5 10 56 https://anarhiva.com/files/original/fc9a76fea77b8eff5101500afd42e2d4.pdf 1cd57668e76e218b6762d3a37f510c69 PDF Text Text ������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Retragerea din societate Subject The topic of the resource O susținere revoluționară a refuzului marginalității și subculturii Description An account of the resource Traducere autotext/ 23 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Crimethinc Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură acțiune directă anti-capitalism Autotext broșură crimethinc revoluție subcultura Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/725bbb6f5dbd3491de1a492c8d8a5520.pdf 8a1f69475e7185ee4f89ff1488b25cb8 PDF Text Text ������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource O lume fără poliție Subject The topic of the resource Tactici pentru a dezvolta o societate fară de poliție Description An account of the resource Traducere autotext/ 11 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource aworldwithoutpolice.org Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură A.C.A.B. Autotext broșură police poliție Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/5d53f8e3d8f305d50c3fc423c6a05199.pdf 4c6b7b3b11b2c2ad765456190a1ed16e PDF Text Text ������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Împotriva falselor comunități ale capitalului Subject The topic of the resource Comunicare și dezvoltare tehnologică Description An account of the resource Traducere autotext/ 11 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource autotext Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură anti-capitalism Autotext broșură capitalism comunicare Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/e7839e09e3c50749a71beeb8c4208931.pdf 4520187b2c4772809cadd929f10a0565 PDF Text Text ����� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Reforma Școlii Subject The topic of the resource Educație libertară, Ferrer Description An account of the resource Traducere autotext, Francisco Ferrer/ 7 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Francisco Ferrer Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură educație libertară Francisco Ferrer școli Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/429ccea9d82f8953e5970f8f8386c35b.pdf 764f0bdac5c272185eef0c01bc6242f3 PDF Text Text ����� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Importanța socială a școlii moderne Subject The topic of the resource Educație libertară, educație sexuală Description An account of the resource Traducere autotext/ 5 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Emma Goldman Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură educație libertară educație sexuală Emma Goldman Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/8f0f7e2300fbed4eb216f4213b5b56bc.pdf 344a34d00dc0b75920246e4eac3d1dcd PDF Text Text ����� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Copilul și dușmanii lui Subject The topic of the resource Educație libertară Description An account of the resource Traducere autotext/ 5pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Emma Goldman Source A related resource from which the described resource is derived Autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură educație libertară Emma Goldman Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/e0102e87e36f1b0e4945a4a8b7c4c47d.pdf b783c3543e851b7f4a79484e2b9672ee PDF Text Text ������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Fără școli Subject The topic of the resource Educație libertară Description An account of the resource Traducere autotext/7 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Colin Ward Publisher An entity responsible for making the resource available Autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură Colin Ward educație educație libertară Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/ed86f74e07be6d7241d38ec26a8bd313.pdf f26bafd80b662ab8f41d0017de397962 PDF Text Text ������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Către cea mai queer dintre insurecții Subject The topic of the resource Criminal queers Description An account of the resource Traducere autotext/ 7pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Mary Nardini Gang Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură anti-asimilationism Autotext broșură Mary Nardini Gang Queer Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/7494e2f1a62fda9c20d428d898a1d4f5.pdf ca57d802b2790450be82d8156c6b4d21 PDF Text Text �… într-un fel sau altul, oamenii au trăit întotdeauna în preajma poveştilor, iar cei care aveau talentul de a le spune erau trataţi cu respect şi deseori cu o anumită prudenţă. dar pe măsură ce mitul progresului şi al separării noastre de natură a pus din ce în ce mai mult stăpânire pe modul nostru de gândire, am început să negăm rolul pe care îl au poveştile în conturarea lumii, să le refuzăm puterea, considerându-le cumva depăşite, copilăreşti, prea primitive pentru omul „nou”. locul lor a fost luat de povestea autoritară a civilizaţiei, o poveste construită în jurul genialităţii noastre ca rasă aleasă, unică, indestructibilă, cu drepturi depline asupra naturii înconjurătoare; de poveştile serioase pentru „oameni mari” spuse de geneticieni, economişti, bancheri magicieni, lideri de corporaţii, politicieni, gânditori conceptuali care se autoproclamă ca fiind liber-cugetători; de poveştile obscen de stridente livrate de literatura dominantă, de televiziune, publicitate, filme, jocuri video pentru a ne distrage atenţia de la ceea ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru. şi uite aşa ne-am trezit prinşi în ritmul unor naraţiuni spuse şi impuse de alţii. şi ceea ce face ca aceste poveşti să fie şi mai periculoase este faptul că am uitat demult că sunt doar atât, nişte poveşti. aşa că la vreme de „criză”, e vreme şi pentru poveşti noi pe care să le căutăm împreună şi în ciuda izolării noastre imaginate, deoarece rădăcinile deznodământului se află în poveştile pe care ni le spunem singuri. prin poveşti putem crea o altă realitate; putem încerca să ieşim din bula umană artificială în care trăim şi să rupem ritmul impus de alţii. prin poveşti elementare, bine prinse în timp şi spaţiu şi ai căror autori nu se pierd în elaborarea de noi teorii şi ideologii plictisitoare şi irelevante. prin poveşti tari puse în cochilii şi mai tari – în cărţi pentru sfârşitul lumii pe care o ştim şi pentru ce va urma după. … -2- �Cuprins Introducere 1. Copii şi Părinţi 2. Copiii şi Şcoala 3. Copiii şi Sănătatea 4. Copiii şi Pieţele 5. Copiii ca Adulţi 6. Concluzie: Copiii şi Viitorul ilustraţii: kaos naveta -3- �Introducere „Moartea unui şobolan” a fost un film de scurt metraj realizat de studenţi din Paris în 1968. În film, un lanţ de relaţii autoritare duce de la un muncitor care este hărţuit de către şeful lui la moartea unui şobolan, legătura dintre cele două evenimente fiind dată de o soţie abuzată, de un băieţel şi de o pisică. Fiecare verigă din lanţul opresiunii, umană sau animală, caută un mod de eliberare a frustrării generate de neputinţă şi singurul mod de eliberare disponibil este cel de a se întoarce împotriva celor mai slabi decât propria persoană. Muncitorul ţipă la soţia lui care la rândul ei ţipă la băieţel care loveşte pisica care la rândul ei omoară şobolanul. Precum o fabulă a societăţii moderne, „Moartea unui şobolan” a relatat o poveste obişnuită, o poveste care este acceptată, într-un fel sau altul, de toate segmentele de opinie. Temerile „micului om” şi ale femeii sunt binecunoscute; şi sunt în mod frecvent abordate de tot felul de politicieni profesionişti sau activişti din grupuri de presiune. Întotdeauna există, sau cel puţin aşa se pare, cineva dispus să vorbească în numele celor oprimaţi, să îi organizeze şi să le dea cel puţin iluzia că pot obţine un grad de control asupra propriilor lor vieţi. Sindicatele, Mişcarea Feministă sau Frontul de Eliberare a Animalelor ar fi putut toate să ofere o cale de ieşire pentru nefericiţii din „Moartea unui şobolan”. Pentru toţi, cu excepţia băieţelului. Dacă presupunem că părinţii lui nu l-au maltratat şi că mergea la şcoală în mod regulat, atunci băieţelul ar fi găsit câţiva aliaţi în lupta lui personală. Nemulţumirile lui ar fi fost, cel mai probabil, ignorate ca fiind plângeri copilăreşti sau i s-ar fi spus că aşa stau lucrurile, că fac parte din procesul de maturizare, că părinţii lui făceau doar ce era mai bine pentru el sau, justificarea fundamentală folosită de către adulţi, şi anume „mie acest lucru nu mi-a făcut niciodată vreun rău”. În societatea noastră, copiii sunt în general un grup care tace, un grup ale cărui nevoi şi dorinţe sunt stabilite în totalitate de către adulţi. În fiecare etapă, adulţii caută să modeleze copiii după priorităţile unei lumi străine, ale unei lumi a adulţilor. Bebeluşul trebuie să fie învăţat cu o „rutină”, copilul trebuie „disciplinat”, trebuie găsit, cât mai curând posibil, un loc la grădiniţă sau la creşă, trebuie integrat în unsprezece sau chiar în mai mulţi ani de educaţie obligatorie. Protestele copilului sunt primite cu puterea autoritară a adultului care este, în cele din urmă şi de obicei, bazată pe constrângerea fizică. Dar există şi o justificare, deoarece nu toţi adulţii sunt mulţumiţi cu formula „Pentru că îţi spun eu să”, în locul căreia copilul poate fi informat în suferinţa lui sau a ei că „Este pentru binele tău”. O astfel de abordare provine dintr-un refuz de a trata copiii ca având un statut egal şi drepturi egale la fel ca orice adult. Diferenţa esenţială dintre un adult şi un copil este una de timp şi experienţă, dar dincolo de asta nu există nicio diferenţă. Puţini adulţi ar accepta ca un adult cu mai multă experienţă, de exemplu în ceea ce priveşte educaţia, să fie tratat cu considerabil mai mult respect decât un adult cu mai puţină experienţă şi totuşi, această perspectivă este regulă în ceea ce îi priveşte pe copii. În consecinţă, vieţile copiiilor sunt marcate de un grad ridicat de neputinţă. Şi, spre deosebire de adult, copilul are puţine ocazii să îşi exprime sentimentele lui sau ale ei sau să aleagă orice altă opţiune în afară de cea a existenţei neîntrerupte sub controlul -4- �părinţilor, profesorilor sau a asistenţilor sociali. Lovirea pisicii pur şi simplu nu oferă chiar aceeaşi eliberare ca cea oferită de către o acţiune întreprinsă împreună cu sindicatul tău, adeziunea la Mişcarea Feministă sau de către oricare alta dintre căile de ieşire ale adultului. Totuşi, răzbunarea copilului este la îndemână, deoarece copilul este tatăl sau mama adultului şi, într-o zi, el sau ea va avea sub control copii şi poate şi alţi oameni. Modul în care tratăm copiii este atât o evidenţiere, cât şi un simptom al societăţii noastre şi acesta este argumentul central al acestei cărţi. Constrângerile exercitate asupra adulţilor de către societatea noastră industrială generează tensiuni care validează negarea sistematică şi moştenită a copilăriei. Acea negare neîntreruptă a dreptului fundamental al copilului de a fi el însuşi sau ea însăşi agravează la rândul ei ierarhia autorităţii şi a opresiunii care ne caracterizează vieţile în Marea Britanie la sfârşitul secolului XX. Dacă vrem să confruntăm societatea în care trăim şi să începem să creăm o lume mai paşnică, mai fericită şi mai sănătoasă, atunci trebuie să începem de la bazele societăţii, cu bebeleşul, cu copilul. -5- �1 Copii şi Părinţi -6- �Până nu demult, părinţii nou-născuţilor erau sfătuiţi să îşi familiarizeze copilul cu o rutină strictă. Copilul trebuia să fie trezit la o oră fixă, trebuia să fie acompaniat la joacă la o oră fixă, trebuia să fie hrănit şi schimbat de scutece la momentul „potrivit” şi trebuia culcat la o oră fixă. Toate activităţile neprogramate erau interzise, inclusiv calmarea copilului atunci când plângea. Acest regim rigid era creat pentru a preveni controlul nou-născutului asupra vieţii mamei; să fii dominat de un ceas era, se pare, mai acceptabil decât să fii dominat de către un bebeluş. Părinţii care aveau succes, părinţii „buni” erau cei care reuşeau să impună un astfel de regim asupra copiiilor lor cât mai curând posibil. Chiar dacă există câţiva experţi care ar recomanda categoric o astfel de abordare şi în prezent, moştenirea lăsată de îngrijirea copilului conform unui program prestabilit rezistă. Cele trei sfere în care această moştenire este foarte fermă în ideile răspândite despre îngrijirea copilului sunt educarea bebeluşului în privinţa plânsului, dormitului şi mersului la oliţă. Puţini sunt cei care, deveniţi părinţi pentru prima oară, nu au primit sfatul că un copil poate fi lăsat să plângă, pentru că în curând va învăţa că plânsul nu duce nicăieri. Deseori acest sfat este dat în legătură cu somnul. Să laşi un bebeluş să plângă în pătuţul lui, unde a fost aşezat cu ordinul de a adormi este considerată o tactică normală. În mod asemănător, părinţii îşi dau deseori toată silinţa să îşi înveţe copilul cu mersul la oliţă şi un succes timpuriu în această privinţă este un motiv de mândrie foarte preţuit în multe grădiniţe. Ca de obicei prin folosirea unei strategii care este, în esenţă, în interesul părinţilor, un copil educat rapid să meargă la oliţă este perceput ca fiind un copil avansat în timp ce un copil care iese mai greu din scutece este perceput ca fiind un copil încet în general. La fel ca în cazul tuturor celor care se află într-o poziţie de control asupra vieţii altora, cei care deţin puterea caută să îşi justifice propriile interese ca fiind în interesul şi pentru bunăstarea celor lipsiţi de autoritate. Un exemplu al acestei abordări coercitive a bebeluşului şi a copilului poate fi găsită în scrierile doctorului Christopher Green, medic pediatru consultant şi director al Departamentului pentru Dezvoltarea Copilului din cadrul Spitalului pentru Copii Royal Alexandria din Sydney, Australia. Este un colaborator frecvent al ziarului Australian Women’s Weekly şi autorul cărţii Toddler Taming, A Parent’s Guide to Surviving the First Four Years care s-a vândut în peste 350.000 de exemplare în Australasia înainte de a fi publicată cu succes în Marea Britanie. Abordând problemele legate de somn, Dr. Green recomandă o disciplinare progresivă a bebeluşului sau a copilului care nu adoarme, bazată pe alinare condiţionată şi violenţă. În cazul copilului care plânge în timpul nopţii, Dr. Green recomandă ca acesta să fie lăsat să plângă până în jur de 10 minute şi apoi să fie mângâiat până se calmează de tot, apoi să fie lăsat singur; accesele ulterioare de plâns ar trebui să fie întâmpinate cu perioade şi mai lungi de timp în care copilul să fie lăsat să plângă. Dacă bebeluşul continuă să plângă mai mult de o oră, atunci ar trebui să îi fie administrat un sedativ. Reţeta prescrisă de doctorul Green în cazul copilului care refuză să meargă la culcare este chiar şi mai drastică. Există trei opţiuni în acest caz: 1. 2. să stai cu el în camera lui să-l plezneşti scurt sau -7- �3. să foloseşti şmecheria cu legatul clanţei de la uşă.1 În esenţă, părintele este sfătuit ca, în cazul în care violenţa nu dă rezultate, singura soluţie este de a lega clanţa de la uşa dormitorului copilului, în aşa fel încât copilul să o poată deschide câţiva centrimetri, dar nu suficient de mult ca sa iasă din cameră. Încă o dată, dorinţele şi motivele părintelui predomină, cele ale copilului sunt secundare şi, dacă urmezi sfaturile cu privire la plâns/sedare/violenţă/detenţie, sunt irelevante. Dr. Miriam Stoppard, scriitoarea de origine britanică foarte populară şi prolifică care abordează tematici legate de copii este, din fericire, cu mult mai înţelegătoare faţă de situaţia copilului. Totuşi, chiar şi în cazul acestei experte, violenţa este acceptată ca fiind o metodă justificată ce poate fi folosită în creşterea copiiilor. În timp ce avertizează cu privire la existenţa anumitor limite în cazul lovirii, ea acceptă totuşi folosirea ei. În Your Baby, Dr. Stoppard scrie: Simt că, în cazul în care relaţia obişnuită cu copilul tău este bună şi iubitoare, o plesnitură scurtă în momente de supărare, chiar şi atunci când încă eşti supărat, va face doar puţin rău. Acest lucru va avea un efect mult mai direct decât o explicaţie difuză şi întreaga problemă poate fi rapid scoasă din discuţie.2 Unul dintre cele mai clare indicii cu privire la perspectiva societăţii asupra copiiilor poate fi văzut în această abordare a violenţei. Societatea ar interzice unei persoane private să pleznească o altă persoană care a înfuriat-o şi, totuşi, permite acest lucru atunci când este vorba de un adult care plezneşte un copil. În plus, cum ar fi arăta totuşi o pleznitură (cu alte cuvinte, o lovitură sau un atac) atunci când „încă eşti furios”? Acceptând negarea raţionalităţii pe care o reprezintă violenţa, observăm că părintele nu ar trebui să simtă nevoia de a explica de ce este furios (şi nici nu i se permite copilului să îşi explice acţiunile). Şi la urma urmei, ca şi-o consolare pentru sensibilitatea adultului, „întreaga problemă poate fi atunci rapid scoasă din discuţie”, probabil de către adult, dar cum rămâne cu consolarea copilului? Abordării prin constrângere pentru obţinerea controlului asupra copilului îi este dată denumirea generală de „disciplină”. Bebeluşul şi copilul sunt percepuţi ca având nevoie să fie disciplinaţi încă din primele lor zile de viaţă. Copiii cei mai mici sunt văzuţi ca fiind „încăpăţânaţi”, „autoritari” şi „solicitând atenţie şi efort”. Încă de la început, grija şi dragostea părintească sunt temperate de către o dorinţă de a controla; într-adevăr, mulţi părinţi văd folosirea constrângerii ca fiind o dovadă de „dragoste” faţă de copiii lor. Este de prisos să spunem că această dragoste prin constrângere coincide foarte bine cu nevoile părinţilor. Originile creştine ale acestei perspective sunt foarte clare.Teologia creştină vede copiii ca fiind născuţi în păcat, ca fiind păcătoşi de la început, o dovadă a prezenţei diavolului, cu origini chiar în căderea din rai a omului. În plus, Dumnezeul Creştin este văzut ca un tată care îşi pedepseşte poporul pentru binele acestuia şi potrivit criteriilor lui de necunoscut. Dumnezeul din Vechiul Testament i-a poruncit lui Abraham să îşi ucidă propriul fiu, Issac, în timp ce Dumnezeul din Noul Testament l-a întrecut pe primul şi l-a avut pe propriul său fiu crucificat. Poate creştinismul a încetat să mai fie o religie 1 2 Dr. C. Green, Toddler Taming, Doubleday, Sydney (1984), ediţia 1989, p.97. Dr. Miriam Stoppard, Your Baby, Peerage Books, London (1985), p.159. -8- �larg răspândită în Marea Britanie, dar efectele sale sunt încă printre noi; la fel cum sunt şi doctrinele strâns înrudite ale Islamului şi Iudaismului. Aici, moştenirea cheie este cea potrivit căreia copilul trebuie făcut să se conformeze priorităţilor părintelui, copilul este cel care trebuie să fie învinovăţit pentru nevoile sale care se dovedesc a fi problematice pentru părinţi; fie că acele nevoi reprezintă nevoia de alinare şi companie noaptea târziu, fie dorinţa de a încerca să facă lucruri de unul singur, chiar dacă asta duce la desenatul pe peretele dormitorului sau scoaterea din pământ a plantelor din grădină. Majoritatea părinţilor acceptă, fără să se gândească, părerea conform căreia nevoile copilului sunt limitate de către cele ale adultului. Dar de ce ar sta lucrurile aşa? Responsabilitatea pentru naşterea copilului este doar a părinţilor, copilul nu are nimic de zis în legătură cu apariţia lui pe lume sau cu privire la alegerea făcută de părinţii lui. Copilul nu îşi creează poziţia sa de dependenţă. O abordare libertariană a libertăţii pune accent pe faptul că individului trebuie să i se acorde responsabilitatea pentru propria lui sau ei viaţă, pe faptul că alţii nu pot decide pentru şi în locul individului liber. Dar există şi un alt aspect cu privire la această libertate: individul trebuie să îşi asume responsibilitatea pentru acţiunile lui sau ale ei. O societate fără o formă de guvernământ nu ar fi o societate fără ordine, deoarece asumarea responsabilităţii pentru propria viaţă înseamnă asumarea responsabilităţii pentru participarea proprie în societatea umană. Un individ liber trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru propriile lui sau ei acţiuni şi să nu se aştepte de la alţii să îşi asume această responsabilitate care este doar a individului în sine. În mod similar, afirmaţia că părintele poate continua să nu ţină seama de nevoile emoţionale, psihologice şi imaginative ale copilului este o afirmaţie falsă. Copilul are dreptul să pretindă de la părinte ca acesta să îşi asume responsabilitatea pentru crearea şi, de aici încolo, pentru primii ani ai unei alte vieţi. Copiii au dreptul să pretindă dragoste necondiţionată din partea părinţilor lor şi nu un program de disciplinare care va modela copilul conform cerinţelor şi priorităţilor adultului şi, prin extensie, ale societăţii industriale. Părinţii şi-au exercitat liberul arbitru pentru a crea copilul, pentru a avea o familie; copilul are dreptul să ceară părinţilor să îşi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor libere. Greutatea, dacă există aşa ceva, trebuie să cadă nu în sarcina copilului, ci a părinţilor. Dacă teologia creştină oferă o ideologie pentru opresiunea copilului, atunci condiţiile sociale şi economice au fost cele care au stabilit întotdeauna soarta finală a copilului. Chiar înainte ca revoluţia industrială să transforme faţa Marii Britanii, nevoia de a subzista a determinat rolul copilului. În Marea Britanie agrară, copiii luau parte la economie de la o vârstă timpurie, curăţând câmpiile împreună cu femeile pe perioada recoltelor sau, precum tânărul William Cobbett, îşi începeau anii de muncă lucrând ca şi sperietori de ciori. Copiii participau la greutăţile părinţilor încă de la o vârstă fragedă, dar ei luau parte şi la varietatea anului agricol. Obiceiul folosirii copilului ca forţă de muncă a fost dus şi în epoca industrială şi reformele guvernamentale timpurii care erau îndreptate în direcţia reducerii muncii copiiilor în minerit şi fabricare s-au dovedit a fi foarte nepopulare în rândurile părinţilor ai căror copii erau o sursă preţioasă de venit. În prezent, copilul în vârstă de patru ani nu merge în mină împreună cu tatăl său să opereze trapele, dar el este încă constrâns, precum sunt şi mama şi tatăl lui, de cerinţele economiei. Dr. Christopher Green a petrecut atât de mult timp testând măsuri de disciplinare a somnului precum cea a „şmecheriei cu funia”, deoarece copii care nu -9- �pot dormi înseamnă părinţi obosiţi atunci când le sună alarma pentru a se trezi şi pregăti pentru muncă. Realitatea este că priorităţile părinţilor care duc la atât de multă constrângere şi violenţă folosite împotriva copiiilor nu sunt de fapt priorităţile părinţilor, ci cele impuse de muncă. Trezirea în miez de noapte pentru o oră de joacă cu maşinuţele ar putea la fel de bine să fie foarte distractivă şi un mod grozav de a forma o legătură cu copilul tău, dar nu poţi să faci asta dacă trebuie să pleci la birou la ora 8 dimineaţa. În mod similar, impulsul de a acomoda copilul cu rutina gradiniţei are foarte mult de-a face cu eliberarea ambilor părinţi pentru muncă sau pentru cumpărături la magazinul universal sau pentru a face munci casnice; cu toate că, încă o dată, o astfel de strategie este considerată a fi spre binele şi interesul copilului. Pentru mama obosită este irelevant dacă fetiţa ei de 2 ani vrea să stea în pijama şi să se joace acasă sau nu vrea să meargă deloc azi la grădiniţă sau nu vrea încă să meargă. Este o situaţie dificilă, mama cere supunere acum, grădiniţa o cere, nevoile economice ale familiei şi societatea o cer şi ele. De fapt, priorităţile părintelui sunt priorităţile societăţii industriale. Bebeluşii şi copiii sunt în general percepuţi ca având nevoie să fie „disciplinaţi”, scopul fiind acela de a obliga copilul să se conformeze nevoilor înţelese ale părintelui. În urmărirea acestui scop, majoritatea părinţilor şi experţilor văd folosirea violenţei şi a constrângerii ca fiind perfect acceptabilă, chiar dacă puţini dintre ei ar accepta ca o astfel de strategie să fie aplicată adulţilor de către alte persoane private. Copilul este văzut ca fiind, în egală măsură sau chiar mai mult decât atât, responsabil pentru condiţiile lumii adulţilor, chiar dacă întreaga responsabilitate pentru existenţa copilului o poartă adulţii; copilul este nevinovat. Părintele vede copilul ca fiind supus priorităţilor părinţilor care anulează importantele nevoi emoţionale, psihologice şi imaginative ale copilului. De fapt, părintele este constrâns, în mare măsură, de cerinţele societăţii industriale; priorităţile părintelui care încurajează un astfel de tratament coercitiv asupra copilului sunt, în realitate, priorităţile sistemului. Sistemul nu este orientat spre nevoile grupului familial şi, prin urmare, nevoile copilului nu sunt de primă importanţă. - 10 - �2 Copiii şi Şcoala - 11 - �Una dintre veşnicile probleme politice este educaţia. Anii ’80 şi începutul anilor ’90 au fost martorii instituirii de către guvernul Conservator a unei serii de iniţiative care erau probabil îndreptate spre îmbunătăţirea standardelor din şcolile din Marea Britanie: colegiile tehnologice urbane, autonomie faţă de autorităţile administrative locale, noi examene pentru categoria de vârstă de 16+, programul naţional de studii, testările, ca să nu mai menţionăm şi încetarea drepturilor profesorilor de a negocia salariile şi mişcările în direcţia finanţării centrale. Succesul acestor măsuri, chiar şi în ochii guvernului, a fost discutabil. Colegiile tehnologice din oraşe au refuzat hotărât să se înfiinţeze şi în suburbii, iar sectorul privat şi-a păstrat distanţa obişnuită faţă de domeniul educaţiei, preferând intervenţia statului în această sferă, ca şi în multe altele. Introducerea Certificatului General de Educaţie Secundară în Anglia şi Ţara Galilor şi a Clasei Elementare Standard în Scoţia împreună cu cerinţele Programului Naţional de Studii a adăugat noi greutăţi pentru profesori. Creşterea cantităţii de muncă şi declinul constant în valoarea relativă a salariilor profesorilor au ajutat la demoralizarea profesorilor şi au redus rezerva de potenţiali profesori. În mod previzibil, Partidul Laburist şi-a însuşit toate aceste probleme şi a promis recent că, dacă va câştiga în alegerile următoare, atunci va face „Marea Britanie să devină cea mai bine educată ţară din Europa.” Cu toate acestea, ei nu au promis să schimbe natura sistemului de educaţie britanic, ci doar cantitatea. Într-adevăr, Partidul Laburist a sprijinit, de exemplu, ideea Programului Naţional de Studii, făcând propunerea de a consolida aplicarea acestuia, chiar şi în domeniul educaţiei la domiciliu, domeniu care anterior era scutit. Dacă cele două principale partide politice sunt în dezacord cu privire la detaliile şi cantitatea educaţiei şcolare în Marea Britanie, ele nu sunt în dezacord cu privire la analiza lor asupra rolului şi scopului educaţiei. Atât Laburiştii, cât şi Conservatorii sunt îngrijoraţi că randamentul industrial relativ scăzut al Marii Britanii în comparaţie cu cel al principalilor săi rivali provine dintr-o luare de măsuri educaţionale care nu sunt la înălţime. Guvernul a făcut un mare spectacol când în 1990, pentru prima oară, rata celor care nu au abandonat şcoala a crescut cu peste 50%. Ni s-a spus că acest lucru era dovada faptului că Marea Britanie începea să se apropie de ratele foarte ridicate de şcolarizare din ţări precum Germania. Şi Japonia este văzută ca un rival comercial ale cărui practici educaţionale pot avea relevanţă pentru şcolile din Marea Britanie. În mai 1991, Secretarul pe probleme de educaţie, Kenneth Clarke, a întreprins o vizită de documentare în Japonia pentru a vedea dacă „succesul” lor în sala de clasă oferea directive pentru propriile reforme ale d-lui Clarke; acea vizită venea în urma unei vizite anterioare în Japonia întreprinsă de d-na Thatcher în cursul căreia aceasta a fost darnică cu laudele la adresa sistemului de educaţie de acolo. Mesajul adresat Marii Britanii de către ambele partide politice este clar: dacă dorim să intrăm în competiţie, atunci trebuie să garantăm faptul că şcolile noastre oferă pregătirea necesară pentru muncitorii de mâine. Această obsesie legată de relaţia dintre eficienţa economiei naţionale şi învăţământ nu este ceva nou. De fapt, ea se află chiar în centrul experienţei legate de învăţământul modern. La fel cum starea şocantă de sănătate a potenţialilor recruţi pentru războiul Boer a determinat guvernele următoare să îmbunătăţească măsurile legate de sănătate în Marea Britanie, tot aşa temerea în legătură cu rivalitatea economică (Germania fiind principala grijă în ultima perioadă a secolului nouăsprezece, ca şi acum) a împins guvernul să raţionalizeze şi să standardizeze educaţia primară la - 12 - �scară naţională, începând cu Decretul pentru Educaţie Primară din 1870. Înaintea acestui decret, măsurile educaţionale fuseseră un teren minat de cerinţe cu caracter religios aflate în competiţie una cu cealaltă, deoarece dizidenţii şi bisericile oficiale se luptau să primească sprijin din partea statului pentru noţiunile lor de educaţie care difereau, lupta lor fiind mai degrabă una de rivalitate religioasă decât una de natură economică. Dar chestiunile laice au avut câştig de cauză şi au devenit tema principală; după spusele istoricului E.J.Feuchtwanger: Panica în legătură cu pierderea poziţiei de lider în domeniul industriei şi tehnologiei care a fost o temă atât de persistentă pentru următoarea jumătate de secol, începea să se facă auzită (în anii 1860) şi deficienţele la nivel de învăţământ, în comparaţie cu alte ţări, erau printre neajunsurile care primeau atenţie.3 Obsesia privind legătura dintre învăţământ şi eficienţa economică era o temă dominantă şi în cazul celor cu vederi de stânga. Oameni precauţi precum Sydney and Beatrice Webb şi H.G.Wells vedeau „Eficienţa” ca fiind principalul criteriu după care învăţământul ar trebui să fie judecat şi măsurat. Exista şi există un alt aspect al învăţământului care pune la încercare minţile guvernelor şi a celor care ar forma guverne sau o politică directă de învăţământ. Şcolile sunt văzute ca fiind cea mai eficientă formă de a imprima valori dominante în cetăţenii zilei de mâine. Acest lucru nu este doar o faţetă a învăţământului şi politicii destinate tinerilor în ţări precum Germania din timpul lui Hitler sau cele modelate după sistemul sovietic. Este o temere fundamentală a practic tuturor tipurilor de învăţământ. Decretul pentru Educaţie din 1870 s-a bucurat de o primire în general călduroasă, deoarece umplea „golul din educaţia copiiilor dat de ceea ce erau uneori numite „clasele periculoase”4. Îndoctrinarea ideologică împreună cu pregătirea pentru locul de muncă formează o funcţie principală a învăţământului. Chiar şi încercările libertariene au avut de suferit în această privinţă, cu tipul de învăţământ libertarian din Spania trecând prin păreri contradictorii între cei care doreau să folosească şcolile ca vehicule pentru educaţie „politică” şi cei care erau „neutri” precum Ricardo Mella şi Eleuterio Quintanilla care doreau să lase copiii să „îşi aleagă religia sau absenţa religiei sau doctrina socială, în mod liber, după cum considerau că este potrivit pentru ei.” 5 În mod interesant, acele sisteme de educaţie care au fost atât de admirate de către figurile britanice centrale ale eficienţei economice sunt deseori aceleaşi sisteme care produc elevii care pun cele mai puţine întrebări. Şcolile din Japonia sunt un exemplu potrivit în acest sens, bazate cum sunt pe cele oferite de Prusia în secolul trecut. Politicienii britanici ar fi încântaţi să îşi asume meritul pentru genul de „succes” academic care caracterizează sistemul de educaţie japonez. Şi, fără nicio îndoială, ar fi destul de fericiţi în legătură cu preţul pe care îl plătesc elevii. În timp ce admite că sistemul japonez a dat rezultate, un expert din Tokyo a remarcat că „Aveţi o cantitate extraordinară de conformitate. Şi acesta este preţul pe care îl plătiţi.” 6 3 E.J.Feuchtwanger, Democracy and Empire, Britain 1865 -1914, Edward Arnold, London (1985), p.10. ibid., p.14. 5 M.T., „The Learning of Freedom, Education in Spain”, Black Flag, Nr. 178, 8 Decembrie 1987, p.5. 6 Benjamin Duke, Profesor de Educaţie Comparată la Universitatea Creştină Internaţională din Tokyo, citat de Kevin Sullivan în „Disciplined in the Art of Subordination”, Guardian Education, 21 mai 1991. 4 - 13 - �Este vizibil faptul că, în eterna „discuţie asupra educaţiei”, nevoile societăţii, afacerilor, comerţului, campaniei electorale şi părinţilor sunt deseori abordate, dar un singur grup este permanent ignorat: cel al elevilor. Date fiind proiectele strategice din spatele luării de măsuri educaţionale, nu este tocmai surprinzător faptul că, pentru majoritatea copiiilor, educaţia formală nu este „un început” ci, după cum a remarcat A.S. Neill, o „constrângere”. Dar această „constrângere” are folosul ei, deoarece pregăteşte majoritatea copiiilor pentru o viaţă plictisitoare, limitată şi restrictivă, lipsită de alegeri reale prin faptul că le oferă exact acelaşi fel de educaţie. Nu există un alt mod în care putem explica de ce societatea este fericită că şcolilor le ia atât de mult timp pentru a explica atât de puţine lucruri. Unsprezece sau doisprezece ani este o perioadă lungă pentru a face orice, în special timp de cinci zile pe săptămână, în special timp de 38 de săptămâni într-un an. Cu câţiva ani în urmă, pe autocolantele de maşină ale Sindicatului Naţional al Profesorilor se putea citi: „Dacă poţi citi asta, atunci mulţumeşte unui profesor.” Luând în considerare numărul incredibil de oameni din Marea Britanie care sunt practic analfabeţi, ar fi trebuit să spună: „Dacă nu poţi citi asta, întreabă un profesor ce a făcut cu 2090 de zile din viaţa ta.” Ziua de şcoală începe la 9 dimineaţa şi, în general, se termină la ora 4 după-amiază. Şapte ore. Oricum, dacă scazi timpul în care te plimbi între clase, în care aştepţi ca profesorul să stabilească „ordinea” în clasă, în care aştepţi ca el sau ea să îşi înceapă lecţia, în care asculţi instrucţiunile, observaţiile şi toate celelalte impedimente ale rutinei şcolare, vei constata că o mare parte din ziua de şcoală este practic irosită – şi asta înainte de a obţine orice bonificaţie pentru risipa pe care o constituie majoritatea lecţiilor în sine. Totuşi, viaţa rutinei şcolare este un domeniu în care învăţământul are succes. Dacă este lăsat în voia lui şi nu este instruit într-o rutină precum recomandă „cărţile educative pentru părinţi”, copilul preşcolar va mânca atunci când el sau ea are chef, va dormi atunci când el sau ea are chef, va cere să i se citească o poveste atunci când el sau ea are chef, se va juca atunci când el sau ea are chef. Produsul finisat de sistemul şcolar va lucra atunci când i se va spune, va mânca la ora mesei, îşi va lua timp liber atunci când i se va permite. Elevul este pasiv în mod fundamental, el sau ea poate să suporte până la sfârşit plictiseala din timpul orei, deoarece ştie că peste alte 40 de minute va fi liber, ori timp de cinci minute între ore, sau pentru o încă altă seară. Elevul vrea să cedeze în faţa plictiselii, deoarece el sau ea ştie că acesta este un mod dovedit de a câştiga mai mult decât în cazul în care el sau ea ar renunţa la scoală. Slujba lui sau a ei poate să se dovedească a fi insuportabil de anostă, dar el sau ea va fi capabil să o suporte, deoarece a avut parte de treisprezece ani de rutină de la ora 9 la ora 4. Acesta este succesul sistemului de învăţământ – pregăteşte oameni, în cel mai de bază, dar vital mod, pentru a intra în sistemul economic. Treisprezece ani de ridicat în picioare şi de aşezat la comandă este cea mai bună educaţie pe care o poţi primi pentru jumătate de secol în care vii şi pleci după ceas. Treisprezece ani în care înduri până la pauză, până vineri după-masă şi până la vacanţă nu sunt înlăturaţi prea tare din viaţa muncitorilor calificaţi din sistemul industrial. În mod interesant, profesorii sunt instruiţi să nu îşi lase elevii singuri, nici măcar pentru un minut: „Asigură-te că eşti în clasă înaintea lor.” De ce? Deoarece, la fel cum muncitorul industrial se comportă atunci când este liber de obligaţii, elevii tind să alerge nebuneşte în încercarea de a se elibera de frustrările îndelung reprimate şi generate de lipsa de control asupra libertăţii lor - 14 - �fundamentale. Încă o dată, rolul poliţistului este oglindit de către cel al profesorului. Compătimiţi-i, deoarece amândoi poartă vina pentru tensiunile servituţii moderne. Chiar şi acei profesori care intră în „profesie” cu dorinţa de „a îndruma” îşi dau repede seama de limitările iniţiativei de predare. Sistemul şcolar prezintă un număr de constrângeri care sunt imposibil de depăşit. Una dintre acestea este raportul dintre profesor şi elev. Un raport bun este deseori considerat a fi cel de 20 de elevi la un singur profesor, iar la nivelul de vârstă 16-17, un profesor ar trebui să fie mulţumit cu 1 până la 7 elevi. Dar aflat faţă în faţă cu douăzeci de elevi timp de 40 de minute, profesorul este forţat să trateze clasa la un nivel general. Cei douăzeci de elevi devin de fapt un singur elev, un amalgam al nevoilor elevilor, aşa cum sunt ele percepute de către profesor. Profesorul află şi că programul de studii este un feroce repartizator al muncii. Profesorul poate să vrea să vorbească despre orice cu elevii în afară de următorul subiect de pe planul didactic, dar el sau ea are la dispoziţie doar o anumită perioadă de timp pentru a parcurge cursul. Profesorul trebuie să predea cursul – acceptarea sistemului înseamnă că accepţi aşteptările şcolilor, părinţilor şi (dat fiind sistemul de alocare a locurilor de muncă) ale elevilor. Cele mai multe cursuri publice de examinare durează doi ani. Doi ani de dat cu capul de pereţi şi câteva luni de revizuire aglomerată. Dacă se stresează îngrozitor, elevii se pot comporta bine în cursul unei examinări – şi în ziua următoare, vor uita cu succes fiecare lucru pe care l-au scris în lucrarea de examinare. De ce nu îşi aduc aminte copiii de mai multe lucruri din cursurile eterne pe care le-au suportat? Deoarece nu sunt interesaţi. Nu ei pun întrebările, iniţiativa de a afla lucruri nu vine din partea lor. Profesorul este izvorul întregii cunoaşteri, el sau ea pune întrebările la care el sau ea a hotărât răspunsurile. Comparaţi acest lucru cu atitudinea copilului preşcolar sau înainte de a fi dat la grădiniţă. Un astfel de copil vrea să cunoască, aceşti copii pun întrebări, generează interesul, acel interes care vine din interior şi care nu este impus asupra lor din exterior. Educaţia în şcoli este, într-o mare măsură, de tip „lipire de”. Profesorul se asigură că suficient material este lipit pentru scurta perioadă de timp cerută de către comisia de examinare, în ziua următoare lipiciul se usucă şi ceea ce a fost ataşat într-un mod atât de dureros de copil cade. Învăţământul este un proces dureros a cărui cea mai de succes parte este cea a pregătirii copiilor pentru rolurile lor în economie şi societate. Preocupările politicienilor şi ale experţilor au rămas, în cea mai mare parte, neschimbate din anii 1860. Învăţământul ar trebui să îmbunătăţească eficienţa economică a ţării şi ar trebui să imprime ideologia dominantă în cetăţenii viitorului. Acest lucru nu este un secret, ascultaţi-i doar pe politicieni. Chiar şi acei reformatori ai educaţiei care operează în cadrul sistemului de învăţământ au căutat de obicei să îşi impună propriile idei. Unei astfel de dorinţe este dificil de rezistat în cazul oamenilor ajunşi în poziţia de profesor sau pedagog. Chiar şi marele libertarian în materie de învăţământ, A.S.Neill, nu a fost imun la astfel de atitudini, biograful lui relatând că atitudinea lui Neill faţă de învăţatul cu ajutorul cărţilor însemna că biblioteca din Summerhill era un haos şi că Neill era cunoscut pentru faptul că lua cărţile din mâinile elevilor strigând: „Du-te şi Fă ceva!” Pentru Libertarian, problema cu şcolarizarea copiiilor constă în faptul că neagă integritatea individului. Încă o dată, copilul e tratat ca şi cum ar însemna mai puţin decât un adult. Copilul este văzut ca fiind cineva care trebuie să fie procesat, care trebuie să - 15 - �fie supus disciplinei, restricţiilor, prejudecăţilor şcolii. Asupra copilului trebuie, în percepţia şcolii, să se acţioneze din afară; iniţiativa îşi poate găsi un loc, dar doar într-o manieră foarte strict delimitată, în cadrul termenilor stabiliţi de către „educator”, „profesor”, adult, de către cel care „ştie cel mai bine”. Libertatea copilului de a fi el însuşi sau ea însăşi, de a alege când să înveţe sau să se joace, de a hotărî ce prezintă interes pe el sau ea, de a alege întrebările pe care el sau ea le va pune, acestea sunt chestiuni de bază pe care învăţământul le evită. Aceasta este din cauză că învăţământul nu poate aborda aceste chestiuni într-o manieră necondiţionată. Dacă educaţia este legată de funcţionarea economiei industriale, de priorităţile societăţii industriale, atunci nu are altceva de ales în afară de a continua aşa cum o face şi în prezent. În acest sens, japonezii au dreptate să aibă un sistem de şcolarizare care pune accentul pe conformitate şi instruire tehnică şi ştiinţifică – un sistem care produce o „docilitate necritică” în rândurile elevilor supuşi şi tăcuţi. 7 Şi Kenneth Clarke avea dreptate atunci când mergea şi studia un astfel de sistem, deoarece principala lui grijă era de a susţine nevoile capitalismului industrial, şi nu nevoile copiilor aşa cum sunt hotărâte de către ei înşişi în mod individual. Exigenţele societăţii şi ale economiei înseamnă că noi suprimăm nevoile, dorinţele şi imaginaţiile copiilor pentru a produce rotiţe pentru marea maşină, deşi calitatea acestor rotiţe este o grijă constantă pentru operatorii marii maşini. Pentru copil, costul acestui proces este că el sau ea îşi pierde de la început libertatea de a alege când şi unde să meargă şi la ce oră. Eşti la şcoală, deci trebuie să te conformezi orarului şcolar, numai că, dacă îţi place să mergi la culcare târziu şi să te trezeşti târziu, şcoala spune nu acestor practici anti-şcoală, anti-sociale. În mod asemănător, trebuie să mergi la toaletă înainte să înceapă ora. Şi nu trebuie să dormi după-amiaza. Şi nu trebuie să vrei să îţi vezi părinţii înainte de ora 3.15, chiar dacă ai doar 6 ani. De asemenea, nu trebuie să înveţi să citeşti înainte de a începe să mergi la şcoală; oricum, ce drept au părinţii să îţi spună cum să faci acest lucru, nu ştii niciodată cât de mult rău fac astfel de amatori. După ce şcoala a învăţat copilul cu orarul, va distruge interesul înnăscut al copilului faţă de lumea care îl înconjoară. Aceasta trebuie să fie una dintre cele mai mari crime ale sistemului şcolar. În loc să fie o resursă uriaşă din care copilul să poată alege, vânând informaţie despre lume şi imaginaţie într-un mod natural, la întâmplare, dar răsplătitor şi de neuitat, copilul este sufocat într-un program uniform de studii. Ca rezultat, copilul ajunge să vadă învăţarea ca pe un proces restrictiv caracterizat de constrângere. Răspunsul copilului este de a evada din lumea învăţării, înţelegerii şi hrănirii imaginaţiei. „Succesul” educaţional, atunci când se întâmplă, este de obicei răspunsul copilului confruntat cu perspectiva pieţei de muncă. Calificările au de obicei puţină legătură cu procesul de „îndrumare” care era scopul clasic al învăţământului. Kayuo Ishiyaka, Institutul Naţional Japonez pentru Cercetare a Educaţiei. Comentariul lui cu privire la acest aspect al sistemului de educaţie japonez a fost: „Elevii din şcoala elementară tind să nu vorbească articulat, deoarece doar în jur de 15%-20% din lecţiile lor sunt dedicate deprinderilor de comunicare, dar trebuie să vă aduceţi aminte că în societatea japoneză oamenii care vorbesc prea mult sunt priviţi cu ochi răi.”, citat de Kevin Sullivan, ibid. Ideea că şcolile ar trebui să predea lecţii cu privire la un lucru atât de fundamental pentru relaţiile umane cum este „comunicarea” (un lucru care a câştigat importanţă în multe examinări la limba engleză pentru categoria de vârstă 16+) ne spune multe despre atitudinea noastră faţă de copii şi cum le ignorăm sensibilitatea din primele lor zile de viaţă. 7 - 16 - �Învăţământul este determinat de nevoile societăţii industriale şi nu de dorinţa de a încuraja exprimarea nevoilor individuale sau de a facilita nenumăratele întrebări ale fiecărui copil în parte. Asupra copiilor se acţionează în şcoală, ei nu sunt instigatorii principali ai procesului de învăţământ. Ca rezultat, şcolarizarea este un proces lung, nenorocit şi în mare parte zadarnic. Indiferent de ce vor profesorii, ei sunt blocaţi într-un sistem care are limite rigide: reforma este dificilă şi profesorii rămân deseori cu sarcina sordidă de a acţiona ca poliţişti ai societăţii, încercând să controleze frustrarea elevilor lipsiţi de libertatea de a alege. Dar e puţin probabil ca situaţia să se schimbe. În mod sigur, schimbarea nu va veni de sus, deoarece eliberarea şcolarului ar presupune că priorităţile societăţii în sine să se fi schimbat. - 17 - �3 Copiii şi Sănătatea - 18 - �În privinţa sănătăţii, la fel ca şi în majoritatea zonelor din viaţa lor, copiii sunt dependenţi de timpul şi îngrijirea pe care le preiau părinţii asupra lor, permiţând astfel copiiilor să ducă vieţi sănătoase. Problema sănătăţii copiiilor este, poate, mai complexă decât oricare altă zonă din viaţa lor. Probleme precum avortul; ingineria genetică; tehnicile de naştere; mortalitatea infantilă; luarea concediului de maternitate; alăptarea sau hrănirea cu biberonul; dacă îngrijirea copilului ar trebui asigurată de către angajatori, puericultori sau în cadrul familiilor; închiderea unităţilor de pediatrie şi întreaga problemă cu îngrijirea copiiilor în spitale; presiunea exercitată de educaţia preşcolară formală; şi rezerva de terenuri de joacă în cazul unei naţiuni ai cărei copii încă se joacă în stradă sunt doar câteva dintre problemele care afectează sănătatea copiiilor. La fel ca şi în cazul învăţământului şi educaţiei „parentale”, sănătatea copiiilor este deseori caracterizată de neputinţa lor, provenită din eşecul adulţilor de a da suficientă atenţie nevoilor copiiilor. Tensiunea emoţională a copilăriei aflată sub atacul standardelor şi presiunile exercitate de către societatea noastră de consum este una dintre cauzele principale ale sinuciderii în rândul copiiilor şi tinerilor. Temerile şi nevoile unor astfel de oameni sunt deseori minimalizate sau ignorate de către adulţii care sunt ei înşişi sclavii exigenţelor societăţii. De asemenea, copiii sunt şi ţinta unor atacuri precise asupra sănătăţii lor, în special din partea industriei alimentare care ţinteşte copiii cu produse de cofetărie şi alimente de tip fast-food a căror siguranţă a fost pusă la îndoială în decursul ultimilor ani de către grupuri de presiune care funcţionează în afara oricărei afilieri cu guvernul sau industria alimentară. Un ultim exemplu în privinţa sănătăţii puse în pericol a copiiilor poate fi găsit în temerea curentă cu privire la natura metodelor de îngrijire a copiiilor care sunt folosite de agenţiile guvernamentale locale. Aceste probleme, sinuciderea în rândurile copiiilor, alimentele periculoase destinate în special copiiilor şi îngrijirea copiiilor sunt doar trei dintre multele probleme legate de sănătatea copiiilor, dar ele folosesc la evidenţierea tezei generale potrivit căreia, în prezent, în Marea Britanie, copilul este lipsit de putere. Rata sinuciderilor în rândurile copiiilor şi tinerilor a crescut semnificativ în anii 1980 şi dă puţine semne cum că ar scădea. Una din douăzeci de fete şi tinere cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani încearcă să se sinucidă la un moment dat. Dintre acestea, una din zece reuşeşte în tentativa ei. Presiunile emoţionale încă sunt cel mai comun motiv pentru sinuciderile şi tentativele de sinucidere ale fetelor şi tinerelor. Teama că nu sunt iubite şi că vor rămâne neiubite este deseori un element cheie şi în această privinţă li se alătură din ce în ce mai mulţi băieţi şi tineri. O nouă tendinţă a fost stabilită în ratele sinuciderilor în raport cu sinuciderile tinerilor, până la 53% în perioada 1979-1989. Se pare că băieţii şi tinerii suferă din cauza aceluiaşi stres emoţional care le-a afectat de mai multă vreme pe persoanele de sex opus. Ambele grupuri sunt bombardate de publicitate, marketing şi de comerţul cu amănuntul care caută să creeze imagini ale tinereţii care vor creşte profiturile vânzătorilor şi producătorilor din industria modei, cosmeticelor şi sportului. Pe vremuri, în principal fetele erau cele care erau convinse de aceste interese comerciale că dacă nu poartă haine şi accesorii de ultimă modă, dacă nu poartă ultimele stiluri de tunsori şi machiaj şi, în mod absurd, nu au ultimul tip de corp impus de modă, atunci ele vor rămâne nedorite şi neiubite. Acum, cu logica pieţei şi orientării către profit a capitalismului de consum, şi băieţii sunt ţinta unor astfel de fabricări a imaginii. Anii 1980 au fost martorii „idealizării crescute a corpului masculin”, - 19 - �modelul de urmat al lui „Rambo” ajungând să predomine. Şi băieţii au aflat că şi ei trebuie să arate ca ultimul model de masculinitate sau vor rămâne nedoriţi, neiubiţi. Presiunile comerciale exercitate asupra copiiilor şi tinerilor nu sunt, desigur, singurele presiuni care duc la sinucidere, tentative de sinucidere, boli precum anorexia şi depresia. Dar preponderenţa unei astfel de exploatări comerciale este simptomatică pentru atitudinile adulţilor faţă de grijile, temerile şi nevoile copilăriei. Este nevoia disperată a capitalismului de a găsi din ce în ce mai multe pieţe de desfacere pentru produsele lui, nevoia de a urmări constant profituri, de a plăti dobânzi care se schimbă după voia guvernelor şi bancherilor şi de a câştiga pieţe pe baza loialităţii faţă de marcă şi inerentei ieşiri din uz care forţează producătorii şi vânzătorii cu amănuntul să crească presiunea asupra copiiilor. Copiii sunt victime ale razboiului modei din cauza nevoilor sistemului industrial; ei nu sunt singurele victime, dar sunt ţinte uşoare şi victime uşoare pentru economia adulţilor. Ei sunt o pradă atât de uşoară din cauza altor factori din vieţile lor. În mod frecvent, un copil descoperă că dragostea părintească este condiţionată de adaptarea copilului la exigenţele vieţii de adult, exigenţe care sunt deseori la fel de apăsătoare pentru adult precum sunt pentru copil. Din cauza naturii condiţionate a iubirii părinteşti, copiii se află într-o poziţie mai slabă din punct de vedere emoţional decât majoritatea adulţilor (sau, dacă nu au învăţat, după cum au făcut-o majoritatea adulţilor, că temerile emoţionale trebuie să fie ascunse în faţa societăţii) şi sunt, în consecinţă, mai predispuşi să le fie teamă de a fi diferiţi şi neacceptaţi de către grupurile lor de vârstă. Şi tocmai pe această frică se aruncă cei din publicitate. În mod asemănător, experienţa copilului cu învăţământul îl echipează prost pe el sau pe ea pentru a lupta împotriva provocării marketingului, pentru a avea încredere în propriile lui sau ei dorinţe şi a-şi spune punctul de vedere: „Nu, această imagine a tinereţii nu are nimic de-a face cu mine. Voi face cum vreau eu.” Învăţământul nu preţuieşte independenţa, preţuieşte conformitatea. Şcoala, desigur, este un alt stres principal pentru mulţi dintre copii. Terorizarea şi presiunea de a se descurca bine la examinări sunt amândouă cauze importante ale problemelor de sănătate din rândul copiiilor, începând cu udatul patului şi terminând cu sinuciderea, prin „refuzul de a merge la şcoală”, o situaţie care este deseori tratată de autorităţile locale din educaţie într-o manieră care victimizează victima. Nu există statistici de încredere cu privire la incidenţa terorizării în şcoli, dar diferitele estimări care au fost făcute indică faptul că experienţa de a fi terorizat la şcoală este o experienţă a majorităţii şi că până la 70% dintre toţi elevii au fost poate terorizaţi la un moment dat în timpul şcolii. Deseori răspunsul profesorilor şi al părinţilor este de a minimaliza problema, crezând că victimele terorizării supra-exagerează cazul sau că este doar unul dintre lucrurile care se mai întamplă. Rar se recunoaşte faptul că terorizarea poate fi chiar un simptom al instituţiei şcolii în sine, cu o autoritate arbitrară investită în profesori, monitori sau în imaginea fidelă a terenului de joacă, în cel care terorizează. Dacă în mediile obişnuite de acasă, de la şcoală şi piaţă, copiii se confruntă deseori cu presiuni pe care mulţi dintre ei le găsesc greu de suportat, atunci cu cât sunt mai dureroase vieţile acelor copiii care sunt luaţi în „îngrijire” instituţională sau în custodie. În ultimii ani a existat o succesiune de scandaluri în legătură cu acest aspect al copilăriei. Cele mai cunoscute cazuri au fost sinuciderile tinerilor prizonieri nevinovaţi de la Centrul de Detenţie din Risley, cazul de tortură prin izolare din Staffordshire şi cazurile copiiilor din Rochdale şi Orkney care au fost sechestraţi de către asistenţi - 20 - �sociali prea zeloşi. Toate aceste cazuri scot în evidenţă diferite aspecte ale problemelor legate de copilărie, dar fiecare caz dezvăluie cât de puţină consideraţie se acordă drepturilor copiiilor. Tragedia multor copii care sunt luaţi în îngrijire instituţională este că acest lucru nu s-ar întâmpla dacă societatea în general ar lua o poziţie mai clară faţă de recunoaşterea copiiilor ca fiind oameni care au nevoie de aceeaşi îngrijire, dragoste şi atenţie pe care le doresc adulţii pentru propriile persoane. Dar ceea ce mulţi adulţi au învăţat de la proprii lor părinţi şi de la sistemul de învăţământ este faptul că nevoile lor ca şi copii au o mai mică importanţă decât cele ale adulţilor şi decât exigenţele lumii adulţilor. Ciclul de neglijare a copilului şi al abuzului faţă de copilul care creează viitoarele generaţii de oameni care neglijează şi abuzează copii este un fenomen bine stabilit. În special pedofilii au fost deseori ei înşişi victime ale abuzului sexual atunci când erau şi ei copii. Şi nu doar în sfera abuzului sexual experienţele din copilărie sunt cele care creează normele pentru îngrijirea copilului pentru generaţiile următoare. Tendinţa este predominantă în toate aspectele îngrijirii părinteşti, tendinţa de a minimaliza temerile şi nevoile copilului, de a privi cu dispreţ lumea copilului doar pentru că nu este lumea adultului. Copiii sunt îndepărtaţi, ei sunt reduşi la tăcere, nu sunt ascultaţi. Dacă adulţii ar începe să accepte faptul că un copil are un statut egal cu cel al unui adult, atunci lucrurile ar sta altfel. După spusele unui tânăr fără adăpost în vârstă de 17 ani a cărui mamă l-a dat în îngrijire atunci când el avea 12 ani: Sfatul meu pentru oamenii care nu se pot ocupa de copiii lor este să încerce să vorbească cu aceştia pentru a afla de ce fac ceea ce fac şi nu să îi dea pur şi simplu în îngrijire. Eu mă comportam aşa doar pentru că tatal meu fusese ucis şi acest lucru realmente m-a supărat foarte, foarte tare.8 Un aspect al emergenţei chestiunilor „verzi” din mişcarea culturală underground, acolo unde au stagnat pentru multă vreme, este problema legată de aditivii din alimente. Industria alimentară este o afacere mare, foarte mare. În toate etapele de producţie, procesare şi vânzare cu amănuntul a alimentelor, am trecut în epoca dominaţiei oligarhice. Scandaloasa Politică Agricolă Comună a Comunităţii Europene este o reţea de interese legate de politică, de agricultură şi de preparate chimice în cadrul căreia consumatorul are foarte puţină sau nicio influenţă. Fermierii sunt presaţi chiar de către sistemul de suport agricol de care ei depind. Deseori, ei operează cu depăşiri ale creditelor pe care le-au luat pentru a-şi creşte rentabilizarea, astfel încât să poată obţine randamente mai mari şi să profite de subvenţii mai mari pentru a plăti dobânzi din ce în ce mai mari. De asemenea, ei sunt şi la discreţia marilor vânzători cu amănuntul (dintre care 3 vor reprezenta în curând 75% din piaţa de desfacere cu amănuntul a alimentelor în Marea Britanie) care pretind standarde de vandabilitate aflate în creştere continuă în legătură cu alimentele pe care le vând. Fermierii poate că şi-ar dori să nu se fi prins niciodată în această roată de ocnă de coşmar sau, mai degrabă, să nu fi fost vreodată împinşi sau convinşi să o facă de către guverne, Comunitatea Economică Europeană, bănci şi companii de produse chimice. Dar lecţia pe care a învăţat-o fermierul este că alimentele sunt o mare afacere şi că interesele producătorilor şi ale consumatorilor sunt Cuvintele lui „Kevin”, un tânăr de 17 ani care trăieşte pe străzi în Londra; citate de către Rupert Haselden în „Lost Children”, Weekend Guardian, Iunie8/9, 1991. 8 - 21 - �secundare exigenţelor profitului şi cotei de piaţă. Pentru consumator, acest lucru înseamnă că el sau ea se află la capătul de recepţie al unei gigantice şi uneori otrăvitoare fraude. Procesarea hranei face mâncarea noastră să nu fie ceea ce pare să fie, iar aditivii nu sunt doar o parte a poveştii, ci şi o parte care afectează în special copiii. Adultul britanic tipic consumă în jur de 150 de aditivi diferiţi pe parcursul unei zile, dintre care mulţi au fost doar parţial testaţi sau nu au fost testaţi deloc şi puţini dintre cei care au fost testaţi, într-un fel de cocktail pe care cosumatorul este forţat să îl suporte. După câte s-ar părea, majoritatea oamenilor nu sunt afectaţi de aditivii chimici şi naturali pe care îi absorb împreună cu ceaiul, pâinea, gemul, hamburgerii cu carne de vită şi deserturile, dar în cadrul unui grup anume, cel al copiiilor, efectele aditivilor sunt mai vizibile şi au fost studiate cu mai multă atenţie. Şi, încă o dată, copiii se confruntă cu un risc chiar mai mare datorat funcţionării economiei decât adulţii: Copiii sunt în special vulnerabili la aditivii dăunători, şi totuşi, ei au tendinţa de a fi exact cei care îi consumă în cantităţi mari. Pâinea albă, dulceaţa şi alimentele pentru copii precum fileurile semipreparate din peşte tind să fie bogate în aditivi. Pe deasupra, copiii consumă doze mari de substanţe chimice din gustări, băuturi răcoritoare şi alimente făcute sub forme distractive. Unele dintre daunele provocate au ieşit deja la iveală în studiile medicale. Copiii sunt transformaţi în cobai pentru un experiment uriaş ale cărui rezultate pot fi descoperite doar atunci când va fi prea târziu.9 Discuţia cu privire la aditivii din hrană provoacă furie, cu cercetarea susţinută de către industria alimentară care încearcă să dovedească că aditivii nu sunt periculoşi şi sunt necesari, cu guvernul care îşi ascunde dezbaterile sub Legea Secretelor Oficiale (acestea sunt „secretele de afaceri” despre care vorbim) şi grupurile implicate care susţin exact contrariul. Presiunea continuă asupra guvernului l-a forţat pe acesta din urmă să interzică un număr de antioxidanţi, conservanţi, îndulcitori şi alţi aditivi din prepararea în special a alimentelor pentru bebeluşi şi copii mici, dar interdicţia nu se referă şi la alte alimente procesate. Interesant, Marea Britanie are cel mai prost record în această privinţă în Europa de Vest, determinând un ministru din cabinetul norvegian să afirme că nu înţelege de ce britanicii îşi urăsc copiii atât de tare. Un grup care are direct de-a face cu efectele aditivilor alimentari asupra copiiilor este Grupul de Sprijin pentru Copiii Hiperactivi cu sediul în Littlehampton care a ajutat mai mult de 150.000 de familii cu copii care sufereau de reacţii alergice la aditivii naturali sau chimici. În urma muncii de pionerat din anii 1970 a specialistului alergolog din California, Dr. Ben Feingold, a devenit acceptat într-o mare măsură faptul că multe dintre problemele alergice şi de comportament ale copiiilor sunt un rezultat al expunerii şi ingerării de chimicale. Acest lucru nu se referă doar la aditivii alimentari, dar constituie şi o cauză majoră pentru astfel de probleme. Dr. Feingold a arătat că boli precum eczema, astmul, urticaria, erupţiile pe piele, mâncărimile şi hiperactivitatea erau deseori reacţii la aditivii alimentari. Interesant, incidenţa multora dintre aceste probleme era în creştere în lumea industrializată. De exemplu, astmul este una dintre puţinele boli a cărei incidenţă a continuat să crească în Vest, în ciuda conştientizării mai mari a Felicity Lawrence, „Children at Risk”, în Additives: Your Complete Survival Guide, ed. de F. Lawrence, Century Hutchinson, 1986, p.55. 9 - 22 - �problemei şi a unui tratament mai bun. Mai mult de 2 milioane de britanici suferă de astm şi este o problemă care este în special asociată cu copiii. În plus, astmul este un ucigaş, cu peste două mii de oameni care mor anual din atacuri de astm. Hiperactivitatea în cazul copiiilor este chinuitoare pentru victimă şi pentru părinţii lui sau ai ei. Formele de comportament confuz, „urcuşurile” şi „coborâşurile” în dispoziţie, comportamentul violent, lipsa de somn, toate sunt asociate cu hiperactivitatea cauzată de reacţiile alergice la aditivii alimentari. Totuşi, industria alimentară refuză să admită conexiunea, pretinzând că dacă există o problemă, aceasta afectează doar o minoritate de oameni şi că de fapt deseori problema este că părinţii nu pot accepta că odrasla lor are probleme psihologice. Totuşi, producătorii de alimente pot fi forţaţi să îşi schimbe poziţia, chiar dacă doar temporar. Atunci când a apărut pentru prima oară temerea în legătură cu aditivii folosiţi în dulciuri, câţiva producători au înlăturat chimicalele de vină din produsele lor. Totuşi, ei au aflat că vânzările le-au scăzut şi, în câţiva ani, chimicalele respective erau din nou în dulciuri, dar cu sistemul de numerotare al „E-urilor” abandonat în favoarea denumirii chimice. Industria este foarte rezistentă la presiunea de a se schimba şi guvernul protejează dreptul industriei la secretele ei de afaceri. Ca de obicei, industria alimentară pretinde că noi, consumatorii, suntem cei care decidem, că aditivii se află în hrana pe care o consumăm ca urmare a cererii publice. Adevărul acestei afirmaţii a fost recent pus la îndoială chiar de către Sindicatul Naţional al Fermierilor. Ca răspuns la cererea marilor vânzători de alimente cu amănuntul pentru fructe şi legume care să se conformeze unui standard perfect de uniformitate a formei şi culorii (un lucru care depinde foarte mult de tehnologia chimică), SNF a susţinut că lanţurile de magazine universale erau de fapt cele care doreau acest lucru şi nu publicul. În ceea ce priveşte scăderea vânzării de dulciuri care a urmat înlăturării aditivilor chimici, cineva poate fi tentat să spună că ceea ce le lipsea copiiilor erau efectele de dependenţă ale chimicalelor, şi nu vreo preferinţă pentru coloranţi şi îndulcitori chimici. Dar, încă o dată, cerinţele sistemului economic sunt puse în faţă şi, după spusele secretarului Grupului de Sprijin pentru Copiii Hiperactivi „nu câştigăm lupta pentru înlaturarea din alimente, produse de cofetarie şi medicamente a aditivilor artificiali care sunt implicaţi în hiperactivitate şi alte probleme de sănătate.” 10 Analizând cele trei probleme de sănătate din rândurile copiiilor, sinuciderea, îngrijirea instituţională şi aditivii din alimentele destinate copiiilor devine clar, încă o dată, că modul de operare al societăţii industriale luptă împotriva realizării drepturilor copiiilor. Problemele legate de sănătatea copiiilor în aceste domenii sunt exacerbate de subordonarea lor în sferele familiale şi de învăţământ. Eşecul de a permite copiiilor să îşi dezvolte propriile priorităţi şi să îşi determine propriile nevoi fără constrângerile şi presiunile exercitate, de exemplu, de către marketingul de masă, de exigenţele vânzării articolelor vestimentare, de industria cosmetică şi de agrement sau de către industria alimentară sau de cofetărie reprezintă un pericol pentru sănătatea şi, în unele cazuri, pentru vieţile multora dintre copii. Sally Bunday, „Secretary’s Report”, The Journal of the Hyperactive Children’s Support Group, Nr.36, Iarna 1989/90, p.5. 10 - 23 - �4 Copiii şi Pieţele - 24 - �Societatea de consum acţionează asupra copiiilor pe două planuri, prin adulţii cu care aceştia vin în contact zilnic şi, într-un mod din ce în ce mai direct, prin forme diferite de publicitate care intră la categoria de „marketing”. Publicitatea adresată copiiilor este poate cu mult mai eficientă la întipărirea în minte a valorilor consumului în masă decât sunt părinţii şi profesorii, deoarece astfel de publicitate ţinteşte la crearea sentimentului unei subculturi a copiiilor şi tinerilor care exclude adulţii în mod precis şi care, prin urmare, evită antagonismul anti-adult care deteriorează, de exemplu, transferul direct de valori dintre profesori şi copii. Chiar dacă învaţă modelele de comportament, precum rolul pedepsei şi importanţa aprobării comportamentului unuia dintre ei, dorinţa copiiilor de a se descurca pe cont propriu înseamnă că ei doresc să îşi ia valorile culturale din surse care nu sunt contaminate de personalităţi familiale şi autoritare. În plus, capitalismul de consum s-a dovedit a fi expert la capturarea subculturilor autentice ale tinerilor. Cel mai frapant exemplu în acest sens a fost capturarea mişcării punk din anii 1970 de către marile case de discuri şi de către toate diferitele ramuri ale „industriei muzicale”. În mod ironic, este posibil să fie depistate elemente din lupta situaţioniştilor împotriva societăţii spectacolului în naşterea punk-ului, dar, încă o dată, capitalismul de consum a păcălit rebelii şi s-a dovedit a fi moaşa copilului nelegitim al situaţioniştilor. Crearea pieţelor destinate copiiilor şi tinerilor a dat acestor grupuri iluzia autonomiei faţă de societatea şi controlul adulţilor. În acest sens, copiii şi tinerii sunt, pentru singura dată, acceptaţi ca fiind indivizi cu drepturi depline şi nu doar subiecţii sistemului de educaţie sau ai părinţilor. Societatea de consum vrea să trateze copiii ca pe nişte „mini adulţi”, pur şi simplu pentru că ei reprezintă atât puterea curentă de cumpărare, cât şi cea viitoare. Dar, precum adulţii, „drepturile” copilului ca şi consumator sunt limitate la a face alegeri pe piaţă care sunt predeterminate de către planificatorii de strategie ai comitetului director şi ai agenţiei de publicitate. Identificarea şi crearea pieţelor este o mare afacere care absoarbe cantităţi imense de resurse cu principalul scop de a vinde bunuri şi servicii care sunt deseori fără valoare. În mod interesant, companiile care cheltuiesc cel mai mult pe publicitate sunt de obicei cele care funcţionează pe pieţele oligarhice unde competiţia reală (adica cea dată de preţ) este limitată. Pe aceste pieţe, publicitatea reprezintă singura formă de competiţie, competiţie care poate fi mai bine descrisă ca fiind o rivalitate prietenoasă sau tolerantă între bandiţi la fel de puternici ai pieţei. Un exemplu bun al acestei publicităţi aproape inutile este oferit de către British Telecom care, în ciuda prezenţei lui Mercury, este încă foarte aproape de a fi un monopol. Dar asta nu opreşte pe British Telecom care a cheltuit 29.986.000 de lire sterline în 1987, devenind al şaptelea beneficiar de publicitate ca mărime din Marea Britanie. Alţi mari cheltuitori de pe pieţele oligarhice destinate copiiilor sunt Nestle, Rowntree Mackintosh (acum deţinut de către Nestle), Mars Confectionary şi Cadbury, cel de-al treilea şi al doisprezecelea, al treisprezecelea şi al şaisprezecelea dintre cei mai mari beneficiari de publicitate din Marea Britanie în 1987, cheltuind o sumă totală, combinată, de 93.000.000 de lire sterline pentru reclamă la produse precum Milky Bar, Dairy Crunch, Aero, Kit-Kat, Mars Bar, Crunchie, Flake. Publicitatea nu este ieftină (8.000 de lire sterline pentru un spot publicitar de 30 de secunde pe Televiziunea Scoţiană în 1988 sau 77.000 de lire sterline pentru un spot publicitar de 60 de secunde pe Televiziunea Thames) dar, dacă presupunem că firmele se comportă într-un mod logic pe piaţă, este clar atunci că este - 25 - �considerată ca fiind eficientă. Chiar dacă în multe cazuri, precum în cazul industriei de cofetărie, o mare parte din publicitate poate fi văzută ca o publicitate defensivă care este întreprinsă pentru a păstra cota de piaţă, efectul total al publicităţii asupra societăţii (împreună cu toate celelalte aspecte ale marketingului) este cel de a crea un climat cultural de consum în masă. Deoarece marketingul şi consumul vânează nevoia copiiilor de a-şi crea propria lume, de a-şi stabili propria lor identitate separată de casă şi scoală, copiii sunt potenţial cei mai deschişi spre această cheltuială imensă pentru crearea imaginii. Acest fapt este recunoscut de către Moderatorul Standardelor din Publicitate ale cărui linii directoare includ o secţiune cu privire la publicitatea adresată copiiilor, exprimată în limbajul ambiguu îndrăgit de avocaţii din întreaga lume: Apelurile directe sau îndemnurile de a cumpăra nu ar trebui să fie adresate copiiilor, afară dacă produsul la care se face reclamă este unul care prezintă probabil interes pentru ei sau unul pe care şi-l pot permite ei însuşi să şi-l cumpere. Reclamele nu ar trebui să încurajeze copiii să devină o pacoste pentru părinţii lor sau pentru oricine altcineva, cu scopul de a-i convinge să le cumpere un produs căruia i se face reclamă. Nicio reclamă nu ar trebui sa îi facă pe copii să creadă că ar fi inferiori altor copii sau nepopulari, dacă nu îşi cumpară sau nu li se cumpără un anumit produs. Cineva ar putea întreba dacă ei chiar cred că publicitatea adresată copiiilor se conformează acestor standarde. Ce produse destinate copiiilor nu prezintă interes pentru copii? Pe cine să bată la cap copiii în legătură cu dorinţa lor de a poseda bunurile la care se face reclamă, dacă nu pe părinţii lor? Şi considerând că poţi pune doar o singură persoană pe o placă de skate, cât de plăcută o să îţi fie viaţa dacă toţi prietenii tăi au plăci de skate şi tu nu ai? În procesul de creare şi exploatare a pieţelor, publicitatea extinde în plus subordonarea nevoilor copiiilor care caracterizează experienţa copilului cu privire la practicile normale ale „îngrijirii parentale”, învăţământului şi sănătăţii. În multe privinţe, exploatarea copilului şi a adultului de către marketingul de masă este similară, ambelor categorii de „public ţintă” prezentându-li-se norme de comportament şi consum care delimitează eficient vieţile majorităţii populaţiei. Frica de a întreprinde o acţiune individuală care este contrară normelor grupului de aceeaşi vârstă, acelaşi sex sau aceeaşi clasă socială pe care majoritatea oamenilor şi-o însuşesc de la o vârstă timpurie, este amplificată şi exploatată de către marketingul în masă. Prin urmare, iniţiativa individuală este mult mai scăzută decât ar fi dacă nu ar exista manipularea marketingului în masă, prezentă tot timpul. Un aspect al acestui proces este în special acut cu privire la copii, cel cu privire la imaginaţia lor. Copiii erau odată depozitarii memoriei populare sub forma numărului mare de jocuri tradiţionale pe care le jucau, jocuri care au fost transmise din generaţie în generaţie de către copii, multe jocuri fiind modificate pe parcurs de către ei. Alice B. Gomme, un prim culegător de astfel de jocuri tradiţionale din anii 1980 a arătat că „nu exagerăm dacă spunem că avem în aceste jocuri pentru copii unele dintre cele mai vechi documente istorice care aparţin rasei noastre, demne de a fi aşezate alături de - 26 - �povestea populară…”11. Ediţia contemporană a cărţii lui Gomme, Jocurile Tradiţionale din Anglia, Scoţia şi Irlanda, cuprinde până la 500 de pagini cu jocuri pentru copii. E de prisos să mai spunem că, în epoca consumerismului, majoritatea acestor jocuri sunt în prezent pierdute pentru copii. Aceasta nu este o pierdere doar pentru istoria, în mare parte nescrisă, a popoarelor din insulele britanice, dar este şi un semn al pierderii autonomiei suferite de către copii. Aspectul important al unor astfel de jocuri tradiţionale este faptul că reprezentau o lume în totalitate neatinsă de către adulţi. Jocurile apăreau din viziunea copilului asupra lumii, fie în totalitate din imaginaţia sau perspectiva copilului cu privire la practicile şi instituţiile adulţilor. Amestecul adulţilor nu altera sau schimba dezvoltarea jocurilor, ci mai degrabă acest proces era desăvârşit în totalitate de către masa anonimă de copii care se jucau acţionând din propria lor iniţiativă de-a lungul secolelor. În mod asemănător, nu încercarea adultului era cea care prezerva jocurile şi le asigura supravieţuirea, ci a copiiilor care îşi transmiteau cunoaşterea de la o generaţie de copii la următoarea. Jocurile tradiţionale reprezentau lumea liberă a copiiilor, lumea autonomă a jocului copilăriei. Răsturnarea acestei tradiţii de către diferite aspecte ale societăţii de consum, cu televiziunea şi marketingul aflate pe primul plan, a distrus singura zonă în care viaţa copilului era cu adevărat autonomă. La fel cum societatea industrială controlează un mare segment din viaţa individului prin instituirea muncii salarizate, tot aşa a căutat să domine prin organizare timpul liber al individului. Cum muncitorul din ţările cel mai bine dezvoltate economic câştigă progresiv mai mult timp petrecut în afara fabricii şi biroului, capitalismul de consum caută să îşi extindă oportunităţile de piaţă în zone care au fost înainte relativ lipsite de exigenţele consumerismului. Din ce în ce mai mult echipament este necesar pentru a întreprinde din ce în ce mai multe activităţi de agrement. Îmi aduc aminte că discutam odată cu un bărbat care fusese un caţărător pasionat în anii 1920 şi începutul anilor 1930. La un moment dat în discuţia noastră despre pasiunea sa, a scos câteva fotografii cu el şi alţii făcând căţărări în Districtul Lacurilor. Echipamentul lor consta în pantofi rezistenţi, frânghii şi pălării de fetru. Când am făcut o remarcă asupra acestui lucru, mi-a zâmbit forţat şi mi-a spus că în prezent nu le-ar fi permis să se aproprie de un urcuş îmbrăcaţi astfel. După cum se ştie, căţărătorii de acum 70 şi 60 de ani nu se apucau de o căţarare în felul în care o fac în prezent, dar de cât de mult echipament este totuşi nevoie într-o astfel de pasiune sau sport? Din nou, timpul liber al copiiilor este la fel de supus acestui fel de presiune a marketingului ca şi cel al adulţilor. Nebunia recentă, din nou o nebunie fabricată, pentru bicicletele de munte ilustrează acest lucru. Copii de pe teritoriul ţării nu îşi doresc altceva decât o bicicletă de munte care să poată ajunge la viteza de 25 km/h, haine fluorescente de ciclism, cască de protecţie, mănuşi şi diferite alte accesorii. Faptul că doar puţini dintre ei îşi vor apropia vreodată bicicleta de munte de un deal sau de un munte este irelevant, ceea ce contează pentru copil este că el sau ea trebuie să aibă echipamentul corect pentru a evita critica din partea colegilor. Un ultim exemplu de uzurpare a suveranităţii copiiilor de către marketingul de masă se află în zona imaginaţiei copilului ca şi individ. Imaginaţia unui copil este de puţin folos pentru producători, asta dacă nu poate fi îndreptată spre zone care cer consum. Televiziunea, filmul şi poveştile video care sunt destinate copiiilor sunt dinadins Alice B. Gomme, The Traditional Games of England, Scotland and Ireland, Thames and Hudson, ediţia 1984, p.531. 11 - 27 - �create, astfel încât pieţele „subsidiare” să fie cât mai extinse posibil. Cazul „Ţestoasei Mutante” este o bună ilustrare a acestui fapt, cu toată febra pentru „Ţestoasele Mutante” care a precedat cu mult lansarea lor în Marea Britanie. Pregătind piaţa, lansarea în Marea Britanie a fost acompaniată de produse „Ţestoasa Mutantă” sub toate formelele posibile, de la papuci de casă cu Ţestoasa şi pijamale la măştile de Ţestoasă, pumnale şi costume pentru a fi purtate când se jucau diferite jocuri imaginate şi bazate pe aventurile personajelor. Copii alergând în costumele lor de Ţestoasă - acest lucru încă le antrenează fanteziile, dar fanteziile lor, cel mai vital element al individualităţii şi autonomiei copilului, au fost delimitate cu grijă de către cel care face reclamă pentru a maximiza profiturile şi, printre altele, minimiza dezvoltarea imaginaţiei copiiilor. Joaca a fost întotdeauna fundamentală pentru autonomia copilului. Abilitatea de a-şi crea liber lumea proprie, în care să îşi exprime dorinţele copilăriei, temerile, fanteziile şi speranţele este fundamentală pentru dezvoltarea individualităţii bazate pe nevoile şi dorinţele individuale. Joaca încă este zona cea mai liberă de intervenţia adultului şi totuşi, expansiunea marketingului de masă şi a schimbărilor din tehnologie şi din natura societăţii industriale au dus la erodarea acestui aspect vital al copilăriei. Copilul nu mai este liber să îşi dezvolte propria lui sau ei lume, bazată pe priorităţile individuale. În loc, urmărirea profitului a adus lumea marketingului de masă în viaţa copilului. Sume mari de bani sunt cheltuite pentru proiectarea modurilor de comportament al copilului, dorinţelor şi priorităţilor ale căror origini reale se află în economia societăţii de consum. Această presiune, întărită de normele de comportament exprimate de televiziune, film, muzică şi presă destinate copiiilor transformă copilul, de la cea mai mică vârstă posibilă (recenta apariţie a scutecelor de unică folosinţă pentru „el” şi pentru „ea” fiind o un exemplu groaznic în acest sens) într-un consumator. Acest lucru generează profit pentru producător, dar, poate că şi mai important, ajută la condiţionarea copilului la rolul lui sau al ei de adult. La fel cum experienţa tipică a părinţilor condiţionează copilul să accepte autoritatea arbitrară şi învăţământul îl condiţionează pe el sau pe ea să accepte plictiseala şi o viaţă trăită după ceas, tot aşa marketingul de masă condiţionează copilul la obiceiul consumului. Reflectarea dintre părinţi şi stat, şcoală şi loc de muncă şi ultima „nebunie” a copiiilor şi viaţa ca şi consumator nu ar putea să fie mai clară. Subordonarea imaginaţiei copilăriei a lăsat mulţi copii cu foarte puţină viaţă autonomă şi practic pierderea întregii lor libertăţi reflectă pierderea suferită de către majoritatea adulţilor în societatea industrială. - 28 - �5 Copiii ca şi Adulţi  Acest capitol este, în esenţă, construit pe baza muncii lui Alice Miller ale cărei cărţi includ titlurile: The Drama of Being a Child (ediţia originală, în limba germană, 1979); For Your Own Good, (ediţia originală, în limba germană, 1980); The Untouched Key, (ediţia originală, în limba germană, 1988). Toate aceste cărţi au fost publicate de Virago Press, la fel ca şi ultima ei carte, Banished Knowledge: Facing Childhood Injuries, Virago, Londra, 1990. De asemenea, mulţumiri lui Mairi-Ann Cullen pentru ajutorul dat în scrierea acestui capitol şi pentru alte viziuni asupra situaţiei copilului în societatea industrială. - 29 - �O singură statistică este suficientă pentru a exprima importanţa vitală a copilăriei şi anume faptul că 80% dintre cetăţenii britanici aflaţi în închisori au fost odată copii aflaţi în îngrijire instituţională. Viaţa copilului de azi este viaţa adultului de mâine şi copiii de azi vor forma copiii de mâine. Adevărul este că prin refuzul dreptului copiiilor de a fi ei înşişi, prin insistenţa de a-i modela, restricţiona, disciplina la fiecare pas, deformăm nu numai copiii din ziua de azi, dar, prin ei, şi generaţiile viitoare. În fiecare etapă a vieţii copilului, adultul caută să folosească puterea pentru a deforma copiii conform unei percepţii a adultului asupra lumii. Dar acea percepţie a adulţilor asupra nevoilor copiilor este, în sine şi de fapt, produsul suferinţelor acelor adulţi pe vremea când erau ei înşişi copii. Adulţii le fac copiiilor ceea ce li s-a făcut lor. Adulţii continuă să distrugă vieţile copiiilor din două motive principale: 1. adulţii pur şi simplu repetă modelele de abuz al copilului pe care ei înşişi şi le-au însuşit pe când erau copii. 2. adulţii caută deseori să găsească ieşiri pentru propriile lor temeri şi frustrări răzbunându-se pe cei neputincioşi şi există puţine grupuri care sunt dependente şi neputinciose într-un mod mai uniform decât copiii. Copilul care am fost odată rămâne în noi toţi ca adulţi; felul în care tratam acel copil interior determină în mare comportamentul nostru faţă de alte fiinţe vulnerabile. Pentru toţi cei care copii fiind au fost victime ale abuzului, fie fizic, mental sau sexual, există doar două reacţii posibile: creativă şi distructivă, fie distructivă în sensul autodistrugerii sau distructivă faţă de ceilalţi. Din păcate, reacţia creativă a adulţilor faţă de copilul abuzat din interiorul lor este o opţiune, doar dacă la un moment dat aceste persoane au devenit conştiente de ceea ce li s-a făcut şi pot accepta în totalitate că în copilarie au fost victime ale cruzimii comise de adulţi responsabili asupra unui copil lipsit de putere. Această conştientizare este cel mai dificil proces pentru persoana abuzată, deoarece este autoritatea fundamentală a părinţilor sau îngrijitorilor care abuzează de putere: copiii ar trebui forţaţi să îşi reprime tot simţul nedreptăţii şi să accepte cruzimea trăită ca fiind justificată şi că nu a fost un fapt crud, ci corect. Justificarea care se foloseşte poate fi de natură religioasă; sau poate să fie vorba de „norme” sociale sau chiar de tradiţia din familie; efectul este acelaşi şi anume copilul este deformat prin reprimarea sentimentelor autentice de durere, furie, nedreptate, frică, fapt care îl face pe copil să piardă contactul cu orice sentimente adevărate şi să ajungă într-o stare de alienare faţă de propriul eu. Locul sentimentelor adevărate ale copilului este luat de frica de a pierde „dragostea” adultului puternic, cu rezultatul că, indiferent de suferinţa pricinuită de către adult, copilul va face orice pentru a câştiga aprobarea celui care îl chinuie. Procesul de conştientizare, de a vedea adultul puternic ca fiind un abuzator, ca fiind crud şi responsabil pentru suferinţa altcuiva este devastator, tocmai pentru că forţează individul să realizeze că suferinţa lui a fost inutilă; adultul după a cărui aprobare tânjea atât de tare nu a fost niciodată demn de respectul lui. Procesul de conştientizare forţează o reevaluare completă a trecutului unei persoane, cu adevărul descoperit al abuzului acţionând precum o lumină intensă care alungă toate himerele de care se agăţa cu atâta disperare copilul - „am meritat-o”, „a fost pentru binele meu/binele sufletului meu”, „au făcut-o pentru că mă iubeau”. Numai acele victime care au devenit - 30 - �conştiente şi, la fel de important, care au primit dragoste necondiţionată din partea altei persoane, îşi pot transforma trauma din copilărie într-o creativitate care să le permită sentimentelor lor reprimate să fie exprimate. Odată ce aceste sentimente au fost trăite şi exprimate, chiar şi cele mai traumatizate victime pot scapa de influenţa înăbuşitoare a trecutului lor. Din păcate pentru multe dintre victimele abuzului, aceste două condiţii ale vindecării (conştientizarea şi primirea unei iubiri necondiţionate) continuă să lipsească pe tot parcursul vieţii lor. Pentru ei, singura reacţie posibilă faţă de copilăria lor plină de griji este una distructivă. Alienarea pe care o simte copilul, dar pe care nu o poate exprima, faţă de eu-ul lui interior, „real”, se manifestă prin abuz asupra propriei persoane sau/şi abuz asupra altora. Depresia recurentă, multe forme de boală psihică, dependenţa de alcool, abuzul de droguri, auto-mutilarea, relaţiile dezastruoase care sunt repetate compulsiv şi într-un final, sinuciderea, toate sunt forme de autodistrugere care fac cunoscută prezenţa unui copil interior ale cărui nevoi continuă într-adevăr să fie ignorate şi nu mai sunt percepute în mod conştient. Este imposibil pentru aceste persoane afectate să trateze alte fiinţe vulnerabile cu o empatie mai mare decât cea cu care se pot trata pe sine ca şi copii. Astfel, ciclul abuzului continuă să fie transmis de la o generaţie la alta. Totuşi, această reacţie distructivă este de obicei o grijă pentru societate doar dacă este îndreptată împotriva altora. Din această perspectivă, statistica deja citată potrivit căreia 80% din persoanele aflate în închisori au fost odată copiii aflaţi în îngrijire instituţională este de înţeles. „Îngrijirea” pe care aceşti copii deja afectaţi o primesc este dovedită, poate în cel mai notoriu mod, de folosirea „izolării” şi a listei emise ulterior de către Home Office care scotea în afara legii folosirea detenţiunii prelungite prin izolare, lipsirea de somn şi de hrană ca şi metode curente pentru controlarea comportamentului. Este surprinzător faptul că aceşti copii torturaţi cresc ca să se răzbune pe societate şi sfârşesc prin a ajunge în închisoare? Nu ar trebui să ne surprindă nici că cei a căror fiinţă interioară le-a fost ucisă de către părinţi şi care nu au primit niciodată dragoste adevărată care le-ar fi permis să îşi simtă durerea devin adulţi care nu sunt capabili să empatizeze cu durerea altor oameni şi care, prin urmare, pot comite crime prin violenţă fară a avea vreo reacţie sau vreun sentiment de milă faţă de victima lor. Fiecare ucigaş, fiecare violator, fiecare criminal violent s-a născut ca un copil neputincios, dependent: în violenţa exercitată împotriva acelui copil se află rădăcina violenţei exercitate de către acel adult. Copiii au nevoie de libertatea de a fi ei înşişi, au nevoie de libertatea de a trăi fără frică şi au nevoie de dragostea necondiţionată care le este datorată de către adulţii responsabili. Dacă bebeluşul neputincios poate să crească într-un mediu de siguranţă şi înţelegere completă, atunci el sau ea va deveni un adult capabil să ofere o astfel de dragoste altora, copii şi adulţi. Acest adevăr este evident la nivel personal, cu cei care au fost abuzaţi ca şi copii şi care devin la rândul lor persoane care săvârşesc abuzuri asupra copiiilor şi la un nivel naţional, în cazul oamenilor care au suferit şi care cauzează şi mai multă suferinţă celor care sunt la fel de neputincioşi precum au fost şi ei odată, un exemplu în acest sens fiind atitudinea israelienilor faţă de palestinieni. Suferinţa nu produce nimic altceva decât şi mai multă suferinţă şi răzbunarea celor care au suferit (de obicei executată asupra celor inocenţi) nu are nici măcar meritul că rezolvă problemele celui care se răzbună. - 31 - �Alice Miller, a cărei muncă în domeniul cruzimii îndreptate împotriva copiiilor a fost în mare parte întreprinsă pentru a expune şi explica violenţa exercitată asupra copiiilor, pledează pentru o abordare cu totul nouă a îngrijirii copilului bazată pe recunoaşterea faptului că aceştia sunt indivizi care au propriile lor nevoi, emoţii şi dorinţe care trebuie respectate. În plus, respectul pe care adulţii responsabili trebuie să îl arate faţă de copii trebuie oferit în contextul iubirii necondiţionate. Scopul trebuie să fie acela de a permite copilului să fie liber şi să ofere garanţia iubirii de care are nevoie copilul. Cele două sunt inseparabile. Iubirea faţă de copil nu este posibilă dacă se încearcă continuu modelarea copilului conform unui plan determinat al adultului care reprezintă priorităţile lumii adulte a acestuia. Acest lucru se aplică în cazul celor care şiar forţa copilul să se conformeze sentimentelor liberale, radicale, libertariene sau de orice natură pe care adultul le-ar putea vedea ca fiind necesar să fie absorbite de către copil. Încercarea de a impune orice schemă a adultului duce la negarea dreptului copilului la propriul eu. Acesta este un lucru care trebuie învăţat de către toţi adulţii bine intenţionaţi. Dacă vreţi libertate pentru copii, atunci trebuie să fiţi pregătiţi să le oferiţi această libertate şi să le permiteţi să facă alegeri pe care le dezaprobaţi. De exemplu, acei adulţi, de obicei din rândul celor mai liberali, care le interzic copiiilor lor să aibă orice arme de jucărie şi să se joace de-a războiul, sunt duşmani la fel de mari ai libertăţii copilăriei ca şi cei mai autoritari părinţi. Copiii vor învăţa cum să trateze copiii zilei de mâine din libertatea şi înţelegerea pe care ei înşişi le trăiesc când sunt copii. Adulţii ar trebui să înveţe de la copiii care îşi vor însuşi libertatea încă din primele zile de viaţă. În cartea sa, For Your Own Good, The Roots of Violence in Child Rearing, Alice Miller prezintă o listă de nevoi ale copiiilor pe care adulţii trebuie să le pună în aplicare dacă este să fie iniţiat un ciclu al libertăţii care să înlocuiască ciclul opresiunii, cruzimii şi a iubirii false care în prezent caracterizează atât felul în care tratăm copiii şi în consecinţă, societatea noastră ca şi întreg: 1. Respect pentru copil. 2. Respect pentru drepturile lui. 3. Toleranţă faţă de sentimentele lui. 4. Dorinţa de a învăţa din comportamentul lui: a. despre natura copilului ca şi individ. b. despre copilul interior al părinţilor. c. despre natura vieţii emoţionale care poate fi observată mult mai clar în copil decât în adult, deoarece copilul poate trăi experienţa propriilor sentimente cu mult mai intens şi într-un mod optim mai sincer decât un adult.12 Calea pentru a înlătura moştenirea violenţei împotriva copiiilor internalizată de majoritatea adulţilor din ziua de azi este să le oferim copiiilor noştri libertatea de a fi ei înşişi, să îi eliberăm de presiunile şi exigenţele deformatoare ale societăţii noastre industriale (fie sub forma îngrijirii părinteşti, învăţământului sau exigenţelor economiei) şi apoi să ne permitem să învăţăm de la copii. Alice Miller, For Your Own Good, The Roots of Violence in Child-Rearing, Virago Press, 1987, (ediţia din 1990), p.100. 12 - 32 - �6 Concluzie: Copiii şi Viitorul - 33 - �Din primele zile de viaţă, copilul este condamnat la un proces de control care treptat devine mai profund odată cu trecerea anilor. De la învăţarea mersului la oliţă, negarea emoţiilor sexuale prin corvoada instituţionalizată care este învăţământul, copilul ajunge să înveţe că priorităţile şi exigenţele adulţilor trebuie să fie realizate primele şi că este corect să fie aşa. Dar lumea adulţilor nu se mulţumeşte cu simplul control al mediului fizic înconjurător şi al comportamentului copilului, copilul trebuie să se supună şi priorităţilor morale şi imaginative ale lumii adulţilor. Tabuul cu privire la sexualitatea proprie care există în majoritatea căminelor este doar cel mai evident semn al acestui control, dar şi exigenţele şi mai pătrunzătoare ale societăţii de consum sunt de asemenea prezente, încă din primii ani de viaţă, cerând din partea copilului sacrificarea propriilor impulsuri creative şi a imaginaţiei pentru nebuniile şi tendinţele modei actuale. Dar lumea adulţilor este şi o lume a constrângerii şi conformităţii, amândouă fiind realităţi ale subordonării noastre sociale la nevoile consumului în masă. De exemplu, presiunile exercitate asupra părinţilor de a-şi instrui copiii într-o rutină strictă de mâncat, dormit şi jucat conform unui orar sunt parţial rezultatul presiunilor economice şi sociale exercitate asupra părinţilor. În mod similar, orice ar vrea să facă profesorii cu elevii lor, ei sunt împiedicaţi de cerinţele programului de studii creat să servească nevoile economiei industriale, producând muncitori maleabili care doresc să îşi sacrifice libertăţile fundamentale pentru mici recompense, de obicei monetare. Totuşi, nu doar presiunile economice şi sociale contemporane sunt cele care îi fac pe adulţi să fie opresori voluntari ai copiiilor, deoarece modelele de comportament învăţate joacă cel mai important rol în această opresiune. Adulţii moştenesc convingeri şi tehnici de creştere a copilului şi deseori ei caută să îşi răzbune propria suferinţă traită ca şi copii pe copiii care se află în prezent sub controlul lor. Copilul abuzat sexual devine cel care abuzează un copil, copilul care a fost moralizat devine cel care moralizează, copilul „pleznit” devine cel care „plezneşte” un copil. Atât copiii, cât şi adulţii suferă din cauza negării individualităţii copilului, din cauza refuzului de a oferi copilului iubire necondiţionată. Copiii suferă, personalităţile lor fiind deformate de către adulţii hotărâţi să îşi impună voinţa şi acei copii continuă să sufere ca şi adulţi, cu toate că au calea de ieşire oferită de refuzul lor faţă de drepturile copiiilor. Copiii nu învaţă niciodată fericirea şi responsabilitatea libertăţii, condiţionaţi cum sunt să se conformeze încă de la cea mai fragedă vârstă, să fie modelaţi conform planurilor altora şi să îi modeleze pe alţii aflaţi în controlul lor. Dacă e să avem o lume construită pe iubire, pe cooperare liberă, liberă de aroganţele şi constrângerile autoritariene, atunci trebuie să eliberăm copiii. Daţi-le înapoi copiiilor copilăria, ascultaţi-i pe copii, răspundeţi-le, vorbiţi-le, întrebaţi-i ce vor şi de ce, daţi-le spaţiu pentru a fi ei însuşi, iubiţi-i şi învăţaţi libertatea de la ei. În acest fel, lumea adulţilor se va schimba şi ea. Tratarea copiiilor cu respect şi dragoste înseamnă abandonarea priorităţilor societăţii industriale, ale capitalismului de consum şi în schimb, concentrarea atenţiei asupra priorităţilor la care ajunge în mod liber fiecare copil, fiecare individ. Un nou mod de a trata copiii se va dovedi a fi cheia către un nou tip de societate, un nou tip de economie – ceva de care lumea sfârşitului de secol douăzeci are extrem de multă nevoie. - 34 - �- 35 - � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Copiii în societate: o critică libertară Subject The topic of the resource Modul în care tratăm copiii este atât o evidenţiere, cât şi un simptom al societăţii noastre şi acesta este argumentul central al acestei cărţi. [...] Dacă vrem să confruntăm societatea în care trăim şi să începem să creăm o lume mai paşnică, mai fericită şi mai sănătoasă, atunci trebuie să începem de la bazele societăţii, cu bebeleşul, cu copilul." Description An account of the resource Traducere autotext cu ilustraţii de Kaos Naveta/ 35 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Stephen Cullen Publisher An entity responsible for making the resource available Autotext Contributor An entity responsible for making contributions to the resource Autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură educație libertară Stephen Cullen Timișoara Traducere zine https://anarhiva.com/files/original/ef003ce5b10b84a57181bd72cf374a51.pdf ee917c55b0f454d736df4dc6f5fcd3e4 PDF Text Text �ura faţă de propriul corp nu ar trebui să înceapă de acasă după ce am plecat de acasă şi mi-am înfruntat mama în legătură cu critica ei constantă la adresa greutăţii mele (prin telefon), ea s-a simţit insultată. “toate mamele critică greutatea fiicelor lor”, a zis ea. mi-am permis să nu fiu de acord. comportamentul ei era ciudat şi patologic. şi atunci am început acest proiect cu zine-ul. înainte, aproape niciuna dintre prietenele mele nu mi-a vorbit despre mama ei ca fiind critică în mod special, dar de îndată ce am adus în discuţie subiectul zine-ului, am fost copleşită de femeile pe care le cunoşteam care se ofereau să scrie ceva pentru zine şi care îmi povesteau despre mamele lor care criticau felul în care arătau. am inceput să mă întreb dacă mama mea avusese dreptate (nu că aş admite vreodată că ar fi avut dreptate!) iniţial, am fost inspirată să fac acest zine atunci când am văzut la chioşcul de ziare local un articol pe coperta ediţiei americane a revistei teen vogue (numărul din 4 august). “mame răutăcioase – de ce îţi critică ea corpul?” şi după toţi aceşti ani de când am plecat de acasă şi nu am mai vorbit cu mama mea, încă vreau cu adevărat, chiar vreau să aflu raspunsul. aveam senzaţia că nu urma să aflu niciun raspuns, dar acest lucru nu m-a impiedicat să cumpăr revista (şi hei, am aflat şi cum să combin imprimatele!). în entuziasmul meu de a vedea ceva tipărit cu care puteam relaţiona atât de mult, mi-am dat seama cât de mult mă bântuia încă subiectul acesta şi astfel a luat naştere ideea pentru această compilaţie de texte. am căutat lecturi mai serioase despre acest subiect, dar până acum am putut să găsesc doar foarte puţine. unde sunt studiile despre acest subiect? unde pot citi despre experienţele altor femei şi fete în legătură cu percepţia asupra propriului corp a mamelor şi fiicelor lor? aceste studii nu par să existe încă, dar între timp vreau să fac acest zine pentru a strânge poveştile femeilor care au trăit cu mame critice şi de asemenea a celor care au trăit cu mame care le-au sprijinit. chiar dacă nu am putut să găsesc pe nimeni care să scrie din această perspectivă în acest număr, mi-ar plăcea foarte mult ca data viitoare să tipăresc povestiri venite din partea mamelor în legătură cu felul în care au încercat să susţină imaginea de sine a fiicelor lor. dar să ne întoarcem la acea întrebare iniţială – de ce mamele îţi critică corpul (şi faţa, şi părul şi …)? puţinele lucruri pe care le-am găsit de citit în legătură cu acest subiect abordează (şi este de înţeles) punctul de vedere conform căruia mamele sunt bine intenţionate şi doar reacţionează faţă de faptul că a fi slab şi atractiv este perceput aproape peste tot ca fiind sinonim cu a avea succes. “în general vorbind, ele vor cu adevărat doar ce este mai bun pentru fiicele lor şi cred în mod greşit că un pic de presiune maternă pentru a pierde kilograme le va face pe fiicele lor să fie mai fericite, mai populare şi mai de succes mai târziu în viaţă”, spune leona tanenbaum în “catfight”. dar experţii au liste lungi cu rezultate negative mult mai probabile precum anorexia şi bulimia, urmarea compulsivă a unei diete, depresia, protestul prin luarea de kilograme în plus sau consumul excesiv de alcool în secret. în like mother, like daughter, debra waterhouse spune că alimentaţia controlată de la o vârstă fragedă de către mamă poate avea ca rezultat o fiică care nu mai este capabilă 2 �să răspundă la senzaţia de foame şi cea de saţietate. în timp ce toate aceste lucruri nu pot fi separate de presiunile generale asupra femeilor şi fetelor de a rămâne slabe, poate să fie foarte greu să înveţi acasă ura faţă de propriul corp şi chiar mai greu, dacă nu chiar imposibil, să scapi. poate că este normal ca mamele să îşi critice fiicele, dar nu ar trebui să fie aşa. dacă ai citit până aici, există şanse să îţi pese şi să nu stai deoparte fără să intervii în timp ce fetele tinere învaţă lecţii nesănătoase despre aspectul fizic sau să laşi mamele prietenelor să îşi facă proprii copii adulţi să se simtă ca şi cum ar fi din nou copii cu comentariile lor pe sub mână în legătură cu luatul în greutate. cu acest zine, aş fi mulţumită doar să fac puţin mai mulţi oameni să vorbească despre acest subiect, deoarece înainte să încep zine-ul, întotdeauna am simţit că experienţa mea era atât de izolată. acum că am aflat că nu era, mă simt mult mai bine, dar îmi doresc şi să fi putut să aflu acest lucru cu ani în urmă. de asemenea, te inspiră să citeşti depre mame care şi-au sprijinit fiicele pentru a face pace cu propriul corp. acest zin aduce împreună experienţele unor femei cu vârsta cuprinsă între 18 şi 58 de ani din marea britanie şi statele unite ale americii şi în timp ce cererile referitoare la anonimat îmi interzic să mulţumesc cuiva folosindu-i numele, vă mulţumesc tuturor. mulţumesc! kate notă importantă: părţi din conţinutul acestui zine pot fi un factor declanşator pentru cei care au suferit în trecut/suferă în prezent de tulburări de alimentaţie şi pentru supravieţuitorii cazurilor de viol/atac sexual. 3 �încă îmi aduc bine aminte de ziua, de momentul în care am păşit înăuntrul acestui cerc vicios, cu mai mult de 2 ani în urmă. mă întorsesem dintro vacanţă cu prietenii şi când am ajuns acasă purtând un tricou strâns pe corp şi o pereche de blugi, mama mea mi-a zis “tu indesato! ai pus pe tine atât de mult cât timp ai fost plecată”. aveam 15 ani, acum am 18 şi sunt încă acolo, în cerc. desigur, faptul că am dezvoltat o tulburare de alimentaţie nu este vina mamei mele. nici măcar nu a fost vina ei cu adevărat că a făcut acea observaţie – într-o lume fără o mass media care ne expune constant la corpurile slăbănoage ale preaadolescenţei, într-o cultură în care femeile corpolente sunt admirate (ca în india sau în lumea occidentală de acum câteva sute de ani – trebuie doar să ne uităm la arta care înfăţişa femei voluptoase pentru a vedea că în anumite locuri, în anumite vremuri, ele erau făcute cunoscute) sau chiar într-o societate fără celebrităţi care predică meritele dietei lor “bogate în proteine” sau “macrobiotice”, într-o civilizaţie în care cuvintele “noua noastră dietă garantează succesul” nu vând reviste şi unde nu există un lucru precum ”înlocuirea mesei”, ea poate că nu ar fi simţit nevoia să facă acea observaţie; nu ar fi ruşinos să ai o fiică care este puţin supraponderală. eram doar puţin supraponderală – cu câteva livre mai grea decât eram înainte să plec, livre care cu siguranţă ar fi fost date jos în cursul a câtorva săptămâni în care să nu mănânc chipsuri în fiecare zi – şi înainte greutatea mea varia dupa vacanţe. oricum şi alţi factori conlucrau. observaţia mamei mele a fost doar una dintre cele câteva remarci înjositoare la adresa mea venite din partea familiei mele în timpul acelei perioade – comentarii precum faptul că nu mă străduiam suficient de tare pentru certificatul general de educaţie secundară, că petreceam prea mult timp împreună cu prietenul meu, că eram antisocială şi că aveam nevoie să îmi fac mai mulţi prieteni. faptul că vroia să ma pună la regim era doar un alt mod de a încerca să mă controleze şi mă gândeam “îi voi arăta eu, dacă ea vrea să fiu la regim atunci voi fi la regim”. aşa că am început să sar mesele, supravieţuind întreaga zi doar cu o bucată de pâine prăjită şi o masă seara. înfometarea mea nu era numai un fel de a mă răzbuna pe familia mea pentru comentariile lor crude, ci şi un mod de a-mi controla viaţa într-o lume care părea să se prăbuşească – părinţii mei erau în mijlocul unui divorţ murdar şi trăiam cu toţii în aceeaşi casă, era o zonă de război. aveam puţini prieteni şi eram pe punctul de a începe să cer cursul de nivel a la o instituţie unde toţi păreau să aibă note mai mari decât mine la certificatul general de educaţie secundară. cursurile postliceale mi-au oferit un mod bun în care să îmi controlez alimentaţia – aducând doar o cantitate mică de mâncare la şcoală şi niciun ban, eram limitată la a mânca doar asta. în curând am pierdut ce luasem în greutate şi, mai mult, oamenii comentau că îmi cădeau hainele de pe mine; îmi atinsesem scopul, chiar dacă începusem să arăt slăbită şi tot timpul eram obosită şi înfometată. astfel, acesta a fost începutul propriului meu abuz asupra mea. după părerea mea, ceea ce mulţi oameni nu reuşesc să înţeleagă este că tulburările de alimentaţie nu ajung întotdeauna la un sfârşit dramatic în care 4 �fata este târătă într-un spital şi hrănită cu forţa, că pot afecta persoanele de ambe sexe (ştiu câţiva bărbaţi care au probleme legate de greutate), nu au legătură doar cu aspectul fizic, ci au legătură şi cu controlul şi toţi cei care suferă nu intră în categoria clară a “anorexiei” (când cel care suferă renunţă într-un sfârşit să mai mănânce) sau “bulimie” (cei care suferă mănâncă excesiv şi vomită) – mulţi oameni au experienţa unei combinaţii între cele două. nu sunt nici anorexică, nici bulimică în sensurile adevărate ale cuvintelor şi voi încerca să descriu ceea ce fac cu speranţa de a—face pe alţii să înţeleagă. în mod tipic, în schema mea de abuz, mă voi relaxa pentru puţină vreme, poate după ce m-am cântărit şi am văzut o pierdere semnificativă sau când merg în vacanţă şi simt că îmi pot permite să nu mă mai gândesc la asta pentru o săptămână. şi petrecerea timpului alături de unul dintre bunii mei prieteni poate să mă ajute să mă “deconectez”, la fel ca şi aflarea faptului că cineva mă “simpatizează” (în lipsa unui cuvânt mai potrivit decât acesta). totuşi, în scurtă vreme, se va găsi cineva care să comenteze că arăt mai “sănătoasă” ( a se citi: că am luat în greutate, că nu mai arăt ca o fantomă – iei în greutate!) sau voi observa că mă simt mai mare sau într-o zi (după cum am făcut acum două zile) mă voi trezi cu voci în cap strigând la mine că sunt grasă, urâtă, proastă, că trebuie să fiu pedepsită pentru că sunt o persoană atât de rea, atât de inutilă. după asta, voi începe să îmi reduc raţia alimentară; nu mă voi înfometa total niciodată, dar în mod obişnuit voi încerca să mănânc doar o masă de seară (greu de evitat, deoarece în familia mea mănâncă cu toţii împreună) şi o bucată de pâine prăjită sau ceva cereale în fiecare zi. la sfârşitul fiecărei zile de foame, simt o senzaţie de putere şi control şi împlinire – am reuşit să pedepsesc fata rea dinăuntrul meu şi îmi pedepsesc corpul urât cu care mă resemnez, corpul urât care îmi provoacă atâtea probleme. dar atunci mă simt din nou vinovată, nu ar trebui să îmi placă suferinţa mea, este menită să fie o pedeapsă, aşa că în fiecare noapte şi dimineaţă îmi aduc aminte că sunt grasă, urâtă şi inutilă, deseori lovindu-mă peste cap sau dându-mi cu capul de ceva. mă simt atât de lipsită de valoare şi presupun că problemele mele legate de alimentaţie sunt o formă de abuz asupra propriei persoane care mă lasă să îmi canalizez sentimentele de inutilitate. uneori, reuşesc să am o perioadă de linişte, câteva săptămâni sau poate luni în care mă gândesc că am depăşit treaba asta, dar aproape cu siguranţă de îndată ce observ că arăt mai mare încep din nou să nu mai mănânc. totuşi, a devenit ceva mai mult decât o simplă chestiune legată de aspectul fizic, deseori vocile încep să îmi spună cât de proastă sunt de îndată ce intru într-un moment stresant în viaţă, examene şi, în prezent, mersul la facultate. un moment de îngrijorare este că deseori m-am gândit cu bucurie că atunci când voi fi la facultate nu va exista nimeni care să supravegheze ce mănânc (acasă, este dificil să nu mănânci deloc fără ca nimeni să nu observe acest lucru), aşa că aici situaţia da puţine semne cum că s-ar abate de la reguli. aş putea încerca să văd facultatea ca un început proaspăt şi doar să încerc să mănânc sănătos, dar se pare că găsesc ca fiind imposibil acest “mâncat sănătos” – ori de câte ori mă opresc din regim, pun din nou greutatea 5 �la loc şi nu vreau să ajung obeză – eu, aşa cum sunt o pată inutilă şi urâtă pe lume, nu vreau să devin şi o pată grasă, urâtă şi inutilă. deci, există vreo ieşire din această situaţie? sper că într-o zi să mă pot opri din obsesia legată de greutatea mea şi pur şi simplu să fiu normală, să mănânc ca o persoană normală. îmi invidiez prietenii care se pot bucura de mâncare şi care mănâncă când le este foame fără să îşi facă griji în legătură cu asta sau fără să trebuiască să se pedepsească mai târziu prin a nu mânca. scăparea pare a fi în a obţine un echilibru în viaţa mea şi a învăţa să mă iubesc, dar asta nu este o sarcină uşoară. hannah întotdeauna am fost foarte conştientă de nasul meu – nu este mare sau frapant în mod special, dar are o “formă” precisă care mi-a displăcut când eram tânără. deseori, căutam ajutor şi liniştire din partea mamei mele în legătură cu acest subiect. ce puteam să fac în legătură cu asta? arăta rău/ le va plăcea băieţilor de mine? la urma urmei, toate păpuşile drăguţe din vitrinele magazinelor aveau nasuri în vânt, mici şi drăguţe. de fapt, am făcut o generalizare rapidă în tinereţea mea la care din fericire am renunţat acum – doar fetele cu nasuri în vânt şi mici aveau prieteni şi erau populare. după ce iam destăinuit mamei mele grijile mele în legătură cu ciudata mea trăsătură facială, ea a făcut o remarcă într-un mod destul de serios “nu-ţi fă griji, îţi poţi face operaţie estetică.” asta nu era ce voiam eu să aud şi chiar şi atunci ca şi copil îmi doream să îi pot spune că ceea ce mi-a zis era un mod greşit de a fi părinte. ceea ce mi-a zis mama mea m-a durut şi m-a făcut să mă simt urâtă, dar nu a avut un efect de durată. acum ca şi femeie tânără nu mă gândesc de două ori la nasul meu. acum îl văd ca fiind o trăsătură pozitivă – este rar, unic şi prefer oricând să îl am decât să am orice năsuc mic şi drăguţ de barbie. anonimă este dificil pentru mine să scriu despre tulburarea mea de alimentaţie. majoritatea prietenilor mei nici măcar nu ştiu că am aşa ceva. mi se pare foarte greu să mănânc în public, să mănânc în faţa unor oameni pe care nu îi cunosc foarte bine. m-am luptat cu automutilarea, depresia şi anxietatea. mă uit în oglindă şi urăsc ceea ce văd. încerc să nu las acest lucru să se amestece în viaţa mea, deoarece aspectul fizic chiar nu ar trebui să conteze şi totuşi, mă lupt cu reflexia mea în fiecare zi. primele mele amintiri cu mama mea sunt cu ea făcând exerciţii pentru a da jos greutatea pe care a luat-o atunci când a fost însărcinată cu sora mea mai mică. stând în faţa oglinzii, îşi pişca şi înfăşca stomacul, spunându-şi că e grasă şi dezgustătoare. stând pe pat, o priveam. m-am gândit că era normal să fie aşa. dacă o femeie supraponderală trecea prin apropiere, mama mea şoptea “dacă arătam aşa, nu aş fi ieşit din casă.” în timp, cred că am devenit mai mult ca ea. slabă la şcoală, nu reacţionam nicicum atunci când se căuta cearta cu fetele grase. eram populară şi aveam un iubit. dar când aveam 17 ani am fost violată. am folosit mâncarea pentru a putea să fac faţă la ceea ce mi s-a întâmplat. într-o zi stăteam în camera mea, 6 �mâncând ceva prăjituri. mama mea a intrat, mi le-a luat şi mi-a spus că mă îngrăşam. m-am simţit extrem de ruşinată şi anxioasă. mama mea a devenit din ce în ce mai slabă. face exerciţii tot timpul şi nu mănâncă aproape deloc. ultima dată când am îmbrăţişat-o, am putut să îi simt oasele prin haine. m-a făcut să vreau să plâng, deoarece o iubesc atât de mult şi nu vreau să se îmbolnăvească. iarna trecută, mama mea mi-a trimis o listă de regim. cu cât devin mai grasă, o sfidez. cu cât devin mai grasă, ea se simte superioară mie. dar ştiu că în realitate ea nu vrea să aibă o fiică grasă. uneori o văd că se uită la mine, evaluându-mă atunci când crede că eu nu observ. încă încerc să fac faţă problemelor mele în propriile mele condiţii. cu cât am înaintat în vârstă, miam dat seama că mama mea are o tulburare de alimentaţie la fel de mult cum am eu. sper doar ca într-o zi să putem vorbi împreună despre asta. dar încă nu sunt suficient de puternică pentru a începe acea discuţie. anonimă personal, mama mea nu este prea critică în legătură cu felul în care arăt, dar am o prietenă care este extrem de slabă, deoarece este în mod constant la regim, are o tulburare de alimentaţie şi întotdeauna se pare că este din cauza mamaei ei. mama ei îi spune despre anumite diete (în special dieta atkins, bleah!) şi o încurajează să ţină regim. totuşi, acest lucru mă enervează, pentru că mama ei nu este chiar tocmai slabă! mama ei este peste măsură de agresivă şi din păcate îşi trăieşte visul prin fiica ei. laura mama şi corpul meu vin acolo ca să te iau. te voi aduce acasă şi vom rezolva toate astea. asta a fost reacţia mamei mele atunci când i s-a spus că sufăr de anorexie. vroia să sară şi să rezolve problema. dar anorexia nu este ceva pe care doar să pui un pansament. şi o mare parte din preocuparea mea în legătură cu greutatea, mâncarea şi corpul proveneau de la familia mamei mele. pe măsură ce creşteau, erau cu toţii obsedaţi de corpurile lor. erau constant la regim. i-am privit cum se luptau şi apoi i-am învins la propriul lor joc. recuperarea a însemnat că a trebuit să renunţ la a-i mai învinovăţi pe ei şi ei trebuie să admită că au greşit. încă încercăm să rezolvăm lucrurile acestea. dar acum am o prietenie adevarată cu mama mea cum nu am mai avut niciodată înainte. mă face să sper că familiile se pot schimba, indiferent de cât de disfuncţionale au fost ele înainte. pace, speranţă şi putere erin 7 �până în clasa a treia, mi se spunea întotdeauna că arătam ca mama mea. apoi am început să iau în greutate. aveam 9 ani şi mă simţeam groaznic la o şcoală nouă. nu ştiu dacă am luat în greutate deoarece mâncam pentru a mă consola sau doar aveam asta în gene, dar oricum ar fi, am încetat cumva să mai arăt ca mama mea. am crezut întotdeauna că mama mea era cea mai frumoasă femeie din lume, aşa cum o face un copil. aşa că atunci când oamenii au încetat să mai îmi spună că arăt ca ea a fost un şoc. o insultă. m-a făcut să ma simt ca şi cum de fapt nu i-aş fi aparţinut ei. pentru că atunci când te uiţi la noi, încă arătăm la fel. avem aceeaşi ochi mari şi albaştri şi frunţi înalte. avem acelaşi păr şi aceleaşi bărbii încăpăţânate. dar cumva, corpurile noastre diferite erau prea greu de ignorat de către oameni. atunci când mama era de vârsta mea, cântărea 110 livre, nu avea şolduri şi nici sâni. îmi spune aceste lucruri în timp ce încearcă să încapă în tricoul ei favorit din liceu. aproape că i se potriveşte. eu, pe de altă parte, sunt o fată care cântăreşte 190 de livre, are măsura d la sutien şi solduri care se clatină chiar şi atunci când nu vreau asta. am trecut prin ani de ură faţă de mine,sâcâieli şi înfometare. dar mama mea nu mi-a zis nimic niciodată împotriva corpului meu. nu mi-a sugerat niciodată pe ascuns vreo dietă sau nu mi-a spus să îmi mişc fundul şi să fac ceva. aşa că nu voi putea să port rochia de mireasă a mamei mele sau să îi împrumut hainele. dar am ajuns să accept acest lucru. mi-am dat seama de asta într-o zi când un băieţel de care aveam grijă a venit şi m-a întrebat dacă “este mama ta? cum poate ea să fie mama ta? este mai mică decât tine!” iar eu am râs şi am zis “da, este mama mea.” ms.pine munte de carne mama mea a fost evident un copil mai degrabă plinuţ. era numită “bessie bunter” şi era în general tachinată. desigur, ea nu a vrut ca eu să sufăr, aşa că se necăjea constant în legătură cu greutatea mea. am fost plinuţă de la început şi cu mâncarea groaznică şi solidă a mamei (nu s-a priceput niciodată la gătit sau la alimentaţia raţională…) şi cu faptul că nu mi se permitea să ies afară la joacă şi nu făceam deloc exerciţii, am rămas aşa. mă bătea la cap nonstop în legătură cu asta, chiar şi atunci când aveam vreo 6 ani. obişnuia să se uite în volumul despre îngrijirea copilului a doctorului spock şi să îmi atragă atenţia că se spunea despre copiii graşi că nu sunt sănătoşi şi că sunt “anormali”, având ochii măriţi de îngrijorare. poate că am fost dusă la doctori şi mi s-au ţinut discursuri despre asra, dar cred că i-au spus că vor depăşi această fază. ne-am mutat în suburbia unde se considera că e mai sigur să te joci afară şi am învăţat încetul cu încetul, precum un extraterestru zăpacit de cap, să fac lucruri pentru copii precum mersul cu bicicleta, joaca cu mingea şi diferite alte jocuri ce implicau alergatul. am pierdut din greutate, dar nu am ajuns niciodată să fiu “potrivit” de slabă. pur şi simplu nu eram făcută să fiu aşa. remarcile la adresa greutăţii mele au continuat. ori de câte ori se terminau biscuiţii sau altceva, eram acuzată că i-aş fi mâncat pe toţi. atunci când toaleta 8 �se înfunda, cu siguranţă că excrementele mele gigantice de fată grasă au făcut-o.(pe atunci, mă vedeam ca fiind un monstru.) când am început să ma dezvolt, lucrurile au devenit şi mai rele, deoarece mama mea se plângea că “o doamne, sper că nu vei ajunge să fii prea mare!” (referindu-se la sânii mei). evident, bunica mea demult decedată a suferit de sindromul “pepenelui irlandez” şi a fost blestemată să nu poată niciodată să îşi găsească haine care să “cadă bine”. (mama mea era crispată şi că aş putea să devin “prea înaltă”, ca şi cum aş fi putut să fac ceva în această privinţă.) în liceu, am fost o neadaptată şi am început să fiu foarte deprimată. este trist, dar când mă uit la poze vechi, eram un pic supraponderală, dar cu greu era ceva în legătură cu care să mă agit. voiam să iau lecţii de echitaţie, ca şi sora mea, dar mi s-a spus că asta ar fi un lucru crud pentru cai(!) şi că poate aş putea să merg atunci când voi deveni suficient de slabă. nu am mers niciodată nici la noua piscină a oraşului pentru a evita bătaia de joc care sigur ar fi apărut din cauza expunerii mele în costum de baie.( de fapt, o mare parte din abuzul verbal din partea altor copii se concentra pe nasul meu asemănător unui cioc de ornitorinc şi pe faptul că eram tocilară, cu subiectul greutăţii mele aruncat uneori ca şi un gând întârziat.) pe măsură ce înaintam în vârstă, mama mea a devenit şi mai abuzivă. presupun că eram o adolescentă enervant de nesociabilă şi melancolică şi o sursa de probleme la fel ca şi majoritatea copiilor la acea vârstă, dar pe mama mea o scoatea efectiv din fire maturizarea şi sexualitatea mea evidentă. ori de câte ori mă vedea că mănânc ceva, izbucnea, în special dacă i se părea că îmi făcea plăcere ce mâncam. îmi aduc aminte o dată când şi-a micşorat ochii şi a scuipat “îţi place, nu-i aşa? mănâncă, mănâncă, mănâncă, ştii cum le ziceam fetelor ca tine când eram la şcoală? intestine! intestine lacome!” cred că doar mestecam gumă în acel moment, dar cumva i-am declanşat cu adevărat furia. am fost uimită de această virulenţă apărută din senin şi am început să protestez, dar ea doar a spus “ah, taci din gură, munte de carne ce eşti!” m-a urmărit prin casă, doar spumegând de furie … sora mea care a fost martoră la asta şi la multe alte ieşiri, era îngrozită să nu ajungă “ca şi lee”, deşi ea era mai degrabă fantoma care înfuleca biscuiţii. într-un final, a reuşit să rămână slabă, devenind o semianorexică cu toane şi a rămas aşa până în ziua de azi. şi ea mă face întotdeauna să mă simt prost din cauza greutăţii mele … am fost dusă la un nutriţionist cunoscut în partea şic a oraşului, mi s-a dat o selecţie curcubeu de pastile care erau la modă în momentul respectiv şi am fost forţată să trăiesc în principal pe legume îngheţate. nu am pierdut mult din greutate, aşa că mama mea avea şi un alt motiv pentru care să mă cicălească, după ce ea “a sacrificat atât de mulţi bani, încercând să fie de ajutor.” în sfârşit am evadat la facultate, dar mă îngraş de atunci. Iar acum că sunt cu adevărat “un munte de carne”, îmi doresc cu adevărat să mă fi putut bucura de relativa mea normalitate atunci când am avut parte de ea. întotdeauna mi-am imaginat că pastilele au fost cele care mi-au dat peste cap metabolismul, dar cine ştie? îmi place mâncarea, chiar dacă nu într-o măsură neobişnuită şi admit faptul că detest toate formele de antrenament. mama mea 9 �care mănâncă foarte frugal şi are grijă să nu aibă nimic prea gustos în casă are acum 88 de ani şi se întreabă de ce fiicele ei nu vor sa îi fie în preajmă “să aiba grijă de ea” cum o fac “copiii normali”. lee kennedy 2005 copilăria şi adolescenţa mea au fost bântuite de figura mătuşii mele. cea mai mică dintre cele două surori mai tinere ale mamaei, era femeia la fel ca şi care mama mea nu voia să ajung. şi era grasă. mătuţa mea nu era căsătorită, nu avea un iubit, nu avea copii şi nu avea o casa a ei. toate aceste lucruri erau atribuite faptului că era grasă şi chiar dacă nu reuşeam să văd care era legătura, întotdeauna a fost întipărit în mintea mea faptul că trebuia să evit aceste lucruri prin a nu deveni grasă. mătuşa mea se afla constant la regim. încerca fiecare ciudăţenie (combinarea alimentelor, supa de varză, dieta hay), fiecare organizaţie care se ocupa cu pierderea greutăţii şi avea o bibliotecă de casete video cu exerciţii (era prea complexată pentru a face exerciţii în public), dar greutatea ei varia la extreme şi nu a fost niciodată fericită în legătură cu asta. retrospectiv, sunt sigură că mama mea doar încerca să mă salveze de toate aceste lucruri, în primul rând prin “a nu mă lăsa” să ajung grasă, în ciuda faptului că probabil îşi iubea sora în ciuda greutăţii ei. niciodată nu am simţit că mama mea m-ar iubi indiferent dacă m-aş fi îngrăşat sau nu. mama mea rareori mă liniştea în legătură cu faptul că greutatea mea era acceptabilă, aşa cum voiam eu ca un copil şi adolescent nesigur ce eram. mama mea era genul de persoană care îşi compara foarte mult viaţa cu cea a vecinilor ei şi întotdeauna am simţit că aş dezamăgi-o dacă nu eram mai slabă şi mai draguţă decât celelalte fete. îmi pot aduce aminte cum plângeam în şcoala primară când celelalte fete păreau că mănânca mult mai mult şi încă erau mai slabe decât mine, iar ea era de fapt cu adevărat înţelegătoare. credeam că sunt imensă, dar atunci când am crescut şi mă uitam la poze vechi, nu eram nici măcar plinuţă. dar deoarece trăiam în acest mediu în care masa era zonă de razboi, am ajuns să cred că sigur eram mai mare decât media, chiar dacă privind înapoi, eram la medie atunci şi sunt la medie şi acum. nu ştiu care era idealul mamamei mele, deoarece ea încerca mereu să ia în greutate, aşa că linia dintre prea grasă şi prea slabă trebuie că era foarte subţire. refrenul constant al mamei mele ar fi ”vrei să fii mai mare decât o casă?” sau ”vrei să ajungi ca mătuţa ta?” şi dacă încercam să ajung la orice considera ea că ar îngrăşa prea tare, mă pleznea peste încheietură. la un moment dat, a încercat să mă facă să mănânc jumătate de grapfuit înainte de fiecare masă, deoarece se presuune ca asta te ajută să pierzi din greutate. dar avea legătură doar cu aspectul fizic şi nimic de-a face cu sănătatea, aşa după cum am descoperit atunci când am încercat să beau suc de portocale pentru ca să îmi treacă o răceală şi am aflat că trebuia redusă cantitatea din cauza caloriilor. am învăţat să iau mâncare pe furiş şi stăpâneam deschisul şi închisul fără zgomot al uşilor de la frigider şi de la dulap. m-am oprit din a mai cumpăra dulciuri de la magazinul de vis-à-vis şi am mers la cel din josul străzii, le mâncam după magazin şi aruncam ambalajele înainte să ajung acasă. inutil să 10 �mai spun că subterfugiul şi rebeliunea le făcea să fie cu mult mai dulci! între timp, fratele meu era supraponderal, dar nimeni nu a menţionat vreodată acest lucru şi lumea se aştepta de la noi să fim cu adevărat sensibili în această privinţă. mama mea îi cumpăra pantaloni de bărbaţi când era în gimnaziu fără să se plângă de asta în timp ce pe mine mă ducea la cumpărături şi îmi arăta ameninţător “raioanele pentru graşi” din magazinele universale şi îmi spunea că voi ajunge să cumpăr de acolo în curând, dacă eu continuam să mănânc în felul în care o făceam. în timpul vacanţelor, mă alăturam ei şi făceam cantităţi mari de prăjituri şi tarte pe care fratele meu le putea mânca în cantităţi nelimitate în ciuda faptului că nu ne ajutase, în timp ce eu trebuia să îi cer acordul (sau nu) pentru fiecare prăjitură pe care o mâncam. atunci când am devenit adolescentă şi mi-am întrebat mama de ce trebuia să îmi supraveghez greutatea tot timpul de vreme ce nu eram eu cea cu o problemă legată de greutate, ea doar spunea că băieţilor “le este permis” să aibă puţine kilograme în plus, dar fetelor nu – nu era corect, dar nu ea era cea care făcuse “regulile”. din păcate, ea era cea care făcea regulile în casa noastră şi către sfârşitul perioadei în care am stat acasă, am renunţat la a mă mai lupta cu ei. mama mea îmi oferea bani pentru a pierde din greutate şi eu luam mita. la 16 ani, trăiam pe supă şi băgam bani în buzunar, liră cu liră, pe măsură ce ea controla cântarul. chiar şi acum mă simt ruşinată că am cedat controlului ei, dar după o vreme, subţirimea mea care creştea mi-a permis să mă revolt, deoarece ea începuse să se întrebe dacă “mă făcuse cumva să fiu anorexică”. a fost singura dată în care am primit vreo recunoaştere din partea ei în legătură cu faptul că toată critica pe care mi-o adresase cu privire la greutatea mea poate că fusese greşită şi eu ma simţeam victorioasă. dar a fost de scurtă durată, deoarece ea s-a reîntors în curând la replica ei şi anume că “orice mamă îşi critică fiica.” după ce am plecat, ea a continuat să ma controleze prin telefon în legătură cu greutatea mea şi cu măsurătorile şi singura dată când a venit în vizită, aproape că nu am mâncat deloc în săptămanile dinainte şi am stat trează toată noaptea dinainte plângând, deoarece nu aveam nicio haină de purtat pe care ea să nu o critice sau care să îmi ascundă silueta cu defecte. după asta, ea a intrat în menopauză şi mi-a spus că a luat atât de mult în greutate ca rezultat, încât trebuia să îmi poarte jeanşii vechi şi că tatăl meu o sâcâia să slăbească. deşi mi-ar plăcea să spun că aveam compasiune pentru ea, deoarece era o aşa victimă a propriului ei sexism internalizat, încât lăsa un bărbat să îşi bată joc de ea în felul acesta sau un lucru feminist de genu asta, nu mă puteam abţine să nu mă simt un pic satisfacută de faptul că suferea, de faptul că în sfârşit gusta din propriul ei medicament. ştiu că mama mea încerca doar să ma protejeze de respingerea din partea celorlalţi, încercând să se “asigure” că nu voi ajunge niciodată “prea mare”, dar cred că faptul că eram respinsă acasă a avut un efect mai mare asupra mea decât ar fi avut orice alt tip de respingere. din păcate, problemele familiei mele în legătură cu fetele şi mancarea nu s-au limitat la mine şi cele două verişoare ale mele mai tinere (fiicele celeilalte surori a mamei mele) au ajuns amândouă pe drumul dezechilibrului în alimentaţie (una mănâncă prea 11 �mult, cealalaltă prea puţin). îmi pare puţin rău că nu am fost în apropierea lor în timpul anilor lor vulnerabili, dar sper că lucrurile vor sta mai bine pentru generaţia următoare şi sunt dispusă să fac tot ce pot, indiferent cât de puţin, pentru a încerca să opresc fetele (sau băieţii) din a învăţa să îşi urască propriul corp de acasă. kate “stiu de ce m-am îngrăşat. cu cât mi se spunea mai mult că “nu”, cu atât devenea mâncarea un centru obsesiv-compulsiv al vieţii mele. totul a început să se rotească în jurul mâncării şi a negării ei. obişnuiam să gândesc că atunci când voi creşte mare, voi avea în dulapuri pungi şi pungi de pufuleţi cheez. mama mea le cumpăra pentru fratele meu, dar mie nu mi se permitea să le am. dacă o pungă era trecută de la unul la altul într-una din acele rare ocazii când mâncam snacks-uri doar de dragul de a le mânca, mama mea mă privea cu atenţie şi spunea: “nu ai mâncat destul deja?” sau “tocmai ce ai mâncat mult. nu ai nevoia de asta,” când fratele meu mâncase exact aceeaşi cină. “am învăţat foarte devreme să îmi urăsc propriul corp.” susan mason nora klein în vârstă de 25 de ani, din bonn, germania îşi aduce aminte ”părinţii mei erau ca poliţia mâncării. amândoi se uitau critic la ceea ce mâncam la fiecare masă, mama mea mă întreba ce am mâncat în cursul zilei la şcoală ca şi gustare şi apoi inspecta bucătăria seara pentru a vedea dacă am încercat să mai mănânc ceva după cină. am devenit complet paranoică şi de atunci mam luptat să obţin un simţ al perspectivei în legătură cu mâncarea.” 12 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Pentru binele tău: un zine despre mame, fiice și percepția asupra propriului corp Subject The topic of the resource "Zine despre femeilor care au trait cu mame critice si de asemenea a celor care au trait cu mame care le-au sprijinit. [...] Acest zine aduce împreuna experientele unor femei cu vârsta cuprinsa între 18 si 58 de ani din marea britanie si statele unite ale americii." Creator An entity primarily responsible for making the resource Traducere autotext Publisher An entity responsible for making the resource available Autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Description An account of the resource Traducere autotext/12 pag. Type The nature or genre of the resource Zină/Broșură Autotext broșură mental health Timișoara zine