμα στην διαφορετικότητα), μέσα βέβαια από μια διαδικασία εκφυλισμού τους. Οι παλιές καλές αρχές του καπιταλισμού περί ελευθερίας της βούλησης και ισότητας όλων μέσα στην αγορά, προσαρμόζονται στην νέα εποχή: «Ο καλύτερος προοδεύει», «ισότητα στις ευκαιρίες για πρωτοβουλίες», κ.α. Πάνω σε αυτές τις ιδεολογίες πατάει η κατασκευή της παράστασης του «στελέχους»: του μοντέρνου γιάπη δηλαδή που εργάζεται σκληρά για επιχείρηση που δουλεύει, έτοιμος ανά πάσα στιγμή να προσαρμοστεί στις νέες κοινωνικές συνθήκες, επενδύοντας στην κοινωνική του άνοδο. Η προτεσταντική ηθική της εργασίας βρικολακιάζει στην πιο πρωτόγονη μορφή της. Άλλα όχι μόνο: στο μαλακό υπογάστριο της ιδεολογίας του ατομικισμού, όπως και πάνω στα επιχειρήματα περί της «αρτηριοσκληρυντικής» λειτουργίας του κράτους-πρόνοιας (συγκεντρωτικό, γραφειοκρατικό, μη λειτουργικό), κάνουν την γιορτή τους οι πολιτικές περικοπής, ή κατάργησης όλων των επιδομάτων («γιατί να πληρώνουν όλοι για τους ανεύθυνους που δεν δουλεύουν και θέλουν να τρώνε», κλπ), που είχε εισαγάγει το κράτοςπρόνοιας. Κι αυτό επειδή το νεοφιλελεύθερο κράτος ιδιωτικοποιεί την ευθύνη: το κόστος οφείλει να βαρύνει στους πολίτες. Για να κόψει το βρετανικό κράτος επί Θάτσερ τα επιδόματα ανεργίας έπρεπε να επιστρατεύσει ολόκληρο το ιδεολογικό οπλοστάσιο του νεοφιλελευθερισμού, να οξύνει τις κοινωνικές αντιθέσεις μέσα στην βρετανική κοινωνία και να πάρει μαζί της εκείνο το μικροαστικό τμήμα της, που το τρόμαζε η αμφισβήτηση αυτού του κόσμου, επειδή η αμφισβήτηση αυτή πιθανόν θα έθιγε τα μικροσυμφέροντα και τα προνόμια που απολάμβανε σε αυτό τον κόσμο. Έπρεπε όμως, να συντρίψει και εκείνη την μεγαλειώδη εξέγερση της «εγγλέζικης» νεολαίας το 1981, και αυτό δεν έγινε ούτε με χρήματα, ούτε με ιδεολογίες. Έγινε αντίθετα, με την επιστράτευση κάθε μηχανισμού από το νόμιμο μονοπώλιο βίας που διέθετε. Με τον ίδιο ακριβώς τρόπο, για να καταφέρει να επιτύχει την αναδιάρθρωση του δευτερογενούς τομέα, έπρεπε να νικήσει καταρχήν ένα από τα παραδοσιακά πιο ανυπόταχτα κομμάτια της βιομηχανικής εργατικής τάξης στην Ευρώπη και στον κόσμο: τους ανθρακωρύχους. η νέα συνθήκη Το νεοφιλελεύθερο σχέδιο, τόσο στην ακραία μορφή που εφαρμόστηκε στον αγγλοσαξονικό χώρο, όσο και στην σοσιαλφιλελεύθερη μορφή που εφαρμόζεται στις άλλες μεγάλες χώρες της Ευρώπης (Γαλλία, Γερμανία, τώρα στην Μ. Βρετανία, Ισπανία, Ελλάδα), τείνει να γίνει ένα καθολικό μοντέλο κοινωνικής οργάνωσης στην σημερινή εποχή, ένα μοντέλο που παρά τους κραδασμούς που του προκαλεί η κοινωνική κίνηση, λόγω της γενικότερης ήττας του επαναστατικού κινήματος, παραμένει προς το παρόν αρκετά ισχυρό παγκόσμια. Είναι φανερό ότι η νέα κοινωνική συνθήκη που αρχίζει να διαμορφώνεται στις χώρες που υλοποιείται το νεοφιλελεύθερο σχέδιο, χαρακτηρίζεται από μια πόλωση των κοινωνικών αντιθέσεων: συγκέντρωση του πλούτου σε ακόμα λιγότερα χέρια, ένταση των κοινωνικών ανισοτήτων στις μητροπόλεις της δύσης, μαζική ανεργία σε ποσοστά που σε άλλες περιόδους θα ήταν απαγορευτικά για την λειτουργία του συστήματος, περιθωριοποίηση ολόκληρων κοινωνικών στρωμάτων. Στις καταστάσεις αυτές που αργά ή γρήγορα και σε διαφορετικό βαθμό έντασης άρχισαν να εμφανίζονται παντού, ανάλογα με την ταχύτητα μετάβασης στην νέα κοινωνική μορφή και τα ιδιάζοντα χαρακτηριστικά της κάθε κοινωνίας, έγινε γρήγορα αντιληπτή η σημασία του τρίτου τομέα της κοινωνίας, ως απαραίτητο συστατικό της νεοφιλελεύθερης μορφής κράτος. Αυτός ο τομέας που υποτίθεται ότι καταλαμβάνει ένα χώρο πέρα από το κράτος και την ιδιωτική πρωτοβουλία, ένα χώρο κενό ανάμεσα σε αυτά τα δύο, επιφορτίζεται από την κυριαρχία με ένα σημαντικό ρόλο σήμερα. Κεντρική σημασία στην ανάπτυξη αυτού του τομέα (που εκφράζεται υλικά με τις μηκυβερνητικές οργανώσεις), είναι ο εθελοντισμός, μια ιδεολογία συμμετοχής στο πολιτικό και κοινωνικό γίγνεσθαι και «προσφοράς στον συνάνθρωπο», που διαφέρει ριζικά από τις μορφές συμμετοχής σε προηγούμενες κοινωνικές συνθήκες. [Β] Η καταγωγή του εθελοντισμού και των MKO Ο Ι ΠΕΡΙΣΣΌΤΕΡΟΙ ΔΙΑΝΟΟΎΜΕΝΟΙ, μοιράζονται μία απλοϊκή αντίληψη των πραγμάτων όταν αντιμετωπίζουν το ζήτημα της καταγωγής του εθελοντισμού και των MKO. Στο ένα άκρο αυτής της αντίληψης βρίσκεται η απόσυρση της παλιάς μορφής κράτος πρόνοιας από τις αναδιανεμητικές και προνοιακές λειτουργίες της προηγούμενης περιόδου και η ανάγκη να καλυφθεί το κενό που δημιουργείται από αυτή την απόσυρση (η θέση �2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ των μαρξιστών) και στο άλλο άκρο η αντίληψη της ενίσχυσης της συμμετοχής των πολιτών στις δημόσιες αποφάσεις που αφορούν την πολιτική ανάπτυξης, τα μέτρα για τις ευπαθείς ομάδες του πληθυσμού, το περιβάλλον, την εξωτερική πολιτική (η θέση των νεοφιλελεύθερων και των σοσιαλφιλελεύθερων). Παρά τις ενδεχόμενες διαφορές που προκύπτουν από αυτές τις δύο γραμμές σκέψης είναι φανερό ότι και οι δύο συμφωνούν ανάμεσα στα άλλα σε μία από τα πάνω κατασκευή τόσο της εθελοντικής ιδεολογίας, όσο και του τρίτου τομέα. Όμως τα πράγματα δεν είναι τόσο απλά… παρακάτω θα προσπαθήσουμε να αναλύσουμε το ζήτημα από μία εντελώς διαφορετική θέση. Νομίζουμε πια έχει γίνει κατανοητό ότι τα φαινόμενα τα οποία αναλύουμε τα αντιλαμβανόμαστε σαν διαδικασίες, σαν διαρκείς κινήσεις και όχι σαν στιγμές ή καταστάσεις. Έτσι όταν μιλούσαμε στο πρώτο μέρος για νίκες και ήττες στο πεδίο της ταξικής πάλης και του κοινωνικού ανταγωνισμού, δεν εννοούσαμε καθολική εξαφάνιση του ηττημένου και απόλυτη κυριαρχία του νικητή. Η δεκαετία του ‘80 είναι μία εποχή ήττας και υποχώρησης για τα ανταγωνιστικά υποκείμενα. Αυτό, αν συνδυαστεί με την απόγνωση που οδήγησε μέρος των υποκειμένων στην ένοπλη πάλη και την τρομερή καταστολή που υπέστη ένα μεγάλο μέρος του ανταγωνιστικού κινήματος, με την απογοήτευση και την ματαιότητα των παλιών πολιτικών δομών λενινιστικού τύπου και τέλος με την αδυναμία των περισσότερων πολιτικών υποκειμένων να ερμηνεύσουν την ήττα, θα οδηγήσουν σε νέους δρόμους όσα πολιτικά υποκείμενα δεν παραιτήθηκαν εντελώς. Αν κάνουμε μία απόπειρα να περιγράψουμε ποιο είναι αυτό το κομμάτι θα μπορούσε να το περιγράψουμε σαν εκείνο το κομμάτι που τόνιζε την ανάγκη (μία ανάγκη πολύ σημαντική εφόσον εντάσσεται στα πλαίσια ενός ανταγωνιστικού κινήματος) η άρνηση και η αμφισβήτηση της εξουσίας και της εργασίας να συγκροτείται όχι μόνο από αρνητικά (ελευθερία από…) αλλά και από θετικά χαρακτηριστικά (ελευθερία για...). Και ήταν εκείνο το κομμάτι το οποίο στην προηγούμενη περίοδο θα έχει ήδη προσπαθήσει να δημιουργήσει ανταγωνιστικές δομές και να ξεπεράσει τον αυστηρά μαρξιστικόλενινιστικό χαρακτήρα ενός πολιτικού κινήματος. Με δύο λέξεις τα νέα υποκείμενα, που αμφισβητούσαν κάθε ηθική της εργασίας και διαμεσολάβηση, που έθιγαν ζητήματα τα οποία το παραδοσιακό μαρξιστικόλενινιστικό πολιτικό κίνημα ή τα μετέθετε στην αυτόματη επίλυση τους στην μετεπαναστατική κοινωνία (στην καλύτερη) ή τα εξόριζε στον ορίζοντα του μικροαστισμού (στην χειρότερη) όπως: φύλο, φυλή, ασθένεια, τέχνη, τάξη, κοινότητα κλπ. Ήδη λοιπόν από την δεκαετία του ’70 θα υπάρχουν δομές ενταγμένες στα πλαίσια ενός πολιτικού κινήματος. Η δεκαετία του ’80 θα είναι η εποχή της άνθισης του εναλλακτισμού και «των οάσεων ελευθερίας μέσα στην έρημο του καπιταλισμού». Ένα πλήθος κοινωνικών δομών που είχε εμπνεύσει και είχε οικοδομήσει μία συλλογική ευφυΐα και φαντασία χιλιάδων ανθρώπων, δομών που αρνούνταν την διαμεσολάβηση των κυρίαρχων θεσμών, την λογική του κέρδους και την ίδια την κοινωνική θέσμιση, συνέχισαν να αναπτύσσονται και να επεκτείνονται. Θεραπευτικές κλινικές και κοινότητες (που θέλησαν να ξεπεράσουν τον εξουσιαστικό χαρακτήρα της σχέσης γιατρούασθενή και το θετικισμό της δυτικής ιατρικής), οργανώσεις για την υπεράσπιση δικαιωμάτων (γυναικών, μαύρων, ομοφυλόφιλων, μεταναστών, προσφύγων κλπ.) και δίκτυα υποστήριξης και αλληλεγγύης, ομάδες παρέμβασης και δράσης για ένα τεράστιο φάσμα ζητημάτων (από το οικολογικό μέχρι τα δικαιώματα του καταναλωτή), κοινωνικά κέντρα (που προσπαθούσαν να αναδημιουργήσουν την κοινότητα π.χ. στην Αγγλία), καταλήψεις στέγης (για μία ριζοσπαστική αντίληψη του χώρου και του χρόνου και ενάντια στην εμπορευματική χρήση της κατοικίας), ελευθεριακά σχολεία αλλά και κοινόβια, καλλιτεχνικές κολλεκτίβες κλπ. Πέραν των παραπάνω όμως, έχει ήδη συντελεστεί μέσα στο κοινωνικό πεδίο μία σημαντική αλλαγή: δεν υπάρχει πια ανταγωνιστικό κίνημα. Εντός αυτού του ανταγωνιστικού κινήματος όλα τα παραπάνω είχαν μία x σημασία. Αυτό που μένει να υπάρχει είναι η υποχώρηση του ανταγωνιστικού κινήματος και επέλαση του νεοφιλελεύθερου κράτους, εντός των οποίων όλα τα παραπάνω αποκτούν μία άλλη y σημασία. Ποια είναι όμως η x και ποια η y σημασία; Αν και η x σημασία δεν είναι του παρόντος ωστόσο να πούμε κάποια πράγματα: η ύπαρξη δομών τέτοιου είδους ήταν μία απόπειρα να ξεπεραστεί ένα λενινιστικό μοντέλο οργάνωσης, η ύπαρξη ενός δικτύου δομών παράλληλα, εντός και σε άμεση συνάρτηση με το κίνημα προσδίδει έναν άλλο χαρακτήρα διαφορετικό από αυτόν της μονολιθικής οργάνωσης, καθότι ξεδιπλώνει μέσα σε αυτή την πραγματικότητα μία αντί πρόταση επίλυσης ζητημάτων και προβλημάτων. Ακόμα, τροφοδοτεί το κοινωνικό με πολιτικά χαρακτηριστικά, (δείχνοντας για παράδειγμα και την πολιτική σημασία ενός σχεδόν οποιουδήποτε προβλήματος) αλλά και το πολιτικό με το κοινωνικό (δείχνοντας πάλι για παράδειγμα την πολιτική λύση που μπορεί να δοθεί σε κάποιο πρόβλημα). Αυτά ακούγονται κάπως περίεργα στις μέρες μας. Όμως, ας μην ξεχνάμε ότι οι πολιτικές λύσεις δεν είναι μόνο οι μεταρρυθμίσεις του νομικού συστήματος, αλλά ας θυμηθούμε ότι πολιτική λύση είναι και η επανάσταση και η δημοκρατία των συμβουλίων. Ποια όμως y σημασία αποκτούν όλα τα παραπάνω μέσα στην δεκαετία του ’80, και άρα μέσα σε μία συνθήκη έλλειψης ανταγωνιστικού κινήματος; Παράλληλα με την παραπάνω διαδικασία, έλαβε χώρα και μία άλλη διαδικασία που κωδικοποιημένα ονομάζεται αφομοίωση. Δύο τρία πραγματάκια σε σχέση με αυτό. Η αφομοίωση δεν είναι μία διαδικασία που λαμβάνει χώρα σε κάποιους σκοτεινούς κύκλους διανοούμενων του συστήματος οι οποίοι κάθονται να συζητήσουν τι είναι χρήσιμο για την ανάπτυξη του καπιταλισμού. Η αφομοίωση είναι τόσο μία παθητική διαδικασία των υποκειμένων του ανταγωνισμού και όσο και μία ενεργητική διαδικασία των ίδιων υποκειμένων, και αυτό το λέμε επειδή τις περισσότερες φορές η αφομοίωση γίνεται αντιληπτή μόνο σαν παθητική διαδικασία. Με δυο λόγια, τις περισσότερες φορές τα ανταγωνιστικά υποκείμενα που αφομοιώνονται είτε αναγκάζονται είτε επιθυμούν να αφομοιωθούν (γιατί δεν μπορούν να βρουν άλλες λύσεις, γιατί ματαιώθηκαν, γιατί βασικά ηττήθηκαν και παρέμειναν ηττημένα). Προφανώς αυτή η πρόταση δεν εξηγεί τα πάντα, υπάρχουν π.χ. και μία σειρά αντικειμενικών λόγων που θα ωθήσουν τα άτομα στο να στελεχώσουν τις καπιταλιστικές λειτουργίες μέσα στο ’80. Σε αυτές τις συνθήκες εναλλακτισμού και αφομοίωσης, θα συμβεί μία κρίσιμη καμπή. Μία στροφή που θα γίνει όταν όλες αυτές οι δομές και θεσμίσεις και τα υποκείμενα εντός αυτών επιδιώκουν την ένταξη και την συμμετοχή σε αυτό που ονομάζεται «κοινωνία των πολιτών». Ως ένα βαθμό, είναι αναγκασμένα να πράξουν έτσι, προκειμένου η δράση τους να έχει αποτέλεσμα, από την άλλη η αφομοίωση αλλά και η ιδεολογική επίθεση από το νεοφιλελεύθερο κράτος θα παίξουν σημαντικό ρόλο. Ωστόσο, μάλλον το βασικότερο παραμένει η έλλειψη αποτελεσματικότητας της δράσης. Η όποια αποτελεσματικότητα τους το ’70 ήταν αποτελεσματικότητα του κινήματος, με αποτέλεσμα η έλλειψη κινήματος να σημαίνει ως ένα βαθμό έλλειψη αποτελεσματικότητας. Συμπέρασμα: οι δομές που την δεκαετία του ’70 ήταν μέρος του ανταγωνιστικού κινήματος την δεκαετία του ’80 θα αυτονομηθούν και από ένα σημείο και ύστερα θα επιδιώξουν την συμμετοχή τους στην «κοινωνία των πολιτών», πράγμα το οποίο σημαίνει και μία ανάλογη στροφή, στον χαρακτήρα, στον προσανατολισμό, στην δράση, στην οργάνωση κλπ και πράγμα το οποίο σημαίνει ακόμα περισσότερο ότι αποποιούνται τα προηγούμενα (τα όποια) ανταγωνιστικά τους χαρακτηριστικά. �2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ παραδείγματα O Μπους θα εμφανιστεί το 1990 να δηλώσει: «Τα άτομα είναι αυτά που παίζουν το ρόλο τους για να κάνουν την Αμερική έναν καλύτερο τόπο. Είναι ο μαθητής που μένει μετά το σχολείο για να βοηθήσει τον συμμαθητή του. Είναι ο ηγέτης της κοινότητας που βρίσκει τα χρήματα ώστε να χτιστεί ένας σταθμός για την φροντίδα φτωχών παιδιών… Είναι ο εθελοντής που πηγαίνει φαγητό στα σπίτια των ηλικιωμένων. Και υπάρχουν χίλια άλλα φωτεινά σημεία για όλους όσους κάτι συνεισφέρουν. Αυτό είναι το μεγαλείο της Αμερικής. Φιλοδοξία της κυβέρνησης μου είναι να κάνει αυτά τα φωτεινά σημεία να λάμψουν περισσότερο από ποτέ». Ήδη βέβαια και από το 1983 το θέμα του εθελοντισμού είχε γίνει κεντρικό για τον πρόεδρο Ρήγκαν με συχνές αναφορές του να ξαναπάρει στα χέρια του ο κόσμος ότι κάποτε θεωρούσε ότι έπρεπε να κάνει ο ίδιος εθελοντικά, «μέσα από την καλοσύνη της καρδιάς του και από μία αίσθηση κοινότητας». Με τον εθελοντισμό το νεοφιλελεύθερο κράτος αντιλαμβάνεται ότι υπάρχει μία δεξαμενή εργασίας που μπορεί να εκμεταλλευθεί για να καλύψει ένα μέρος της προνοιακής πολιτικής του χωρίς παράλληλα να επωμιστεί το κόστος αυτής της πολιτικής. Πριν κλείσουμε αυτή την ενότητα θα δώσουμε ένα τελευταίο παράδειγμα, που συνολικοποιεί σαν τέτοιο τις περισσότερες από τις διαδικασίες που αναφέραμε. Το παράδειγμα είναι η προνοιακή πολιτική του ελληνικού κράτους για τους μετανάστες. Μέχρι και την δεκαετία του ’90 το ελληνικό κράτος δεν είχε σχεδόν καμία υποδομή και καμία πολιτική υποδοχής μεταναστών (για τον πολύ απλό λόγο ότι δεν του χρειάστηκε). Σήμερα 15 χρόνια μετά υπάρχει ένα ολόκληρο δίκτυο προνοιακής πολιτικής για τους μετανάστες. Πως στήθηκε αυτό το δίκτυο; Δηλώνουμε με πλήρη γνώση ότι όλη η μεταναστευτική πολιτική του ελληνικού κράτους (ή τέλος πάντων αυτό που υπάρχει σαν μεταναστευτική πολιτική) είναι βασισμένη στο συντριπτικά μεγαλύτερο της ποσοστό στις διαδικασίες που αναφέραμε: ιατροφαρμακευτική περίθαλψη προσφέρουν ΜΚΟ όπως «Οι γιατροί χωρίς σύνορα» και οι «Γιατροί του κόσμου», νομική βοήθεια το Δίκτυο, φαί και ρούχα θα τους προσφέρουν μία σειρά φιλανθρωπικών οργανώσεων (π.χ. το σωματείο… «Άρτος Δράση»), στέγαση μία σειρά ξενώνων. Έτσι, το ελληνικό κράτος κατάφερε κάτι αρκετά έξυπνο. Δεν πληρώνει φράγκο στους μετανάστες ούτε για τα στοιχειώδη (αυτά τα καλύπτουν αφενός οι ΜΚΟ και τα «άτυπα δίκτυα κοινωνικής φροντίδας»). Όποιος θέλει να κάνει την σύγκριση (και θα ήταν πολύ ενδιαφέρον να κάνει και μία σύγκριση κόστους), ας συγκρίνει την μεταναστευτική κοινωνική πολιτι- κή βιομηχανικών χωρών στις δεκαετίες ’60 και ’70 με την μεταναστευτική πολιτική του ελληνικού κράτους την δεκαετία του ’90. Αν μη τι άλλο θα καταλάβει ακόμα καλύτερα ποια είναι η τεράστια διαφορά. Έτσι φτάσαμε... Όλα όμως τα παραπάνω θα πρέπει να βρεθούν μέσα σε εκείνες τις κατάλληλες συνθήκες προκειμένου να μας δώσουν το αποτέλεσμα που σήμερα ονομάζουμε ΜΚΟ και εθελοντισμός. Οι κατάλληλες συνθήκες είναι το νεοφιλελεύθερο κράτος. Οι περικοπές επιδομάτων και το σύνθημα το κόστος στους πολίτες θα ωθήσει και θα εξαναγκάσει πολλούς επαγγελματίες της κοινωνικής πολιτικής να τρέξουν να βρουν εθελοντές («που ενδιαφέρονται για τα κοινά»). Οι ευέλικτες επιχειρήσεις, η πολυειδίκευση, η ελαστική εργασία θα αποτελέσουν τους κρίσιμους κρίκους στην οργάνωση των ΜΚΟ. Οι νέες τεχνολογίες επιτρέποντας από την μία πιο γρήγορες συναλλαγές και ακόμα πιο γρήγορες ανταλλαγές πληροφοριών θα επιτρέψουν την δημιουργία δικτύων υποστηρικτών, μελών και πελατών, χωρίς να υπολογίζουμε την μείωση του κόστους της εργασίας που επιφέρει μία και μόνο μηχανή (ο ηλεκτρονικός υπολογιστής). Αυτά από την μία, από την άλλη οι ιδεολογικοί μετασχηματισμοί που έλαβαν χώρα την δεκαετία του ’80 και η θαυμαστή εποχή της «κοινωνίας των πολιτών» θα πάρουν ένα προς ένα τα ήδη ηττημένα αιτήματα των ‘80s και θα τα επιστρέψουν: κοινωνική συμμετοχή, εμπλουτισμός της εμπειρίας, ακτιβισμός, διεθνείς ευαισθησίες κλπ. Ακόμα πολλά αιτήματα που εκφέρονται από τα κάτω θα ληφθούν σοβαρά υπόψη, θα χρηματοδοτηθούν και θα υποστηριχθούν. Στα χρόνια που ακολουθούν λαμβάνουν χώρα μία σειρά διεργασιών: από την μία η σοβαρή κρίση στην οποία βρίσκεται η αντιπροσώπευση. Από την μία τα συνδικάτα, έχασαν όση στοιχειώδη νομιμοποίηση είχε απομείνει από την κριτική των κινημάτων αμφισβήτησης, από το νεοφιλελεύθερο κράτος αυτή την φορά (κατάργηση ουσιαστικά της μόνιμης και σταθερής εργασίας μέσω ατομικών συμβάσεων, εποχιακών, προσωρινών ελαστικών κλπ αλλά και αλλαγές στον τρόπο οργάνωσης της εργασίας). Τα κόμματα από την άλλη, μετά και από την κατάρρευση των καθεστώτων του «υπαρκτού σοσιαλισμού» βρέθηκαν σε μία μικρή κρίση αναπροσανατολισμού μιας και το «αριστερά» και το «δεξιά», χάνουν την σημασία τους και πια τα κόμματα σταματούν να αντιπροσωπεύουν παρά μόνο στοιχειωδώς το «σοσιαλισμό» ή τον «φιλελευθερισμό». Χαρακτηριστικό επ’ αυτού είναι αφενός η κρίση κάποιων ΚΚ της Ευρώπης (το γαλλικό και το ιταλικό, τα ισχυρότερα κάποτε έχουν διαλυθεί…) όσο και το ότι η διαφορετικότητα των κομμάτων της εξουσίας έγκειται στο ποιο μπορεί να διαχειριστεί καλύτερα την εξουσία. Υπάρχει λοιπόν, ένα κενό διαμεσολάβησης και αντιπροσώπευσης, ένα κενό συνδιαλλαγής. Η δεκαετία του ’90 θα είναι το καζάνι που όλα τα παραπάνω θα ανακατευτούν για να μας δώσουν αυτό το υπέροχο μείγμα. Η νεοφιλελεύθερη συνθήκη πια επεκτείνεται ολοένα και περισσότερο, ο εθελοντισμός είναι στις ατζέντες όλων σχεδόν των κομμάτων, των οργανισμών ακόμα και των υπηρεσιών. Μέσα όμως σε αυτή την δεκαετία ελάχιστα θα έχουν απομείνει από τις παλιές δομές του ανταγωνιστικού κινήματος. Και πια το μόνο που μπορούμε να βρούμε στις ΜΚΟ είναι ο «ανθρωπισμός» και η πιο τελειωμένη σοσιαλδημοκρατία. Συνοψίζουμε: ο εθελοντισμός και οι μκο είναι μία κοινωνική-ιστορική δημιουργία, άμεσο προϊόν του κοινωνικού και ταξικού ανταγωνισμού. Σε αυτή την δημιουργία συμμετέχει τόσο ένα τμήμα των υποκειμένων του κοινωνικού ανταγωνισμού μετά την ήττα των δεκαετιών ’60 και ’70, όσο και του νεοφιλελεύθερου κράτους που αντιλαμβάνεται την αξία χρήσης αυτού του πράγματος. Ο βαθμός της συμμετοχής του ενός ή του άλλου είναι διαφορετικός ανάλογα με την περίπτωση και τα ιδιαίτερα χαρακτηριστικά της κάθε κοινωνίας. [Γ] Η αξία χρήσης του εθελοντισμού Ο ΤΡΊΤΟΣ ΤΟΜΈΑΣ ΣΉΜΕΡΑ αποτελεί έναν από τους πιο ραγδαία αναπτυσσόμενους τομείς ανάμεσα στα πιο προηγμένα καπιταλιστικά κράτη. Μόνο στις ΗΠΑ για παράδειγμα στις αρχές του ’90 υπήρχαν πάνω από 1.400.000 μη κερδοσκοπικοί οργανισμοί (!), ενώ στην Αγγλία κατά την ίδια περίοδο γύρω στις 160.000 ε πίσημα καταχωρημένες οργανώσεις. Ανάλογες τάσεις επέκτασης του τρίτου τομέα παρατηρούνται και στις αναπτυσσόμενες χώρες όπου υπάρχουν καταγεγραμμένες πάνω από 35.000 οργανώσεις από τις οποίες οι 20.000 δραστηριοποιούνται στην Ασία. Όσον αφορά την Ελλάδα σημείο καμπής για την ανάπτυξη των ΜΚΟ θεωρείται ο πόλεμος στο Κόσοβο, όπου μια πλειάδα εθελοντικών οργανώσεων προσέφεραν υποστήριξη στο δικτατορικό καθεστώς του Μιλόσεβιτς και ανθρωπιστική βοήθεια προορισμένη στη βάση εθνικών διακρίσεων. Η πρωτοβουλία αυτή των ΜΚΟ, που δεν περιορίστηκε απλά και μόνο στην �2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ ανθρωπιστική βοήθεια, αλλά έλαβε τα χαρακτηριστικά ενεργούς πολιτικής παρέμβασης, αν και ως ένα βαθμό στηρίχτηκε από το ελληνικό κράτος και την εκκλησία, ωστόσο δημιούργησε προβλήματα στη σχέση των ελληνικών με τα διεθνή αφεντικά: «ειδικότερα στην περίπτωση του Κοσόβου, ορισμένες ΜΚΟ θα μπορούσαν να χαρακτηριστούν και ως επιχειρησιακός βραχίονας της φιλοσερβικής κοινής γνώμης, καθώς έφτασαν στο σημείο να έρθουν σε ορισμένες περιπτώσεις σε αντιπαράθεση και με την επίσημη εξωτερική πολιτική των “ίσων αποστάσεων”. Αυτή η διάσταση μεταξύ της κοινής γνώμης, που εκφράστηκε από “εθελοντικές δράσεις”, και του επίσημου κράτους, που έπρεπε να ευθυγραμμιστεί με τις διεθνείς δεσμεύσεις, έφερε σε δύσκολη θέση το διεθνές κύρος της χώρας». Ένα αποτελέσματα της δράσης που ανέπτυξαν οι ΜΚΟ ήταν και η επιβολή κυρώσεων στο ελληνικό τμήμα της εθελοντικής οργάνωσης «Γιατροί Χωρίς Σύνορα» για παράβαση του καταστατικού της οργάνωσης περί αμερόληπτης παροχής βοήθειας σε θύματα πολέμων από όπου αυτά κι αν προέρχονται Η τεράστια σημασία του τρίτου τομέα καθώς και ο ιδεολογικός ρόλος με τον οποίο τον έχει επιφορτίσει η κυριαρχία αποτελεί έναν από τους πιο βασικούς άξονες χάραξης καθεστωτικής πολιτικής σήμερα από όλες τις κυρίαρχες πολιτικές δυνάμεις. Και επειδή ο εθελοντισμός κάνει τη «βρώμικη δουλειά» μέσα στο νεοφιλελεύθερο πλαίσιο, επωμιζόμενος το κοινωνικό κόστος (υλικό ή ιδεολογικό) ενεργειών που θέλει να ξεφορτωθεί το νεοφιλελεύθερο κράτος και το ιδιωτικό κεφάλαιο, γι’ αυτό ακριβώς καθίσταται ένα μέσο με αξία χρήσης βαρύνουσας σημασίας στα χέρια των αφεντικών σήμερα. Η χρησιμοποίηση του τρίτου τομέα έχει ως απώτερο σκοπό την επιβολή της κοινωνικής ειρήνης και τη διατήρηση, ως ένα βαθμό, της κοινωνικής συνοχής, ούτως ώστε τ’ αφεντικά να είναι σε θέση να αποσπούν κοινωνική συναίνεση ακόμα και σε περιόδους όξυνσης του κοινωνικού πολέμου. Ειδικότερα, μπορούμε να πούμε πως η αξία χρήσης του εθελοντισμού συνίσταται στα εξής: [1] δωρεάν εργασία Πρώτα και κύρια στη δωρεάν εργασία. Η εθελοντική εργασία αποτελεί μια μορφή σχέσης λίγο έως πολύ ελεύθερη που δεν προσβλέπει σε κάποιο άμεσο αντάλλαγμα ή αποτέλεσμα. Τα αφεντικά και το νεοφιλελεύθερο κράτος καρπώνονται σήμερα χιλιάδες ώρες από τη συνεισφορά εθελοντικών εργασιών δεκάδων χιλιάδων ευαίσθητων πολιτών. Η δωρεάν εργασία περιλαμβάνει μια πληθώρα υπηρεσιών που γίνεται από τα ίδια τα υποκείμενα αυτόβουλα, εν είδη προσφοράς, χωρίς την προσδοκία κάποιου υλικού κέρδους. Παραδείγματα τέτοιου τύπου δωρεάν εργασίας είναι άφθονα: από την προσφορά βοήθειας σε ξενώνες και κέντρα απεξάρτησης και επανένταξης τοξικομανών έως και τη συμμετοχής σε περιβαλλοντικές οργανώσεις, αντιρατσιστικές πρωτοβουλίες, πρωτοβουλίες προστασίας των δικαιωμάτων των καταναλωτών κ.ο.κ. Άλλωστε, ακόμα και ιδιωτικές εταιρίες έχουν αρχίσει να προσφεύγουν στη λύση των εθελοντών ώστε να καλύψουν τις ανάγκες σε περιόδους αυξημένης ζήτησης(!). Η εθελοντική εργασία σε ορισμένες περιπτώσεις ωστόσο, δεν είναι τελείως δωρεάν λόγω του ότι προσφέρονται κάποιες απολαβές, είτε χρηματικές είτε με κάποια άλλη μορφή προνομίων, στα μέλη εθελοντικών οργανώσεων που αναλαμβάνουν τέτοιες εργασίες. Συχνά, δε, το νεοφιλελεύθερο κράτος προσφέρει φοροαπαλλαγές και χρηματοδότηση σε ΜΚΟ με αντάλλαγμα εθελοντική εργασία. Ωστόσο, αν επιμένουμε να μιλάμε για δωρεάν εργασία είναι γιατί, ακόμα και στις περιπτώσεις όπου υπάρχουν κάποια μορφής ανταλλάγματα, η εργασία αυτή δεν εμφανίζει τα χαρακτηριστικά της μισθωτής σχέσης όπως τουλάχιστον αυτή είναι γνωστή από την καπιταλιστική αγορά (έστω κι αν είναι ανασφάλιστη και ευέλικτη) και το βασικότερο οι εθελοντές δεν την αντιλαμβάνονται ως «εργασία». Το γεγονός αυτό επιτρέπει στα αφεντικά να διαχειρίζονται τον πλεονάζοντα πληθυσμό, που λόγω της αποσταθεροποίησης της αγοράς εργασίας έχει μείνει άνεργος. Βασική συνέπεια επομένως της στρατηγικής αυτής είναι και η διαχείριση της ανεργίας. Η ύπαρξη δηλαδή ενός μεγάλου αριθμού ανέργων χρησιμοποιείται από το νεοφιλελεύθερο κράτος ως εφεδρεία στην διεκπεραίωση εργασιών με την παροχή διευκολύνσεων και κάποιας μορφής ανταλλαγμάτων. Παραδείγματα τέτοιων ενεργειών είναι η εθελοντική συμμετοχή σε προγράμματα (που συχνά προστίθενται στο βιογραφικό) και επιτρέπουν, υποτίθεται, στους συμμετέχοντες να βρουν μια θέση στην αγορά εργασίας. [2] συμμετοχή στις κρατικές λειτουργίες Μια άλλη αξία χρήσης του εθελοντισμού είναι πως αποτελεί μια νέα μορφής συμμετοχής στις κρατικές λειτουργίες. Το νεοφιλελεύθερο κράτος έχοντας υπό την κηδεμονία του ένα βασικό αριθμό από ΜΚΟ αποσκοπεί στο να στρέψει τις εθελοντικές τους δραστηριότητες σε τομείς όπου μπορεί ανέξοδα να συμπληρώσει την ελλειμματική του παρουσία ή ακόμα και την πλήρη απουσία του. Μια τέτοιου είδους μορφή συμμετοχής στις κρατικές λειτουργίες αποτελεί η εθελοντική δουλειά σε ναρκομανείς, άστεγους, φυλακισμένους, κλπ. πολλών κοινωνικών λειτουργών, ψυχολόγων και κοινωνιολόγων. Κάνοντας μια αναγωγή μπορούμε να πούμε πως μεγάλος αριθμός εθελοντών αποτελούν τα στελέχη που πλαισίωναν με την εργασία τους το παλιό κράτος-πρόνοιας, αν και πολλά από τα μέλη θα μπορούσαν να ανήκουν σε κομματικές επιτροπές παλαιού τύπου. Η συμμετοχή στις εθελοντικές οργανώσεις με αυτήν την έννοια αποτελεί συμμετοχή σε αντιπροσωπευτικούς μηχανισμούς μεταβίβασης συμφερόντων νέου τύπου μεταξύ κοινωνίας και κράτους. [3] αποκατάσταση της «διερρηγμένης» κοινωνικής συνοχής Μια άλλη αξία χρήσης του εθελοντισμού, που συνδέεται με την παραπάνω, είναι η αποκατάσταση της «διερρηγμένης» κοινωνικής συνοχής που προκάλεσε η κατάρρευση των προνοιακών πολιτικών. Οι μετασχηματισμοί που περιγράψαμε στην αρχή αυτού του κειμένου στο οικονομικό τομέα και στο επίπεδο της παραγωγής καθώς και οι αντιστάσεις των κινημάτων από την άλλη, οδήγησαν σε μια αναδιαμόρφωση των μορφών κοινωνικής αλληλεγγύης. Η αύξηση δηλαδή της ανεργίας και η άνοδος του ατομικισμού, οδήγησαν στην περιθωριοποίηση και τη γκετοποίηση μεγάλα τμήματα του πληθυσμού. Στο σημείο αυτό είναι που παρεμβαίνει ο εθελοντισμός και έρχεται να καλύψει ακόμα ένα «κενό» που αφήνει το κράτος-πρόνοιας γεγονός που στο λόγο των αφεντικών χρίζει ιδιαίτερης βαρύτητας: «Δυστυχώς, όσο και αν διευρυνθεί το “κοινωνικό κράτος”, το έλλειμμα στοργής και ανθρώπινης συμπαράστασης στους πάσχοντες και στους μοναχικούς συμπολίτες μας δεν καλύπτεται με επιδόματα ή με τα ράντσα στα νοσοκομεία. H εθελοντική συμπαράσταση στους πάσχοντες έχει συγκινήσει και έχει στρατεύσει ευάριθμους πολίτες, κυρίως γυναίκες, από πολλά χρόνια πριν, όταν και οι κοινωνικές υπηρεσίες του κράτους ήταν ανύπαρκτες ή ελλιπείς. Η νοοτροπία ότι για όλα έχει ευθύνη και αποστολή το κράτος είναι το αντικίνητρο του εθελοντισμού και το πρόσχημα για την ισχυροποίηση του “εγώ”». Με άλλα λόγια, οι υπάρχοντες θεσμοί δεν αρκούν να διασφαλίσουν την ενσωμάτωση των ατόμων ούτε και να παράσχουν πρότυπα και αξίες όπως στο παρελθόν και έτσι ο εθελοντισμός καλείται να απορροφήσει τους κραδασμούς της νεοφιλελεύθερης επίθεσης και να βοηθήσει στην ομαλή ένταξη των περιθωριοποιημένων και των απόκληρων του συστήματος. Ένα παράδειγμα μιας τέτοιου είδους εθελοντικής πρακτικής ήταν τα λεγόμενα «αντιθερμά καλοκαίρια», που εφαρμόστηκαν στη Γαλλία από τα τέλη της δεκαετίας του ’80, �2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ μετά από την αύξηση της ημιπαρανομίας και των «παραβατικών» ενεργειών από ομάδες νέων με σκοπό την επανένταξη των περιθωριοποιημένων νέων μέσα από την παροχή υπηρεσιών σε κοινωφελή ιδρύματα. Υπάρχει ένα υπόλοιπο της εθελοντικής πρακτικής που δεν είναι ιδιαίτερα αναπτυγμένο στον ελλαδικό χώρο, αντίθετα από ότι διεθνώς, που της προσδίδει μία σχετικά καινοτόμα αξία χρήσης για την σύγχρονη κρατική μορφή. [4] συμπλήρωμα κρατικών πολιτικών Είναι η προώθηση και η ενσωμάτωση της εθελοντικής ιδεολογίας και πρακτικής σαν επικουρική συνιστώσα των κρατικών πολιτικών. Για παράδειγμα, η συστράτευση με το αμερικάνικο κράτος τόσων πολλών στρατιωτικών εταιριών στο πολεμικό πεδίο του Ιράκ, εταιριών που είτε έχουν ρόλο εκπαίδευσης του ντόπιου πληθυσμού στις σύγχρονες πρακτικές περί ασφάλειας και πολέμου, είτε αναλαμβάνουν την φύλαξη και την ασφάλεια διαφόρων στρατιωτικών στόχων, επιβεβαιώνει μια συμπλοκή του εθελοντισμού με την εξωτερική πολιτική του κράτους. Ωστόσο, πρέπει να είμαστε προσεκτικοί σε αυτό το σημείο. Τα χαρακτηριστικά τέτοιου τύπου «εθελοντικών οργανώσεων» είναι διαφορετικά από ότι έχουμε περιγράψει (όσον αφορά τον ρόλο, τον τρόπο λειτουργίας, την σχέση εργασίας που κυριαρχεί σε αυτές, τον ιδεολογικό προσανατολισμό τους), σε σημείο που μας κάνει να υποθέσουμε βάσιμα ότι αποτελούν ένα παράδειγμα για το πώς το ιδιωτικό κεφάλαιο αναγνωρίζοντας τα σημεία των καιρών συγκαλύπτει τις δραστηριότητες του (μιλιταριστικού χαρακτήρα στην συγκεκριμένη περίπτωση), με τον ίδιο πάντα σκοπό (δηλαδή τις μπίζνες του), σε σύμπλευση με τον στρατιωτικό βραχίονα του κράτους. Πιο απλά: μιλάμε δηλαδή περισσότερο για την χρήσης μιας κοινωνικής ομπρέλας (ή καλύτερα ταμπέλας, αυτής του εθελοντισμού) από το ιδιωτικό στρατιωτικό κεφάλαιο και από το αμερικάνικο κράτος, προκειμένου να αποσπαστεί η απαραίτητη κοινωνική συναίνεση, παρά για μια εφαρμογή της εθελοντικής πρακτικής και ιδεολογίας. Για τον ίδιο λόγο οι έλληνες μισθοφόροι φασίστες που πολέμησαν στο πλευρό των σερβοφασιστών στην διάρκεια του γιουγκοσλάβικου εμφυλίου, μόνο εθελοντές θεωρούμε ότι δεν μπορούν να χαρακτηριστούν. Χαρακτηρίστηκαν ωστόσο έτσι ώστε να συγκαλυφθεί ο πραγματικός χαρακτήρας της σχέσης τους με τμήματα του ελληνικού κράτους, και η ιμπεριαλιστική του στρατηγική που καλύφθηκε κάτω από τον μανδύα της ελληνοσερβικής φιλίας. [5] συγκάλυψη βαθύτερων αιτιών και ευθυνών Πέρα από αυτά, όπως είπαμε και προηγουμένως, ο εθελοντισμός αποτελεί μια νέα ιδεολογία συμμετοχής στα πολιτικά και κοινωνικά δρώμενα με διαφορετικά χαρακτηριστικά σε σχέση με το παρελθόν. Το ιδεολογικό στοιχείο με το οποίο έχει επενδυθεί η λειτουργία αυτή είναι η επικέντρωση της προσοχής στα συμπτώματα και τα παρεπόμενα του συστήματος, συγκαλύπτοντας τις βαθύτερες αιτίες των σημερινών ζητημάτων. Μένοντας δηλαδή μυωπικά προσκολλημένη στην αντιμετώπιση επιμέρους προβλημάτων, η ιδεολογία αυτή αποκρύπτει την οποιαδήποτε σύνδεση των προβλημάτων αυτών με άλλα ευρύτερα, αποσιωπώντας έτσι εντέλει την ίδια την ύπαρξη της καπιταλιστικής σχέσης και της συνειδητοποίησης του καπιταλισμού ως σχέση. Η λογική των εθελοντικών πρακτικών δεν αντιλαμβάνεται τα προβλήματα ως πολιτικά, αλλά αντίθετα ως προβλήματα «διαχείρισης» της κρίσης του υπάρχοντος συστήματος, ως «αστοχίες» του κυβερνητικού σχεδιασμού ή ως «δυσλειτουργίες» των «υπερφιλελεύθερων» επιλογών. [6] αποπολιτικοποίηση Γι’ αυτό ακριβώς και η στρατηγική που ακολουθούν οι ΜΚΟ και οι περισσότερες εθελοντικές οργανώσεις είναι η διατύπωση προτάσεων σε προβλήματα κοινωνικής «παθογένειας» με τη μορφή τεχνικών οδηγιών σε θεσμικό επίπεδο. Αυτό το στοιχείο είναι που επιτρέπει στο νεοφιλελεύθερο κράτος να παρουσιάζει τον εθελοντισμό ως μια διέξοδο προς την ενεργή αντιμετώπιση των «κοινωνικών προβλημάτων». Προβλήματα δηλαδή, που έχουν απολυμανθεί από κάθε πολιτική διάσταση για να μετατραπούν σε ζητήματα κοινωνικής παρέμβασης των πιο «προοδευτικών» πολιτών που με τη δράση τους, στην ουσία, στηρίζουν και νομιμοποιούν ακόμα περισσότερο το αστικοδημοκρατικό καθεστώς. Η ιδεολογία αυτή έτσι μπορεί και στρέφει μεγάλα κομμάτια των πιο ευαίσθητα κοινωνικά κατηγοριών προς τα κοινά, «επαναπολιτικοποιώντας» με μια έννοια τις κατηγορίες αυτές, με τρόπο όμως που η πρακτική αυτή να μένει δέσμια της λογικής της κοινωφελούς προσφοράς στη θέση της συλλογικής διεκδίκησης και της ανάπτυξης ανταγωνιστικών πρακτικών. Κύριος τρόπος λειτουργίας αυτής της μορφής συμμετοχής είναι οι ομάδες πίεσης, τα λόμπι, που προσπαθούν να πετύχουν τους στόχους τους με την άσκηση διαφόρων μορφών πιέσεων στον κρατικό μηχανισμό, επηρεάζοντας έτσι τη χάραξη του πολιτικού σχεδιασμού [7] συμπλήρωμα στο βιογραφικό Κεντρική συνιστώσα στη λειτουργία των εθελοντικών οργανώσεων είναι ο ρόλος των ίδιων των εθελοντών. Η κοινωνικοοικονομική σύνθεση της κατηγορίας από την οποία απαρτίζονται οι εθελοντές αφορά κυρίως μικρομεσαία, μεσαία και μεσοανώτερα στρώματα του δυτικού πληθυσμού που διαθέτουν ανώτερη ή ανώτατη εκπαίδευση. Αν και δε διαθέτουμε επαρκή στοιχεία πάνω στο θέμα αυτό ωστόσο, οι περισσότερες ενδείξεις δείχνουν πως σε εθελοντικές οργανώσεις δραστηριοποιούνται άτομα από μεσαίες τάξεις, που διαθέτουν αρκετό ελεύθερο χρόνο παρά άτομα από χαμηλότερα στρώματα. Βασικό ρόλο ανάμεσά τους παίζουν οι κατηγορίες των φοιτητών, των νέων στην αναζήτηση ενός πρώτου επαγγέλματος, των ανέργων, ενώ όσον αφορά τον παράγοντα φύλο, η συμμετοχή των γυναικών είναι σημαντική. [8] αποενοχοποίηση και περισσότερη συντηρητικοποίηση Η πρακτική των εθελοντών δε συνδέεται με τη φιλανθρωπία, ούτε αποτελεί μετεξέλιξη της φιλανθρωπίας, γιατί η εθελοντική προσφορά δεν έχει σκοπό απλά και μόνο να προσφέρει οίκτο ή να απαλύνει τον πόνο, αλλά να επηρεάσει τις εξελίξεις και να λάβει ενεργά μέρος στη λήψη των αποφάσεων. Έτσι, ο εθελοντισμός προσφέρει, πέρα από ένα αίσθημα κοινού ανήκειν και μιας ταυτότητας στους συμμετέχοντες, τη δυνατότητα παρέμβασης σε επιμέρους ζητήματα. Η προσφυγή στην άμεση δράση προβάλλεται από πολλούς εθελοντές ως η απάντηση στην αδράνεια, τον ατομικισμό της καταναλωτικής ζωής και τις υλιστικές αξίες της οικονομίας της αγοράς. Η βασική, όμως, ιδεολογική γραμμή του εθελοντισμού είναι κατά πρώτο λόγο η αστικο-δημοκρατική ιδεολογία της συμμετοχής σε κοινωνικά ζητήματα. Σε αντίθεση με μια σειρά από μεταφυσικές αναζητήσεις, όπως εκείνη της εσωτερικής πνευματικότητας, της ενδοσκόπησης και των άλλων ατομικιστικών πρακτικών που προσφέρει σήμερα το σύστημα ως καταφύγιο από κάθε είδους ενοχές και τύψεις, ο εθελοντισμός επιτρέπει την ενεργή συμμετοχή τόσο σε ομάδες πίεσης όσο και σε ακτιβιστικού τύπου ενέργειες, οι οποίες λειτουργούν αποενοχοποιητικά για τους εθελοντές στη βάση της εκπλήρωσης ενός κοινωνικού καθήκοντος. Ξαναβρίσκουμε ακριβώς εδώ, την πιο απολιτική όψη της ιδεολογίας του ακτιβισμού που κινητοποιεί στη βάση συναισθηματικών ταυτίσεων και μανιχαϊστικών λογικών (οι «κακοί» πολιτικοί, οι «κακές» �2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ πολυεθνικές, οι «ανυποψίαστοι αλλά καλοί» άνθρωποι, κ.ο.κ) που δεν κάνουν τίποτα άλλο παρά να μυστικοποιούν ακόμα περισσότερο τις σχέσεις κυριαρχίας και εκμετάλλευσης και παράλληλα να αδειάζουν το περιεχόμενό των σχέσεων αυτών από κάθε πρακτικό πολιτικό προσανατολισμό. Παραμένοντας η ιδεολογία αυτή μυωπικά προσκολλημένη στην αντιμετώπιση του επιμέρους, προσπαθεί να συνδέσει κάθε ενέργεια με ένα άμεσο αποτέλεσμα, είτε ασκώντας πιέσεις σε διάφορους «επιβλαβείς» θεσμούς ή «ζημιογόνες» εταιρίες, είτε μέσα από την προσφυγή σε διάφορες νομικίστικες οδούς. Πρακτικές δηλαδή που αναπαράγουν την παραπλανητική εντύπωση πως η λύση των προβλημάτων είναι πρώτα και κύρια ζήτημα τήρησης ή εφαρμογής κάποιων κανόνων (αν όχι νόμων). Για παράδειγμα, το «περιβαλλοντικό πρόβλημα», αφού συρθεί πρώτα στο χώρο της «οικολογίας» ξεκομμένο από τα ευρύτερα πολιτικά, κοινωνικά ζητήματα, μετατρέπεται κατόπιν σε ζήτημα εφαρμογής της συνθήκης του Κιότο ή χρησιμοποίησης «εναλλακτικής» αντιρρυπαντικής τεχνολογίας ή ακόμα και σε ατομικιστικό πρόβλημα (χρησιμοποίηση π.χ. του ποδηλάτου για τη μετακίνηση στις μεγαλουπόλεις στη θέση των Ι.Χ). Πρακτικές δηλαδή, οι οποίες, στην ουσία, βοηθούν ακόμα περισσότερο το σύστημα να ξεπεράσει τα προβλήματα που το ίδιο έχει προκαλέσει μετατοπίζοντας την παραγωγή και την κατανάλωση σε άλλου είδους λύσεις γιατί ποιος είπε εξάλλου πως δεν υπάρχουν νέες «εναλλακτικές» προτάσεις, που εποφθαλμιούν μια θέση στην αγορά, από πολλές πολυεθνικές που λανσάροντας φιλικά προς το περιβάλλον προϊόντα καθησυχάζουν τους πελάτες τους στο να συνεχίσουν να καταναλώνουν απερίσπαστοι και χωρίς ενοχές; [9] περισσότεροι διαχωρισμοί, περισσότερος ατομικισμός Η λογική της άμεσης δράσης, βασική συνιστώσα της εθελοντικής πρακτικής και ιδεολογίας αναθέτει με έναν πολύ ιδιαίτερο κοινωνικό ρόλο τους ίδιους τους συμμετέχοντες. Τον κοινωνικό ρόλο που ονομάζεται «εθελο- ντής», δηλαδή το πιο προωθημένο μέλος της κοινωνίας, ο υπερασπιστής φιλελεύθερων δικαιωμάτων και ο εισηγητής των πιο προοδευτικών ιδεών και αντιλήψεων. Μια αντίληψη που δεν κάνει τίποτα άλλο από το να θέτει νέους διαχωρισμούς στο επίπεδο της δράσης. διαχωρισμούς δηλαδή μεταξύ μιας πρωτοπορίας ειδικών της άμεσης δράσης που αναλαμβάνουν ενέργειες και πρωτοβουλίες και των πιο παθητικών, υποτίθεται, κομματιών της κοινωνίας. Χωρίς αμφιβολία, η αντίληψη του ειδικού ρόλου του εθελοντή μέσα στην κοινωνία επιτείνει ακόμα περισσότερο τη συντηρητικοποίηση και συντηρεί την παθητικότητα εφόσον δημιουργεί την ψευδαίσθηση πως για κάθε πρόβλημα υπάρχει ο ειδικός που την κατάλληλη στιγμή θα κλιθεί να προσφέρει, ενώ οι υπόλοιποι μπορούν να συνεχίσουν απερίσπαστοι ό,τι έκαναν και πριν. Οι συμβολικές και θεαματικού τύπου ενέργειες που χρησιμοποιούν πολλοί εθελοντές προκειμένου να περάσουν το μήνυμά τους στην κοινωνία αναπαράγουν έστω κι αν δεν είναι αυτή η πρόθεσή τους αυτήν ακριβώς την αντίληψη, οδηγώντας έτσι σε μορφές δράσης που κατατάσσονται στο ενεργητικό τους ως πράξης αυτοθυσίας και αυταπάρνησης, αλλά που δεν προάγουν εντέλει την υπευθυνότητα, τη συνέπεια και τη συνειδητοποίηση γιατί οι σκοποί για τους οποίους αγωνίζονται διαχωρίζονται πλήρως από την καθημερινή πρακτική. Την ιδεολογική σημασία αυτού ακριβώς του γεγονότος την έχουν κατανοήσει πολύ καλά τ’ αφεντικά σήμερα και για το λόγο αυτό σπεύδουν να καρπωθούν τη συμμετοχή των εθελοντών σε πλήθος δραστηριοτήτων και εργασιών παρουσιάζοντάς τους ως «ήρωες». Η ηρωοποίηση ακριβώς αυτή είναι που κάνει σήμερα ιδιαίτερα ελκυστική την εθελοντική ιδεολογία της προσφοράς στα μυαλά πολλών ευαίσθητων μικροαστών και μεσοαστών. Η ηρωοποίηση, που ως ιδεολογία κάνει την εμφάνισή της με το τέλος των μεταφυσικών παραστάσεων και των υπερβατικών ιδεολογιών προβάλλεται από την κυριαρχία σήμερα ως μια ατομικιστική διέξοδος σε προβλήματα που έχουν τεθεί από την ίδια την κοινωνική οργάνωση δημιουργώντας την αυτα- πάτη της αυτονομίας και της προσωπικής αυτοπραγμάτωσης. Και αυτό γιατί ο εθελοντής, ως το υπερυποκείμενο εκείνο που είναι σε θέση να φέρει σε πέρας δύσκολες αποστολές θέτοντας σε κίνδυνο ακόμα και τη ζωή του σε ορισμένες περιπτώσεις, μπορεί και αντιπαρέρχεται τα προβλήματα στηριζόμενος απλά και μόνο στη θέλησή του για προσφορά. Όσο μάλιστα πιο ειλικρινής και ανιδιοτελής είναι η εθελοντική προσφορά τόσο περισσότερο αναμφισβήτητα παρουσιάζονται τ’ αποτελέσματά της μιας και εμφανίζονται ως ενισχυτικά των αξιών του συστήματος: ελευθερία και ίσες ευκαιρίες. Έτσι, οι αντιφάσεις και οι συγκρούσεις που διατρέχουν το σύστημα απ’ άκρη σ’ άκρη ταχυδακτυλουργικά εξαφανίζονται για να μετατραπούν σε ζητήματα, απλά και μόνο, ατομικής επιλογής και προσφοράς. Επίλογος Ε ΞΕΤΑΣΑΜΕ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ, όπως και κάθε φαινόμενο άλλωστε, σαν φαινόμενο κοινωνικό και ιστορικό. Σαν μια συνθήκη δηλαδή, που προέκυψε ως προϊόν της σύγκρουσης ανταγωνιστικών δυνάμεων, ως προϊόν ανταγωνιστικών κοινωνικών σχέσεων. Αν μη τι άλλο, αυτός ο τρόπος αντίληψης των πραγμάτων, έχουμε την βαθιά πεποίθηση ότι μας απαλλάσσει από την μονομερή αντίληψη του φαινομένου, που σαν τέτοια είναι εξορισμού λανθασμένη. Τελειώνοντας, να υπενθυμίσουμε ότι η ανάλυση μας δεν φιλοδοξεί να στεφανωθεί με κοινωνιολογικές δάφνες, τις οποίες άλλωστε σιχαινόμαστε. Στόχος μας εξαρχής ήταν μια στο μέτρο του δυνατού από τα κάτω ανάγνωση και κατανόηση της νεοφιλελεύθερης μορφής κράτος και του τρόπου με τον οποίο αρθρώνεται ο εθελοντισμός με αυτήν, υπό ένα πρίσμα που θα ανοίγει ταυτόχρονα τους ορίζοντες για μια κριτική και ριζική αντιπαράθεση μαζί της. Ή για να είμαστε πιο μετριοπαθείς, υπό ένα πρίσμα που θα ανιχνεύει την δυνατότητα διάνοιξης αυτών των οριζόντων. αλληλεγγύη όχι εθελοδουλεία � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ (2014) Subject The topic of the resource ΕΞΕΤΑΣΑΜΕ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ, όπως και κάθε φαινόμενο άλλωστε, σαν φαινόμενο κοινωνικό και ιστορικό. Σαν μια συνθήκη δηλαδή, που προέκυψε ως προϊόν της σύγκρουσης ανταγωνιστικών δυνάμεων, ως προϊόν ανταγωνιστικών κοινωνικών σχέσεων. Αν μη τι άλλο, αυτός ο τρόπος αντίληψης των πραγμάτων, έχουμε την βαθιά πεποίθηση ότι μας απαλλάσσει από την μονομερή αντίληψη του φαινομένου, που σαν τέτοια είναι εξορισμού λανθασμένη. Τελειώνοντας, να υπενθυμίσουμε ότι η ανάλυση μας δεν φιλοδοξεί να στεφανωθεί με κοινωνιολογικές δάφνες, τις οποίες άλλωστε σιχαινόμαστε. Στόχος μας εξαρχής ήταν μια στο μέτρο του δυνατού από τα κάτω ανάγνωση και κατανόηση της νεοφιλελεύθερης μορφής κράτος και του τρόπου με τον οποίο αρθρώνεται ο εθελοντισμός με αυτήν, υπό ένα πρίσμα που θα ανοίγει ταυτόχρονα τους ορίζοντες για μια κριτική και ριζική αντιπαράθεση μαζί της. Ή για να είμαστε πιο μετριοπαθείς, υπό ένα πρίσμα που θα ανιχνεύει την δυνατότητα διάνοιξης αυτών των οριζόντων. Description An account of the resource ΕΘΕΛΟΝΤΕΣ; ΧΡΗΣΙΜΟΙ. ΣΕ ΠΟΙΟΝ; Creator An entity primarily responsible for making the resource Creiereală Source A related resource from which the described resource is derived https://creiereala.wordpress.com/suplimente/voluntariat/ Publisher An entity responsible for making the resource available Creiereală Language A language of the resource greacă / greek Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Cluj, 2014 2014 Creiereală greacă voluntariat https://anarhiva.com/files/original/6d5912a7e4b3bb3ad538602d83a0d4b7.pdf 172272213806eb4a91dc0840f9bd9a46 PDF Text Text APRILIE 2014 CLUJ-NAPOCA VOLUNTARI? FOLOSITORI. CUI? DOUĂ, TREI LUCRURI DESPRE VOLUNTARIAT V OM INCERCA SĂ ANALIZĂM voluntariatul ca fenomen social și istoric, ca o condiţie derivată a conflictului unor forţe antagonice. Acest mod de a privi lucrurile ne eliberează de o percepţie unilaterală a fenomenului, care este prin definiţie greșită. Analiza noastră nu are pretenţia si nici nu-și dorește să fie încoronată cu laurii exemplului sociologic. Scopul nostru este – în măsura în care este posibil – să oferim o lectură proletară și o înţelegere a formei neoliberale a statului, și cum voluntriatul este structurat într-o prismă ce deschide orizonturile unei confruntări atât critice cât și radicale cu acesta. �două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat S TATUL BUNĂSTĂRII nu este rezultatul unor iniţiative caritabile care să asigure bunul comun, nici un instrument de represiune în mâinile suveranităţii, ci rezultatului unui lung proces legat inextricabil de lupta proletară care a forţat clasa conducătoare să se retragă (pentru a contracara). Referindu-ne la formele de stat, statul bunăstării şi statul neoliberal, trebuie să ţinem minte relaţiile sociale. Aceste relaţii apar din conflictul forţelor antagonice şi exprimă, în fiecare moment, punctul de echilibru dinamic al acestui conflict. Conceptul de stat neoliberal a devenit instituţionalizat ca o expresie a primatului şefilor în lupta lor cu mişcările antagonismelor sociale, în timp ce această expresie ia în considerare şi asimilarea unei mari părţi a criticii radicale a subiecţilor sociali sub forma statului bunăstării contra căruia s-au revoltat în perioada anterioară. Putem vedea transformarea statului bunăstării (prima oară în ţările din blocul vestic) anilor ’60-’70 într-un stat neoliberal, vizibil în această formă din anii ’80-’90 până în ziua de astăzi. În fostul bloc estic această schimbare se întâmplă un pic mai târziu când statele „comuniste” (ca şi stat al bunăstării) se prăbuşesc abrupt. [A] Transformarea tehnologii noi În primul rând, modurile de producţie din lumea vestică sunt reconstruite în jurul polilor automatizării şi ai informaticii. O variaţie semnificantă de ordin statistic a importanţei sectorului terţiar (care a devenit în ultimii treizeci de ani tot mai mare şi mai mare), adică, sectorul serviciilor, comparată cu perioada anterioară, este o parte crucială a acestei dezvoltări. Noile tehnologii (calculatoare, robotică) au devenit din ce în ce mai de valoare, din cauză că acestea funcţionează drept o unealtă pentru o reducere şi mai ridicată a factorului uman din muncă. În două feluri: în primul rând, prin a înlocui munca umană (ceea ce marxiştii numesc reducerea compoziţiei organice a capitalului), în al doilea rând, prin reducerea nivelului de contribuţie a factorului uman în procesul de producţie. Gândiţi-vă, de exemplu, cum schimbarea casierului de la bancă cu o maşină automată de bani ajută (în afară de reducerea costurilor de producţie) la reducerea probabilităţii erorilor în tranzacţiile financiare. mecanizarea muncii Sunt aceleaşi lupte ale muncitorilor sub sloganul „refuzului de a muncii” (precum a fost prezentat în actele de sabotaj prin oprirea producţiei, sau a producerii de părţi stricate, greve, absenteism de la munca de zi cu zi, etc.), forţând capitalul să pună maşinării în locul muncii umane din industrie. Colectivizarea rezistenţei este cea care crează comunităţi de luptă şi solidaritate şi un mediu destul de favorabil pentru crearea după modelul fordist de producţie care trebuie să fie respondată prin transformarea muncii într-un lucru individual, în faţa unui calculator, izolat unul de celălalt. Sau chiar prin forţarea şefilor să transforme planurile de producţie. Un exemplu bun pentru a înţelege cele prezentate mai sus este ce a făcut Peugeot în Sochaux, Franţa. Departamentul de construcţie a caroseriei, care avea drept angajaţi pe cei mai revoltaţi muncitori şi care necesita cooperarea dintre diferite grupuri de experţi, a fost restructurat radical o dată ce automatizarea a fost introdusă. Această secţiune nu a mai fost bazată pe linia de ansamblare, ci pe câţiva muncitori foarte specializaţi care trebuiau să-şi schimbe poziţia constant spre a ansambla unele părţi din caroseria maşinii, în timp ce verificau pentru posibile greşeli. Această restructurare, care a început la finele anilor ’70, a distrus comunităţile de luptă care fuseseră create înainte, a aruncat responsabilitatea greşelilor pe umerii muncitorilor prin reducerea gamei posibilităţii de sabotaj, în timp ce supravegherea muncii era mult mai uşor de făcut. metafordismul Aici ar trebui să facem o paranteză. Există o discuţie mare în rândul cercurilor academice despre tranziţia de la fabrici mari cu linii de ansamblare (ca de exemplu, producţia fordistă a perioadei dintre anii ’30 până în anii ’70), un model în care dominantă este mica companie flexibilă care promovează participarea muncitorilor în procesul de producţie, transformându-le rolul de simple unelte executoare în participanţi la decizii legate de producţie. Modelul de producţie japonez a fost dezvoltat pentru prima dată de către Toyota, cu muncitori calificaţi care puteau întrerupe fluxul de producţie de fiecare dată când găseau defecte în produse, făcând reparaţiile necesare pe loc, fără a-şi informa superiorul, a fost considerat într-atât de inovativ încât a dat drumul unei pauze pentru modelul fordist cu multiple ierarhii şi organizare stiinţifică a muncii în liniile tradiţionale de ansamblare. În legătură cu dezvoltarea producţiei exact-la-timp şi schimbarea filosofiei globale a consumerismului care a fost orientată către persoana individuală şi nu pentru întreaga populaţie, „toyotismul” era presupus să formeze nucleul unui nou model de producţie care a fost numit metafordism. Elementul participării mai ridicate a muncitorului în producţie este subliniat în toate modurile posibile în acest model, care se presupune că este factorul principal privind creşterea productivităţii. În ciuda faptului că există mai multe aspecte în această teorie, toate acestea încearcă să acomodeze schimbarea din formele muncii care au fost introduse de către forma neoliberală a statului, în logica acestei tranziţii. De exemplu, se consideră că specializarea flexibilă care este promovată astăzi de către sistem este parte din tranziţie. schimbările aduse condiţiilor de muncă Dacă e să vorbim despre procesul producţiei, ar fi mai bine să discutăm despre relaţiile sociale care au munca ca şi nucleu. Munca drept valoarea capitalistă centrală, instalată în ochii furtunii transformării efectuate de către statul neoliberal. Relaţiile de muncă fordiste care asigurau un venit relativ stabil (cu o tendinţă de creştere) de-a lungul epocii de aur a statului bunăstării este anulată. La început, în sectoarele de producţie cele mai avansate tehnologic permanenţa muncii este eliminată, precum şi nişte trăsături standard ale ultimelor câteva decade ale muncii de opt ore, precum şi asigurarea pentru pensie şi sănătate. Munca devine flexibilă, neasigurată, cinetică şi temporară. „Munca” este transformată în ceea ce azi numim „ocupaţie”. Cu toate acestea, transformările muncii nu se opresc aici. Regulaţiile neoliberale distrug mare parte din contractele sociale vechi dintre capital şi muncă ale ultimelor decade: de exemplu, �două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat contractele de muncă devin individuale, în aceeaşi companie şi între muncitorii aceleaşi ordini ierarhice se pot observa diferite niveluri salariale, orare de muncă diferite, etc. Această nouă economie a fost bazată în cea mai mare parte pe reducerea costurilor de producţie şi a reproducerii forţei de muncă: tăieri de salar(iu) şi pensie, disponibilizări masive în companii în timpul procesului de restructurare „tehnologică”, tăieri ale beneficiilor de şomaj sau de alt fel, etc. criza culturală Schimbările domeniului social sunt consistent similare cu schimbările din domeniul ideologic, care sunt la fel de importante. Importanţa lor constă în faptul că nu sunt reduse în domeniul eonomic. Are de a face, de asemenea, cu criza culturală, o criză a producţiei de noi înţelesuri de la sistem, care vor înlocui valorile vechi care s-au uzat. Şi aici e punctul care prezintă abilitatea sistemului de a citi cu atenţie cultura din spatele luptelor şi cauzelor şi de a le decoda şi interpreta cu scopul de a ajunge la concluzia corectă în privinţa lor şi de a le folosi în propriul său avantaj. De aceea ideologia statului neoliberal este dezvoltat în linie cu diferite spirite ale controversei. – TATĂ, CARE ESTE DIFERENŢA DINTRE UN VOLUNTAR ŞI UN REVOLUTIONAR? AMBII REALIZEAZĂ INJUSTIŢIILE DIN LUME ŞI AMBII AU AMABILITATE ŞI IUBIRE ÎN SUFLETE. fetişizarea mărfurilor şi individualismul Consumul, de exemplu, este individualizat. Consumatorul masiv al modelului fordist care se bucura de un minimum de bunuri, la fel şi cu restul populaţiei, este considerat conformist şi învechit. Ideologia consumatorului modern intensifică fetişizarea mărfurilor („maşina ta este cea care se potriveşte cel mai bine caracterului tău”), îmbogăţind explozia subiectivităţilor decadelor trecute (autonomie personală, dreptul la diversitate), printr-un proces al propriei lor degenerări. Vechile principii ale capitalismului privind liberul arbitru şi egalitatea tuturor pe piaţă s-au adaptat la noua eră: „Doar cel mai bun progresează”, „egalitatea în oportunităţile privind luarea de iniţiativă”, etc. „Managerul” este construit pe baza acestor ideologii: carieristul modern muncind din greu pentru compania sa, pregătit oricând să se adapteze la noile condiţii sociale, investind în ascensiunea sa socială. Etica protestantă privind munca se întoarce într-o haină vampirică în cel mai brut mod. În zona moale de sub burtă a ideologiei individualismului, drept argument privind funcţia „arteriosclerotică” a statului bunăstării (centralizat, birocratic, non-funcţional), fac un festin de pe seama politicilor – VOLUNTARII SERVESC IDEOLOGIA RĂBDĂRII ŞI A CÂŞTIGURILOR PERSONALE INTANGIBILE PRIVIND UN CV MAI BOGAT PRIN REDRESAREA RĂNILOR (CAPITALISMULUI BRUT) ŞI FĂCÂND DUREREA SĂ FIE MAI SUPORTABILĂ. PROBABIL ÎNCERCÂND SĂ ÎNCHIDĂ NIŞTE GĂURI ALE VINEI MORALE. REVOLUŢIONARII SUNT DORNICI SĂ DISTRUGĂ CAUZELE REALE ALE PROBLEMELOR FĂRĂ SĂ LE PESE DACĂ EL SAU EA VOR MAI FI ÎN VIAŢĂ CA SĂ CULEAGĂ BENEFICIILE LUPTEI LUI SAU EI, FĂRĂ SĂ INTENŢIONEZE A AVEA UN SUCCESS PERSONAL. de tăiere, sau abolirea tuturor beneficiilor („de ce să plăteşti pentru toţi iresponsabilii care nu lucrează dar vor să mănânce, etc.”), care au fost introduse de statul bunăstării. Toate acestea din cauză că statul neoliberal privatizează responsabilitatea: costul trebuie să fie suportat de către cetăţeni. Pentru ca guvernul britanic să taie beneficiile de şomaj, Thatcher a trebuit să înroleze toate armele ideologice ale neoliberalismului, spre a agrava contradicţiile sociale din cadrul societăţii britanice şi spre a se alia cu acea parte a micii burghezii care era speriată de radicalizarea oamenilor, din cauză că astfel de radicalizări ar submina micile privilegii de care se bucură aceştia. Dar ea a trebuit să zdrobească revolta glorioasă a tinerilor britanici din 1981, iar asta s-a întâmplat fără bani şi fără ideologie. A fost zdobită prin recrutarea fiecărui mecanism al monopolului legal pe violenţă pe care-l avea statul britanic. În mod similar, spre a realiza restructurarea celui de-al doilea sector, prima oară trebuia să învingă una din cele mai rebele (în mod tradiţional) părţi ale clasei muncitoare industriale ale Europei şi lumii: minerii. noul tratat Proiectul neoliberal, atât în formele sale extreme care au fost aplicate în ţările anglo-saxone, şi sub forma social-liberală care a fost aplicată în majoritatea celorlalte ţări europene (Franţa, Germania, acuma şi Marea Britanie, Spania, Grecia), tinde să fie un model universal al organizării sociale în era actuală. Este caracterizată printr-o polarizare a contradicţiilor sociale: concentrarea de bogăţii în tot mai puţine mâini, intensitatea inegalităţilor sociale în metropolele occidentale, rate masive ale şomajului care, în alte vremuri, ar fi prohibitive pentru funcţionarea sistemului, marginalizarea întregului strat social. În aceste condiţii, importanţa sectorului terţiar este mărită ca fiind o componentă esenţială a statului neoliberal. Această zonă ar trebui să ocupe un spaţiu dincolo de stat şi iniţiative private, un gol între aceste două, azi investită cu un rol important. De o importanţă centrală pentru dezvoltarea acestui sector (exprimată în mod material prin organizaţiile non-guvernamentale) este voluntariatul, o ideologie a pariticipării în viaţa politică şi socială şi „a oferi altor oameni”, ceea ce diferă în mod radical de formele anterioare de participare la viaţa socială. �două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat [Β] Originile voluntariatului şi ale ONG-urilor M AJORITATEA INTELECTUALILOR împărtășesc o viziune simplistă a lucrurilor când se confruntă cu întrebările privind originile voluntariatului şi ale ONG-urilor. Pe de o parte a acestei percepţii este retragerea formelor vechi ale statului bunăstării şi redistribuirea funcţiilor de bunăstare ale fostei ere şi nevoia de a astupa gaura creată de către această retragere (teza marxistă), şi, pe de altă parte, conceptul consolidării participării cetăţeneşti la deciziile publice, la politicile de dezvoltare, privind măsuri pentru oameni vulnerabili, probleme de mediu, chiar şi privind politici externe... (teză a neoliberalilor şi a social-liberalilor). În ciuda diferenţelor dintre aceste două moduri de a gândi este evident că ambele sunt de acord, printre alte lucruri, că construcţia ideologiei de voluntariat şi a sectorului terţiar este de sus în jos. Dar lucrurile nu sunt aşa de simple... şi vom încerca să analizăm problema dintr-un punct de vedere complet diferit. Noi credem că a fost înţeles faptul că fenomentul pe care-l analizăm îl percepem ca pe un proces, fiind dinamic, în mişcare, nu drept momente sau situaţii statice. Anii ’80 reprezintă era înfrângerii şi a retragerii subiecţilor contestatari. Aceasta, combinată cu disperarea care a condus o mare parte din mişcare la luptă armată, cu represiunea teribilă pe care a suferit-o o mare parte din mişcarea contestatară, cu frustrarea şi inutilitatea structurilor politice vechi ale modelului leninist şi, de asemenea, eşecul majorităţii subiecţilor politici care să explice înfrângerea, toate acestea vor deschide noi orizonturi acelor subiecţi politici care nu s-au dat bătuţi în totalitate. Dacă încercăm să descriem acei subiecţi politici am spune că aceştia au subliniat nevoia (o nevoie semnificativă de a fi parte din mişcarea contestatară) că nega- rea şi dubiul suveranităţii şi al muncii ar trebui să fie considerate nu doar negative („libertate de la” autoritate, adică, sabotaj) dar şi trăsături pozitive („libertate pentru”, adică, crearea de colective). Şi că aceştia au fost cei care în perioada anterioară au încercat deja să creeze structuri competitive şi au învins tipul unei mişcări politice marxist-leniniste stricte. Îndoiala muncii etice şi a reprezentării acesteia, alături de întrebările privind ce a însemnat mişcarea politică marxist-leninistă tradiţională, care fie a dus la soluţia automată pentru o societate post-revoluţionară sau a fost amânată, a dus la construirea de structuri în interiorul contextului unei mişcări politice ca o tentativă de a învinge modelul organizaţional leninist. Existenţa unei reţele de structuri paralele aflate în cadrul acesteia, legate direct de mişcare, a adăugat un strat diferit la organizaţia monolitică în timp ce se dezvăluia în această realitate, una dintre propuneri fiind aceea de a rezolva probleme. Totuşi, a alimentat „socialul” cu caracteristici politice (de exemplu, arătând importanţa/aspectul politic al aproape tuturor problemelor), dar şi „politicul” cu social (din nou, indicând, de exemplu, soluţia politică care poate fi oferită unei probleme). În orice caz, structurile care în anii ’70 erau parte din mişcarea antagonică, în anii ’80 va deveni independentă şi ulterior va căuta participarea ca „societate civilă”. alternativism Anii ’80 vor fi epoca de înflorire a alternativismului şi a „oazelor de libertate în deşertul capitalismului”. O multitudine de structuri sociale care au inspirat şi au construit o inteligenţă şi imaginaţie colectivă de mii de oameni, structuri care au refuzat medierea instituţiilor dominante, logica profitului, au continuat să crească şi să se extindă. Comunităţile clinice şi terapeutice (care au dorit să învingă natura autoritariană a relaţiilor dintre doctor şi pacient şi pozitivismul medicinei occidentale), organizaţii pentru apărarea drepturilor (femeilor, oamenilor de culoare, homosexualilor, imigranţilor, refugiaţilor, etc.) şi reţele de susţinere şi solidaritate, grupuri de intervenţie pentru acţiune pentru o largă varietate de probleme (de la ecologie la dreptul consumatorului), centre socia- le (încercând să se recreeze comunitatea, mai ales în Anglia), squat-uri (pentru concepţii radicale privind spaţiul şi timpul şi împotriva comercializării uzului habitatului), şcoli şi comune libertariene, colective artistice, etc. Cu toate acestea, totuşi, constituirea de noi colective a avut deja loc în cadrul domeniului social cu schimbări semnificative: nu mai exista o mişcare antagonistă. În cadrul acestei mişcări antagoniste, toate cele de mai sus erau foarte importante. Ce mai rămânea în cele din urmă era retragerea mişării antagoniste şi atacul statului neoliberal, în care toate cele de mai sus dobândeau un alt înţeles – foarte diferit. asimilarea Alături de schimbările prezentate mai sus, s-a mai întâmplat ceva numit asimilare. Asimilarea nu este un proces care se petrece în cercuri întunecate de intelectuali care se adună ca să discute ce este de folos pentru evoluţia capitalismului. Asimilarea este atât un proces pasiv al subiectului antagonic cât şi un proces activ al aceluiaşi subiect, şi, noi spunem asta din cauză că de cele mai multe ori asimilarea este percepută drept un proces pasiv. Pe scurt, cel mai adesea, subiecţii antagonici sunt asimilaţi, fie din cauză că sunt forţaţi sau din cauză că sunt dispuşi (din cauză că nu pot găsi alte soluţii, sau au fost înfrânţi). În aceste circumstanţe ale alternativităţii şi asimilării se petrece un moment important. Un moment care se întâmplă când toate aceste structuri, instituţionalizări şi subiecţi caută în această privinţă propria lor participare în ceea ce este numită drept „societate civilă”. În orice caz, probabil că cel mai important motiv rămâne ineficienţa acţiunilor lor. Eficacitatea în anii ’70 a fost rezultatul eficienţei mişcării, aşa încât lipsa mişcării înseamnă întro anume măsură lipsa eficienţei. Concluzie: structurile anilor ’70 care au fost parte din mişcarea antagonică, în anii ’80 devin independente, şi, ulterior, vor căuta participarea la „societatea civilă”, care înseamnă o diferenţiere în caracter, în orientare, în acţiune, în organizare, ceea ce înseamnă ceva mai mult decât o renunţare la trăsăturile antagonice anterioare. �două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat exemple În 1990, Bush a spus: „Oamenii sunt cei care au rolul de a face din America un loc mai bun. Este studentul cel care stă după şcoală ca să-şi ajute colegul. Este liderul comunităţii cel care găseşte bani pentru a construi un centru pentru îngrijirea copiilor săraci... este voluntarul cel care aduce hrană în casele celor bătrâni. Şi mai sunt alte mii de buline luminoase pentru fiecare care doreşte să constribuie cu ceva. Aceasta este măreţia Americii. Ambiţia guvernului meu este aceea de a face ca bulinele luminoase să lumineze mai puternic ca niciodată.” Deja, din 1983 problema voluntariatul a devenit o chestiune centrală pentru preşedintele Reagan care făcea referiri frecvente referitoare la faptul că oamenii ar trebui să ia în propriile mâini din nou ceea ce cândva se făcea în mod voluntar datorită „bunătăţii şi sensului comunităţii”. Prin voluntariat, statul neoliberal percepe faptul că există un rezervor de muncă care poate fi exploatat spre a acoperi o parte din politicile de bunăstare fără a simţi costurile acetor politici. Înainte de a încheia această secţiune, un ultim exemplu, care sumarizează pe cât posibil, majoritatea proceselor mai sus amintite. Exemplul este politica statului elen privind imigranţii. Până în anii DECI, PĂI, ONG-URILOR INTERESATE, FAC O DOMNULE MUNCĂ EXCEPŢIONALĂ. VOLUNTARII AU PREŞEDINTE, CE GRIJĂ DE CEI SĂRACI ŞI FĂRĂ ADĂPOST AVEŢI DE GÂND (OFERINDU-LE HRANĂ ŞI ÎMBRĂCĂMINTE SĂ FACEŢI DIN CÂND ÎN CÂND), OFERĂ TRAININGURI ÎN PRIVINŢA IEFTINE SAU CHIAR GRATUITE SPRE A ECONOMIEI EDUCA MUNCITORII SĂ FIE ADAPTAŢI LA NAŢIONALE? NOILE CONDIŢII DE PRECARIAT ÎN COM- AVEM CELE MAI PANIILE MULTINAŢIONALE, COLECTEAZĂ MICI SALARII BANI PENTRU CAUZE LUCREAZĂ PRO DIN UNIUNEA BONO ÎN FOARTE MULTE EVENIMENTE EUROPEANĂ. CULTURALE. ŞI, DESIGUR, TOATE ACES- OAMENII NU TEA SUNT POSIBILE NU DIN CAUZĂ CĂ POT TRĂI CU I-AM AJUTA NOI CU CEVA, CI DIN CAUZA 700 DE LEI PE UNOR OAMENI SIMPLI CĂRORA LE PASĂ LUNĂ. ŞI CARE-ŞI OFERĂ BANII ŞI TIMPUL LIBER. ’90 statul grec nu avea niciun pic de infrastructură şi nicio politică privind imigraţia (din simplul motiv că nu era nevoie de aşa ceva). Astăzi, 20 de ani mai târziu, există o reţea întreagă de politci ale bunăstării pentru imigranţi. Cum a fost creată această reţea? Întreaga politică privind imigraţia este bazată în cea mai mare parte pe procesele deja menţionate: ajutorul de sănătate este oferit de ONGuri precum „Medici Fără Frontiere” sau „Medici ai Lumii”, asistenţa legală este oferită de grupuri de avocaţi de stânga, hrana şi îmbrăcămintea este oferită de o largă varietate de organizaţii de caritate, locuinţe de un număr de hosteluri. Astfel, statul grec a făcut ceva chiar deştept. Nu plăteşte nici măcar un euro cent pentru imigranţi atâta vreme cât aceştia sunt acoperiţi de către ONG-uri şi de către „reţelele informale de ajutor social”. şi iată-ne ajunşi aici... Cu toate acestea, toate cele anterior menţionate ar trebui să fie găsite printre condiţiile acelea adecvate cu scopul de a ne oferi rezultatele pe care acuma le numim ONG-uri sau voluntariat. Condiţiile adecvate au un singur nume: statul neoliberal. Reducerile beneficilor şi sloganul „cetăţenii trebuie să plătească costurile” vor împinge şi forţa mulţi „oameni de afaceri” ai politicilor sociale să caute voluntari („cetăţeni care au un interes în bunul comun”). Pe de altă parte, transformarea ideologică care a avut loc în anii ’80, criza serioasă a reprezentării (sindicate, partide politice, criza din multe partide comuniste europene) care a creat un gol în reprezentare şi mediaţie şi epoca minunată a „societăţii civile” vor ajunge la una din cererile deja învinse ale anilor ’80, şi le vor transforma în „participări sociale”, „îmbogăţire a experienţei”, „activism”, „sensibilităţi internaţionale”, etc. Ca să rezumăm: voluntariatul şi ONG-urile au fost create socio-istoric şi sunt produsul direct al antagonismului social şi de clasă. În acest proces de creaţie participanţi sunt atât parte din subiecţilor antagonici învinşi ai anilor ’60 şi ’70, cât şi statul neoliberal care înţelege valoarea folosirii acestui lucru. Gradul de implicare a unuia sau a celuilalt este diferit depinzând de caz şi de caracterisiticile particulare ale fiecărei societăţi. �două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat [C] Valoarea de utilizare a voluntariatului S ECTORUL TERŢIAR este una din cele mai rapid crescătoare sectoare dintre cele mai avansate state capitaliste. De exemplu, numai în Statele Unite, la începutul anilor ’90 erau peste 1.4 milioane de organizaţii non-profit (!), în timp ce în Anglia, în aceeaşi perioadă, aproape 160.000 de organizaţii înregistrate orificial. Observăm tendinţe expansioniste similare ale sectorului terţiar în ţări în curs de dezvoltare unde erau înregistrate mai mult de 35.000 de organizaţii, din care doar 20.000 sunt în Asia. Privind Grecia, momentul de cotitură pentru dezvoltarea ONG-urilor a fost considerat a fi războiul din Kosovo, când multe organizaţii de voluntari au susţinut regimul dictatorial al lui Milosevic prin trimiterea directă de ajutoare umanitare etnicilor sârbi cu care rezonau (adică sârbilor ortodocşi). Această iniţiativă a ONG-urilor nu doar că era limitată la ajutor umanitarian, dar au avut şi caracteristici intervenţioniste pe tema politicilor, în ciuda faptului că la un anumit nivel erau susţinute de statul grec şi de biserică. Totuşi, asta a creat probleme în relaţiile dintre greci şi şefii internaţionali: în special în cazul Kosovo, unele ONG-uri puteau fi clasificate ca fiind braţele operaţionale ale opiniei publice pro-sârbeşti, şi au mers atât de departe încât, în unele situaţii, au intrat în conflict cu politica externă oficială a „echidistanţei”. Un rezultat al acţiunilor dezvoltate de către ONG-uri a fost impunerea unor sancţiuni părţii greceşti a organizaţiei de voluntariat „Medici Fără Frontiere” pentru că violase principiile organizaţiei privind asistarea imparţială a victimelor de război. Importanţa masivă a sectorului terţiar şi a rolului ideologic în care este acesta îmbrăcat face din aceasta una din pilonii fundamentali ai factorilor de decizie politică, forţa dominantă de astăzi. Din cauză că voluntariatul face „munca murdară” în cadrul neoliberal, asumându-şi costurile sociale (materiale sau ideologice) ale acţiunilor de care statul neoliberal şi capitalul privat vor să scape, a devenit doar un mediu cu o valoare de folosire foarte ridicată în mâinile şefilor din ziua de azi. Folosirea ONG-urilor şi a voluntariatului are ca scop final impunerea păcii sociale şi a coeziunii sociale mainstream aşa încât şefii să fie capabili să obţină consensul social chiar şi în perioade de ascuţire a războiului social. În mod particular, putem spune că valoarea folosirii voluntariatului este: [1] muncă neremunerată În primul şi în primul rând înseamnă muncă neplătită. Munca voluntară este o relaţie de muncă mai mult sau mai puţin liberă care nu caută să schimbe sau să aibe un efect direct. Şefii şi statul neoliberal beneficiază de miile de ore de muncă voluntară la care contribuie mii de cetăţeni doritori. Munca gratuită include o varietate de servicii efectuate de subiecţi în sine în mod voluntar, fără a aştepta vreun schimb material de orice fel. Exemple de astfel de munci neplătite sunt multe: de la asistenţă în hosteluri şi în centre de reabilitare a consumatorilor de droguri, la participarea la acţiuni ale organizaţiilor de mediu, iniţiative anti-rasiste, iniţiative pentru protecţia consumatorului, etc. Mai mult, chiar şi companiile private au început să folosească munca voluntară pentru a-şi atinge scopurile în perioade de volum mare de cerere (!). Destul de des, statul neoliberal oferă renunţarea la taxe şi dă fonduri ONGurilor în schimbul muncii prestate. Asta permite şefilor să gestioneze surplusul de populaţie, care, din cauza destabilizării pieţei muncii, este şomeră. Consecinţele de bază ale acestei strategii este managementul şomerilor. Exemple de astfel de participări voluntare în programe sunt deseori adăugate la CV şi permit, teoretic, participanţilor să-şi găsească, ulterior, un loc de muncă pe piaţa muncii. [2] acoperirea slăbiciunilor statului neoliberal Statul neoliberal poate să acopere prezenţa deficitară a statului sau chiar absenţa totală a acestuia, exemple de astfel de forme de substituire a guvernării funcţionează cu munca voluntară a dependenţilor de droguri, a oamenilor fără adăpost, a prizonierilor, etc sau a multor asistenţi sociali, psihologi sau sociologi. Astfel, ia locul restaurării coeziunii sociale „FRACTURATE” cauzate de colapsul politicilor bunăstării.Transformarea descrisă la începutul textului a dus la o reconfigurare a solidarităţii sociale. Creşterea şomaşului şi a individualismului au dus la marginalizarea şi la ghettoizarea unei mari porţiuni a populaţiei. În acest moment voluntariatul intervine ca să umple „găurile” create de colapsul statului bunăstării. Voluntariatul este metoda prin care se absorb vibraţiile atacului neoliberal şi ajută la netezirea integrării celor marginalizaţi şi deposedaţi de către statul neo-liberal nedrept. Un exemplu de astfel de practici voluntare, cunoscut drept „veri anti-revoluţionare”, implementate în Franţa de la finele anilor ’80, după apariţia grupurilor de tineri semi-legale şi „transgresive” care aveau rolul de a reintegra tinerii marginalizaţi prin a-i pune să facă serviciu în folosul comunităţii în acţiuni caritabile. [3] supliment al politicilor de stat Voluntariatul este promovarea şi mainstreamizarea ideologiei şi a practicii voluntarului ca fiind o componentă subsidiară a politicilor guvernamentale. De exemplu, angajamentul a aşa de multe companii militare cu statul American în Iraq, companii care fie au un rol în pregătirea populaţiei locale în practici contemporane de securitate şi război, sau îşi asumă custodia şi siguranţa unor ţinte militare, confirmă colaborarea voluntariatului cu politicile externe de stat. Capitalul privat recunoscând semnele timpurilor lucioase ale activităţilor sale (care au un caracter militar în acest caz), întotdeauna cu acelaşi scop (de a face afaceri ca de obicei), este în concordanţă cu braţul militar al statului. Mai simplu, vorbim mai mult despre folosirea acestor umbrele sociale (sau o etichetă socială mai bună, „voluntariat”) dinspre capitalul militar privat şi statul american, cu scopul de a extrage consensul social necesar, mai degrabă decât aplicarea unei practici şi ideologii de voluntariat. �două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat [4] mascarea cauzelor reale Logica practicilor voluntare nu recunoaşte problemele ca fiind politice, ci mai degrabă ca fiind probleme ale „management”-ului crizei sistemului actual sau chiar ca „eşecuri” ale planificării guvernamentale sau „scăpări” ale opţiunilor „ultra-liberale”. De aceea strategia celor mai multe ONG-uri este să propună „soluţii” la problemele sociale sub forma consultanţei tehnice la nivel instituţionalizat, acesta permiţând statului neoliberal să prezinte voluntariatul ca o metodă de abordare activă a „problemelor sociale”. Ideologia voluntariatului camuflează orice legătură dintre aceste probleme şi altele mai mari, negând chiar existenţa relaţiilor capitaliste şi a capitalismului ca relaţie. Această ideologie re-politizează grupurile cele mai vulnerabile din punct de vedere social şi munca lor transformată în bun comun, astfel încât practica voluntariatului rămâne captivă logicii oferitului, prezentând-o ca pe singura opţiune la cerinţele colective şi a dezvoltării luptelor antagonice. AM GĂSIT UN MOD SIMPLU DE A-MI ÎMBOGĂŢI CV-UL AM GĂSIT UN MOD SIMPLU DE A FACE MAI MULT PROFIT. ÎMI PASĂ CU ADEVĂRAT DE CEI SĂRACI ŞI NEVOIAŞI NU MAI TREBUIE SĂ PLĂTESC PENTRU AJUTOR MEDICAL ŞI SOCIAL. CUNOSC OAMENI NOI ŞI INTERESANŢI ŞI AM OCAZIA DE A CĂLĂTORI CU O MOMEALĂ DE 1-2 BILETE GRATIS, ADICĂ, NICIUN COST, AM MULT MAI MULT PROFIT ŞI CELE MAI BUNE CREIERE ÎN SERVICIUL MEU. ÎMI PETREC TIMPUL LIBER AJUTÂND ŞI ÎNVĂŢÂND ÎMI FAC PRACTICA DE LA FACULTATE LA UN ONG ÎNTR-UN MOD ALTERNATIV SIMT CĂ SUNT PARTE DINTR-O COMUNITATE PROFIT, PROFIT, PROFIT. STUDENŢII ÎNVAŢĂ CUM SĂ FIE RĂBDĂTORI ŞI SĂ-ŞI OFERE SERVICIILE ŞI NU CUM SĂ-ŞI CEARĂ DREPTURILE. ESTE O COMUNITATE DE OAMENI PRODUCTIVI ÎN SERVICIUL MEU. [5] deconectarea problemelor de cauză şi iluzia apoliticului Practica voluntariatului nu este asociată doar carităţii deoarece scopul său nu este să ofere milă sau să ușureze durerea, ci să influenţeze și să facă parte activ din procesul de luare a deciziilor. Voluntariatul oferă deci, pe lângă sentimentul de apartenenţă la un grup și o identitate participanţilor, și posibilitatea intervenţiei în probleme individuale. Acţiunea directă e afișată de către mulţi voluntari ca răspuns la inerţie, la individualismul vieţii consumeriste și la valorile materialiste ale economiei de piaţă. Cu toate astea, principala ideologie din spatele voluntariatului este cea burghezdemocrată a participării la probleme sociale. Spre deosebire de căutările metafizice de genul spiritualităţii lăuntrice, introspecţiei și alte astfel de alte practici individualiste care sunt propuse de sistem ca refugiu în faţa oricărei forme de auto-învinovăţire, voluntariatul permite participarea activă atât a grupurilor de presiune cât și a abordărilor activiste, cu rol de exonerare pe baza îndeplinirii unei datorii sociale. Aici descoperim cea mai apolitică perspectivă asupra ideologiei activiste care motivează oamenii pe baza identificării emoţionale și a logicii maniheiste (politicienii „răi”, multinaţionalele „malefice”, oamenii „creduli dar buni”, etc.) care nu face altceva decât să camufleze și mai mult relaţiile de dominare și exploatare, în același timp golindu-le de orice orientare politică. Rămânând miopatic legată de abordarea părţilor din problemă în locul întregului, această ideologie încearcă să facă legătura între cauză și efect direct, fie prin lobby-ul pe lângă instituţii „răufăcătoare” și companii „periculoase”, fie prin folosirea unor căi legale (simple litigii judiciare, nu lupte). Aceste practici reproduc impresia deluzorie că soluţia este în primul și în primul rând implementarea și conformarea cu anumite reguli, chiar legi. Spre exemplu, „problemele de mediu” sunt de obicei puse sub umbrela „ecologiei”, fără vreo referire la dimensiunile politice și sociale mai largi, apoi li se dă forma implementării Protocolului Kyoto sau a folosirii unei tehnologii curate „alternative”, sau chiar iau forma unei probleme individuale (de ex. folosirea bicicletei în locul mașinii ca mijloc de transport). Practici care să ajute sistemul să depășească probleme pe care el însuși le-a creat. �două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat două-trei lucruri despre voluntariat [6] diviziuni noi, mai mult conservatorism Logica acţiunii directe, o componentă cheie a practicilor și ideologiei voluntariatului, atribuie un rol special participanţilor înșiși, și anume rolul de „voluntar”, adică cel mai avansat membru al societăţii, apărătorul drepturilor umane (liberale) și purtătorul celor mai progresiste idei și concepte. Concept ce nu face altceva decât să traseze noi diviziuni la nivel de acţiune: separare între cei care formează avangarda acţiunii directe și a luării de noi iniţiative și aceia care se presupune că sunt partea pasivă a societăţii. Fără îndoială, percepţia rolului specific al voluntarului în societate întărește conservatorismul și prezervă pasivitatea prin crearea iluziei că pentru fiecare problemă există un spe- cialist gata să-și ofere ajutorul, în timp ce restul lumii își poate continua liniștit viaţa. Simbolicul și spectaculosul acţiunilor multor voluntari ce-și doresc ca mesajul lor să fie auzit de către societate reproduce – cu toate că nu asta este intenţia lor – tocmai această percepţie, ducând la forme de acţiune clasificate ca sacrificare de sine și altruism, dar promovează și responsabilitate și consecvenţă deoarece scopurile pentru care luptă sunt complet separate de restul activităţilor lor zilnice. Semnificaţia ideologică a acestui fapt este înţeleasă foarte bine și exploatată de către șefii de astăzi, care se îngrămădesc să culeagă roadele muncii voluntarilor, prezentându-i ca pe niște „eroi”. Această aură eroică este cea care dă atractivitate voluntariatului în minţile celor din clasa de mijloc și a micilor burghezi, pe lângă încă un rând de trecut în CV-ul lor. Epilog A M ÎNCERCAT SĂ ANALIZĂM voluntariatul ca fiind un fenomen social şi istoric, ca fiind o condiţie derivată a conflictului unor forţe antagonice. Scopul nostru este – pe cât posibil – de a discuta dintr-un punct de vedere proletar (şi nu unul academic) despre:  Felul în care statul neoliberal a transformat voluntariatul în ceea ce este acuma;  Cum se traduce conceptul voluntariatului astăzi  Cine are de câştigat de pe urma voluntariatului. Cu certitudine nu suntem interesaţi să discutăm despre posibile soluţii sau ce „trebuie să facem” ca să ne fie viaţa mai bună, cu mai multă solidaritate şi mai puţin voluntariat, ci în primul rând, trebuie să învăţăm să analizăm şi apoi să discutăm. ...şi multe mulţumiri lui Cami BAZAT PE UN TEXT DIN REVISTA „CUTIA” (TΟ ΚΙΒΏΤΙΟ), NUMĂRUL 3, IUNIE 2005, GRECIA � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Două, trei lucruri despre voluntariat (2014) Subject The topic of the resource Am încercat să analizăm voluntariatul ca fiind un fenomen social şi istoric, ca fiind o condiţie derivată a conflictului unor forţe antagonice. Scopul nostru este – pe cât posibil – de a discuta dintr-un punct de vedere proletar (şi nu unul academic) despre: 1. Felul în care statul neoliberal a transformat voluntariatul în ceea ce este acuma; 2. Cum se traduce conceptul voluntariatului astăzi; 3. Cine are de câştigat de pe urma voluntariatului? Cu certitudine nu suntem interesaţi să discutăm despre posibile soluţii sau ce „trebuie să facem” ca să ne fie viaţa mai bună, cu mai multă solidaritate şi mai puţin voluntariat, ci în primul rând, trebuie să învăţăm să analizăm şi apoi să discutăm. Description An account of the resource Voluntari? Folositori. Cui? Creator An entity primarily responsible for making the resource Creiereală Source A related resource from which the described resource is derived https://creiereala.wordpress.com/suplimente/voluntariat/ Publisher An entity responsible for making the resource available Creiereală Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource aprilie 2014 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Cluj, 2014 2014 Cluj-Napoca Creiereală voluntariat https://anarhiva.com/files/original/01676a7d24df4c6535cc7886a914808c.pdf 3bc15e85a24531d06e9187124c78294d PDF Text Text two-three things we know about volunteerism two-three things we know about volunteerism two-three things we know about liberal framework, shouldering social costs (material or ideological) of actions that the neoliberal state and the private capital want to get rid of, it just became a medium with very important use value in the hands of the nowadays bosses. The use of NGOs and volunteerism has as ultimate purpose the imposition of social peace and the maintenance of social cohesion so that the bosses are able to elicit social consensus even in periods of sharpening of social war. Particularly, we can say that the use value of volunteerism is: [1] work without payment First and foremost it means work without payment. Voluntary work is an employment relationship more or less free which is not looking forward to a direct exchange or effect. The bosses and the neoliberal state reap today thousands of hours of volunteer work from the contribution of thousands of willing citizens. The free work includes a variety of services performed by the subjects themselves voluntarily, without the expectation of some material exchange. Examples of such work without payment are abundant: from offering assistance in hostels and rehabilitation centers for drug addicts and participation in environmental organizations, anti-racist initiatives, initiatives for the protection of consumers’ rights, etc. Moreover, even private companies have begun to rely on volunteering work to meet their needs during periods of high demand (!). Quite often, the neoliberal state offers tax exemptions and funding to NGOs in exchange for its volunteer work. This allows bosses to manage the surplus population, which due to the destabilization of the labor market, has been unemployed. Basic consequence of this strategy is the management of unemployment. Examples of such actions of voluntary participation in programs are often added to the CV and allow, supposedly, participants to find, later on, a job on the labor market. [2] coverage of the weaknesses of the neoliberal state The neoliberal state can inexpensively supplement the deficient presence of the state or even its complete absence, example of such a form of substitution of governmental functions with voluntary work of drug addicts, the homeless, prisoners, etc of many social workers, psychologists and sociologists. Thus, it takes place the restoration of the “fractured” social cohesion caused by the collapse of the welfare policies. The transformations described in the beginning of this text led to a reconfiguration of the forms of social solidarity. The rise of unemployment and of individualism led to the marginalization and the ghettoisation of large parts of the population. At this point volunteerism is intervening to fill in a “gap” the collapsed welfare state created. Volunteering is this way invited to absorb the vibrations of the neoliberal attack and to help smooth the integration of the marginal and the dispossessed of the unfair neo-liberal system. An example of such a voluntary practice, known as “anti-revolutionary summers”, implemented in France since the late ‘80s, after the rise of the semilegal and the “transgressive” acts of youth groups aimed at reintegrating the marginalized youth by making them serve for charities. [3] supplement of state policies Volunteerism is the promotion and mainstreaming of voluntary ideology and practice as a subsidiary component of government policies. For example, the commitment of so many military companies with the U.S. state in Iraq war field, companies that either have a role in training the local population in contemporary practices of security and war, or assume custody and safety of various military targets, confirms a collaboration of volunteering with the for- eign policy of the state. The private capital recognizing the signs of the times glosses its activities (that have a militaristic character in this case), always with the same purpose (doing business as usual), in consistency with the military arm of the state. More simply, we are talking more about the use of a social umbrella (or better a social label, “volunteerism”) from the private military capital and from the American state, in order to extract the necessary social consensus, rather than an application of voluntary practices and ideology. [4] masking the real causes The logic of voluntary practices does not see problems as political, but rather as problems of “management” of the crisis of the existing system or even as “failures” of government planning or “glitches” of the “ultra-liberal” options. That is why the strategy followed by most NGOs and voluntary organizations is to propose “solutions” to social related problems in the form of technical guidance at institutional level. This element is what allows the neoliberal state to present volunteering as a way to actively address the “social problems”. The ideology of volunteerism obscures any connection of these problems with others, omitting – ultimately – the very existence of capitalist relations and the awareness of capitalism as a relation. This ideology can turn – this way – to commons large groups of the most socially vulnerable part of the population, re-politicizing them in a way that this practice (of volunteering) remains captive to the logic of offering, presenting it as the one and the only answer in place of collective claims and the development of antagonistic struggles. [5] disconnection of the problems from their causes and the apolitical deception The practice of volunteers is not only associated with charity, because volunteering is not intended merely to offer pity or to ease the pain, but also to influence the progress and to take active part in decision-making. Thus, volunteering offers, apart from a sense of common belonging and an identity of the participants, the possibility of intervention in individual issues. The use of direct action is displayed by many volunteers as the answer to the inertia, the individualism of consumerist life and the materialistic values of the market economy. However, the basic ideological line of volunteering is primarily the bourgeois-democratic ideology of participation in social issues. Unlike a number of metaphysical searches such as the inner spirituality, introspection and other individualistic practices that are currently offered by the system as a refuge from any kind of guilt and remorse, volunteering allows the active participation of both pressure groups and activist kind of reactions, which operate exculpatory for volunteers on the basis of fulfilling a social duty. We discover right here, the most apolitical view of the activist ideology that motivates people on the basis of emotional identifications and manichaistic logics (the “bad” politicians, the “evil” multinationals, the “unsuspected but good” people, etc.) that are doing nothing else but to furthermore conceal the relations of domination and exploitation while emptying the contents of these relations of any practical political orientation. Staying this ideologically myopically wedded to address the individual, it tries to connect every action with a direct effect, either lobbying in various “harmful” institutions and “dangerous” companies, or through the use of various legalistic routes (court litigations - not struggles). These practices reproduce the misleading impression that the solution to the problems is first and foremost a question of compliance or implementation of some rules (if not laws). APRIL 2014 CLUJ-NAPOCA VOLUNTEERS? USEFUL. TO WHOM? For example, the “environmental problem” is usually firstly considered in the space of “ecology” without any reference to the broader political and social issues, then it is converted into a question of implementation of the Kyoto Protocol or the use of an “alternative” clean technology or even transformed into an individual choice (i.e. the use of the bicycle for inter-urban transportation). All these practices actually help further the system to conceal the problems it has itself caused. [6] new divisions, more conservatism The logic of direct action, a key component of voluntary practices and ideology of volunteering, assigns a very special role to the participants themselves. It assigns the social role of the “volunteer”, i.e. the most forwardlooking member of the society, the defender of human (liberal) rights and the record-keeper of the most progressive ideas and concepts. This concept that does nothing else than to set new divisions at the level of action, it creates divisions between those who form a special vanguard of direct action that take actions and initiatives and those who are supposedly a more passive part of the society. Undoubtedly, the perception of the specific role of the volunteer in a society further heightens the conservatism and preserves the passivity as long as it creates the illusion that for every problem there is a specialist at the right time that will be called to offer his help, while the others can continue their lives undistracted as they did before. The symbolic and spectacular type of actions of many volunteers who want to get their message across to the society reproduce – even though this is not necessarily their intention – precisely this perception, leading to forms of action classified as acts of self-sacrifice and altruism, but not ultimately promote responsibility, consistency and awareness because the purposes for which they are fighting are completely separated from their everyday practice/life. The ideological significance of this very fact is understood very well by the today’s bosses and therefore they run to reap the participation of volunteers in various activities by presenting them as “heroes”. That “heroisation” is what makes nowadays the voluntary ideology particularly attractive in the sensitive brains of many middle-class and petty-bourgeoisie, besides another line in the CV offered for a getting a better job. Epilogue W E TRIED TO ANALYZE VOLUNTEERISM as a social and historical phenomenon, as a derivative condition of conflicting, antagonistic forces. The purpose of this short text is – as possible – to lead to a discussion (either open or personal) from a proletarian (not academically) point of view about: 1. The way the neoliberal state transformed volunteerism in what we know nowadays, 2. How is volunteerism conceptualized nowadays, 3. Who takes advantage from the results of volunteerism. We are definitely not interested in discussing possible solutions or what we “must do” to make our life better with more solidarity and less volunteerism. First of all we must learn to analyze and then to discuss. ...and many thanks to Cami TWO-THREE THINGS WE KNOW ABOUT VOLUNTEERISM W E W IL L T RY TO A NA LY Z E volunteerism as a social and historical phenomenon, as a condition that derived as a result of the conflict between antagonistic forces. This way of perceiving things – and we deeply believe that – frees us from a unilateral understanding of the phenomenon, which, as such, is by definition wrong. Keep in mind that our analysis does not purport to be crowned with sociological laurels, which we also dislike. Our aim was – as far as possible – to offer a proletarian reading of the neoliberal form of the state that transformed volunteering in what we know nowadays in order to understand from a radical and critical position the almost inexistent opposition between the two. The welfare state is neither the result of some charitable initiatives to ensure the common good, nor just a tool of repression in the hands of the sovereign, but it is the result of a long process that is inextricably linked to workers’ struggles who were the ones that forced the ruling class to retreat (in order to fight back). Referring to both forms of the state, the welfare state and the neoliberal state, we should bear in mind the social relations. These relations arise through the conflict of antagonistic forces and express, in every moment, the dynamic equilibrium point of this conflict. This concept of the neoliberal state became institutionalized as an expression of bosses’ primacy in their clash with movements of social antagonism, while this expression also takes into accounts the assimilation of a large part of the radical criticism of social subjects in the form of the welfare state t hey rebelled against in the previous period. We c a n s e e t he t r a nsfor mat ion of t he welfare state (first in the countries of the western block) of the ‘60s-‘70s into the neoliberal state in its form during ‘80s-’90s until nowadays. In the former eastern block this change takes place a little later when the “communist” state (as the literal welfare state) will abruptly collapse, with the accolades, of its citizens. BASED ON A TEXT FROM THE MAGAZINE “THE BOX” (Το Κιβώτιο), ISSUE #03, JUNE 2005, GREECE �two-three things we know about volunteerism two-three things we know about volunteerism two-three things we know about [A] The transformation νew technologies First, the way of production in the western world is reconstructed around the pole of automation and informatics. A statistically significant variation of the importance of the tertiary sector (which becomes in the last thirty years, larger and larger), ie the sector of services, compared to the previous period, is a crucial part of this development. The new technologies (computers, robotics) become more and more valuable, as they function as a tool for even greater reduction of the human factor at work. In two ways: first by replacing human labor (what Marxists call reduction of the organic composition of capital), second by reducing the size of the contribution of the human factor in the production process. Think for example how the replacement of the cashier of the bank from an automatic money machine helps (apart from reducing production cost), to reduce the probability of error in the financial transaction. mechanization of work They are the same struggles of workers under the slogan of “refusal of work” (as was presented in the act of sabotage by stopping production, or production of defective parts, strikes, absenteeism from everyday work, etc), forcing capital to put machines that replace human labor in industry. It is the collectivization of resistance that creates communities of struggle and solidarity and the relatively favorable environment for their creation in the fordist model of production that has to be answered by making producers work individually in front of computers, isolated from one another. Or even forcing bosses to transform the production plan. A good example to understand the above mentioned is what Peugeot did in Sochaux, France. The department of the bodywork construction, which employed the most revolting workers and which required the cooperation of various groups of experts for its construction, was radically restructured once the automation was introduced. This section was not anymore based on the assembly line, but on some highly specialized workers who had to constantly change position to assemble some parts of the car body, while checking at the same time for possible mistakes. This restructuring, which started in the late ‘70s, broke the previous communities of struggle that had been created, threw the responsibility for mistakes on the workers’ shoulders by reducing the range of possibilities for sabotage, while surveillance of work became easier. metafordism Here we should make a parenthesis. There is a great debate in academic circles about the transition from the large factory units model with assembly lines (ie from Fordist production decades of 1930 until 1970), a model where the small flexible company dominates, which promotes the participation of workers in the production process, transforming their role from simple executive tools into participants in decisions regarding production. The Japanese production model first developed by Toyota, with skilled workers who could interrupt production flow whenever they found defects in the product, and repair on the spot without informing their superiors was considered so innovative that launches a break with the Fordist pattern of multiple hierarchies and scientific organization of labor in the traditional assembly lines. In conjunction with the development of just-in-time production and the change in overall philosophy of con- sumerism which was oriented to the individual person and not for the entire population, the “Toyotism” was supposed to form the core features a new production model that was named Metafordism. The element of greater workers’ participation in production is emphasized in every way in this model, which is supposed to be the main fact of productivity growth. Although there are many different aspects of this theory, all those are trying to accommodate the change in the forms of work that were introduced by the neoliberal form of state, in the logic of this transition. For example, it is considered that flexible specialization which is promoted today by the system is part of this transition. changes in working conditions Talking about the production process, we should rather talk about social relations that have work at their core. Work as a central capitalist value, installed in the eye of the storm of the transformations carried out by the neoliberal state. The Fordist working relations which ensured a relatively stable (with upward trend) income throughout the golden age of the welfare state is being challenged. In the beginning in the most technologically advanced sectors of production the permanency of the job is eliminated, as well as some standard features of the last few decades as the eight-hours-work and the insurance for pension and health. Work becomes flexible, uninsured, kinetic and temporary. “Work” is transformed into what is nowadays called “occupation”. However, the transformations at work do not stop there. The neoliberal regulations destroy most of the old social contracts between capital and labor of the past decades: for example, the working contracts become individualized, in the same company and between workers of the same hierarchical order are observed different levels of wages, salaries, different work schedules etc. The new economy was mainly based on reducing the cost of production and reproduction of labor power: wage and pension cuts, massive layoffs in companies during the process of their “technological” restructuring, cuts in the unemployment and other social benefits, etc. cultural crisis The changes in the social field are consistent with similar changes in the ideological field, which are equally important. Their importance lies in the fact that is not curtailed in the economic field. It has also to do with the cultural crisis, a crisis of production of new meanings from the system, which will replace the old values that have worn. And here is the point that shows the system’s ability to read carefully the culture behind the struggles and to decode and interpret them in order to make the correct conclusions from them and use them to its own advantage. That is why the ideology of the neoliberal state is developed in line with this certain spirit of controversy. fetishism of goods and individualism Consumption, for example, is being individualized. The massive consumer of the Fordist model who enjoyed a minimum of goods, the same with the rest of the population, is considered conformist and obsolete. The modern consumer ideology intensifies fetishism of goods (“your car is the one that fits your character”), enriching the explosion of the subjectivities of the past decades (personal autonomy, the right to diversity), through a process of their degeneration. The good old principles of capitalism about free will and equality of all on the market, got adapted to the new era: “Only the best can progress”, “equality in opportunities for taking initiatives”, etc. The “manager” is constructed based on these ideologies: the modern yuppie working hard for his company, ready at any time to adapt to the new social conditions, investing in social ascension. The protestant work ethic returns in a vampire dress in its rawest form. In the soft underbelly of the ideology of individualism, as on the arguments concerning the “arteriosclerotic” function of the welfare state (centralized, bureaucratic, non-functional), make their feast all the cut policies, or the abolition of all benefits (“why to pay for all the irresponsible who do not work but nevertheless want to eat, etc.”), which was introduced by the welfare state. This is because the neoliberal state privatizes responsibility: the cost must be borne by its citizens. In order for the British government to cut the unemployment benefits, Thatcher had to enlist the entire ideological weapons of neoliberalism, to exacerbate social contradictions within British society and to ally with that part of the petty bourgeoisie, which was scared by the radicalization of the people, because such radicalization would likely undermine the small privileges they were enjoying. But she also had to crush the glorious uprising of the British youth in 1981, and this took place neither with money nor with ideologies. It happened with the recruitment of each mechanism of the legal monopoly of violence the british state had. Similarly, in order to achieve the restructuring of the secondary sector, firstly they had to beat one of the most (traditionally) rebellious part of the industrial working class of Europe and the world: the miners. the new treaty The neoliberal project, both in its extreme form that was applied in the Anglo-Saxon countries, and in the social-liberal form that was applied to other major European countries (France, Germany, now Great Britain, Spain, Greece), tends to be a universal model of social organization in today’s era. It is characterized by a polarization of social contradictions: concentration of wealth in even fewer hands, intensity of social inequality in the western metropolises, massive unemployment rates that in other times would be prohibitive for the functioning of the system, marginalization of the entire social strata (layers). In these conditions the importance of the third sector is magnified as an essential component of the neoliberal form of the state. This area is supposed to occupy a space beyond the state and private initiative, a void space between these two, invested with an important role today. Of central importance to the development of this sector (materially expressed with the non-governmental organizations) is volunteerism, an ideology of participation in political and social life and “offer to other humans”, which radically differs from previous forms of participation in social life. [B] The origin of volunteerism and NGOs M OST INTELLECTUALS SHARE a simplistic view of things when they face the questions of the origin of volunteerism and of the NGOs. On the one side of this perception is the withdrawal of the old form of the welfare state and the redistributive welfare functions of the previous era and the need to bridge the gap created by this withdrawal (thesis of marxists), and on the other side the concept of enhancing citizens’ participation in public decisions, in development policies, in two-three things we know about volunteerism two-three things we know about volunteerism two-three things we know about taking measures for vulnerable people, in the environmental issues, even in foreign politics... (thesis of the neoliberals and social-liberals ). Despite any differences between these two ways of thinking is evident that they both agree, among other things, that the construction of voluntary ideology and of the third sector is top-down. But things are not so simple... and we will try to analyze the problem from a completely different point of view. We believe that it has been understood that the phenomena we analyze we perceive them as processes, being dynamic, in motion, not as static moments or situations. The ‘80s are the era of defeat and retreat for competitive subjects. This, combined with the desperation that drove a big part of the movement to the armed struggle, with the terrible repression that a big part of the competitive movement suffered, with the frustration and futility of the old political structures of the leninist type of political structures and also with the failure of the majority of the political subjects to explain the defeat, these will open new horizons to those political subjects who did not resign completely. If we make an attempt to describe those political subjects we would say that they highlighted the need (a very significant need being part of a competitive movement) that the denial and the doubt of the sovereignty and work should be consisted not only by negative (“freedom from” authority, i.e. sabotage) but also by positive features (“freedom for”, i.e. creating collectives). And that were those who the previous period had already tried to create competitive structures and overcome the strictly Marxist-Leninist type of a political movement. The doubt of the work ethic and representation, together with questions of what the traditional marxistleninist political movement meant, that either let their automatic solution for a post-revolutionary society or was postponed, it led to constructing structures within the context of a political movement as an attempt to overcome a leninist organizational model. The existence of a network of parallel structures within it, directly linked to the movement, added another different layer to the monolithic organization as it unfolded in this reality, one proposal being to resolve issues and problems. Still, it fueled the “social” with political characteristics (for example showing the political importance/aspect of almost any problem), but also the “political” with the social (again indicating for example the political solution that can be given to a problem). However, the structures that in the ‘70s were part of the antagonistic movement, in the ‘80s would become independent and afterwards will seek their participation as “civil society”. alternativism The ‘80s will be the era of alternativism’s bloom and of “freedom’s oases in the desert of capitalism”. A multitude of social structures that had inspired and had built a collective intelligence and imagination of thousands of people, structures that refused mediation of dominant institutions, the logic of profit, continued to grow and expand. Clinical and therapeutic communities (who wanted to overcome the authoritarian nature of the relationship between doctor and patient and the positivism of Western medicine), organizations for the defense of rights (of women, blacks, gays, immigrants, refugees, etc.) and networks of support and solidarity, intervention groups of action for a huge range of issues (from ecological to consumers’ rights), social centers (trying to recreate the community, especially in England), squats (for a radical conception of space and time and against the commercialized use of the habitat), libertarian schools and communes, artistic collectives etc. In addition to the abovementioned, however, the constitution of new collectives has already taken place within the social field with significant change: there was no longer an antagonistic movement. Within this antagonistic movement, all the above were highly important. What remained at the end was the retreat of the antagonistic movement and onslaught of the neoliberal state, in which all of the above acquire another -much different- meaning. assimilation Along with the above change it also happened what is called assimilation. Assimilation is not a process that takes place in some dark circles of intellectuals who get together to discuss what is useful for the development of capitalism. Assimilation is both a passive process of the antagonistic subjects and an active process of the same subjects, and we say this because most often the assimilation is perceived only as a passive process. In short, most often antagonistic subjects are assimilated, either because they are forced or because they are willing to (as they cannot find other solutions, or as they got defeated). In these circumstances of alternativism and assimilation takes place an important juncture. A juncture that happens when all these structures, institutionalizations and subjects therein seek their participation in what is called “civil society”. However, probably the most significant reason remains the inefficacy of their action. Their effectiveness in the ‘70s was the result of the effectiveness of the movement, so the lack of movement means to a degree the lack of effectiveness. Conclusion: the structures of the ‘70s that were part of the antagonist movement, in the ‘80s would become independent, and afterwards will seek their participation in “civil society”, which means a differentiation in character, in orientation, in action, in organizing, which means even more that just a renunciation of their previous antagonist features. examples In 1990 Bush stated: “People are the ones who have their role to make America a better place. It is the student who stays after school to help his classmate. It is the community leader who finds the money to build a station for the care of poor children... It is the volunteer who brings food in the homes of the elderly. And there are a thousand other bright spots for everyone who wants to contribute something. This is the greatness of America. My government’s ambition is to make these bright spots shine more than ever”. Already, since 1983 the issue of volunteering had become central to President Reagan with frequent references that people should take back into their hands what was once thought to be done voluntarily “through the kindness of their heart and a sense of community”. By volunteering, the neoliberal state perceives that there is a reservoir of labor that can be exploited to cover a part of its welfare policy without bearing the cost of this policy. Before closing this section, one last example, which summarizes as such, most of the processes above mentioned. The example is the policy of the Greek State towards immigrants. Until the ‘90s the Greek State had virtually no infrastructure and no immigration policy (for the very simple reason that there was no need). Today, 20 years later, there is an entire network of welfare policy for immigrants. How was this network set up? The whole immigration policy of the Greek State (or at least the immigration policy) is based mostly on the mentioned processes: healthcare is offered by NGOs as “Médecins Sans Frontières” and “Medecins Du Monde”, legal assistance by a leftist group of lawyers, food and clothing is offered by a range of charity organizations, housing by a number of hostels. Thus, the Greek State did something quite clever. It is not paying even an eurocent for immigrants as far as these are covered both by the NGOs and the “informal networks of social care”. so here we are… However, all the above should be found within those appropriate conditions in order to give us the result that we now call NGOs and volunteerism. Suitable conditions have one name: the neoliberal state. The cuts of the benefits and the slogan “citizens should pay the cost” will push and force many “businessmen” of social policy to run find volunteers (“citizens who are interested in the common good”). On the other hand, the ideological transformations that took place in the ‘80s, the serious crisis of the representation (unions, political parties, the crisis in many European communist parties) that created a vacuum in the representation and mediation and the wonderful era of “civil society” will get one to the already defeated requests of the ‘80s and they will transform them into “social participation”, “enrichment of the experience”, “activism”, “international sensitivities” etc. To sum up: volunteerism and NGOs were socio-historically created and are the direct product of social and class antagonism. In this creation process participants are both a part of the defeated antagonist subjects defeated of the ‘60s and ‘70s, and the neoliberal state that understands the value of using this thing. The degree of involvement of one or the other is different depending on the case and the particular characteristics of each society. [C] The use value of volunteering T HE THIRD SECTOR IS CURRENTLY one of the fastest growing sectors among the most advanced capitalist states. For example, only in the U.S., in the early ‘90s there were over 1.4 million non- profit organizations (!), while in England during the same period around 160,000 officially registered organizations. We observed similar expansion trends of the third sector in developing countries where there are registered more than 35,000 organizations out of which 20,000 are active only in Asia. Regarding Greece, the turning point for the development of NGOs was considered the war in Kosovo, when many voluntary organizations have supported the dictatorial regime of Milosevic by directing their humanitarian aid towards those Serbians they ethnically agreed with (i.e. Orthodox Serbs). This initiative of NGOs, not simply limited to humanitarian aid, they took the characteristics of active policy intervention, although to some extent they were supported by the Greek State and the Church. However, this created problems in the relationship between the Greek and the international bosses: especially in the case of Kosovo, some NGOs could be classified as the operational arm of the proSerbian public opinion, and went as far as to enter, in some cases, in conflict with the official foreign policy of “equidistance”. A result of the action developed by the NGOs was the imposition of sanctions on the Greek part of the voluntary organization “Médecins Sans Frontières” for violation of the principles of the organization on impartial assistance to victims of war. The huge importance of the third sector and the ideological role in which is dressed up makes it one of the most fundamental pillars of the policy makers, the nowadays dominant political force. Because volunteering makes the “dirty work” within the neo- � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Two-three things we know about volunteerism (2014) Subject The topic of the resource We will try to analyze volunteerism as a social and historical phenomenon, as a condition that derived as a result of the conflict between antagonistic forces. This way of perceiving things – and we deeply believe that – frees us from a unilateral understanding of the phenomenon, which, as such, is by definition wrong.Keep in mind that our analysis does not purport to be crowned with sociological laurels, which we also dislike. Our aim was – as far as possible – to offer a proletarian reading of the neoliberal form of the state that transformed volunteering in what we know nowadays. 2. How is volunteerism conceptualized nowadays, 3. Who takes advantage from the results of volunteerism. We are definitely not interested in discussing possible solutions or what we “must do” to make our life better with more solidarity and less volunteerism. First of all we must learn to analyze and then to discuss. Description An account of the resource Volunteers? Useful. To whom? Creator An entity primarily responsible for making the resource Creiereală Source A related resource from which the described resource is derived https://creiereala.wordpress.com/ Publisher An entity responsible for making the resource available Creiereală Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource april 2014 Language A language of the resource english Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Cluj, 2014 2014 Cluj-Napoca Creiereală english voluntariat https://anarhiva.com/files/original/ccf5f98172a614c6fe9cecdbbc16e64a.pdf 5a3091052a1347da86882e935257a5da PDF Text Text �� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Tirania lipsei de organizare Subject The topic of the resource Structuri formale si informale Caracterul elitismului Regimul de "star" Impotenta politică Principiile organizarii democratice Description An account of the resource Traducere autotext/16 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Jo Freeman aka Joreen Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură Jo Freeman Jo Freeman aka Joreen organizare Timișoara zine