1 10 56 https://anarhiva.com/files/original/6c3760055dc6fe737265e7b8cdda2ba2.pdf 09ed6ba4406d9b3e0fec036da1c39b78 PDF Text Text �������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Despre evacuări și rasismul cotidian în București Description An account of the resource O comunitate locuiește în stradă de un an, ca formă de protest față de un stat rasist și disfuncțional, care neglijează problema lor și a altor mii de oameni aflați în situații similare. Creator An entity primarily responsible for making the resource Michele Lancione Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 15 septembrie 2015 Contributor An entity responsible for making contributions to the resource Alina Huzui-Stoiculescu (trad.) Language A language of the resource română 2015 București evacuări Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire Michele Lancione rasism https://anarhiva.com/files/original/77b0bee91a7a9d39273e8337cca863ce.pdf f9a1f683d89e5c2765e32cd9bef36c68 PDF Text Text ���������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Martie 1907, revolta țărănească din România Description An account of the resource Timp de 2 luni, martie și februarie 1907, țăranii din Moldova, epuizați de prețul mare al pământului și de condițiile mizerabile de viață, se revoltă contra celor responsabili de această mizerie. Creator An entity primarily responsible for making the resource Anonim 1907 boieri Moldova moșieri revolta țărănească România țărani https://anarhiva.com/files/original/505b6e702efff374a2d664df2233a187.pdf 58acf955c1cf02c6d7d1c6f54290538f PDF Text Text ����� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource 25 noiembrie, ziua internațională de luptă pentru eliminarea violenței asupra femeii Creator An entity primarily responsible for making the resource Colectivul LoveKills Relation A related resource http://lilith-lovekills.blogspot.com/ Language A language of the resource română Source A related resource from which the described resource is derived Biblioteca Ⓐcasă: https://libracasa.librarika.com/ Type The nature or genre of the resource broșură Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2007/2008 (?) 25 noiembrie anarho-feminism anti-sexism feminism Lovekills Timișoara violență https://anarhiva.com/files/original/fcc3efabda771cb83b16b9d7fd40f4a0.pdf d637735f8fba673dbe4c315420a7d02c PDF Text Text ���������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Institution of Hypocrisy, Corruption, Oppression and Manipulation - The Orthodox Church (2008) Description An account of the resource Study case on Romanian context - BOR Creator An entity primarily responsible for making the resource LoveKills Collective Source A related resource from which the described resource is derived Biblioteca Ⓐcasă: https://libracasa.librarika.com/ Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2008 Language A language of the resource english 2008 Biserica Ortodoxă english Lovekills stat Timișoara https://anarhiva.com/files/original/5524bf2c52d2886949bf3a5744faa405.pdf deb7235859967ac444f78442b2d67b3b PDF Text Text �Organizarea la locul de muncă* I. Informaţii de bază Acest ghid este o introducere elementară, simplificată, despre organizarea la locul de muncă şi despre motivele pentru care este necesar să ne organizăm. Ghidul mai conține şi un număr de sfaturi utile despre cum să începi să te organizezi. Marea majoritate a persoanelor din societatea actuală sunt exploatate și insuficient recompensate material. Persoanele care lucrează la negru sau ca interni au foarte puține drepturi, iar muncitorii care au contracte nedeterminate de muncă sunt mereu supuși fricii de a fi concediați. Această stare de exploatare, suprasolicitare și abuzare continuă duce la numeroase accidente de muncă - atât în România, cât și la nivel global - care, nu de puține ori, ajung să fie mortale. Mai mult, sute de milioane de oameni de pe glob aflate în situații similare ajung să sufere de stres, anxietate și chiar depresie. Umilința de a lucra pentru o bucată de pâine este cunoscută de către orice persoană care s-a aflat vreodată în această situație. Democrația, acest mare principiu pe care ni se spune că este construită societatea actuală, dispare odată ce ajungem la locul de muncă. Fără să avem un cuvânt de spus despre ceea ce producem sau cum este organizată această producție și cu doar o mică parte din valoarea acelui produs trimisă în salariul nostru, avem tot dreptul să fim revoltați pe patroni. Într-o societate capitalistă suntem forțați să ne vindem forța de muncă (indiferent că este brută sau intelectuală) pentru un salariu. Angajatorii contractează muncitori și îi plătesc cu mult mai puțin decât valoarea pe care aceștia o creează. Acest surplus ne este luat cu forța și este transformat în capital - profit pentru acționari și investiţii viitoare. Astfel, toți muncitorii sunt exploatați. În consecință, toți avem un interes comun să obținem o parte cât mai mare din valoarea generată de munca noastră, condiții de muncă îmbunătățite și cât mai puține ore de muncă. * Ghidul este o traducere a materialului creat şi aranjat de grupul şi platforma Libcom.org [1] �Doar dacă ne organizăm la locul de muncă vom putea obţine toate aceste lucruri. Acest ghid este o resursă menită să asiste toți muncitorii care vor să-și îmbunătățească situația din prezent. De asemenea, noi credem că doar organizându-ne pentru a lupta vom ajunge să plantăm semințele pentru o lume nouă, un viitor mai bun; unul care nu este fondat pe exploatarea capitalistă, ci pe cooperarea dintre colective de muncitori în care procesul de producție este decis în mod democratic de către consilii de muncitori/consumatori și în care orele de muncă sunt reduse semnificativ. În acest mod, industrii dăunătoare sau inutile precum industria de armament, cea bancară sau a asigurărilor ar putea dispărea. Industriile esențiale, precum cele care ne asigură hrana, apa şi îmbrăcămintea ar putea fi produse de către oricine, muncind doar câteva ore pe săptămână. Industriile ce distrug mediul înconjurător și care sunt preocupate numai de producerea profitului, cum ar fi centralele energetice consumatoare de combustibili fosili, ar putea fi transformate în surse de energie regenerabilă. Construirea unei asemenea societăți și contracararea muncii laborioase de zi cu zi, ar putea fi înfăptuită prin acțiunea directă la locul de muncă. Acțiunea directă definește orice formă de acțiune care îi sabotează patronului pârghiile prin care face profit și îl face să cedeze în fața revendicărilor făcute de către muncitori. Toate tacticile prezentate în acest ghid pot fi implementate cu succes doar prin prezența solidarității şi prin acțiunea coordonată a unui număr cât mai mare de lucrători. Actele individuale de sabotaj oferă doar un scurt moment de satisfacție, deși înțelegem că ele ar putea fi singurele lucruri care te poți ține lucid la sfârșitul unei zile grele de muncă. Însă pentru a simți acel sentiment al puterii colective, nimic nu se compară cu acțiunea directă executată de un număr mare de muncitori. II. Organizarea la locul de muncă. Primii paşi Muncești sau tocmai ai început lucrul într-un loc în care nu există o organizație a muncitorilor? Ce poți face ca să te organizezi? Acest ghid te va ajuta să faci primii pași. În zilele noastre, multe întreprinderi/unităţi de lucru nu au grupuri de muncitori organizați sau sindicate. În funcție de zona de pe glob unde te afli și în ce sector de activitate muncești, ar putea să existe sau să nu existe o prezență sindicală. Și chiar dacă există, este doar una care asigură anumite beneficii doar celor care o conduc și care nu reușesc să lupte pentru a câștiga condiții mai bune pentru masele de muncitori. Sau mai rău, sunt vândute în totalitate patronilor pentru a înșela muncitorul. [ 2] �Nu este de mirare că cea mai frecventă întrebare pusă de către muncitori este: “Ce pot să fac eu la locul de muncă pentru a îmi îmbunătăți condițiile?” iar concluzia tot ei o trag: “Pare imposibil, patronii sunt prea puternici.” Noi sugerăm să se ia în considerare următoarele aspecte: Pune întrebări și ascultă răspunsurile De unde să începi? Atunci când simt că au fost tratate pe nedrept, unele persoane se enervează și încep să-și atace șeful într-un mod zgomotos. Acest lucru poate să fie periculos. Managementul își va proteja întotdeauna cu îndârjire autoritatea la locul de muncă, iar atunci când începi să înfrunți autoritatea devii un pericol. La cele mai multe locuri de muncă, în momentul în care începi să confrunți autoritatea, devii imediat un inamic în ochii conducerii. Dacă nu ai mai trecut prin astfel de experiențe, te poți simți șocat, rănit sau enervat de rapiditatea cu care conducerea își schimbă opinia despre tine. De aceea este bine să fii discret în momentul în care vorbești cu colegii. Poartă discuții cu colegii Întreabă-i ce cred despre ceea ce se întâmplă la locul de muncă. Ce părere au despre problemele care te frământă pe tine, pe care tu le-ai sesizat. Ascultă activ ceea ce au de spus colegii tăi. Înregistrează-le părerile. Multe persoane consideră că un organizator este un agitator și un scandalagiu (și sunt momente când un organizator trebuie să fie și aceste lucruri), dar un organizator bun este în primul rând o persoană care pune cele mai bune întrebări și ascultă foarte bine vocile muncitorilor. Ascultând corect și fiind deschis la ceea ce ți se comunică nu numai că poți să-ți exprimi propriile păreri și sentimente, ci și pe cele ale colegilor tăi. Majoritatea problemelor sunt legate de salarizare, dar acest lucru nu este o regulă generală. Unele probleme pot fi reacționare, așa că trebuie să ai grijă ca toate cererile să fie progresiste. Ia notițe Ține un jurnal cu toate problemele muncitorilor și cu anumite momente sau incidente semnificative care s-au întâmplat la locul de muncă, cum ar fi: accidentele, acțiuni disciplinare luate de către conducere, abuzuri sau comportament abuziv al conducerii, etc. [3] �Învață din trecut Dă-ți silința să aflii dacă în trecut au fost încercări de organizare a muncitorilor la respectivul loc de muncă. Se poate să fi existat un sindicat la un moment dat, dar probabil că s-a desființat. Încearcă să găsești aliați Mai mereu vor exista persoane care sunt mai interesate de problemele cu care ne confruntăm decât marea majoritate, iar din acel grup, o parte va vrea să acționeze într-un fel. Acele “câteva” persoane pot forma grupul de bază pentru “organizația” voastră. Poți să rogi două din cele mai interesate persoane să ieșiți la o bere, la o cafea, să vă cunoașteți mai bine și să îi întrebi ce părere au despre organizarea colectivului de la locul de muncă. Dacă într-adevăr sunt gata să acționeze și nu doar să se plângă, atunci poți începe să te organizezi. Mapează şi cercetează locul de muncă Informația şi cunoașterea înseamnă putere. Sau cel puțin un început de putere. Vei dori să știi tot ce se poate despre locul de muncă și despre conducere. Acesta va fi un proces de auto-educare de lungă durată. Încearcă să culegi cât mai multe date despre compania pentru care lucrezi. Are mai mult puncte de lucru? Este o companie privată, sau ține de stat, câte persoane lucrează pentru companie, cine este proprietarul? Obținerea informațiilor publice pe care trebuie să le trimită instituțiilor statului pot fi utile pentru a strânge argumente (Ex. Rapoartele întocmite pentru ANAF). Încearcă să construiești o imagine generală a firmei și a persoanelor care lucrează pentru aceasta. Poți să-ți începi cercetarea în departamentul tău. Conducerile au înțeles de mult care este importanța identificării grupurilor informale de muncitori, a organizatorilor lor naturali și a punctelor lor slabe. De fapt, o parte importantă a cunoștințelor pe care le primește un manager ţin de cum să altereze psihologia locului de muncă. Spre exemplu, în SUA, managerii și-au dezvoltat tehnicile de manipulare psihologică într-o adevărată artă. Manualul de ghidare al managerilor de la UPS (US Postal Servicie), denumit “Maparea Sferelor de Influență”, arată cum să mapeze locul de muncă astfel încât să-i înlesnească identificarea grupurilor informale de muncitori, să izoleze organizatorii naturali sau instigatorii din grup, să le exploateze slăbiciunile, iar într-un final să spargă grupul dacă nu poate să fie manipulat în folosul conducerii. [ 4] �Chiar dacă majoritatea companiilor nu și-au dezvoltat tehnicile de manipulare, aproape orweliene, ca UPS-ul american, multe folosesc metode similare. Au fost muncitorii care vociferează, instigatorii sau organizatorii transferați, promovați în poziții de conducere sau disciplinați fără motiv? Sunt grupurile de lucru sparte și rearanjate periodic? Spațiul de lucru a fost astfel aranjat încât să împiedice sau să facă comunicarea dintre muncitori dificilă? Ai posibilitatea să te deplasezi în voie la locul de muncă? Cine are voie? Cine nu are? Sunt anumite persoane disciplinate de către conducere în public? Cum afectează toate aceste lucruri grupul de lucru? Te simți ca și cum ai fi mereu sub supraveghere? Toate aceste întrebări fac referire la situații menite special să distrugă unitatea colectivă a muncitorilor și posibilitățile lor de a comunica. Dar toate aceste tertipuri nu-l fac pe patron invincibil sau să facă eforturile muncitorilor să pară inutile - dovada grevelor reușite ale muncitorilor UPS din august 1997. Să presupunem că ai un mesaj important de comunicat, dar nu ai nici timpul și nici resursele suficiente pentru a-ţi contacta toți colegii de la locul de muncă. Dacă reușești să-i convingi pe organizatorii naturali din fiecare grup de muncă, poți fi sigur că informațiile vor ajunge la toată lumea. Odată ce ai reușit să primești acceptul de cooperare al acestor organizatori, poţi dezvolta o rețea puternică și influentă. Grupurile informale de lucru au avantajul de a dezvolta un sentiment de loialitate și prietenie între membrii lor. Poți utiliza această loialitate pentru a crea strategii unificate pentru diferite probleme prin care să profiți de tendința naturală a fiecăruia dintre noi de a lua apărarea celui apropiat. Chiar dacă ai reușit să-i convingi pe organizatori, este important să lucrezi și cu cei mai retrași. Mai mult ca sigur că apatia, izolarea și poate chiar ideile anti-sindicaliste se trag dintr-un sentiment de frică și o lipsă de putere. Dacă se obțin victorii prin acțiuni colective și organizezi grupurile astfel încât să poată transmită un sentiment de siguranță, atunci frica și apatia vor dispărea. Dacă la locul de muncă ai de a face cu un caracter puternic care amenință unitatea grupului, nuți fie frică să folosești presiunea socială, prezentă în multe puncte de lucru, pentru a-l pune pe acesta la locul său. Acest lucru se aplică și personalului supraveghetor, care de obicei se consideră a fi prietenii tuturor. [5] �Balanța puterii La urma urmei, ceea ce trebuie să producă organizarea de la locul de muncă este înclinarea balanţei puterii în favoarea muncitorilor. Spre exemplu, aceasta poate duce la câștigarea revedicărilor. Dacă revendicările rămân probleme individuale sau sunt lăsate în seama unor funcționari sindicali, atunci loialitatea și organizarea naturală a muncitorilor va dispărea. În momentul respectiv, șansele ca revendicările să fie acceptate scad dramatic. Însă, dacă grupurile de muncă ar face un front comun și ar arăta că au un grad înalt de unitate, simpla amenințare cu o eventuală grevă, ce ar putea să perturbe procesul de producție, ar fi suficientă pentru a forța managementul să accepte revendicările. Acestea pot fi câștigate doar atunci când patronii/șefii înțeleg că nu este vorba doar despre o problemă individuală, ci despre faptul că a devenit una colectivă și că aceştia vor avea probleme dacă nu vin cu o rezolvare. Primii paşi spre organizare Întrunirea Atunci când crezi că i-ai identificat pe aceia care pot fi organizatori de grupuri, este timpul să convoci o primă întrunire. Să nu fi dezamagit dacă o parte dintre ei nu vor veni. Întrunirea trebuie să fie cât se poate de deschisă și trebuie să adreseze cât mai multe dintre nelămuririle celor care participă la ea. Cea mai frecventă problemă ridicată se referă la modalitatea prin care să faci masele mari de muncitori să vi se alăture. Subliniază faptul că sub nici o formă conducerea nu trebuie să știe despre activitatea voastră. Sindicatele Poate că tu şi colegii tăi veți decide că vreți să vă înscrieți într-un sindicat recunoscut pentru a putea fi mai puternici în faţa angajatorului. Ar trebui să cântăriţi bine această opțiune, pentru că ar putea să nu fie cea mai bună formă de a acționa la locul tău de muncă. Spre exemplu, acele locuri de muncă unde muncitorii vin și pleacă, sau unde marea majoritate sunt angajați cu ajutorul agențiilor de plasare - cel mai probabil, acestea nu vor putea susține un sindicat funcțional. În acelaști timp, un sindicat va putea să vă ajute să câștigați ceea ce vă doriţi de la angajator în funcție de gradul vostru de determinare. Așadar, într-un final contează determinarea și acțiunile pe care vreți să vi le asumați și nu sindicatul în sine. De asemenea, intrarea într-un sindicat presupune acceptarea și acționarea prin [ 6] �anumite proceduri bine stabilite, care vor restricționa alte acțiuni pe care probabil că veți vrea să le faceți. Revendicări Atunci când simți că este timpul potrivit (poate dura câteva săptămâni sau chiar câteva luni bune), va trebui să organizezi o întrunire generală cu toți muncitorii care doresc să participe la organizare. Folosește-te de această întâlnire pentru a compila o listă cu revendicări. Tot într-o astfel de întâlnire este bine să se aleagă un purtător de cuvânt/sau un grup de muncitori care vor interacționa cu managementul. Susținere Dacă vreți să porniți o campanie, ar fi bine să încercaţi să obţineţi ajutor în special din afara locului de muncă. Puteţi apela la grupuri comunitare din zona punctului de lucru, organizații politice, grupuri anarhiste etc., care ar putea să vă asiste în diverse feluri: la producerea materialelor de informare, cu un loc în care să vă întâlniți, oameni care vă pot ajuta la pichetarea locului de muncă, etc. Responsabilitate Sub nici o formă să nu permiteţi ca întâlnirile cu șefii să se desfășoare în spatele ușilor închise. Păstrează întotdeauna transparența. Altfel se poate pierde foarte uşor încrederea construită de grup. Nu va fi ușor Lucrătorii trebuie să fie întotdeauna conștienți ca acțiunile lor pot duce la concediere sau concedieri. Niciodată să nu păcălești muncitorii făcându-i să creadă ca va fi ușor. Discutați despre ce ar însemna ca anumite persoane sau grupuri să fie concediate pentru a se putea lua decizii de acțiune mai radicale precum greva generală sau ocuparea locului de muncă. Sunt țări în care sindicatele sunt scoase în afara legii, așa că tactica aceasta de a acționa nu va funcționa. În astfel de cazuri, este bine să se ia în considerare sabotarea procesului de producție. [7] �Scrie istoria Documentează încercările tale de organizare în fiecare moment - organizarea muncitorilor sunt atât de rar documentate încât astfel de experiențe pot deveni informații valoroase pentru muncitori care doresc sau trebuie să treacă prin aceleași experiențe. Multe din problemele pe care tu le întâmpini pot fi evitate de către alți muncitori. ORGANIZAREA LA LOCUL DE MUNCĂ - PRINCIPII DE BAZĂ Contestă autoritatea Organizarea muncitorilor începe atunci când oamenii contestă autoritatea. Dacă cineva întreabă: “Ce tot ne face conducerea? De ce ne fac aceste lucruri? Oare este corect?”, atunci îi poți încuraja să se întrebe: “Cine ia aceste decizii, cine este forțat să le suporte și de ce trebuie să fie lucrurile în felul acesta?” Oamenii nu ar trebui să accepte legi și reguli pur și simplu pentru că vin de la niște persoane aflate într-o poziție de autoritate, fie că ne referim la guvern, un șef, un sindicat, sau o persoană. Un organizator eficient își încurajează colegii să gândească critic. Vorbește unu la unu Aproape toți activiștii cu experiență sunt de acord cu faptul că “cel mai important aspect al organizării este să porţi o discuție cu fiecare persoană în parte”. Pliantele sunt necesare, întrunirile sunt importante, acțiunile de protest sunt minunate, dar nici unul din aceste lucruri nu vor lua locul discuției între patru ochi. De cele mai multe ori, când îți faci timp să asculți cu adevărat problemele unui coleg, atunci acela va fi momentul în care l-ai convins. Pentru că ești singurul care va face acest lucru la locul de muncă. Identifică organizatorii naturali Fiecare loc de muncă este constituit din bisericuțe de colegi și prieteni. Fiecare grup are câte un formator de opinie, un organizator, un instigator. Nu sunt mereu cei mai gălăgioși sau vorbăreți, dar sunt cei pe care ceilalți îi ascultă și respectă. Vei câștiga foarte multe lucruri pozitive dacă reușești să convingi aceste persoane. [ 8] �Implică oamenii în activități Viața nu este o sală de clasă, iar oamenii nu vor învăța doar prin citirea pliantelor și prin venirea la întruniri. Majoritatea persoanelor învață, se schimbă și cresc în timpul acțiunilor. Vei lua acest pliant? Îl vei da mai departe prietenilor? Vei semna această petiție? Dacă vrei să crești alți organizatori, implică-i în cât mai multe acțiuni și în procesul de organizare şi luare a deciziilor. Noi suntem sindicatul! Scopul organizării nu este să implici indivizi, ci să-i unești într-un grup solidar conștient. Vrei să construieşti un grup care se percepe ca fiind un tot unitar: Vei veni la întrunire? Putem să convingem tot departamentul să se întâlnească cu șeful? Putem să contăm pe voi toți să fiți prezenți pentru pichetare? Activitățile ar trebui să escaladeze gradual Roagă oamenii să se implice treptat în activități mult mai dificile/riscante și să-și asume mai multe responsabilități. Ești pregătit să porți o insignă a sindicatului? Ești pregătit să faci parte dintr-un grup de pichetare? Ești dispus să fi arestat? Multe campanii sindicale au adunat oameni dispuși să facă pușcărie pentru ceea ce credeau. Pentru mulți dintre ei a început cu prima întrebare: “Ești pregătit să porți o insignă a sindicatului?. Confruntă conducerea Organizarea înseamnă schimbarea relațiilor de putere, balansarea forțelor existente dintre conducere și muncitori. Confruntarea cu angajatorul trebuie să fie treptată. Dacă oamenii nu sunt dispuși să-şi confrunte șefii, atunci nu vor câștiga. Câștigă mici lupte Majoritatea mișcărilor, de la mici grupuri organizate la locul de muncă, până la mișcări sociale de protest, cresc prin obținerea unor mici victorii. Acestea ne oferă încrederea că putem obține mai mult. Ne ajută să câștigăm noi simpatizanți care realizează că “șefii pot fi învinși”. Cu fiecare victorie, grupul devine tot mai încrezător și astfel mult mai capabil să se lupte și să câștige revendicări mai mari. [9] �Așteaptă-te să apară probleme Nimic nu merge perfect în viață, iar organizarea nu face excepție de la această regulă. Dacă nu reușește din prima, atunci ai răbdare. Circumstanțele se schimbă întotdeauna în timp, iar noi oameni vor veni mereu. Poate că în câteva luni, colegii vor fi mai interesați decât în momentul de față. Mai devreme sau mai târziu, angajatorul va acționa în vreun fel care ar putea să te ajute. Nu uita de lumea din exterior Conflictele dintre muncitori și angajatori au o influenţă foarte mare asupra încrederii altor muncitori de a se împotrivi. Este în interesul nostru să dezvoltăm legături și rețele de ajutor reciproc și susținere cu muncitorii angajați în alte companii sau ramuri industriale. Doar prin solidaritate putem să obținem mai mult control asupra vieților noastre. Dezvoltă-ți propria publicitate Este cea mai utilă metodă de a-ți împrăștia mesajul, dar nu uita să-ți implici și colegii în acest proces. În acest domeniu creativitatea este foarte importantă şi este bine mereu să construiţi împreună toate materialele publicitare/propagandă. Să ai un simț al umorului dezvoltat Nu fi prea serios în tot ceea ce faci: organizarea trebuie și poate să fie distractivă. Folosește desene, cântece, glume și povești. Încearcă să-ți concentrezi mesajele nu doar pe realitatea crudă, ci și pe aspirații și dorințe. Organizarea este cheia Organizarea nu trebuie să fie prea formală sau complex structurată, dar trebuie să existe. Un fișier cu numerele de telefon și o listă cu email-uri pot fi toată structura de care ai nevoie, dar dacă acestea sunt lucrurile care îţi sunt necesare, atunci trebuie neapărat să le ai. Asigură-te că organizația practică democrația directă, iar orice poziții de specialitate (precum secretariatul) pot fi mereu schimbate. Ultimii 20 de ani ne oferă numeroase exemple de mișcări reformatoare care s-au luptat, au obținut câteva victorii și apoi au dispărut, pentru simplul fapt că nu au rămas organizate. [ 10 ] �Nu organiza singur Poți contacta Industrial Workers of the World sau alte mișcări radicale de muncitori care vor fi foarte bucurose să-ți întindă o mână de ajutor. IWW sau alte grupuri libertare pot de asemenea să-ți ofere resurse care se pot dovedi extrem de importante pentru dorința organizatorică, indiferente de cât de puține ar fi acestea. Împreună putem să realizăm lucruri pe care nu le putem face singuri. CUM SĂ REACȚIONEZI LA ABUZURILE DE LA LOCUL DE MUNCĂ Reducerile de personal și resurse, creșterea volumului de lucru, plata doar pentru performanță, toate aceste lucruri pun presiune la locul de muncă. Universitatea din Manchester susține într-un studiu că jumătate din stresul de la locul de muncă se datorează abuzurilor. Cele câteva studii existente arată că majoritatea abuzurilor vin din partea șefilor, dar trebuie notat că există și cazuri în care “colegii” contribuie la această situaţie. Fie că o numim hărțuire, agresiune, conducere coercitivă, intimidare, sau situații pe care unii le numesc ca fiind “doar o glumă” - toate sunt doar etichete pentru ceea ce noi numim abuzuri. La fel şi hărțuirea rasială sau sexuală, legată de sexualitate sau dizabilitate, intră în categoria abuzurilor. Abuzul poate fi definit și ca orice agresiune fizică sau psihologică de lungă durată dictată de un individ sau un grup de indivizi împotriva unei persoane care nu poate să se apere. De cele mai multe ori nu se rezumă la agresiune sau insulte adresate direct, ci sunt mult mai subtile, meschine și de multe ori se petrec în momente în care nu există martori, făcând ca persoanele cu încredere scăzută să nu poată reacționa. Este un mit că doar cei tăcuți și “slabi” vor deveni victime ale abuzului deoarece sunt numeroase cazurile în care persoanele populare și pline de succes ajung în această postură dacă sunt considerate ca fiind un pericol. Abuzurile numeroase comise de șefi nu sunt un lucru surpinzător într-o lume structurată ierarhic - cei bogați care trăiesc pe spatele celor care muncesc, bărbații care domină femeile, adulți care abuzează copii… Și munca este organizată în aceași manieră: de a controla comportamentul angajaților prin pozițiile de management. Cei care abuzează tind să se înconjoare de simpatizanți, spioni și “bufoni” în timp ce își cultivă alianțe cu cei în poziții de conducere. Ei vor crea rivalități la locul de muncă, în timp ce oamenii se vor lupta să le rămână în grații, creând astfel o cultură organizațională maladivă ce va scoate doar aspectele negative din oameni. A fi “de acord” cu o asemenea persoană pare o tactică potrivită de a supraviețui, dar dacă cei care abuzează știu că nu li se va întâmpla nimic, atunci ei vor continua nestigheriți. [ 11 ] �Un adevărat coșmar A te afla într-o situație în care ești abuzat îi face pe oameni vulnerabili, izolați și frustrați ce pot duce la boli legate de stres precum migrene, scăderea greutății, ulcer sau probleme cu rinichii. De asemenea, ajung să afecteaze relațiile acestora cu familia și prietenii. Ei se simt, de cele mai multe ori, rușinați crezând că au făcut ceva care a dus la această situație; crezând că merită să se afle într-o astfel de situație. Cum detectăm abuzurile Să observi anumite semne din timp te pune într-o poziție mult mai puternică. De cele mai multe ori problemele apar când o persoană este nou angajată sau proaspăt promovată. Un semn timpuriu este că relația de la locul de muncă nu pare să fie cea corectă: șeful îți răspunde într-un anumit fel, te simți vizat de fiecare remarcă a acestuia și criticat constant, deși nimic nu s-a schimbat în munca ta, începi să te simți că de anumite greșeli doar tu ești responsabil? Alte semne pot fi evaluările mult mai dese, activități inutile, plângeri false, umilirea continuă în fața colectivului și inabilitatea unui șef de a admite că a greșit. O personă care abuzează va încerca să elimine orice persoană pe care o consideră ca fiind o amenințare pentru poziția sa; ei nu vor promova niciodată persoane competente, vor fura ideile sau munca altora sau nu vor delega prea multe responsabilități sau oferi prea multe oportunități de a munci acuzând persoanele de a fi leneșe sau lipsite de inițiativă. Supraviețuirea Atunci când te confrunți cu abuzurile este foarte important să nu te demoralizezi și să încerci să rămâi într-o stare pozitivă, deși acest lucru este foarte greu de realizat. Încearcă să-ți controlezi emoțiile și comportamentul, să te concentrezi pe obiectivele tale și să nu le lași să-ți controleze viața. Ori cât de abătut te-ai simți, făți timp să faci lucruri care te bucură. Vorbește despre aceste lucruri cu prietenii, mulți dintre ei poate au trecut printr-o experiență similară. Tactici inițiale: rămâi pe poziții în fața atacurilor verbale - explică-i că nu vei tolera un astfel de comportament. Păstrează-ți calmul și spune ce ai de spus pe un ton decis și coerent, iar dacă acesta zbiară în continuare la tine, repetă același lucru și fă acest lucru până când începe să te asculte (sau cel mai probabil va părăsi încăperea). Dacă instrucțiunile nu sunt clare, le poți cere în scris, sugerând că [ 12 ] �acest lucru îți va îmbunătăți performanța; aceste lucruri pot fi folosite ca probe. Ai încredere în tine și în abilitățile tale. Evită să fi singur cu o persoană care agresează. Legea Nu există o legislație specială pentru a combate abuzul la locul de muncă. Angajatorii au obligația legală de a proteja starea de sănătate a angajatului și de a oferi frecvent instructaj legat de protecția muncii, care ar trebui să includă și informații despre abuzuri, dar care nu există în realitate. Reprezentanții de la protecția muncii au dreptul legal de a inspecta locul de muncă și de a nota orice plângeri legate de condițiile de desfășurare a activității de muncă. Sindicatele ar trebui să promoveze politici care combat abuzul la locul de muncă, specificând clar că aceste situații nu vor fi tolerate. Procedura de plângere ar trebui să specifice care sunt cazurile în care cel care abuzează poate să fie suspendat pe perioada desfășurării anchetei. Aceste tipologii comportamentale nu pot fi eliminate prin simpla adoptare a unei politici de incriminare a unor astfel de acțiuni, ci organizarea eficientă în jurul unor acțiuni de combatere activă a acestor stări de fapt. Riposta Verifică dacă nu cumva îţi este încălcată fișa postului. Documentează fiecare zi din momentul în care observi primele semne: data, timpul, locația, fiecare abuz verbal, instructaje arbitrare sau contrare, sau momente în care competența ți-a fost interogată. Scrie după fiecare incident abuzatorului, combătându-l, și păstrează toate aceste documente ca probe. Atunci când faci o plângere împotriva acestuia, să menționezi doar faptele și să nu arunci insulte. Ori de câte ori e posibil, insistă să ai un martor, fie un prieten sau un reprezentant al sindicatului, la fiecare întâlnire. Spune-i doctorului tău ce se întâmplă pentru că în mod normal ți-ar putea da o scutire medicală, ceea ce ți-ar da timp pentru a te recupera și a-ți planifica următorul pas. Este important să spui cu subiect şi predicat despre ce este vorba, să precizezinumele persoanei în cauză atunci când ţi se scrie scutirea medicală. Depunerea unei plângeri poate înrăutăți atitudinea angajatorului față de tine, făcând să crească nivelul reacțiilor răutăcioase și astfel poţi ajunge să fii denumit un scandalagiu. Confruntarea poate fi un lucru periculos atunci când o faci între patru ochi. Abuzurile afectează de obicei mai multe persoane de la locul de muncă, iar cu cât găsești mai multe astfel de persoane care se află în situaţii de abuz, cu atât vei avea mai multe șanse împotriva abuzatorului. Construiește în liniște o relație de solidaritate cu colegii tăi, fiind foarte atent la ceea ce vorbești și adună destule informații pentru a le folosi împotriva acestuia. Fii creativ: poți desena o caricatură cu [ 13 ] �abuzatorul pe care să o pui pe panoul de informații, pe calculatoare, etc. Dacă te afli într-o situație disperată, poți să le vandalizezi documentele, mașina, proprietatea etc., dar ai întotdeauna grijă să nu fi prins sau înregistrat de vreo cameră de filmat. În ultimă instanță În ultimă instanță, poți oricând să-ți dai demisia și să încerci să demonstrezi în instanța de judecată că ai fost forțat să pleci din cauza condițiilor de muncă intolerabile. De aceea este importantă documentarea despre care vorbeam în pasul trecut. Pentru că astfel de documente și informații îți vor fi cerute în instanță şi doar aşa vei putea să-ţi probezi cazul. Să te organizezi pentru a riposta împotriva unei persoane care abuzează poate avea un puternic efect pentru restul muncitorilor. Încrederea și solidaritatea ar crește la un nivel înalt. GHID PENTRU GREVE Sfaturi despre cum să te organizezi eficient pentru a declanșa o grevă Munca este arma supremă pe care muncitorii o au la dispoziție. Fără muncitori, patronii nu pot face profit. Grevele pot fi foarte puternice, dar în același timp, pot duce și la o scădere a salariului. Mai îngrijorător este faptul că pot duce chiar la concedieri. Nu este surprinzător că de cele mai multe ori este ultima măsură pe care muncitorii o iau. Implică tot colectivul Este vital ca toți muncitorii aflați în grevă să fie angrenați într-o formă de activitate: fie că vorbim de linia de pichetare, de strângerea fondurilor, vorbitul cu diverse grupuri active din comunitate, răspândirea mesajelor, vorbitul la întruniri etc. Aceste activități nu trebuie să rămână doar în seama unui grup restrâns, sau a muncitorilor experimentați. Implicând tot colectivul vei preveni plictiseala, izolarea acțiunii și demoralizarea. Fiecare muncitor grevist ar trebui încurajat să acționeze deoarece acest lucru îl va împuternici și îl va face mult mai conștient de poziția lui. Cel mai eficient mod de a implica toți muncitorii este să organizezi pichete regulate. [ 14 ] �Democrație directă şi participativă în organizarea grevelor Toți greviștii ar trebui implicați în fiecare zi în conducerea democratică a acțiunii. Dacă responsabilitățile sunt rotite, acest lucru se va face pentru că fiecare muncitor trebuie să capete experiență în toate activitățile ce fac parte din organizarea unei greve. Atunci când toți muncitorii sunt prezenți ar trebui să se ia cât mai multe dintre decizii. Dacă se face o listă cu abilitățile fiecărei persoane implicate atunci organizatorii pot avea un punct de pornire pentru a fi cât mai eficienți. Avem câteva sugestii de abilități și acțiuni care, chiar dacă poate nu se aplică direct în situația voastră, trebuie cel puțin luate în considerare: • Pichetarea • Vizitarea centrelor comunitare, ONG-urilor și a sindicatelor pentru a răspândi mesajul și pentru a strânge fonduri • Redactarea rezoluţiilor pentru restul ramurilor din sindicat • Lansarea petițiilor și a grupurilor de colectare de fonduri • Desemnarea unui trezorier care să fie atent la toate fondurile care vin și cum sunt acestea cheltuite (este bine ca poziția să se schimbe cât mai des posibil) • Producția de pliante, postere și alte materiale pentru informare/propagandă • O echipă de cercetare a finanțelor companiei şi una care să relizeze contacte politice din alte sindicate, sau alte ramuri de activitate, alte locuri de muncă etc. • Un purtător de cuvânt și un PR care să gestioneze relația cu presa • O persoană care să monitorizeze situația personală a fiecărui grevist și care să sugereze forme de asistare a persoanelor aflate în nevoie - de obicei probleme financiare și asistență juridică • Un grup care să organizeze evenimente distractive. Acestea pot atrage foarte multă simpatie, fonduri și chiar persoane care se vor solidariza cu grupul. • Informații zilnice transmise atât greviștilor, cât și celor din exterior. Este indicat ca şi greviştii să contribuie la producerea de informații • Observatori legali - persoane care pot să asiste cu asistența juridică greviștii sau alte persoane legate de acțiune. De asemenea, pot determina jandarmii, polițiștii, firma de securitate să se comporte normal • Cel mai eficient mod de a te asigura că există un control democratic al muncitorilor în timpul unei greve este să ții întruniri săptămânale (sau chiar mai dese). Acestea ar trebui folosite pentru a se lua decizii în comun despre tot ce ține de organizarea și gestionarea unei astfel de situații • Dacă muncitorii din întrunirea generală decid că este bine să existe un comitet de grevă, atunci trebuie să se stabilească neapărat responsabilitățile lor și aceştia să poată fi revocați oricând. [ 15 ] �Un astfel de comitet ar trebui să coordoneze toată acțiunea, dar membrii vor fi întotdeauna monitorizați de către muncitori. Astfel de comisii ar trebui să conțină un secretar, un trezorier și unul sau mai mulți facilitatori de întruniri. Fondurile Pentru ca o grevă să reziste cât mai mult timp (adică până când angajatorul cedează în fața revendicărilor), este foarte important să se gestioneze fondurile avute la dispoziție - în principal datorită faptului că cei care participă la grevă nu vor avea la îndemână prea multe resurse odată ce nuși vor mai primi salariile. În mod normal există astfel de fonduri în orice sindicat, dar dacă sunt controlate de către liderii sindicali, atunci greviștii nu au control direct asupra lor. În dispute “oficiale” sindicatele pot oferi mici sume, însă nu și în disputele “neoficiale”. O parte din comitetul de grevă ar trebui însărcinat cu strângerea fondurilor. Toate fondurile ar trebui controlate colectiv de către greviști - dacă ajung să fie controlate de către birocrații de sindicat, atunci pot duce la conflicte legate de tactici și există riscul ca aceştia să retragă fondurile. Colectele de la locul de muncă reprezintă sursa de bază pentru fonduri. Apeluri pot fi trimise și către sindicate și organizații comunitare. Cele mai multe șanse de a strânge fonduri apar atunci când unul din muncitorii implicați în grevă vorbește cu publicul. Nu există nimic mai inspirațional pentru un grup de muncitori decât experiența unui alt grevist. Foarte important!Fiecare tranzacție trebuie să fie transparentă. Decizia legată de felul în care vor fi utilizate fondurile trebuie să fie luată într-o întrunire generală. Media De obicei acest lucru presupune materiale informative ocazionale, pliante pentru publicul general, traducerea unor articole și materiale în şi din alte limbi. Totuși, cea mai bună formă de comunicare rămâne abordarea fiecărui om în parte. Întrunirile publice, inclusiv cele în stradă, pot fi folosite foarte bine pentru a atrage simpatizanți. Limbajul trebuie adaptat pentru publicul țintă. Oficial și neoficial Chiar și în zilele noastre majoritatea grevelor sunt neoficiale și este o certitudine că dacă este nevoie de o grevă pentru a duce la recunoașterea unui sindicat, atunci respectiva grevă va fi una [ 16 ] �neoficială sau ilegală. Mai exact, aceste termene sunt folosite pentru a defini greve care sunt în acord cu legislația muncii în vigoare (care diferă de la țară la țară) și cele care nu sunt. Bunurile și proprietățile sindicatelor pot fi puse sub sechestru dacă susțin o grevă ce nu urmează legislația. Noi spunem că nu este atât de important dacă o greva este oficială sau nu, ci că dacă un grup de muncitori sunt forțați să facă grevă atunci aceștia trebuie susținuți, fără compromisuri. Dacă birocrații de sindicat nu o vor susține, atunci puteți să le spuneți să-și vadă de treabă. Sindicaliști de meserie Există o istorie întreagă plină cu exemple în care lideri sindicali au susținut greve, venind cu ajutor și asistență, iar apoi au părăsit muncitorii atunci când lucrurile s-au înrăutățit. Este esențial ca fiecare comitet de grevă să-și pregătească colegii pentru un astfel de eveniment, atât din punct de vedere financiar, cât și din punct de vedere fizic și psihologic. Asta înseamnă că muncitorii greviști ar trebui să se organizeze independent de sindicat de la bun început și să încerce să se auto-susțină. Greviștii trebuie să fie capabili să găsească ajutor și solidaritate de la alte grupuri sociale. Birocratul de sindicat (de obicei numit de către un alt birocrat și nu ales de către muncitori) ar trebui să-i reprezinte și să fie sub controlul direct al greviștilor. În realitate acest lucru se întâmplă rar. Decizia birocratului va fi de cele mai multe ori să urmeze sfaturile avocatului sindical ceea ce în practică înseamnă că orice acțiune este posibilă atâta timp cât nu încalcă legea muncii, sau vreo interpretare a acesteia. Acești birocrați vor vrea să evite sub orice formă o periclitare a fondurilor de care dispune sindicatul. Dacă un astfel de reprezentant participă la o grevă, trebuie să i se spună clar că trebuie să acționeze în conformitate cu dorințele membrilor - nu în sens opus. Atenție: liderii sindicali se vând conducerii frecvent. Grupuri “revoluționare” Acestea nu sunt privite favorabil în momentul de față. Dacă se oferă să ajute trebuie să li se explice clar că trebuie să respecte deciziile muncitorilor. Cei care fac acest lucru au mai multe șanse de a distribui mesajele lor în timpul discuțiilor, în special în momentele dificile ale grevei. [ 17 ] �O grevă nu trebuie să fie subordonată dorințelor vreunui grup revoluționar ci în defavoarea greviștilor. Toate materialele de informare folosite ar trebui să conțină identitatea muncitorilor, nu simbolurile grupului revoluționar, deoarece persoanele sunt mult mai reticente să acorde sprijin unor astfel de idei. Acțiunea directă, solidaritate, pichete și legi anti-sindicale Este esențial să se stabilească o linie de pichetare zilnică a locului de muncă unde se ține greva. Însă, doar dacă nu este un punct de lucru cu foarte mulți muncitori (de ordinul sutelor). Atunci, foarte puține greve au succes dacă sunt menținute doar la locul de muncă. Muncitorii vor fi rapid izolați și înfrânți. Este clar că șefii nu vor ceda în câteva săptămâni, iar acest lucru înseamnă că va trebui dusă o luptă de lungă durată. Acțiunea de solidarizare este lozul câștigător pentru astfel de acțiuni. Asta presupune implicarea muncitorilor de la alte locuri de muncă, fie sub autoritatea aceluiaşi patron, fie din alte sindicate. De departe cea mai eficientă metodă de a câștiga solidaritatea muncitorilor pe care vrei să-i implici este prin stabilirea unei linii de pichetare (vorbim de muncitorii de la alte locuri de muncă). Acestea sunt denumite pichete zburătoare de către sindicatele militante sau pichete secundare de către patroni. Aproape toți sindicaliștii de meserie ajung să asculte de șefi și de legile statului atunci când sunt amenințați sau mituiți. În marea majoritate a timpului, o simplă amenințare duce la distanțarea unui birocrat de meserie de muncitorii care organizează un pichet zburător. Dacă aceste legi sunt amenințate sau folosite, atunci o grevă poate fi câștigată doar dacă muncitorii greviști și simpatizanții lor sunt pregătiți să sfideze legea, pe șefii care o folosesc și sindicatele care nu o vor încălca niciodată. Din moment ce pichetarea este atât de importantă în acest proces al grevei, atunci la fel de important este și controlul pe care îl au muncitorii în timpul pichetării. Este bine să existe persoane în timpul întrunirii generale care să tempereze atitudinea și conduita muncitorilor și a simpatizanților în timpul pichetării. Dacă la pichet participă şi muncitori din afara unităţii, atunci aceștia trebuie [ 18 ] �cunoscuți cel puțin de către membrii comisiei greviste care îi informează că aceştia trebuie să respecte deciziile luate de către adunarea muncitorilor grevişti. În timpul grevelor și a pichetărilor este bine să fie contactaţi avocați care simpatizează cu cauza muncitorilor, deoarece există posibilitatea ca în timpul acțiunilor să apară hărțuiri și chiar arestări. Asistența juridică este foarte importantă în astfel de cazuri. Stabilirea unor legături puternice între muncitorii participanți la grevă este foarte importantă acest lucru se aplică cel mai bine muncitorilor din aceași întreprindere sau din aceași ramură de activitate – deoarece acestea duc la preîntâmpinarea unor viitoare atacuri asupra muncitorilor. De asemenea, legăturile puternice de solidaritate pot duce la emanciparea și întărirea puterii muncitorilor. Șomajul și refractarii Pentru a te păzi de muncitori refractari este esențial să lucrezi și cu șomeri și, dacă este posibil, să-i organizezi. În acest mod, îi vei face pe aceştia să înţeleagă că acțiunea unitară este importantă și să-i determini să nu accepte posturile greviștilor. Pichetarea agențiilor de șomaj sau de plasare atunci când locurile de muncă ale greviștilor sunt publicate, dar și informarea prin pliante a acestora sunt doar două tipuri de acțiuni care pot fi foarte eficiente. Șomerii ar trebui să fie încurajați să ia parte la grevă. Întruniri pentru discuții Astfel de întruniri, ținute de muncitorii participanți la grevă despre probleme legate de acţiune ar trebui organizate în timpul și după terminarea grevei. Acestea ar putea duce la apariția unor noi idei și tactici pe care muncitorii să le poată folosi în timpul grevei. La sfârșitul grevei, experiențele muncitorilor ar trebui notate. Victoriile, dar și eșecurile, ar trebui analizate astfel încât să poată oferi informații prețioase pentru viitoarele greve. Poate că greviştii nu vor câștiga o anumită luptă, dar cel puțin pot ajuta alți muncitori să învețe din experiența lor. [ 19 ] �Ocupările Cea mai eficientă metodă de a preveni angajatorul să reia producția în timpul unei greve, sau chiar să-și vândă bunurile utilizate în producție, este ocuparea locului de muncă. Dacă numărul greviștilor nu este mare, atunci cu siguranță că va fi nevoie de susținere din exterior, chiar și din partea celor fără un loc de muncă. Detaliile, metodele și planificările pot fi decise doar la locul faptei, în funcție de circumstanțele în care se desfășoară ocuparea. Grupuri de susținere a grevei Este important să se înființeze cât mai curând posibil un grup independent de susținere a grevei. Scopul acestuia este ca muncitorii greviști și susținătorii acestora să decidă cum pot să sprijine cel mai bine greva. Grupul trebuie să susțină și să acționeze întotdeauna în funcție de dorințele și nevoile greviștilor. În concluzie Acestea sunt doar câteva sugestii (pe scurt) pentru organizarea și mențirea unei greve la locul de muncă. Atunci când se planifică o grevă, este important ca aceasta să rămână mereu sub controlul muncitorilor și independentă de sindicate sau de grupuri/partide politice - fie ele mici sau mari. Situația din teren va fi întotdeauna aceea că muncitorii vor trebui să lupte împotriva tuturor (a șefilor, statului, uneori chiar și a sindicatelor). Sindicaliștii de profesie vor accepta mai mereu propunerile șefilor și nu se vor gândi la revendicările muncitorilor. GREVE OFICIALE SAU GREVE ILEGALE (WILDCAT)? În această secțiune, punem în oglindă grevele legale alături de cele ilegale pentru a vedea care sunt avantajele și dezavantajele fiecăreia. Cea mai bună și cunoscută formă de acțiune directă este greva: acțiunea prin care muncitorii pleacă de la locul de muncă refuzând astfel să producă profit pentru angajator până când revendicările nu le sunt acceptate. Aceasta este tactica preferată a sindicatelor birocratizate, dar este în același timp și una dintre cele mai puțin eficiente pentru a confrunta patronii. [ 20 ] �Aceștia, având rezerve financiare numeroase, sunt mult mai capabili să reziste unei absențe îndelungată a muncitorilor. De asemenea, sunt situaţii în care patronii, prin sentințe judecătorești, reuşesc să confiște fondurile sindicatelor oficiale. Iar în cel mai rău caz, o grevă prelungită nu face decât să le ofere patronilor mai mult timp ca să poată angaja alți muncitori. Muncitorii pot fi mult mai eficienți atunci când acționează direct atunci când se află la locul de muncă. Cu alte cuvinte, reduci profitul patronilor în timp ce continui să primești salariu, ajungi să sabotezi afacerea șefilor și nici nu riști să fii concediat. Grevele ilegale (wildcat) - organizate cu muncitori nesindicalizați - nu beneficiază de fondurile sindicatelor, dar asta înseamnă că nici nu vor exista fonduri pe care autoritățiile să le confiște atunci când se încalcă Legea Dialogului Social, iar aceştia nu vor fi obligați să anunțe angajatorul din timp. Prin definiție, acțiunea directă înseamnă acele tactici pe care muncitorii le pot pune în aplicare singuri, fără ajutorul unor instituții ale statului, sindicate sau avocați plătiți. Acționarea în instanță poate fi utilă în anumite cazuri, dar nu este în nici un caz o formă de acțiune directă, iar majoritatea deciziilor tind să fie în favoarea angajatorului, ajungând într-un final să fie o risipă de timp și bani. În această secțiune, vom lista o serie de tipuri de acțiuni directe pe care muncitorii le-au folosit de-a lungul timpului pentru a li se accepta revendicările. De notat este că mai toate sunt, tehnic vorbind, ilegale. Toate marile victorii ale mișcării muncitorești au fost obținute prin acțiuni directe care la timpul lor erau considerate ilegale și supuse represiunii polițienești. Tocmai pentru că de-a lungul istoriei sindicatele au fost considerate ilegale, iar muncitorii greviști erau frecvent bătuți sau uciși de către polițiști sau soldați, ori trimiși la închisoare pentru mulți ani. După zeci de ani de lupte îndârjite, dreptul muncitorilor de a se organiza este recunoscut în momentul de față, însă există atât de multe restricții, încât acțiunile eficiente sunt dificil de întreprins. Tocmai de aceea, orice muncitor care se gândește la a acționa direct la locul de muncă - încălcând legea și lovindu-i pe șefi în locul cel mai vulnerabil, trebuie să fie complet conștient de legislaţia muncii, de modalitatea în care este aceasta aplicată, și cum poate fi folosit împotriva activiștilor. În același timp, angajaţii trebuie să realizeze că lupta dintre muncitori și patroni nu este un meci de tenis, ci este un război. În aceste condiții, muncitorii trebuie să folosească tot ceea ce funcționează, fie că șefilor sau instanțelor le place sau nu. Totuși, trebuie să reținem că cea mai bună armă este, desigur, organizarea. Dacă un singur muncitor va protesta, atunci patronii îl vor strivi imediat. Însă, dacă toți muncitorii protestează [ 21 ] �împreună, patronii nu vor avea încotro decât să ia lucrurile în serios. Pot lesne concedia un muncitor care își exprimă nemulțumirea, dar este mult mai greu să concedieze un întreg colectiv. Solidaritatea înseamnă putere! A DOUA PUTERE LA LOCUL DE MUNCĂ Cel mai eficient mod de a ajunge la rezultatele dorite este să te organizezi și să acționezi. La locul de muncă, aceste lucruri pot lua forma unor strategii de dublare a puterii. Adică, muncitorii pot face schimbări la locul de muncă fără a cere aprobarea patronilor. În loc să aștepte ca patronii să cedeze în fața revendicărilor pentru a produce schimbări de lungă durată, muncitorii au de cele mai multe ori puterea să producă singuri schimbarea dorită. Câteva exemple practice: Plata/Salariu Patronul unei cafenele din San Francisco gestiona defectuos fondurile, iar într-o lună, muncitorii nu şi-au mai primit salariul. Managerul continua să îi asigure pe muncitori că vor fi plătiți în cel mai scurt timp, dar într-un final muncitorii au rezolvat singuri problema. Au început să se plătească singuri din încasările zilnice, lăsând chitanțe pentru a demonstra că totul este legal. S-a produs un mare scandal, dar din momentul respectiv salariile au fost plătite la timp. Condiții Tot într-o firmă din San Francisco - un centru de printare - o mașină de printare veche a fost scoasă din uz și mutată în spatele magaziei. A fost înlocuită cu o unitate nouă, iar patronul a menționat că vrea să folosească vechea unitate doar pentru printarea “plicurilor”. Totuși, vechea maşină de printat a început să fie canibalizată de către muncitori pentru piese, doar pentru a menține în funcțiune restul unităților. În curând a devenit clar pentru toată lumea, cu excepția patronului, că această unitatea nu va mai funcționa prea curând. Muncitorii i-au cerut managerului să o mute într-un spațiu gol de la etaj, deoarce ocupa spațiul de muncă deja mult prea înghesuit. Managerul le-a tot promis acestora că se va ocupa de situație, dar nu acționa în nici un fel. Într-o după amiază, după ce muncitorii au ieșit din tură, aceştia au luat un [ 22 ] �motostivuitor și au băgat-o cu totul într-un ascensor pentru a o urca în magazia de la etaj. Șeful i-a surprins chiar în acel moment și, deși inițial a rămas șocat de faptul că aceștia i-au încălcat autoritatea, nu a discutat cu ei niciodată despre acest eveniment. Ulterior, au transformat spațiul ocupat de respectiva unitate într-un spațiu de relaxare destinat muncitorilor: cu scaune și câteva reviste. Pauze Muncitorii dintr-un birou londonez au considerat că nu este cinstit ca doar fumătorii să aibă dreptul să îşi ia pauze de 10-15 minute oricând au nevoie, așa că au decis ca toți muncitorii ar trebui să aibă acest drept. Fără să ceară aprobarea managerilor sau a departamentului de resurse umane, aceștia au început să îşi ia pauză atunci când doreau și au început să-și informeze și restul colegilor de această “nouă” regulă. Sunt mii de astfel de exemple - dar cum fiecare loc de muncă este diferit, de ce să nu te gândești cum ai putea chiar tu să schimbi condițiile în care lucrezi? De cele mai multe ori, aceste noi reguli pe care le crează muncitorii în comun nu vor fi contestate de către conducere pentru a evita eventuale tensiuni sau pentru a nu strica atmosfera “cooperativistă” creată. Un ghid al scăderii productivității În loc să facă grevă, muncitorii care au revendicări pe care conducerea nu vrea să le accepte pot să încetinească productivitatea prin prestarea activității mult mai încet. Dacă toți rămân solidari ca grup și practică acest lucru, atunci şefii nu vor putea sancţiona întreg colectivul. Această tactică are o mândră și îndelungată istorie. În 1899, muncitorii organizați din portul Glasgow, Scoția, au cerut o creștere a veniturilor cu 10%, dar au fost refuzați de către conducere și au intrat în grevă. Au fost aduși înlocuitori dintre muncitorii agricoli din zonă, iar docherii au fost nevoiți să recunoască înfrângerea și să se întoarcă la locul de muncă pe aceleași salarii. Totuşi, înainte să se întoarcă la muncă, secretarul sindicatului le-a comunicat următorul lucru: “Vă veți întoarce la muncă pe același salariu. Angajatorul a repetat de mai multe ori că este mulțumit de munca prestată de muncitorii agricoli care ne-au luat locul în timpul grevei noastre din ultimele săptămâni. Dar noi i-am văzut la locul de muncă. Am văzut că nici măcar nu pot să meargă pe un transportor și că jumătate din marfa pe care o cară este scăpată pe jos; pe scurt, am văzut că doi oameni abia reușesc să lucreze cât unul din noi. Totuși, angajatorul s-a declarat a fi complet mulțumit [ 23 ] �de prestația lor. Atunci nu rămâne nimic de făcut decât să facem la fel. Să lucrăm la fel ca muncitorii agricoli.” Această sugestie a fost ascultată și pusă în aplicare cu sfințenie. După doar câteva zile, angajatorul a trimis după secretarul de sindicat și l-a rugat să vorbească cu muncitorii pentru ca aceştia să lucreze aşa cum o făceau înainte și i-a comunicat faptul că este dispus să ofere mărirea de 10%. La sfârșitul secolului, un grup de muncitori feroviari care lucrau la o șină de tren din Indiana au fost notificați de faptul că li se tăiaseră salariile. Imediat ce au aflat, muncitorii au mers cu lopețile lor la un fierar și și-au scurtat uneltele de lucru. Când s-au întors la lucru le-au explicat șefilor că “plata mică duce la o lopată mică”. Grevă haiducească Sfaturi și informații despre cum să practici o grevă Robin Hood (haiducească) eficientă. O grevă haiducească presupune să-ți faci treaba pentru a ajuta clienții normali, și nu patronii. Această grevă poate presupune distribuirea de bunuri și servicii fără a cere compensație, și multe altele. Muncitorii ale căror revendicări nu sunt acceptate de către conducere pot decide împreună dacă îşi doresc să practice o astfel de grevă, în locul unei greve normale. O mare problemă pentru muncitorii din ramura serviciilor este faptul că grevele directe sau scăderea productivității ajung să îi afecteze pe consumatori (marea majoritate sunt muncitori la rândul lor) mult mai mult decât pe șefi. O altă metodă de a acționa este să asiguri servicii mult mai ieftine, desigur, pe cheltuiala șefilor. Lucrătorii de la Spitalul Mercy din Franța, care se temeau că pacienții vor ajunge să fie netratați dacă vor intra în grevă, au refuzat să emită facturi pentru medicamente, teste de laborator, tratamente și terapie. Ca rezultat, pacienții au fost mult mai bine tratați şi totul a fost gratuit (tocmai pentru că au folosit timpul pe care-l pierdeau cu treburile birocratice pentru a se asigura că pacienții sunt bine tratați). Veniturile spitalului au fost înjumătățite, iar administratorii panicați au cedat în față revendicărilor muncitorilor după doar 3 zile. [ 24 ] �În 1968, muncitorii din sistemul de transport public din Lisabona au oferit curse gratuite pentru pasageri pentru a protesta împotriva unui refuz de creștere salarială. Muncitorii au venit la muncă conform programului, dar nimeni nu a vrut să vândă bilete. Nu mai trebuie spus că susținerea publică pentru o astfel de acțiune a fost enormă. După ce au pierdut o grevă simplă, lucrătorii unui restaurant din New York au ascultat de sfatul colegilor ce aparțineau de federația Industrial Workers of the World și au început sa ofere “porții duble” la prețuri mult mai mici pentru toți clienții. UN GHID PENTRU GREVA BOLNAVILOR În loc să pornești o grevă normală, o grevă a bolnavilor este o metodă bună de a face o grevă, fără a fi concret în grevă. Acest lucru presupune organizarea muncitorilor astfel încât aceştia să intre în concediu medical în același timp. Ideea este să sabotezi producția de la locul de muncă prin absentarea în masă a muncitorilor. În loc de o grevă de avertizare normală, aceasta poate să fie folosită eficient de către departamente întregi sau puncte de lucru, și poate fi foarte eficientă chiar și fără organizarea într-un sindicat. Spre exemplu, greva bolnavilor este o tactică tradițională a muncitorilor din SUA, deoarece acestora le este interzis legal să facă grevă. Într-un spital pentru boli mintale din New England, doar pentru simplul fapt că s-a vorbit de o posibilă grevă a bolnavilor, conducerea a decis să accepte revendicările salariaţilor. Un muncitor, având o conversație cu supraveghetorul despre concedierea unui membru de sindicat, a menționat pur și simplu despre faptul că există foarte multe persoane răcite și că ar fi foarte rău dacă nu ar fi destule persoane care să aibă grijă de pacienți. În același timp desigur, prin coincidență - foarte multe persoane sunau la departamentul de resurse umane pentru a se interesa de câte zile de concediu medical mai au. Conducerea a înțeles mesajul și colegul lor membru de sindicat a fost reangajat. GREVE SELECTIVE În locul unei greve generale normale, stoparea productivității în mod rapid și aleatoriu poate să fie la fel de eficientă. Vom trecere în revistă o serie de informații despre organizarea unor astfel de greve selective/rapide. [ 25 ] �Impredictibilitatea este o armă puternică în mâna muncitorilor. În SUA, cadrele didactice din Pennsylvania au folosit greve selective cu succes în 1991, când au pichetat școlile luni și marți, au lucrat miercuri, apoi au reluat pichetarea joi, urmând să se întoarcă înapoi la clase vineri și luni. Acestă tactică a împiedicat administratorii să angajeze cadre temporare și au forțat administratorii care nu mai predaseră de ani de zile să ia rolul greviștilor. Tactica a fost atât de eficientă încât adunarea legislativă din statul Pennsylvania a adoptat imediat o lege prin care interziceau greva selectivă. La fel au reacționat și pompierii - pentru doar câteva ore pe zi - pierzând o parte din salariu, dar cauzând probleme foarte mari superiorilor. GHID PENTRU OCUPAREA LOCULUI DE MUNCĂ SAU SIT-DOWN Ghid pentru ocuparea locului de muncă sau pentru a organiza o grevă sit-down. O grevă nu trebuie neapărat să fie lungă pentru a fi eficientă. Dacă este executată corect și la timpul potrivit, o grevă poate fi câștigată în doar câteva minute. Astfel de greve sunt sit-down-urile sau ocupările, în care toată lumea se oprește din muncă și rămâne împreună. Sau “revendicările masive” în care toți muncitorii părăsesc locul de muncă pentru a discuta cu șeful ceva important. Muncitorii întreprinderii Hudson Motor Car Company din Detroit, membrii ai IWW, au organizat un sit-down ce s-a terminat cu succes în anii 1932 și 1934. “Stai jos și vezi cum îți creşte leafa” a fost mesajul pe care muncitorii l-au afișat în hala de lucru. Această acţiune continuă a crescut salariile cu 100% în timpul marii crize financiare. Lucrătorii teatrali afiliați IWW știau că trebuie să li se taie salariul cu 50%, însă au așteptat timpul potrivit pentru a declanșa greva. Piesa din care făceau parte avea în distribuţie 150 de persoane îmbrăcate în soldați romani care trebuiau să o care pe regină înspre și de pe scenă. Când s-a dat semnalul pentru intrarea reginei, aceștia și-au ocupat posturile dar nu s-au mișcat până când nu au obținut creșterea salarială, care a însemnat o triplare a salariilor. Sit-down-urile sunt încă o tactică foarte puternică. În 1980, corporația KKR a anunțat că va închide fabrica din Houdaille, Ontario și o va muta în Carolina de Sud. Muncitorii au ripostat prin ocuparea fabricii timp de două săptămâni. Compania fiind forțată să negocieze termenii de disponibilizare: asigurările sociale plătite, plată de reziliere a contractului și plata completă pentru asigurări medicale. [ 26 ] �AVERTIZORI DE INTEGRITATE Uneori, faptul că pur și simplu spui adevărul despre ceea ce se întâmplă la locul de muncă poate pune foarte multă presiune pe șefi. Această secțiune conține informații despre cum poți folosi informațiile pentru a vă îmbunătăți situația la locul de muncă. Firme din industria de consum precum restaurantele sau fabricile de procesare a alimentelor sunt cele mai vulnerabile. La fel ca în grevele haiducești, vei obține imediat susținerea publicului a cărui opinie poate să distrugă imediat o astfel de întreprindere. A fi avertizor de integritate se poate rezuma la a discuta cu un client despre situaţia de la locul de muncă sau se poate transforma într-o situaţie mai dramatică, ca atunci când un inginer de la firma P.G. & E a dezvăluit planurile companiei de a situa un reactor nuclear în Diablo Canyon. Acest tip de centrală nu a mai fost construit niciodată. “Jungla”, romanul lui Upton Sinclair a dezvăluit condițiile de muncă și încălcarea standardelor de igienă din industria conservării alimentare atunci când a fost publicat la începutul secolului XX. Chelnerii le pot povesti clienților despre numeroasele manevre făcute pentru a produce meniurile pe care aceștia le consumă. Atunci când plângerile lor despre igiena de la locul de muncă au fost ignorate, muncitorii Starbucks afiliați IWW din New York au făcut poze cu șobolanii și gândacii morți de la locul de muncă și le-au arătau clienților în timpul pichetării. Trebuie totuși amintit că muncitorii avertizori de integritate riscă să fie foarte ușor concediați, în special în firme mici. UN GHID PENTRU MUNCA STRICTĂ Un ghid simplu despre munca strictă: adică o tactică de acțiune directă la locul de muncă prin care îți faci treaba urmând regulile cu maximă strictețe. Mai exact, aproape orice post este completat de o serie de reguli, fișa postului, diverse regulamente interioare etc., multe dintre ele fiind, în general, complet inutile. De cele mai multe ori, muncitorii încalcă aceste reguli, se bazează pe propriile cunoștiințe pentru a face lucrurile și încalcă regulile companiei pentru a atinge obiectivele acesteia. Există de cele mai multe ori o înțelegere tacită, chiar și din partea managerilor a căror treabă este să se asigure că se respectă regulile, că aceste scurtături merită luate pentru a atinge obiectivele la timp. [ 27 ] �Dar ce s-ar întâmpla dacă toate aceste reguli și regulamente ar fi urmate cu strictețe? Ar apărea multă confuzie, iar productivitatea și moralul ar cădea. Și partea bună este că muncitorii nu pot păți nimic pentru că aceștia doar urmează regulile. Spre exemplu, cât timp au fost naționalizate căile ferate din Franța, grevele erau interzise. Totuși, muncitorii au găsit o metodă de a-și exprima nemulțumirile și de a acționa. O anumită lege stipula faptul că inginerii trebuie să asigure siguranța trecerii trenului peste fiecare pod de pe rută. Dacă după ce consultau singuri situația aceştia încă aveau dubii, atunci trebuiau să consulte alți membri ai echipajului pentru a se asigura că trecerea se poate face în siguranţă. Astfel, fiecare pod a fost atât de bine inspectatși fiecare coleg de tren atât de riguros consultat încât nici un tren nu a mai ajuns la timp. Muncitorii poștali din Austria au reacționat la fel pentru a li se satisface anumite revendicări. Au observat că există o regulă prin care toate pachetele trebuie cântărite pentru a vedea dacă li s-au aplicat timbrele corespunzătoare. În mod normal, aceştia treceau cu vederea majoritatea pachetelor care erau puțin sub greutate, dar în momentul în care au luat fiecare pachet şi fiecare scrisoare la verificat, cântărind totul cu atenție, au ajuns în scurt timp să aibăatât de multe colete și scrisori netrimise, încât au forţat conducerea să cedeze şi să le accepte revendicările. CUM SĂ TE FOLOSEȘTI EFICIENT DE REBELIUNILE SPONTANE DE LA MUNCĂ În această secțiune, vom menţiona sfaturi despre cum să reacționezi imediat, spontan, dacă apar probleme care enervează și afectează un număr mai mare de persoane de la locul tău de muncă, tocmai pentru a putea să organizezi acțiuni eficiente și să construiești o încredere colectivă pentru viitoare dispute. Ar fi bine dacă am avea mereu la dispoziție structuri testate și de încredere, capabile să gestioneze și să răspundă la diverse situații neprevăzute de la locul de muncă. Din păcate, aceste lucruri nu descriu marea majoritate a structurilor de la locul de muncă, ele fiind fie dezorganizate și slabe, fie grele și birocratizate. Se poate să nu anticipăm situațiile care ajung să ne afecteze cel mai mult. Revoltele spontane apar cel mai adesea ca un răspuns la decizii și circumstanțe neprevăzute: concedieri ilegale, schimbări de ture etc., iar răspunsurile noastre trebuie să fie rapide și ad hoc. 1. Acționează rapid. Din experiență, considerăm că un răspuns rapid este vital în astfel de situații. Dacă ezităm să chemăm muncitorii la o întrunire, atunci incidentul nu va mai fi atât de marcant [ 28 ] �pentru ei, decizia va fi parțial acceptată tocmai pentru că a trecut mult timp, iar furia inițială va fi dispărut și odată cu aceasta probabil și dorința de acțiune. 2. Plănuiește corect. Deși este necesar să acționăm rapid, trebuie totuși să plănuim totul cu atenție și responsabilitate, lucru care poate deveni foarte greu atunci când suntem furioși. Cea mai importantă întrebare pe care trebuie să ne-o punem este: oare ceea ce facem va duce la îmbunătățirea condiţiilor de muncă sau la pierderi de slujbe? Totdeauna este important să îi percepi pe colegi ca muncitori, si nu ca activiști. De asemenea, informează oamenii cât mai bine, fii onest și explică-le ce consecințe ar presupune acțiunile lor, fără a le oferi speranțe deșarte. 3. Convinge-i să nu mai lucreze. Următorul pas la fel de important este să-ți convingi colegii să nu mai lucreze, să nu-și mai respecte fișa posului. Fie că vorbim de servirea clienților, de preluarea telefoanelor sau de umplerea rafturilor, toate acestea devin cu timpul mecanisme ale muncitorilor și de aceea a-i convinge să renunțe la aceste activități este un prim pas care poate deschide ușa pentru multe posibilități. În momentul în care aceștia renunță la aceste activități, se află oficial în grevă. De asemenea, să nu te demoralizezi dacă lucrezi la o firmă cu puțini angajați. Dacă doar doi dintre voi reprezintă două treimi din forța de muncă de la firmă, conducerea va fi destul de afectată dacă refuzaţi să mai lucrați. Sigur, acest lucru depinde și de cât de ușor ar putea să aducă alți muncitori care să vă înlocuiască. 4. Nu discuta cu conducerea. Nu este o idee bună ca în primele faze ale organizării să intri în dialog cu conducerea. Pare un lucru normal de făcut, însă de cele mai multe ori aceștia vor veni cu un discurs conciliant, urmând să acționeze mult mai dur pe termen lung. Angajatorii vor profita de faptul că la momentul respectiv nu suntem bine organizați și că nu acționăm colectiv, iar discuțiile purtate cu ei vor fi de pe poziții de putere complet inegale. În doar câteva minute, probabil că se va ajunge de la a nu fi de acord cu deciziile luate de către aceștia, la a-i ruga să le schimbe și într-un final să le accepte. De asemenea, să nu presupui că dacă ai parte de un “manager de treabă” acesta va accepta revendicările muncitorilor. Nu, acesta doar va conduce conform politicilor companiei. Intrarea în negocieri cu conducerea sau cu diverși birocrați nu face decât să potolească momentul de revoltă și să amâne acțiunea, ceea ce poate fi de cele mai multe ori un lucru greșit. Cea mai bună tactică este să refuzi colectiv orice decizie care a provocat furia sau revolta. 5. Răspândește mesajul. Fă tot posibilul să răspândești greva în întreaga companie, atât în zona în care se află unitatea de lucru, cât și în alte sectoare de activitate. Mergi în diferite departamente de la locul de muncă și încearcă să le explici ce se întâmplă, încercând în același [ 29 ] �timp să îi convingi să acționeze solidar cu voi. Poate părea o sugestie absolut utopică, dar poate și muncitorii din alte departamente sau cei care lucrează la o firmă de lângă compania voastră au probleme similare și vor dori să acționeze, fiind impulsionați de greva voastră. Totuși, chiar dacă nu reușești să-i convingi, o mare parte vor merge acasă și se vor gândi o perioadă de timp la situația de la locul lor de muncă și, astfel, vor fi familiarizați cu acest mod de a acționa. Este important să creezi o cultură a solidarității printre muncitori, tocmai pentru ca aceștia să înțeleagă că au interese comune și că se pot ajuta doar dacă se organizează și luptă împreună. Chiar și atunci când nu sunt victorioase, astfel de acțiuni pot determina conducerea să renunțe la anumite decizii, sau să acționeze mai precaut, permițându-le muncitorilor să se organizeze mai bine. SABOTAJUL LA LOCUL DE MUNCĂ Sabotajul este un termen generic prin care putem defini diverse acţiuni care să reamintească conducerii cât de multă nevoie are de muncitorii care lucrează în acea firmă. În această secțiune vrem să oferim doar câteva exemple. Termenul “a sabota” provine din limba franceză și desemnează acțiunea prin care muncitorii din fabricile franceze își foloseau încălțămintea din lemn (saboții) pentru a o arunca în mășinăriile de producție cu scopul de a le defecta. Acest termen se referă la toate activitățile prin care muncitorii pot să stopeze sau să reducă procesul de producție. Ele pot varia de la lucruri mărunte, precum folosirea telefonului de serviciu în interes personal, până la distrugerea în masă a proprietății și a informațiilor vitale pentru funcționarea companiei. În timp ce majoritatea actelor de sabotaj sunt non-violente, există și activități pe care societatea le consideră reprobabile. Aceste tactici ar trebui folosite doar în ultimă instanță, unde există un conflict ireconcibiabil între conducere și muncitori. Spre exemplu, magnetizarea unităților de stocare a informațiilor digitale ale companiei prin expunerea lor la un magnet puternic. Desigur, aceste unități se pot fura sau distruge fizic la fel de bine. Muncitorii unui restaurant pot cumpăra mulți gândaci sau șoareci pe care sa-i elibereze în restaurant la momentul potrivit. Desigur, între timp poate fi chemată și protecția consumatorului. Un element de care trebuie să ai grijă de fiecare dată când intri în grevă sunt muncitorii înlocuitori pe care i-ar putea aduce angajatorul. Pentru a preîntâmpina o astfel de problemă, muncitorii feroviari din 1886 au intrat în grevă luând cu ei câteva piese cruciale pentru operarea [ 30 ] �trenurilor. Activitatea a fost stopată după ce înlocuitorii au văzut că nu au cum să-și desfășoare activitatea. Desigur, în zilele noastre este mai prudent ca muncitorii să ascundă astfel de piese într-un loc sigur la locul de muncă, în loc să încerce să le scoată din firmă. În anumite firme, spre exemplu, muncitorii din IT pot să se asigure că programele cu ajutorul cărora se desfășoară activitatea pot funcționa doar cu consimțământul lor. Există mii de exemple de sabotaj la locul de muncă, important este să cunoști foarte bine mediul în care lucrezi și să fii creativ. SOLIDARITATE ÎMPOTRIVA SEXISMULUI DE LA LOCUL DE MUNCĂ În această secțiune apelăm la cunoștiințele lui Angel Gardner, membru IWW și adeptă a combaterii sexismului de la locul de muncă prin acțiune directă. Dacă este un singur lucru pe care l-am învățat în 14 ani de muncit în sectorul comercial este că hărțuirea sexuală și sexismul la locul de muncă este o problemă care nu a dispărut. Probabil că ai devenit mult prea tolerantă în a fi obiectificată sexual. Poate că-ți este frică de faptul că dacă te supără avansurile sau comentariile de natură sexuală vei fi considerată o mironosiță sau de modă veche. Realitatea este că hărțuirea sexuală și sexismul sunt activități ce țin de exercitarea puterii, a dominației. Suntem reticenți în a combate persoanele care ne pun în astfel de situații pentru că ne este frică să nu periclităm relațiile de putere; nu doar la locul de muncă, ci și în societate. Este hărțuire sexuală sau sexism la locul de muncă? • • • • Un membru al conducerii te întreabă pe tine și pe colega ta de 40 de ani: “Vreți, fetelor, să ne faceți o cafea pentru întâlnirea de azi?” Șeful tău impune ca toate femeile de la locul de muncă să poarte tricouri intenționat scurte pe care să scrie “Pentru un timp plăcut sună la…” în timp ce bărbații sunt rugați sa poarte un simplu tricou polo, fără să li se impună o anumită măsură. În timpul perioadei de formare pentru un post de vânzător într-un magazin de haine ți se spune că trebuie să flirtezi cu potențialii clienți pentru a putea vinde mai mult. Nu te simți comodă să faci aceste lucru și deși încerci prin alte metode să convingi clienții să cumpere, ești totuși chemată pentru o discuție în care ți se explică faptul că nu ești “prea prietenoasă”. Un client fidel stă de multe ori perioade întregi la bar și se uită atent la tine, iar pe toată perioada turei a făcut mai multe comentarii despre fizicul tău care te fac să te simți incomfortabil. Când îi atragi atenția și îl rogi să înceteze, acesta spune că ar trebui să te simți [ 31 ] �flatată. Șeful tău nu reacționează în nici un fel, iar colegii tăi, care apreciază acest tip de comportament, îți spun că ești ciudată că nu-ți face plăcere. Răspunsul este că dacă astfel de politici, decizii, atitudini sau comportamente te fac să nu te simți în largul tău, atunci nu ești obligată să le suporți. Gradul de comfort diferă de la om la om. Poate că unele colege nu sunt deranjate de faptul că lumea li se adresează cu apelativul “drăguță” sau “fată”, în timp ce altele pot fi deranjate dacă lumea li se adresează ca unei “femei” sau cu orice alt pronume de gen. Uniformele diferențiate pentru muncitori care forțează muncitorii să intre în diferitele roluri de gen sunt practici sexiste care pot crea un mediu de lucru ostil. Flirtarea cu clienții nu trebuie să fie o regulă, ci o alegere a fiecăruia dintre angajați. Unele persoane pot considera că le este folositor lor să se folosească de avantajele aparențelor lor pentru a obține un bacșiș mai mare, dar nu trebuie ca toată lumea să se comporte la fel. Să-i reproșezi unei persoane ceva care îl face să nu se simtă în largul său promovează un mediu în care poate să apară hărțuirea. Așadar, simți că anumite decizii, reguli sau anumite persoane de la locul de muncă crează un spațiu de lucru ostil? Lupta organizată cu colegii împotriva practicilor sexiste sau a indivizilor pot fi tactici foarte bune de a lupta. Deși este tehnic ilegal, este mai ușor pentru conducerea unei companii să se răzbune pe un singur muncitor în locul unui colectiv de lucrători. Mai mult, cazurile de hărțuire sexuală ajung de cele mai multe ori să o/îl afecteze cel mai mult pe femeia/bărbatul agresat prin campanii calomnioase care pot fi foarte traumatice pentru persoana respectivă. Acționarea în instanță poate dura o perioadă foarte mare de timp, însă acțiunea directă poate veni cu o rezolvare imediată. Atunci când muncitorii combat colectiv astfel de practici sexiste și de hărțuire, aceștia devin din ce în ce mai conștienți de puterea pe care ei o posedă și astfel se pot naște mult mai ușor legături de încredere și respect între colegi. Cum lupt cu hărțuirea și sexismul de la locul de muncă? • • • • Formează o coaliție cu colegii care împart cu tine aceleași îngrijorări. Harțuirea sexuală poate afecta atât muncitorii sindicalizați cât și pe cei nesindicalizați, așa că nu exclude nici o posibilă alianță. Interzice clienților care sunt la a două abatere să intre în clădire și organizează-te alături de colegi astfel încât să se respecte interdicția. Confruntați-vă în grup șeful despre problemele legate de hărțuirea sexuală și explicați-i că astfel de situații sunt luate în serios de către colectivul muncitorilor și că și el trebuie să facă la fel. Confruntă colegii care refuză să-și susțină ceilalţi colegi atunci când aceștia se simt hărțuiți, abuzați, sau pur şi simplu incomfortabil. Poartă conversații între patru ochi despre impactul [ 32 ] �• acțiunilor lor (faptul că nu respectă anumite limite personale) sau a cuvintelor (“nu e mare lucru”), exprimându-ți părerea într-un mod calm și profesionist. Orice decizii, politici ale firmei, atitudini sau așteptări pe care muncitorii le consideră sexiste trebuie adresate direct, indiferent că ai ajuns sau nu la un numitor comun cu colegii. [ 33 ] � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Organizarea și acțiunea la locul de muncă (2016) Description An account of the resource Ghid Creator An entity primarily responsible for making the resource Mahala - comunitatea muncitorilor militanți Source A related resource from which the described resource is derived libcom.org Publisher An entity responsible for making the resource available http://www.comunitatea-mahala.ro/ Relation A related resource https://industrialworker.org/ martie 2011 IWW (Industrial Workers of the World) Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource Pdf Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2016 2011 2016 București ghid Industrial Worker IWW libcom Mahala muncă muncitori organizare Sindicalism Traduceri https://anarhiva.com/files/original/27a4ed8a6816360521f6345225c77396.pdf 6b2a14495987ef27abcfae4a34d12964 PDF Text Text cum să stai în afara spitalului ~un ghid pentru a supravieţui psihozei~ de jim hindle �ceea ce urmează este o serie de sugestii pentru a ajuta oamenii care suferă de psihoză să facă faţă experienţei şi, să sperăm, să prevină nevoia de a fi spitalizaţi. este destinată în special pentru a ajuta în perioada în sine a psihozei, în fazele ei mai timpurii şi mai uşor de stăpânit, chiar dacă unele sfaturi vor putea fi aplicate pentru menţinerea unei sănătăţi mentale pozitive la fiecare nivel. fundamental, acestea sunt sugestii bazate pe propriile mele experienţe cu psihoza şi modificările de percepţie a realităţii care au rezultat din ea, dar sper că sfaturile mele vor fi adevărate şi pentru spectrul stărilor mentale alterate. scopul este acela de a promova un grad mai ridicat de conştiinţă de sine, autocontrol şi autodeterminare. controlează-ţi experienţele, nu le lăsa pe ele să te controleze! după cum sugerează şi titlul, cred că datorită serviciilor pentru sănătate mentală care există în prezent, este mai bine dacă spitalizarea poate fi evitată. desigur, poate veni momentul în care spitalizarea să fie ultima opţiune rămasă, în care caz vă doresc baftă şi fie să puteţi trece prin această experienţă într-un mod delicat. dar acest ghid este destinat prevenirii unei astfel de stări de fapt. este conceput ca un ghid practic pentru ţinerea în frâu a stării modificate de conştiinţă care este numită psihoză, pentru a vă ajuta să păstraţi controlul, să rămâneţi în partea corectă a cursului vieţii şi să continuaţi potrivit propriilor voastre condiţii. 2 �recunoaştere şi confirmare unul dintre cele mai dificile lucruri în legătură cu o problemă de sănătate mentală este înainte de toate să accepţi că ai aşa ceva. este în special greu atunci când experienţele tale sunt percepute ca fiind atât de adevărate şi atât de puternice şi atunci când orice momente chinuitoare pot fi contrabalansate cu astfel de întâlniri şi întâmplări frumoase. cred că psihoza este o stare de natură spirituală; potenţial un moment pentru schimbări profunde şi prielnice în care şabloanele şi comportamentele depăşite şi nesănătoase pot fi aruncate în aer şi îndepărtate şi câştigate multe puncte de înţelegere cu privire la adevărata natură a lumii din jurul nostru. dar de obicei este o experienţă atât de epuizantă, încât tinde să rezulte în insomnie care are ca urmare lipsa de control şi perpectivă şi, foarte des, experienţe negative. şi cum fazele de început pot fi atât de fericite şi captivante, retragerea din această experienţă şi luarea de medicamente care par să te separe de frumuseţe pot fi percepute ca fiind o crimă împotriva lumii. dar ţinerea în frâu este necesară şi de prea multe ori doar spitalizarea face explicit acest mesaj. echilibrul este la fel de natural ca şi extazul şi este alegerea noastră, dacă ne acceptăm responsabilitatea pentru noi înşine sau lăsăm lumea să găsească soluţii pentru noi într-un mod asupra căruia avem prea puţin control. semne de avertizare timpurii cum recunoşti atunci dezechilibrul atunci când acesta apare şi cum faci primii paşi pentru a-l controla când încă mai poţi face asta? sper că următoarele puncte vor fi de ajutor, indiferent dacă ai suferit de psihoză de multe ori sau nu ai suferit deloc. ai devenit foarte emotiv. te poţi trezi că devii dintr-o dată şi aproape copleşitor de emotiv într-un mod în care nu îţi e caracteristic. acesta poate să nu fie un lucru rău, dar poate fi şi un moment în care să cauţi ajutor sau măcar să fii pus în gardă. nu dormi. uneori mai ales dacă ne place să bem, ne găsim în situaţia de a ne trezi dimineaţa devreme după doar cateva ore de somn sau după un somn foarte agitat. dacă se întâmplă asta în continuu, ia in considerare o vizită la doctor sau încearcă pastile pentru dormit pe bază de plante sau de alt fel. toţi ne putem descurca cu o noapte nedormită, dar majoritatea oamenilor simt nevoia să recupereze în ziua următoare şi fac în aşa fel încât să o facă. dacă nu se întamplă asta, ai grijă … pierderea completă a dorinţei de a dormi este primul pas major pe drumul către psihoza totală. uiţi să mănânci. acest lucru merge mână în mână cu nedormitul, fiind un semn clasic al instalării unei mari probleme. şi cu cât dormi şi mănânci mai puţin, cu atât mai rapid va fi drumul la vale. uiţi lucruri pe care crezi că le-ai memorat, precum drumul către casa unui prieten sau numere de telefon importante. eşti conştient de influenţe pe care de obicei nu le observi. precum atmosferele, energiile şi dinamicile care se afla dedesubt. acesta poate fi un lucru bun sau rău, dar deseori este neliniştitor şi foarte dificil de descris celor din jurul tău fără să declanşezi neîncrederea lor sau grija lor arogantă. această conştiinţă poate să nu fie neapărat un lucru rău în sine, dar atunci când apare brusc şi este percepută ca fiind copleşitoare, este de obicei un semn să ai grijă. 3 �un sentiment al amplorii, al măreţiei, un sentiment că eşti în posesia unei puteri sau energii cu care nu eşti obişnuit. cu toate acestea, experienţa fiecăruia este diferită şi poate că doar având experienţa propriei noastre condiţii putem obţine înţelegerea pentru a ne da seama când intrăm în ape periculoase. poate că ţi-ar plăcea să îţi alcătuieşti propria listă de lucruri la care să fii atent. refugiu odată ce recunoşti că ai probleme, ai nevoie să găseşti un loc potrivit pentru aţi reveni. ideal, cel mai bun loc pentru a face asta este propria ta casă, dar se poate întâmpla să ai colegi de apartament sau membri ai familiei care nu sunt înţelegători sau care nu sunt conştienţi. poate că ai prieteni care îţi pot oferi un spaţiu al tău şi un mediu liniştit pentru puţină vreme? merită să cauţi un refugiu potrivit dinainte, când încă eşti lucid, astfel încât să ştii exact unde să mergi atunci când vine vremea. acestea sunt unele dintru lucrurile pe care poate că ai vrea să le cauţi: intruziuni exterioare minime (zgomot care deranjează din partea vecinilor etc) un loc în care să te simţi liber să faci cât de puţin vrei. să ai pe cineva care să gătească pentru tine este un beneficiu uriaş. dacă eşti într-un loc în care acest lucru este imposibil şi unde nu te simţi comfortabil cu oricare dintre restul oamenilor din casă, încearcă să îţi ţii mişcările în afara camerei cât mai pline de sens posibil. fă ceea ce trebuie să faci, apoi reîntoarce-te în locul tău sigur până când te vei simţi mai puternic. lucruri care să îţi ia mintea de la alte lucruri vezi mai jos secţiunea pace. încearcă să ai la îndemână ceea ce ai nevoie; de exemplu muzică, lumină pentru citit şi/sau materiale pentru artă sau meşteşug. există multe de spus despre teritoriul familiar, chiar dacă lucrul important este ca, oriunde te-ai afla, să ai o cameră pe care o poţi face să fie a ta, care este acolo pentru tine oricând ai nevoie. esenţe şi uleiuri parfumate te pot ajuta să stabileşti un sentiment de pace şi siguranţă şi încurajează visele plăcute noaptea (vezi secţiunea despre aceste lucruri de la finalul acestei broşuri) lumina blândă poate induce un sentiment de calm şi ne poate ajuta să ne pregătim de somn. poate că cel mai important lucru este profiţi la maxim de orice loc în care te-ai afla. dacă simţi că un alt loc ţi s-ar potrivi mai bine, atunci încearcă neapărat să faci o vizită în acel loc, dacă te simţi în stare de această călatorie sau pune pe cineva să te ducă acolo. totuşi, ţine minte că este imprudent să continui să tot fugi şi cu cât te poţi opri mai repede şi stabili, cu atât mai bine. ai încredere în tine; eşti la fel de puternic precum crezi şi nu ai nevoie să îţi fie frică de nimic altceva. atunci când te simţi echilibrat, vei putea să îţi vezi fricile aşa cum sunt ele de fapt, doar nişte închipuiri inofensive. pace stabilirea liniştii lăuntrice este vitală pentru a te stabili într-un loc şi pentru a te simţi în siguranţă şi bine cu propria ta persoană. aşa că dacă crezi că poţi să fii deranjat cu uşurinţă de ştiri şi reportaje sau filme de groază sau de televizor, nu este mai bine să 4 �le înlături în întregime? ţine minte că întotdeauna există lucruri triste care se întâmplă undeva în lume; şi totuşi există atât de multe lucruri bune în viaţă care nu ajung niciodată subiect de ştire. chiar şi stirile triste nu sunt deseori decât o parte a echilibrului şi nu ar trebui să fie puse prea tare la suflet. televiziunea şi radiourile reprezintă un fel de uşă către lumea exterioară, cu toate că este una dinspre care nu ştim niciodată ce vine. psihoza poate să fie un moment de frumoasă introspecţie, aşa că încearcă să nu o laşi să fie influenţată de titluri de ştiri şi reclame, create pentru a capta atenţia din partea unei populaţii care în general este doar pe jumătate trează. încearcă să îţi concentrezi mintea într-o direcţie pozitivă. visează-ţi visele frumoase. niciodată nu subestima puterea muzicii. selectează-ţi casetele audio şi cd-urile preferate atunci când eşti lucid la minte. deja încercate şi de încredere sunt de preferat decât mersul pe ghicite şi la voia întâmplării. de asemenea, muzica fără versuri este în general un pariu sigur. încearcă să scrii sau să faci artă sau alt fel de meşteşug care te poate ajuta să te exprimi sau doar să îţi descarci mintea. chiar şi exprimarea lucrurilor negative poate fi bună, deoarece te ajută să ţi le scoţi afară din sistem. dacă cei din jurul tău arată o lipsă de conştientizare în conversaţiile lor, încearcă să le spui că te simţi puţin deranjat şi că ai dori să păstrezi conversaţia mai pozitivă. poate fi cel mai bine să eviţi compania anumitor oameni pe cât de mult poţi. ţine minte, nu faci asta pentru că ei ar fi în vreun fel răi. numai că psihoza ne deschide spre un mod de a simţi lucrurile într-un fel în care alţii deseori nu o fac.cei mai mulţi dintre noi de-a lungul celei mai mari părţi din viaţă nu ne gândim la cuvinte decât pe jumătate din cât ar trebui să o facem. poate că acest lucru se va schimba într-o bună zi, dar cele mai bune schimbări sunt, în mod normal, cele care vin încet. dacă eşti deranjat de o anumit gând tulburător sau o anumită imagine neliniştitoare, încearcă să te îndepărtezi de gând sau de imagine – vizualizează gândul/imaginea ca îndepărtându-se de tine, fiind înghiţită de straturi de ceaţă deasă şi cum uşă după uşă se închide după, până când nu mai pare ameninţătoare sau apropiată. somn după cum am menţionat mai înainte, pierderea completă a dorinţei de a dormi este deseori primul pas către psihoza totală. de aceea, încercarea de a restabili un stil solid pentru somn este o parte esenţială a drumului înapoi spre o stare bună de sănătate. încearcă să te relaxezi cu câteva ore înainte de somn: muzică relaxantă, lumină blândă, nicio activitate care să fie epuizantă într-un anume fel. încearcă să eviţi orice care îţi poate face creierul să devină superactiv de la citirea a ceva ce este copleşitor sau doar urmărirea unor gânduri până la locuri care sunt foarte captivante. fii plictisitor în mod intenţionat. viaţa este suficient de captivantă. încearcă să îţi impui un timp la care să mergi la culcare: de exemplu, să dai stingerea la miezul nopţii. de asemenea, încearcă să îţi goleşti mintea sau să vezi somnul care urmează ca fiind un fel de ceaţă deasă care te linişteşte şi în faţa căreia nu poţi decât să cedezi. gândeşte-te la orice vis frumos de care îţi aduci aminte; asta îţi va ajuta creierul să iasă din starea de veghe lucidă şi va uşura trecerea la lumea viselor. dacă somnul rămâne greu de obţinut, ia în considerarea folosirea unui anume fel de pastilă pentru somn sau creşterea dozei tale de medicaţie curentă. plantele pot şi ele să fie de ajutor şi pe piaţă există câteva tablete bune pentru somn pe bază de plante (vezi secţiunea despre terapiile alternative de mai jos). un somn bun este unul dintre cele mai bune medicamente care există. chiar dacă nu poţi dormi sau dacă te trezeşti devreme, să stai 5 �întins şi nemişcat pe întuneric încă este o formă de odihnă pentru corp şi creier. cu siguranţă că este o idee mai bună decât să te agiţi, să faci prostii şi posibil să îi alarmezi sau enervezi pe cei din jurul tău. să trăieşti în lumea reală psihoza este o stare alterată a percepţiei – diferită de ceea ce este considerat a fi normal. adu-ţi aminte de această diferenţă şi, acolo unde este necesar, încearcă să funcţionezi pe ambele nivele în acelaşi timp; normalul şi ceea ce nu este considerat ca fiind normal. poate că se întâmplă multe lucruri ciudate, dar de obicei este puţin de câştigat dacă se încearcă să fie descrise. poate fi de ajutor să te referi la experienţele tale într-un mod aparent vag; câteva fraze cheie te pot ajuta în tot felul de situaţii; a fost ceva de genul sau este mult de povestit atunci când defineşti ceva complicat sau greu de crezut. totuşi, să ai pe cineva de încredere cu care să vorbeşti poate să fie de mare ajutor; te poate ajuta să îţi îndrepţi ideile într-un mod pozitiv şi să te eliberezi de orice griji nefondate. este important să îţi aduci aminte că cei din jurul tău încearcă să fie de ajutor, chiar dacă nu întotdeauna pare să fie aşa. fără îndoială că este o lume ciudată, dar niciodată să nu subestimezi capacitatea oamenilor de a nu observa ceea ce ţie poate că ţi se pare a fi foarte evident. încearcă tot timpul să păstrezi contactul cu realitatea celorlalţi: lumea normală. acest lucru va garanta că te porţi normal în ochii lor şi totodată te va ajuta şi să îţi moderezi versiunea proprie în legătură cu ceea ce se întâmplă; uneori, încercările tale de a raţionaliza ceea ce trăim pot aluneca în zona simulării. fă diferenţa între adevăruri dificile şi adevăruri poetice. observarea realităţii obişnuite ne ajută să ne păstrăm echilibrul în ape nefamiliare. deseori, în psihoză trăim experienţa unei senzaţii de măreţie, că suntem mai interesanţi şi mai captivanţi decât oamenii obişnuiţi, că suntem cumva dincolo de sinele nostru normal. în astfel de momente, tindem să ne identificam cu alte figure măreţe din cultura noastră: regele arthur sau buffy ucigaşa de vampiri. ne putem simţi atât de plini de energie a vieţii, încât egalizarea noastră cu astfel de figuri este singurul lucru care are sens. păstrează-ti un punct de vedere rezonabil; multe arhetipuri diferite există pentru ca noi să ne raportam la ele, s-a spus că feţele sufletelor noastre pot fi ca feţele multiple ale unui diamant, cu câte una diferită devenind vizibilă la momentul oportun, păşind în lumina reflectoarelor ca un actor pe scenă. fă tot posibilul să te identifici cu o anumită figură dacă găseşti că ţi-e de ajutor; poate fi o sursă de mare putere. dar joacăte cu arhetipurile tale şi nu uita că eşti doar tu însuţi şi că toate numele şi definiţiile mai mari sunt doar un fel de joc. puţine adevăruri sunt absolute, fiecare răspuns întotdeauna aduce cu el un element contradictoriu care rămâne nerostit şi acceptarea acestui lucru aduce tărie de caracter. voci dacă auzi voci în capul tău, un mod eficient de a face faţă este acela de a intra într-un anumit fel de dialog; tratează vocile în acelaşi fel în care ai trata pe oricine ţi-ar vorbi pe stradă; dacă sunt nepoliticoase, spune-le să plece. dacă îţi sugerează să faci ceva, adu-ţi aminte că este doar asta: o sugestie. niciodată să nu simţi că o voce ştie mai bine decât tine doar pentru că vine din eter. chiar şi o voce aparent folositoare poate 6 �cauza confuzie dacă îi dai prea multă atenţie; adu-ţi întotdeauna aminte de libertatea ta esenţială de a lua singur deciziile. poate că ţi se pare mai uşor doar să ignori aceste voci în întregime; poate cu atât mai puţină putere au asupra ta, cu cât le dai mai puţină atenţie. cu toate acestea, poate că vocile tale sunt prea zgomotoase pentru ca acest lucru să fie posibil, aşa că poate cel mai sigur pariu ar fi un anumit dialog. apără-te dacă vocile sunt negative. adu-ţi aminte că mulţi oameni care nu au avut niciodată probleme de sănătate mentală aud voci tot timpul. este posibil să intri într-o relaţie folositoare şi armonioasă cu vocile din capul tău; trimite-le pe cele rele să îşi facă bagajele şi cele bune vor tinde să apară. nu te deranja să vorbeşti vocilor cu voce tare; păstrează orice dialog înăuntrul tău. este mai probabil să nu ai probleme în acest fel. hotărâre desigur, dacă vrei să nu fii spitalizat multă vreme va fi necesar, într-un anumit punct, să îţi vezi de viaţă şi să înfrunţi lumea de afară. poate că acest lucru a fost necesar tot timpul, în absenţa unui sanctuar potrivit. dar chiar dacă eşti într-un loc de preferat, chiar dacă a fost necesar să intri în spital, drumul spre recuperare se află în mare parte în întărirea puterii tale de decizie. dă-i timp, fii blând cu tine însuţi, şi doar o plimbare scurtă în fiecare zi, în care să mergi de la un punct definit până la altul şi înapoi, fără a cădea prada distragerii atenţiei, poate face minuni pentru întărirea spiritului tău. cunoaşte-ţi limitele, dar nu te teme să treci printr-o plimbare mai lungă sau printr-o călătorie la cumpărături sau orice, atunci când te simţi pregătit. poate că te vei simţi mai în siguranţă dacă ai un casetofon personal cu tine, să te ajute să filtrezi toate tulburările posibile dacă te simţi vulnerabil. chiar şi asta nu va fi necesar după o vreme, deoarece îţi vei recâştiga perspectiva şi vei putea suporta orice comentarii nefolositoare sau conversaţii auzite în timpul plimbării tale. restabilirea capacităţilor tale se aplică la orice activitate şi poate fi utilă în a te îndruma către baze mai ferme. comportându-ne normal, indiferent de care este peisajul intern, ne normalizăm şi ne găsim mintea ameliorându-se în jurul şi pe baza rutinelor noastre. droguri drogurile recreaţionale care alterează starea mentală au existat dintotdeauna, chiar dacă metodele ritualice antice de a le lua sunt foarte diferite de obiceiurile moderne. indiferent care este părerea ta despre aceste droguri, nu poate fi negat faptul că oamenii le iau; uneori pentru propriul lor beneficiu, chiar dacă asta rezultă deseori în diferite surmenaje ale corpurilor şi minţilor lor. unii oameni pot să facă faţă la asta pe tot parcursul vieţii lor, aparent cu puţine efecte secundare. alţii pot sfârşi spitalizaţi după o relativă scurtă vrajă a fumatului de cannabis. uneori, drogurile au efecte adverse doar după ani de folosinţă. chiar dacă nu ai luat niciodată droguri care să îţi modifice starea mentală, ar trebui să fii conştient de aceste pericole. poţi foarte bine să fii o persoană care ar trebui să stea în întregime departe de droguri – dacă ai antecedente legate de sănătatea mentală, atunci aproape sigur că asta ar trebui să faci. merită să îţi aduci aminte că viaţa în sine poate fi ea însăşi un maximum atunci când trăim cum trebuie. cu toţii ar trebui să ne luăm responsabilitatea pentru propria noastră sănătate şi merită să evaluăm efectul oricărui lucru pe care îl introducem în corpurile noastre. produsele farmaceutice. medicamentele prescrise pot fi o salvare sau o interdicţie pentru vieţile noastre, depinzând de perspectiva pe care o ai şi de intensitatea 7 �condiţiei tale. totuşi, nu poate fi negat faptul că pot fi cel puţin la îndemână, dacă nu chiar în totalitate indispensabile. cu cât sunt mai extreme şi mai frecvente perioadele tale de psihoză, cu atât va fi mai lung drumul către recuperare. acesta este motivul pentru care merită să iei în consideraţie o doză relativ mare în fazele iniţiale ale unui episod pentru a face problemele să treacă şi să nu fii spitalizat. şi dacă prospectul de a sta câţiva ani pe pastile este un lucru greu de realizat, atunci ia pastile atâta vreme cât stomacul tău le poate îndura. dar cel puţin ia în considerare faptul că puţini ani acum te pot ajuta să previi probleme care poate că altfel ar reveni în mod nelimitat. în cele din urmă, fiecare este diferit cu privire la tipul şi tăria drogurilor de care are nevoie şi cu privire la câtă vreme le va lua. pentru mulţi, ar fi cel mai bine să stea pe medicamente pe o perioada nelimitată. de obicei, este înţelept să rămâi la o rutină de luare a medicamentelor care să dureze măcar câţiva ani, dar gândirea pozitivă şi acţiunea pozitivă, meditaţia, terapiile alternative şi alte practici pot face o adevărată diferenţă spre stabilirea şi menţinerea unei sănătăţi mentale bune şi poate ajuta la crearea condiţiilor în care medicamentele moderne nu mai sunt necesare. este important să încerci să găseşti un doctor în care să ai încredere pentru a te sfătui şi pentru a-ţi prescrie medicaţia potrivită, cel puţin până când găseşti un medicament sau o combinaţie de medicamente care funcţionează pentru tine. felul de medicamente care funcţionează cel mai bine pentru tine poate foarte bine să fie dat doar de un proces de eliminări succesive şi de obicei există un grad de compromis în ceea ce priveşte echilibrarea efectelor pozitive şi negative. ţine minte totuşi că jumătate din luptă este de natură psihologică şi o atitudine pozitivă poate face orice efecte secundare mai uşor de suportat, pentru atâta timp cât este necesar. sumar derutaţi? lăsaţi-mă să recapitulez pentru voi … recunoaştere şi confirmare. psihoza este o stare spirituală, dar acceptaţi faptul că trebuie ţinută într-un anume echilibru. faceţi o listă cu semne prevestitoare timpurii pentru atunci când lucrurile încep să scape de sub control. refugiu. un loc sigur face toată diferenţa atunci când vine vorba de păstrarea lucidităţii sau recuperarea ei. cautaţi un loc liniştit cu oameni înţelegători şi cu angajamente minime sau folosiţi la maxim locul în care sunteţi prin obţinerea unei camere sigure şi proprii. pace. încercaţi să cultivaţi mai multă pace mentală, evitaţi televizorul şi radio-ul, concentraţi-vă pe lucruri pozitive. muzica este un ajutor excelent. spuneţi oamenilor din jurul vostru că vă simţiţi suprasensibili dacă ei nu sunt conştienţi de asta în conversaţiile lor. somn. încearcă să stabileşti un tipar de somn regulat. relaxează-te seara; muzica liniştitoare şi lumina blândă vor ajuta la asta. ia în considerare luarea de mai multe medicamente sau pastile de somn pe bază de plante sau altele dacă somnul rămâne greu de obţinut. să trăieşti în lumea reală. indiferent de ce experienţe ai, încearcă să păstrezi contactul cu realitatea socială. încearcă să îţi menţii un punct de perspectivă şi să nu dai prea multă importanţă oricărei idei sau arhetip. 8 �voci. încearcă să intri într-un dialog intern cu orice voci. adu-ţi aminte de dreptul tău de a lua propriile decizii, indiferent de cât de binevoitoare ar părea aceste voci. trimite-le pe cele rele să îşi facă bagajele şi cele bune vor tinde să apară. hotărâre. atunci când te simţi pregătit, începe să îţi restabileşti activităţile de afară, poate începând prin a face o scurtă plimbare în fiecare zi. droguri. drogurile recreaţionale afectează oamenii în mod diferit – dacă ai o istorie legată de sănătatea mentală, probabil că este cel mai bine să le laşi deoparte. ţine minte că viaţa în cele mai bune momente ale ei este un maximum în sine, un potenţial pe care psihoza ne ajută să îl conştientizăm. indiferent de ce părere ai despre medicaţia psihiatrică, cel puţin ia în considerare utilitatea ei când vine vorba de a te dirija înapoi dintr-o criză. folosirea continuă poate fi o alegere înţeleaptă pentru câteva luni sau ani, dar meditaţia, terapiile alternative şi alte practici pot toate să ajute la crearea condiţiilor în care medicaţia nu mai este necesară (vezi secţiunea următoare). de asemenea, ia în considerare aceste lucruri: adu-ţi aminte să manânci bine; digestia unei mese bune ajută la scăderea energiei mentale. stai departe pentru o vreme de orice evenimente importante sau foarte excitante, precum petreceri mari sau întâlniri. amână deciziile majore. dacă pentru tine cheltuiala în exces este un pericol, ia in considerare să împrumuţi cardul sau cecul unui prieten apropiat. fă efectiv lucruri care te calmează; mişcă-te încet, vorbeşte încet, gândeşte încet. dacă te simţi foarte entuziasmat, adu-ţi aminte de lucruri care nu au mers atât de bine. încearcă afirmaţii motivaţionale de genul sunt doar unul dintre cei mulţi. terapii complementare secţiunea următoare conţine informaţii despre un număr de terapii diferite, oricare sau toate putând fi folosite pentru a ajuta la echilibrarea stării tale mentale. toate funcţionează cel mai bine ca un sistem de autoreglare; la început, ajutându-te să stai departe de probleme sau pentru a opri recurenţa psihozei odată stabilizate. dar ele pot fi şi o mare binecuvântare în timpul unei crize şi pot ajuta la îndepărtarea de marginea unui episod. toate sunt oferite aici ca şi sugestii, poate că vei fi atras mai mult de unele decât de altele; nu există nicio nevoie absolută să le încerci pe toate. toate funcţionează în moduri diferite pentru oameni diferiţi, lucrul important este să găseşti ceva ce funcţionează pentru tine. 9 �medicina pe bază de plante folosirea plantelor pentru valoarea lor medicinală este o practică care a existat încă de la începuturile existenţei rasei umane. o mare parte din această cunoaştere a supravieţuit până în timpurile noastre, asta însemnând că un bun terapeut naturist poate să se sprijine pe un corp de cunoaştere care a existat împreună cu noi timp de sute, dacă nu mii de ani. spre deosebire de produsele farmaceutice moderne care sunt destinate tratării unor anumite dureri, plantele vor acţiona deodată asupra mai multor arii, aducând o cale mai bună către sănătate, lucrând la un nivel mai profund decât doar să aline simptomele oricărei probleme existente. pentru cei cu orice problemă de sănătate mentală, plantele pot cel puţin să acţioneze precum o contrapartidă folositoare faţă de medicaţia modernă, acolo unde nu pot sa o înlocuiască în totalitate. pentru ajutor în cazul insomniei, de exemplu, plantele pot oferi un sprijin excelent; este mai puţin probabil ca ele să dea dependenţă şi vor cauza mai puţine daune, dacă acestea există, ficatului şi rinichilor. de asemenea, ele sunt mai bune pentru încurajarea somnului natural, permiţându-ţi să atingi diferite nivele de somn de care avem nevoie pentru a fi odihniţi în totalitate. somnul dat de pastilele de dormit farmaceutice deseori eşuează în a ne permite să atingem acele nivele. plantele sunt de asemenea foarte potrivite pentru sănătatea mentală, deoarece ele lucrează şi la nivel psihologic şi la nivel energetic, emoţional. uitaţi o scurtă listă de plante care pot fi găsite ca fiind folositoare. de obicei, pentru început este cel mai bine să consultaţi un terapeut profesionist, chiar dacă pe parcurs vei ajunge să ştii care sunt plantele care acţionează cel mai bine pentru tine, stabilind o relaţie cu planta care în cele din urmă îşi va spori efectul asupra stării tale de bine. plantele pot fi luate sub formă de ceai, tincturi şi uneori tablete. muşeţel: o plantă binecunoscută, calmantă şi liniştitoare. una sau trei ceşti cu ceai de muşeţel seara este un bun obicei pentru a favoriza somnul natural. de asemenea, este bun şi pentru neliniştea asociată cu urinarea frecventă. flori de hamei: ajută pe cei care dorm prost şi care de asemenea suferă de ameţeală, greaţă şi dureri de cap. este de ajutor pentru ameţeli şi nervi surmenaţi. valeriana: o altă plantă binecunoscută, foarte folositoare pentru încurajarea somnului şi calmarea nervilor. mai puternică decât muşeţelul şi cel mai bine de luat la sfatul terapeutului naturist, deoarece poate fi periculoasă atunci când este amestecată cu acţiunea unei medicaţii convenţionale. o tabletă bună pe bază de plante, valerina este disponibilă în magazinele cu produse naturiste. gura lupului: una dintre cele mai bune plante pentru calmarea nervilor. de ajutor pentru un somn liniştit şi calm şi pentru oricine are frică de calamităţi, treziri bruşte şi terori nocturne. lavanda: potrivită pentru a calma un creier prea activ; pentru o baie cu lavandă, luaţi o mână plină de vârfuri ale ramurilor tinere, fierbeţi-le pentru aproximativ 10 minute, stoarceţi-le şi adăugaţi-le la apa din cadă. acelaşi decoct poate fi folosit şi pentru stropirea pernei înainte de somn. ovăz: potrivit pentru creier, de ajutor pentru extenuarea nervoasă şi păstrarea atenţiei asupra unui singur obiect într-un anumit moment. 10 �floarea pasiunii: cel mai bine să fie luată la sfatul unui terapeut naturist. dă un somn revigorant pentru cei neliniştiţi şi care nu pot dormi după extenuare sau pentru cei care sunt îngrijoraţi şi extenuaţi la nivel mental. de asemenea, poate amplifica efectul altor plante. remedii pe bază de flori remediile pe bază de flori sunt diferite de cele pe bază de plante preparate sub formă de ceai sau tinctură, deoarece ele conţin doar o mică cantitate din planta în sine şi lucrează în principal cu esenţa ei. ele sunt remedii subtile, dar puternice al căror efect este aproape instant şi care pot fi purtate cu uşurinţă. iată câteva dintre cele mai obişnuite: plopul de munte o rudă apropiată a plopului al cărui lemn era folosit de druizi pentru a face scuturi. ajută la favorizarea unui sentiment de siguranţă şi înlătură orice influenţe negative. viţa albă ajută la calmarea atenţiei difuze, visării în timpul zilei sau a senzaţiilor de plutire, distanţare sau susceptibilitate de a leşina. parfumuri şi uleiuri aromatice arderea parfumurilor şi uleiurilor esenţiale are un efect pozitiv atât asupra stării tale, cât şi asupra atmosferei din orice loc. candelele pentru arderea uleiurilor pot fi cumpărate ieftin şi sunt uşor de folosit. câteva picături dintr-un ulei esenţial pot fi folosite şi în apa pentru baie sau pe o pernă sau ca parte a unui ulei bază pentru masaj. informaţiile generale despre plante se aplică şi pentru efectul şi natura uleiurilor care sunt doar extracte din părţi diferite ale plantelor şi copacilor. căutaţi nag champa* de calitate şi următoarele uleiuri: fenel dă tarie şi curaj în perioade extenuante. vetiver are un efect de echilibrare asupra sistemului nervos central, inspirând un sentiment de profundă centrare. calmează o minte ocupată, te ajută să faci faţă la extenuarea mentală şi fizică. ulei esenţial de tămâie un ulei puternic şi nepreţuit care ajută la purificarea aerului şi a minţii de orice influenţe negative. uleiuri care au efect sedativ asupra sistemului central nervos. muşeţel, bergamotă, lemn de santal, lavandă, marjoram dulce, melisă, flori de hamei, valeriană, lămâie. * nag champa – amestec indian pe bază de lemn de santal şi frangipania/plumeria albă (nota trad). 11 �tonice pentru sistemul nervos, pentru întărirea acestuia: muşeţel, salvie, ienupăr, lavandă, marjoram, rozmarin, cimbrişor dulce, geranium. uleiuri care sedează sistemul nervos, dar revigorează spiritual: bergamota, lămâia, melisa. uleiuri diferite funcţionează cel mai bine pentru oameni diferiţi în situaţii diferite. chiar dacă poate suna puţin probabil, alegerea unor uleiuri al căror miros îţi place va da cele mai bune rezultate. alte terapii şi practici poate ai putea să iei în considerare adoptarea unei practici echilibratoare precum meditaţia, tai chi sau yoga. cuvântul yoga poate fi tradus ca şi legarea împreună a firelor minţii în timp ce tai chi ajută la dezvoltarea unei stări mentale calme şi alerte care te va ajuta să stai concentrat în orice situaţie. meditaţia poate fi atât de simplă precum concentrarea pe respiraţii încete şi profunde şi prin urmare autocalmarea, chiar dacă beneficiile sale pot fi şi suprinzătoare şi profunde. homeopatia, vindecarea energetică şi conştientizarea dietei tale toate au multe de oferit în obţinerea unui corp echilibrat şi a unei minţi echilibrate. deficienţa nutriţională este binecunoscută pentru intensificarea agitaţiei mentale, în special în legătură cu acizii graşi esenţiali omega. de asemenea, poate fi o idee bună să elimini sau să reduci stimulanţii precum cafeina şi alcoolul. în cele din urmă, cea mai bună terapie este un mediu iubitor, de sprijin, indiferent dacă este asigurat de familie, prieteni sau iubiţi şi ar trebui să căutăm să facem această situaţie să devină o realitate, pentru noi înşine şi pentru toţi oamenii din jurul nostru. 12 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Cum să stai în afara spitalului: un ghid pentru a supraviețui psihozei Subject The topic of the resource Sugestii pentru a ajuta oamenii care suferă de psihoza sa facă față experienței și să prevină nevoia de a fi spitalizați. Description An account of the resource Traducere autotext/12 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Jim Hindle Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2003? Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură Jim Hindle mental health psihoză Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/ef003ce5b10b84a57181bd72cf374a51.pdf ee917c55b0f454d736df4dc6f5fcd3e4 PDF Text Text �ura faţă de propriul corp nu ar trebui să înceapă de acasă după ce am plecat de acasă şi mi-am înfruntat mama în legătură cu critica ei constantă la adresa greutăţii mele (prin telefon), ea s-a simţit insultată. “toate mamele critică greutatea fiicelor lor”, a zis ea. mi-am permis să nu fiu de acord. comportamentul ei era ciudat şi patologic. şi atunci am început acest proiect cu zine-ul. înainte, aproape niciuna dintre prietenele mele nu mi-a vorbit despre mama ei ca fiind critică în mod special, dar de îndată ce am adus în discuţie subiectul zine-ului, am fost copleşită de femeile pe care le cunoşteam care se ofereau să scrie ceva pentru zine şi care îmi povesteau despre mamele lor care criticau felul în care arătau. am inceput să mă întreb dacă mama mea avusese dreptate (nu că aş admite vreodată că ar fi avut dreptate!) iniţial, am fost inspirată să fac acest zine atunci când am văzut la chioşcul de ziare local un articol pe coperta ediţiei americane a revistei teen vogue (numărul din 4 august). “mame răutăcioase – de ce îţi critică ea corpul?” şi după toţi aceşti ani de când am plecat de acasă şi nu am mai vorbit cu mama mea, încă vreau cu adevărat, chiar vreau să aflu raspunsul. aveam senzaţia că nu urma să aflu niciun raspuns, dar acest lucru nu m-a impiedicat să cumpăr revista (şi hei, am aflat şi cum să combin imprimatele!). în entuziasmul meu de a vedea ceva tipărit cu care puteam relaţiona atât de mult, mi-am dat seama cât de mult mă bântuia încă subiectul acesta şi astfel a luat naştere ideea pentru această compilaţie de texte. am căutat lecturi mai serioase despre acest subiect, dar până acum am putut să găsesc doar foarte puţine. unde sunt studiile despre acest subiect? unde pot citi despre experienţele altor femei şi fete în legătură cu percepţia asupra propriului corp a mamelor şi fiicelor lor? aceste studii nu par să existe încă, dar între timp vreau să fac acest zine pentru a strânge poveştile femeilor care au trăit cu mame critice şi de asemenea a celor care au trăit cu mame care le-au sprijinit. chiar dacă nu am putut să găsesc pe nimeni care să scrie din această perspectivă în acest număr, mi-ar plăcea foarte mult ca data viitoare să tipăresc povestiri venite din partea mamelor în legătură cu felul în care au încercat să susţină imaginea de sine a fiicelor lor. dar să ne întoarcem la acea întrebare iniţială – de ce mamele îţi critică corpul (şi faţa, şi părul şi …)? puţinele lucruri pe care le-am găsit de citit în legătură cu acest subiect abordează (şi este de înţeles) punctul de vedere conform căruia mamele sunt bine intenţionate şi doar reacţionează faţă de faptul că a fi slab şi atractiv este perceput aproape peste tot ca fiind sinonim cu a avea succes. “în general vorbind, ele vor cu adevărat doar ce este mai bun pentru fiicele lor şi cred în mod greşit că un pic de presiune maternă pentru a pierde kilograme le va face pe fiicele lor să fie mai fericite, mai populare şi mai de succes mai târziu în viaţă”, spune leona tanenbaum în “catfight”. dar experţii au liste lungi cu rezultate negative mult mai probabile precum anorexia şi bulimia, urmarea compulsivă a unei diete, depresia, protestul prin luarea de kilograme în plus sau consumul excesiv de alcool în secret. în like mother, like daughter, debra waterhouse spune că alimentaţia controlată de la o vârstă fragedă de către mamă poate avea ca rezultat o fiică care nu mai este capabilă 2 �să răspundă la senzaţia de foame şi cea de saţietate. în timp ce toate aceste lucruri nu pot fi separate de presiunile generale asupra femeilor şi fetelor de a rămâne slabe, poate să fie foarte greu să înveţi acasă ura faţă de propriul corp şi chiar mai greu, dacă nu chiar imposibil, să scapi. poate că este normal ca mamele să îşi critice fiicele, dar nu ar trebui să fie aşa. dacă ai citit până aici, există şanse să îţi pese şi să nu stai deoparte fără să intervii în timp ce fetele tinere învaţă lecţii nesănătoase despre aspectul fizic sau să laşi mamele prietenelor să îşi facă proprii copii adulţi să se simtă ca şi cum ar fi din nou copii cu comentariile lor pe sub mână în legătură cu luatul în greutate. cu acest zine, aş fi mulţumită doar să fac puţin mai mulţi oameni să vorbească despre acest subiect, deoarece înainte să încep zine-ul, întotdeauna am simţit că experienţa mea era atât de izolată. acum că am aflat că nu era, mă simt mult mai bine, dar îmi doresc şi să fi putut să aflu acest lucru cu ani în urmă. de asemenea, te inspiră să citeşti depre mame care şi-au sprijinit fiicele pentru a face pace cu propriul corp. acest zin aduce împreună experienţele unor femei cu vârsta cuprinsă între 18 şi 58 de ani din marea britanie şi statele unite ale americii şi în timp ce cererile referitoare la anonimat îmi interzic să mulţumesc cuiva folosindu-i numele, vă mulţumesc tuturor. mulţumesc! kate notă importantă: părţi din conţinutul acestui zine pot fi un factor declanşator pentru cei care au suferit în trecut/suferă în prezent de tulburări de alimentaţie şi pentru supravieţuitorii cazurilor de viol/atac sexual. 3 �încă îmi aduc bine aminte de ziua, de momentul în care am păşit înăuntrul acestui cerc vicios, cu mai mult de 2 ani în urmă. mă întorsesem dintro vacanţă cu prietenii şi când am ajuns acasă purtând un tricou strâns pe corp şi o pereche de blugi, mama mea mi-a zis “tu indesato! ai pus pe tine atât de mult cât timp ai fost plecată”. aveam 15 ani, acum am 18 şi sunt încă acolo, în cerc. desigur, faptul că am dezvoltat o tulburare de alimentaţie nu este vina mamei mele. nici măcar nu a fost vina ei cu adevărat că a făcut acea observaţie – într-o lume fără o mass media care ne expune constant la corpurile slăbănoage ale preaadolescenţei, într-o cultură în care femeile corpolente sunt admirate (ca în india sau în lumea occidentală de acum câteva sute de ani – trebuie doar să ne uităm la arta care înfăţişa femei voluptoase pentru a vedea că în anumite locuri, în anumite vremuri, ele erau făcute cunoscute) sau chiar într-o societate fără celebrităţi care predică meritele dietei lor “bogate în proteine” sau “macrobiotice”, într-o civilizaţie în care cuvintele “noua noastră dietă garantează succesul” nu vând reviste şi unde nu există un lucru precum ”înlocuirea mesei”, ea poate că nu ar fi simţit nevoia să facă acea observaţie; nu ar fi ruşinos să ai o fiică care este puţin supraponderală. eram doar puţin supraponderală – cu câteva livre mai grea decât eram înainte să plec, livre care cu siguranţă ar fi fost date jos în cursul a câtorva săptămâni în care să nu mănânc chipsuri în fiecare zi – şi înainte greutatea mea varia dupa vacanţe. oricum şi alţi factori conlucrau. observaţia mamei mele a fost doar una dintre cele câteva remarci înjositoare la adresa mea venite din partea familiei mele în timpul acelei perioade – comentarii precum faptul că nu mă străduiam suficient de tare pentru certificatul general de educaţie secundară, că petreceam prea mult timp împreună cu prietenul meu, că eram antisocială şi că aveam nevoie să îmi fac mai mulţi prieteni. faptul că vroia să ma pună la regim era doar un alt mod de a încerca să mă controleze şi mă gândeam “îi voi arăta eu, dacă ea vrea să fiu la regim atunci voi fi la regim”. aşa că am început să sar mesele, supravieţuind întreaga zi doar cu o bucată de pâine prăjită şi o masă seara. înfometarea mea nu era numai un fel de a mă răzbuna pe familia mea pentru comentariile lor crude, ci şi un mod de a-mi controla viaţa într-o lume care părea să se prăbuşească – părinţii mei erau în mijlocul unui divorţ murdar şi trăiam cu toţii în aceeaşi casă, era o zonă de război. aveam puţini prieteni şi eram pe punctul de a începe să cer cursul de nivel a la o instituţie unde toţi păreau să aibă note mai mari decât mine la certificatul general de educaţie secundară. cursurile postliceale mi-au oferit un mod bun în care să îmi controlez alimentaţia – aducând doar o cantitate mică de mâncare la şcoală şi niciun ban, eram limitată la a mânca doar asta. în curând am pierdut ce luasem în greutate şi, mai mult, oamenii comentau că îmi cădeau hainele de pe mine; îmi atinsesem scopul, chiar dacă începusem să arăt slăbită şi tot timpul eram obosită şi înfometată. astfel, acesta a fost începutul propriului meu abuz asupra mea. după părerea mea, ceea ce mulţi oameni nu reuşesc să înţeleagă este că tulburările de alimentaţie nu ajung întotdeauna la un sfârşit dramatic în care 4 �fata este târătă într-un spital şi hrănită cu forţa, că pot afecta persoanele de ambe sexe (ştiu câţiva bărbaţi care au probleme legate de greutate), nu au legătură doar cu aspectul fizic, ci au legătură şi cu controlul şi toţi cei care suferă nu intră în categoria clară a “anorexiei” (când cel care suferă renunţă într-un sfârşit să mai mănânce) sau “bulimie” (cei care suferă mănâncă excesiv şi vomită) – mulţi oameni au experienţa unei combinaţii între cele două. nu sunt nici anorexică, nici bulimică în sensurile adevărate ale cuvintelor şi voi încerca să descriu ceea ce fac cu speranţa de a—face pe alţii să înţeleagă. în mod tipic, în schema mea de abuz, mă voi relaxa pentru puţină vreme, poate după ce m-am cântărit şi am văzut o pierdere semnificativă sau când merg în vacanţă şi simt că îmi pot permite să nu mă mai gândesc la asta pentru o săptămână. şi petrecerea timpului alături de unul dintre bunii mei prieteni poate să mă ajute să mă “deconectez”, la fel ca şi aflarea faptului că cineva mă “simpatizează” (în lipsa unui cuvânt mai potrivit decât acesta). totuşi, în scurtă vreme, se va găsi cineva care să comenteze că arăt mai “sănătoasă” ( a se citi: că am luat în greutate, că nu mai arăt ca o fantomă – iei în greutate!) sau voi observa că mă simt mai mare sau într-o zi (după cum am făcut acum două zile) mă voi trezi cu voci în cap strigând la mine că sunt grasă, urâtă, proastă, că trebuie să fiu pedepsită pentru că sunt o persoană atât de rea, atât de inutilă. după asta, voi începe să îmi reduc raţia alimentară; nu mă voi înfometa total niciodată, dar în mod obişnuit voi încerca să mănânc doar o masă de seară (greu de evitat, deoarece în familia mea mănâncă cu toţii împreună) şi o bucată de pâine prăjită sau ceva cereale în fiecare zi. la sfârşitul fiecărei zile de foame, simt o senzaţie de putere şi control şi împlinire – am reuşit să pedepsesc fata rea dinăuntrul meu şi îmi pedepsesc corpul urât cu care mă resemnez, corpul urât care îmi provoacă atâtea probleme. dar atunci mă simt din nou vinovată, nu ar trebui să îmi placă suferinţa mea, este menită să fie o pedeapsă, aşa că în fiecare noapte şi dimineaţă îmi aduc aminte că sunt grasă, urâtă şi inutilă, deseori lovindu-mă peste cap sau dându-mi cu capul de ceva. mă simt atât de lipsită de valoare şi presupun că problemele mele legate de alimentaţie sunt o formă de abuz asupra propriei persoane care mă lasă să îmi canalizez sentimentele de inutilitate. uneori, reuşesc să am o perioadă de linişte, câteva săptămâni sau poate luni în care mă gândesc că am depăşit treaba asta, dar aproape cu siguranţă de îndată ce observ că arăt mai mare încep din nou să nu mai mănânc. totuşi, a devenit ceva mai mult decât o simplă chestiune legată de aspectul fizic, deseori vocile încep să îmi spună cât de proastă sunt de îndată ce intru într-un moment stresant în viaţă, examene şi, în prezent, mersul la facultate. un moment de îngrijorare este că deseori m-am gândit cu bucurie că atunci când voi fi la facultate nu va exista nimeni care să supravegheze ce mănânc (acasă, este dificil să nu mănânci deloc fără ca nimeni să nu observe acest lucru), aşa că aici situaţia da puţine semne cum că s-ar abate de la reguli. aş putea încerca să văd facultatea ca un început proaspăt şi doar să încerc să mănânc sănătos, dar se pare că găsesc ca fiind imposibil acest “mâncat sănătos” – ori de câte ori mă opresc din regim, pun din nou greutatea 5 �la loc şi nu vreau să ajung obeză – eu, aşa cum sunt o pată inutilă şi urâtă pe lume, nu vreau să devin şi o pată grasă, urâtă şi inutilă. deci, există vreo ieşire din această situaţie? sper că într-o zi să mă pot opri din obsesia legată de greutatea mea şi pur şi simplu să fiu normală, să mănânc ca o persoană normală. îmi invidiez prietenii care se pot bucura de mâncare şi care mănâncă când le este foame fără să îşi facă griji în legătură cu asta sau fără să trebuiască să se pedepsească mai târziu prin a nu mânca. scăparea pare a fi în a obţine un echilibru în viaţa mea şi a învăţa să mă iubesc, dar asta nu este o sarcină uşoară. hannah întotdeauna am fost foarte conştientă de nasul meu – nu este mare sau frapant în mod special, dar are o “formă” precisă care mi-a displăcut când eram tânără. deseori, căutam ajutor şi liniştire din partea mamei mele în legătură cu acest subiect. ce puteam să fac în legătură cu asta? arăta rău/ le va plăcea băieţilor de mine? la urma urmei, toate păpuşile drăguţe din vitrinele magazinelor aveau nasuri în vânt, mici şi drăguţe. de fapt, am făcut o generalizare rapidă în tinereţea mea la care din fericire am renunţat acum – doar fetele cu nasuri în vânt şi mici aveau prieteni şi erau populare. după ce iam destăinuit mamei mele grijile mele în legătură cu ciudata mea trăsătură facială, ea a făcut o remarcă într-un mod destul de serios “nu-ţi fă griji, îţi poţi face operaţie estetică.” asta nu era ce voiam eu să aud şi chiar şi atunci ca şi copil îmi doream să îi pot spune că ceea ce mi-a zis era un mod greşit de a fi părinte. ceea ce mi-a zis mama mea m-a durut şi m-a făcut să mă simt urâtă, dar nu a avut un efect de durată. acum ca şi femeie tânără nu mă gândesc de două ori la nasul meu. acum îl văd ca fiind o trăsătură pozitivă – este rar, unic şi prefer oricând să îl am decât să am orice năsuc mic şi drăguţ de barbie. anonimă este dificil pentru mine să scriu despre tulburarea mea de alimentaţie. majoritatea prietenilor mei nici măcar nu ştiu că am aşa ceva. mi se pare foarte greu să mănânc în public, să mănânc în faţa unor oameni pe care nu îi cunosc foarte bine. m-am luptat cu automutilarea, depresia şi anxietatea. mă uit în oglindă şi urăsc ceea ce văd. încerc să nu las acest lucru să se amestece în viaţa mea, deoarece aspectul fizic chiar nu ar trebui să conteze şi totuşi, mă lupt cu reflexia mea în fiecare zi. primele mele amintiri cu mama mea sunt cu ea făcând exerciţii pentru a da jos greutatea pe care a luat-o atunci când a fost însărcinată cu sora mea mai mică. stând în faţa oglinzii, îşi pişca şi înfăşca stomacul, spunându-şi că e grasă şi dezgustătoare. stând pe pat, o priveam. m-am gândit că era normal să fie aşa. dacă o femeie supraponderală trecea prin apropiere, mama mea şoptea “dacă arătam aşa, nu aş fi ieşit din casă.” în timp, cred că am devenit mai mult ca ea. slabă la şcoală, nu reacţionam nicicum atunci când se căuta cearta cu fetele grase. eram populară şi aveam un iubit. dar când aveam 17 ani am fost violată. am folosit mâncarea pentru a putea să fac faţă la ceea ce mi s-a întâmplat. într-o zi stăteam în camera mea, 6 �mâncând ceva prăjituri. mama mea a intrat, mi le-a luat şi mi-a spus că mă îngrăşam. m-am simţit extrem de ruşinată şi anxioasă. mama mea a devenit din ce în ce mai slabă. face exerciţii tot timpul şi nu mănâncă aproape deloc. ultima dată când am îmbrăţişat-o, am putut să îi simt oasele prin haine. m-a făcut să vreau să plâng, deoarece o iubesc atât de mult şi nu vreau să se îmbolnăvească. iarna trecută, mama mea mi-a trimis o listă de regim. cu cât devin mai grasă, o sfidez. cu cât devin mai grasă, ea se simte superioară mie. dar ştiu că în realitate ea nu vrea să aibă o fiică grasă. uneori o văd că se uită la mine, evaluându-mă atunci când crede că eu nu observ. încă încerc să fac faţă problemelor mele în propriile mele condiţii. cu cât am înaintat în vârstă, miam dat seama că mama mea are o tulburare de alimentaţie la fel de mult cum am eu. sper doar ca într-o zi să putem vorbi împreună despre asta. dar încă nu sunt suficient de puternică pentru a începe acea discuţie. anonimă personal, mama mea nu este prea critică în legătură cu felul în care arăt, dar am o prietenă care este extrem de slabă, deoarece este în mod constant la regim, are o tulburare de alimentaţie şi întotdeauna se pare că este din cauza mamaei ei. mama ei îi spune despre anumite diete (în special dieta atkins, bleah!) şi o încurajează să ţină regim. totuşi, acest lucru mă enervează, pentru că mama ei nu este chiar tocmai slabă! mama ei este peste măsură de agresivă şi din păcate îşi trăieşte visul prin fiica ei. laura mama şi corpul meu vin acolo ca să te iau. te voi aduce acasă şi vom rezolva toate astea. asta a fost reacţia mamei mele atunci când i s-a spus că sufăr de anorexie. vroia să sară şi să rezolve problema. dar anorexia nu este ceva pe care doar să pui un pansament. şi o mare parte din preocuparea mea în legătură cu greutatea, mâncarea şi corpul proveneau de la familia mamei mele. pe măsură ce creşteau, erau cu toţii obsedaţi de corpurile lor. erau constant la regim. i-am privit cum se luptau şi apoi i-am învins la propriul lor joc. recuperarea a însemnat că a trebuit să renunţ la a-i mai învinovăţi pe ei şi ei trebuie să admită că au greşit. încă încercăm să rezolvăm lucrurile acestea. dar acum am o prietenie adevarată cu mama mea cum nu am mai avut niciodată înainte. mă face să sper că familiile se pot schimba, indiferent de cât de disfuncţionale au fost ele înainte. pace, speranţă şi putere erin 7 �până în clasa a treia, mi se spunea întotdeauna că arătam ca mama mea. apoi am început să iau în greutate. aveam 9 ani şi mă simţeam groaznic la o şcoală nouă. nu ştiu dacă am luat în greutate deoarece mâncam pentru a mă consola sau doar aveam asta în gene, dar oricum ar fi, am încetat cumva să mai arăt ca mama mea. am crezut întotdeauna că mama mea era cea mai frumoasă femeie din lume, aşa cum o face un copil. aşa că atunci când oamenii au încetat să mai îmi spună că arăt ca ea a fost un şoc. o insultă. m-a făcut să ma simt ca şi cum de fapt nu i-aş fi aparţinut ei. pentru că atunci când te uiţi la noi, încă arătăm la fel. avem aceeaşi ochi mari şi albaştri şi frunţi înalte. avem acelaşi păr şi aceleaşi bărbii încăpăţânate. dar cumva, corpurile noastre diferite erau prea greu de ignorat de către oameni. atunci când mama era de vârsta mea, cântărea 110 livre, nu avea şolduri şi nici sâni. îmi spune aceste lucruri în timp ce încearcă să încapă în tricoul ei favorit din liceu. aproape că i se potriveşte. eu, pe de altă parte, sunt o fată care cântăreşte 190 de livre, are măsura d la sutien şi solduri care se clatină chiar şi atunci când nu vreau asta. am trecut prin ani de ură faţă de mine,sâcâieli şi înfometare. dar mama mea nu mi-a zis nimic niciodată împotriva corpului meu. nu mi-a sugerat niciodată pe ascuns vreo dietă sau nu mi-a spus să îmi mişc fundul şi să fac ceva. aşa că nu voi putea să port rochia de mireasă a mamei mele sau să îi împrumut hainele. dar am ajuns să accept acest lucru. mi-am dat seama de asta într-o zi când un băieţel de care aveam grijă a venit şi m-a întrebat dacă “este mama ta? cum poate ea să fie mama ta? este mai mică decât tine!” iar eu am râs şi am zis “da, este mama mea.” ms.pine munte de carne mama mea a fost evident un copil mai degrabă plinuţ. era numită “bessie bunter” şi era în general tachinată. desigur, ea nu a vrut ca eu să sufăr, aşa că se necăjea constant în legătură cu greutatea mea. am fost plinuţă de la început şi cu mâncarea groaznică şi solidă a mamei (nu s-a priceput niciodată la gătit sau la alimentaţia raţională…) şi cu faptul că nu mi se permitea să ies afară la joacă şi nu făceam deloc exerciţii, am rămas aşa. mă bătea la cap nonstop în legătură cu asta, chiar şi atunci când aveam vreo 6 ani. obişnuia să se uite în volumul despre îngrijirea copilului a doctorului spock şi să îmi atragă atenţia că se spunea despre copiii graşi că nu sunt sănătoşi şi că sunt “anormali”, având ochii măriţi de îngrijorare. poate că am fost dusă la doctori şi mi s-au ţinut discursuri despre asra, dar cred că i-au spus că vor depăşi această fază. ne-am mutat în suburbia unde se considera că e mai sigur să te joci afară şi am învăţat încetul cu încetul, precum un extraterestru zăpacit de cap, să fac lucruri pentru copii precum mersul cu bicicleta, joaca cu mingea şi diferite alte jocuri ce implicau alergatul. am pierdut din greutate, dar nu am ajuns niciodată să fiu “potrivit” de slabă. pur şi simplu nu eram făcută să fiu aşa. remarcile la adresa greutăţii mele au continuat. ori de câte ori se terminau biscuiţii sau altceva, eram acuzată că i-aş fi mâncat pe toţi. atunci când toaleta 8 �se înfunda, cu siguranţă că excrementele mele gigantice de fată grasă au făcut-o.(pe atunci, mă vedeam ca fiind un monstru.) când am început să ma dezvolt, lucrurile au devenit şi mai rele, deoarece mama mea se plângea că “o doamne, sper că nu vei ajunge să fii prea mare!” (referindu-se la sânii mei). evident, bunica mea demult decedată a suferit de sindromul “pepenelui irlandez” şi a fost blestemată să nu poată niciodată să îşi găsească haine care să “cadă bine”. (mama mea era crispată şi că aş putea să devin “prea înaltă”, ca şi cum aş fi putut să fac ceva în această privinţă.) în liceu, am fost o neadaptată şi am început să fiu foarte deprimată. este trist, dar când mă uit la poze vechi, eram un pic supraponderală, dar cu greu era ceva în legătură cu care să mă agit. voiam să iau lecţii de echitaţie, ca şi sora mea, dar mi s-a spus că asta ar fi un lucru crud pentru cai(!) şi că poate aş putea să merg atunci când voi deveni suficient de slabă. nu am mers niciodată nici la noua piscină a oraşului pentru a evita bătaia de joc care sigur ar fi apărut din cauza expunerii mele în costum de baie.( de fapt, o mare parte din abuzul verbal din partea altor copii se concentra pe nasul meu asemănător unui cioc de ornitorinc şi pe faptul că eram tocilară, cu subiectul greutăţii mele aruncat uneori ca şi un gând întârziat.) pe măsură ce înaintam în vârstă, mama mea a devenit şi mai abuzivă. presupun că eram o adolescentă enervant de nesociabilă şi melancolică şi o sursa de probleme la fel ca şi majoritatea copiilor la acea vârstă, dar pe mama mea o scoatea efectiv din fire maturizarea şi sexualitatea mea evidentă. ori de câte ori mă vedea că mănânc ceva, izbucnea, în special dacă i se părea că îmi făcea plăcere ce mâncam. îmi aduc aminte o dată când şi-a micşorat ochii şi a scuipat “îţi place, nu-i aşa? mănâncă, mănâncă, mănâncă, ştii cum le ziceam fetelor ca tine când eram la şcoală? intestine! intestine lacome!” cred că doar mestecam gumă în acel moment, dar cumva i-am declanşat cu adevărat furia. am fost uimită de această virulenţă apărută din senin şi am început să protestez, dar ea doar a spus “ah, taci din gură, munte de carne ce eşti!” m-a urmărit prin casă, doar spumegând de furie … sora mea care a fost martoră la asta şi la multe alte ieşiri, era îngrozită să nu ajungă “ca şi lee”, deşi ea era mai degrabă fantoma care înfuleca biscuiţii. într-un final, a reuşit să rămână slabă, devenind o semianorexică cu toane şi a rămas aşa până în ziua de azi. şi ea mă face întotdeauna să mă simt prost din cauza greutăţii mele … am fost dusă la un nutriţionist cunoscut în partea şic a oraşului, mi s-a dat o selecţie curcubeu de pastile care erau la modă în momentul respectiv şi am fost forţată să trăiesc în principal pe legume îngheţate. nu am pierdut mult din greutate, aşa că mama mea avea şi un alt motiv pentru care să mă cicălească, după ce ea “a sacrificat atât de mulţi bani, încercând să fie de ajutor.” în sfârşit am evadat la facultate, dar mă îngraş de atunci. Iar acum că sunt cu adevărat “un munte de carne”, îmi doresc cu adevărat să mă fi putut bucura de relativa mea normalitate atunci când am avut parte de ea. întotdeauna mi-am imaginat că pastilele au fost cele care mi-au dat peste cap metabolismul, dar cine ştie? îmi place mâncarea, chiar dacă nu într-o măsură neobişnuită şi admit faptul că detest toate formele de antrenament. mama mea 9 �care mănâncă foarte frugal şi are grijă să nu aibă nimic prea gustos în casă are acum 88 de ani şi se întreabă de ce fiicele ei nu vor sa îi fie în preajmă “să aiba grijă de ea” cum o fac “copiii normali”. lee kennedy 2005 copilăria şi adolescenţa mea au fost bântuite de figura mătuşii mele. cea mai mică dintre cele două surori mai tinere ale mamaei, era femeia la fel ca şi care mama mea nu voia să ajung. şi era grasă. mătuţa mea nu era căsătorită, nu avea un iubit, nu avea copii şi nu avea o casa a ei. toate aceste lucruri erau atribuite faptului că era grasă şi chiar dacă nu reuşeam să văd care era legătura, întotdeauna a fost întipărit în mintea mea faptul că trebuia să evit aceste lucruri prin a nu deveni grasă. mătuşa mea se afla constant la regim. încerca fiecare ciudăţenie (combinarea alimentelor, supa de varză, dieta hay), fiecare organizaţie care se ocupa cu pierderea greutăţii şi avea o bibliotecă de casete video cu exerciţii (era prea complexată pentru a face exerciţii în public), dar greutatea ei varia la extreme şi nu a fost niciodată fericită în legătură cu asta. retrospectiv, sunt sigură că mama mea doar încerca să mă salveze de toate aceste lucruri, în primul rând prin “a nu mă lăsa” să ajung grasă, în ciuda faptului că probabil îşi iubea sora în ciuda greutăţii ei. niciodată nu am simţit că mama mea m-ar iubi indiferent dacă m-aş fi îngrăşat sau nu. mama mea rareori mă liniştea în legătură cu faptul că greutatea mea era acceptabilă, aşa cum voiam eu ca un copil şi adolescent nesigur ce eram. mama mea era genul de persoană care îşi compara foarte mult viaţa cu cea a vecinilor ei şi întotdeauna am simţit că aş dezamăgi-o dacă nu eram mai slabă şi mai draguţă decât celelalte fete. îmi pot aduce aminte cum plângeam în şcoala primară când celelalte fete păreau că mănânca mult mai mult şi încă erau mai slabe decât mine, iar ea era de fapt cu adevărat înţelegătoare. credeam că sunt imensă, dar atunci când am crescut şi mă uitam la poze vechi, nu eram nici măcar plinuţă. dar deoarece trăiam în acest mediu în care masa era zonă de razboi, am ajuns să cred că sigur eram mai mare decât media, chiar dacă privind înapoi, eram la medie atunci şi sunt la medie şi acum. nu ştiu care era idealul mamamei mele, deoarece ea încerca mereu să ia în greutate, aşa că linia dintre prea grasă şi prea slabă trebuie că era foarte subţire. refrenul constant al mamei mele ar fi ”vrei să fii mai mare decât o casă?” sau ”vrei să ajungi ca mătuţa ta?” şi dacă încercam să ajung la orice considera ea că ar îngrăşa prea tare, mă pleznea peste încheietură. la un moment dat, a încercat să mă facă să mănânc jumătate de grapfuit înainte de fiecare masă, deoarece se presuune ca asta te ajută să pierzi din greutate. dar avea legătură doar cu aspectul fizic şi nimic de-a face cu sănătatea, aşa după cum am descoperit atunci când am încercat să beau suc de portocale pentru ca să îmi treacă o răceală şi am aflat că trebuia redusă cantitatea din cauza caloriilor. am învăţat să iau mâncare pe furiş şi stăpâneam deschisul şi închisul fără zgomot al uşilor de la frigider şi de la dulap. m-am oprit din a mai cumpăra dulciuri de la magazinul de vis-à-vis şi am mers la cel din josul străzii, le mâncam după magazin şi aruncam ambalajele înainte să ajung acasă. inutil să 10 �mai spun că subterfugiul şi rebeliunea le făcea să fie cu mult mai dulci! între timp, fratele meu era supraponderal, dar nimeni nu a menţionat vreodată acest lucru şi lumea se aştepta de la noi să fim cu adevărat sensibili în această privinţă. mama mea îi cumpăra pantaloni de bărbaţi când era în gimnaziu fără să se plângă de asta în timp ce pe mine mă ducea la cumpărături şi îmi arăta ameninţător “raioanele pentru graşi” din magazinele universale şi îmi spunea că voi ajunge să cumpăr de acolo în curând, dacă eu continuam să mănânc în felul în care o făceam. în timpul vacanţelor, mă alăturam ei şi făceam cantităţi mari de prăjituri şi tarte pe care fratele meu le putea mânca în cantităţi nelimitate în ciuda faptului că nu ne ajutase, în timp ce eu trebuia să îi cer acordul (sau nu) pentru fiecare prăjitură pe care o mâncam. atunci când am devenit adolescentă şi mi-am întrebat mama de ce trebuia să îmi supraveghez greutatea tot timpul de vreme ce nu eram eu cea cu o problemă legată de greutate, ea doar spunea că băieţilor “le este permis” să aibă puţine kilograme în plus, dar fetelor nu – nu era corect, dar nu ea era cea care făcuse “regulile”. din păcate, ea era cea care făcea regulile în casa noastră şi către sfârşitul perioadei în care am stat acasă, am renunţat la a mă mai lupta cu ei. mama mea îmi oferea bani pentru a pierde din greutate şi eu luam mita. la 16 ani, trăiam pe supă şi băgam bani în buzunar, liră cu liră, pe măsură ce ea controla cântarul. chiar şi acum mă simt ruşinată că am cedat controlului ei, dar după o vreme, subţirimea mea care creştea mi-a permis să mă revolt, deoarece ea începuse să se întrebe dacă “mă făcuse cumva să fiu anorexică”. a fost singura dată în care am primit vreo recunoaştere din partea ei în legătură cu faptul că toată critica pe care mi-o adresase cu privire la greutatea mea poate că fusese greşită şi eu ma simţeam victorioasă. dar a fost de scurtă durată, deoarece ea s-a reîntors în curând la replica ei şi anume că “orice mamă îşi critică fiica.” după ce am plecat, ea a continuat să ma controleze prin telefon în legătură cu greutatea mea şi cu măsurătorile şi singura dată când a venit în vizită, aproape că nu am mâncat deloc în săptămanile dinainte şi am stat trează toată noaptea dinainte plângând, deoarece nu aveam nicio haină de purtat pe care ea să nu o critice sau care să îmi ascundă silueta cu defecte. după asta, ea a intrat în menopauză şi mi-a spus că a luat atât de mult în greutate ca rezultat, încât trebuia să îmi poarte jeanşii vechi şi că tatăl meu o sâcâia să slăbească. deşi mi-ar plăcea să spun că aveam compasiune pentru ea, deoarece era o aşa victimă a propriului ei sexism internalizat, încât lăsa un bărbat să îşi bată joc de ea în felul acesta sau un lucru feminist de genu asta, nu mă puteam abţine să nu mă simt un pic satisfacută de faptul că suferea, de faptul că în sfârşit gusta din propriul ei medicament. ştiu că mama mea încerca doar să ma protejeze de respingerea din partea celorlalţi, încercând să se “asigure” că nu voi ajunge niciodată “prea mare”, dar cred că faptul că eram respinsă acasă a avut un efect mai mare asupra mea decât ar fi avut orice alt tip de respingere. din păcate, problemele familiei mele în legătură cu fetele şi mancarea nu s-au limitat la mine şi cele două verişoare ale mele mai tinere (fiicele celeilalte surori a mamei mele) au ajuns amândouă pe drumul dezechilibrului în alimentaţie (una mănâncă prea 11 �mult, cealalaltă prea puţin). îmi pare puţin rău că nu am fost în apropierea lor în timpul anilor lor vulnerabili, dar sper că lucrurile vor sta mai bine pentru generaţia următoare şi sunt dispusă să fac tot ce pot, indiferent cât de puţin, pentru a încerca să opresc fetele (sau băieţii) din a învăţa să îşi urască propriul corp de acasă. kate “stiu de ce m-am îngrăşat. cu cât mi se spunea mai mult că “nu”, cu atât devenea mâncarea un centru obsesiv-compulsiv al vieţii mele. totul a început să se rotească în jurul mâncării şi a negării ei. obişnuiam să gândesc că atunci când voi creşte mare, voi avea în dulapuri pungi şi pungi de pufuleţi cheez. mama mea le cumpăra pentru fratele meu, dar mie nu mi se permitea să le am. dacă o pungă era trecută de la unul la altul într-una din acele rare ocazii când mâncam snacks-uri doar de dragul de a le mânca, mama mea mă privea cu atenţie şi spunea: “nu ai mâncat destul deja?” sau “tocmai ce ai mâncat mult. nu ai nevoia de asta,” când fratele meu mâncase exact aceeaşi cină. “am învăţat foarte devreme să îmi urăsc propriul corp.” susan mason nora klein în vârstă de 25 de ani, din bonn, germania îşi aduce aminte ”părinţii mei erau ca poliţia mâncării. amândoi se uitau critic la ceea ce mâncam la fiecare masă, mama mea mă întreba ce am mâncat în cursul zilei la şcoală ca şi gustare şi apoi inspecta bucătăria seara pentru a vedea dacă am încercat să mai mănânc ceva după cină. am devenit complet paranoică şi de atunci mam luptat să obţin un simţ al perspectivei în legătură cu mâncarea.” 12 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Pentru binele tău: un zine despre mame, fiice și percepția asupra propriului corp Subject The topic of the resource "Zine despre femeilor care au trait cu mame critice si de asemenea a celor care au trait cu mame care le-au sprijinit. [...] Acest zine aduce împreuna experientele unor femei cu vârsta cuprinsa între 18 si 58 de ani din marea britanie si statele unite ale americii." Creator An entity primarily responsible for making the resource Traducere autotext Publisher An entity responsible for making the resource available Autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Description An account of the resource Traducere autotext/12 pag. Type The nature or genre of the resource Zină/Broșură Autotext broșură mental health Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/7494e2f1a62fda9c20d428d898a1d4f5.pdf ca57d802b2790450be82d8156c6b4d21 PDF Text Text �… într-un fel sau altul, oamenii au trăit întotdeauna în preajma poveştilor, iar cei care aveau talentul de a le spune erau trataţi cu respect şi deseori cu o anumită prudenţă. dar pe măsură ce mitul progresului şi al separării noastre de natură a pus din ce în ce mai mult stăpânire pe modul nostru de gândire, am început să negăm rolul pe care îl au poveştile în conturarea lumii, să le refuzăm puterea, considerându-le cumva depăşite, copilăreşti, prea primitive pentru omul „nou”. locul lor a fost luat de povestea autoritară a civilizaţiei, o poveste construită în jurul genialităţii noastre ca rasă aleasă, unică, indestructibilă, cu drepturi depline asupra naturii înconjurătoare; de poveştile serioase pentru „oameni mari” spuse de geneticieni, economişti, bancheri magicieni, lideri de corporaţii, politicieni, gânditori conceptuali care se autoproclamă ca fiind liber-cugetători; de poveştile obscen de stridente livrate de literatura dominantă, de televiziune, publicitate, filme, jocuri video pentru a ne distrage atenţia de la ceea ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru. şi uite aşa ne-am trezit prinşi în ritmul unor naraţiuni spuse şi impuse de alţii. şi ceea ce face ca aceste poveşti să fie şi mai periculoase este faptul că am uitat demult că sunt doar atât, nişte poveşti. aşa că la vreme de „criză”, e vreme şi pentru poveşti noi pe care să le căutăm împreună şi în ciuda izolării noastre imaginate, deoarece rădăcinile deznodământului se află în poveştile pe care ni le spunem singuri. prin poveşti putem crea o altă realitate; putem încerca să ieşim din bula umană artificială în care trăim şi să rupem ritmul impus de alţii. prin poveşti elementare, bine prinse în timp şi spaţiu şi ai căror autori nu se pierd în elaborarea de noi teorii şi ideologii plictisitoare şi irelevante. prin poveşti tari puse în cochilii şi mai tari – în cărţi pentru sfârşitul lumii pe care o ştim şi pentru ce va urma după. … -2- �Cuprins Introducere 1. Copii şi Părinţi 2. Copiii şi Şcoala 3. Copiii şi Sănătatea 4. Copiii şi Pieţele 5. Copiii ca Adulţi 6. Concluzie: Copiii şi Viitorul ilustraţii: kaos naveta -3- �Introducere „Moartea unui şobolan” a fost un film de scurt metraj realizat de studenţi din Paris în 1968. În film, un lanţ de relaţii autoritare duce de la un muncitor care este hărţuit de către şeful lui la moartea unui şobolan, legătura dintre cele două evenimente fiind dată de o soţie abuzată, de un băieţel şi de o pisică. Fiecare verigă din lanţul opresiunii, umană sau animală, caută un mod de eliberare a frustrării generate de neputinţă şi singurul mod de eliberare disponibil este cel de a se întoarce împotriva celor mai slabi decât propria persoană. Muncitorul ţipă la soţia lui care la rândul ei ţipă la băieţel care loveşte pisica care la rândul ei omoară şobolanul. Precum o fabulă a societăţii moderne, „Moartea unui şobolan” a relatat o poveste obişnuită, o poveste care este acceptată, într-un fel sau altul, de toate segmentele de opinie. Temerile „micului om” şi ale femeii sunt binecunoscute; şi sunt în mod frecvent abordate de tot felul de politicieni profesionişti sau activişti din grupuri de presiune. Întotdeauna există, sau cel puţin aşa se pare, cineva dispus să vorbească în numele celor oprimaţi, să îi organizeze şi să le dea cel puţin iluzia că pot obţine un grad de control asupra propriilor lor vieţi. Sindicatele, Mişcarea Feministă sau Frontul de Eliberare a Animalelor ar fi putut toate să ofere o cale de ieşire pentru nefericiţii din „Moartea unui şobolan”. Pentru toţi, cu excepţia băieţelului. Dacă presupunem că părinţii lui nu l-au maltratat şi că mergea la şcoală în mod regulat, atunci băieţelul ar fi găsit câţiva aliaţi în lupta lui personală. Nemulţumirile lui ar fi fost, cel mai probabil, ignorate ca fiind plângeri copilăreşti sau i s-ar fi spus că aşa stau lucrurile, că fac parte din procesul de maturizare, că părinţii lui făceau doar ce era mai bine pentru el sau, justificarea fundamentală folosită de către adulţi, şi anume „mie acest lucru nu mi-a făcut niciodată vreun rău”. În societatea noastră, copiii sunt în general un grup care tace, un grup ale cărui nevoi şi dorinţe sunt stabilite în totalitate de către adulţi. În fiecare etapă, adulţii caută să modeleze copiii după priorităţile unei lumi străine, ale unei lumi a adulţilor. Bebeluşul trebuie să fie învăţat cu o „rutină”, copilul trebuie „disciplinat”, trebuie găsit, cât mai curând posibil, un loc la grădiniţă sau la creşă, trebuie integrat în unsprezece sau chiar în mai mulţi ani de educaţie obligatorie. Protestele copilului sunt primite cu puterea autoritară a adultului care este, în cele din urmă şi de obicei, bazată pe constrângerea fizică. Dar există şi o justificare, deoarece nu toţi adulţii sunt mulţumiţi cu formula „Pentru că îţi spun eu să”, în locul căreia copilul poate fi informat în suferinţa lui sau a ei că „Este pentru binele tău”. O astfel de abordare provine dintr-un refuz de a trata copiii ca având un statut egal şi drepturi egale la fel ca orice adult. Diferenţa esenţială dintre un adult şi un copil este una de timp şi experienţă, dar dincolo de asta nu există nicio diferenţă. Puţini adulţi ar accepta ca un adult cu mai multă experienţă, de exemplu în ceea ce priveşte educaţia, să fie tratat cu considerabil mai mult respect decât un adult cu mai puţină experienţă şi totuşi, această perspectivă este regulă în ceea ce îi priveşte pe copii. În consecinţă, vieţile copiiilor sunt marcate de un grad ridicat de neputinţă. Şi, spre deosebire de adult, copilul are puţine ocazii să îşi exprime sentimentele lui sau ale ei sau să aleagă orice altă opţiune în afară de cea a existenţei neîntrerupte sub controlul -4- �părinţilor, profesorilor sau a asistenţilor sociali. Lovirea pisicii pur şi simplu nu oferă chiar aceeaşi eliberare ca cea oferită de către o acţiune întreprinsă împreună cu sindicatul tău, adeziunea la Mişcarea Feministă sau de către oricare alta dintre căile de ieşire ale adultului. Totuşi, răzbunarea copilului este la îndemână, deoarece copilul este tatăl sau mama adultului şi, într-o zi, el sau ea va avea sub control copii şi poate şi alţi oameni. Modul în care tratăm copiii este atât o evidenţiere, cât şi un simptom al societăţii noastre şi acesta este argumentul central al acestei cărţi. Constrângerile exercitate asupra adulţilor de către societatea noastră industrială generează tensiuni care validează negarea sistematică şi moştenită a copilăriei. Acea negare neîntreruptă a dreptului fundamental al copilului de a fi el însuşi sau ea însăşi agravează la rândul ei ierarhia autorităţii şi a opresiunii care ne caracterizează vieţile în Marea Britanie la sfârşitul secolului XX. Dacă vrem să confruntăm societatea în care trăim şi să începem să creăm o lume mai paşnică, mai fericită şi mai sănătoasă, atunci trebuie să începem de la bazele societăţii, cu bebeleşul, cu copilul. -5- �1 Copii şi Părinţi -6- �Până nu demult, părinţii nou-născuţilor erau sfătuiţi să îşi familiarizeze copilul cu o rutină strictă. Copilul trebuia să fie trezit la o oră fixă, trebuia să fie acompaniat la joacă la o oră fixă, trebuia să fie hrănit şi schimbat de scutece la momentul „potrivit” şi trebuia culcat la o oră fixă. Toate activităţile neprogramate erau interzise, inclusiv calmarea copilului atunci când plângea. Acest regim rigid era creat pentru a preveni controlul nou-născutului asupra vieţii mamei; să fii dominat de un ceas era, se pare, mai acceptabil decât să fii dominat de către un bebeluş. Părinţii care aveau succes, părinţii „buni” erau cei care reuşeau să impună un astfel de regim asupra copiiilor lor cât mai curând posibil. Chiar dacă există câţiva experţi care ar recomanda categoric o astfel de abordare şi în prezent, moştenirea lăsată de îngrijirea copilului conform unui program prestabilit rezistă. Cele trei sfere în care această moştenire este foarte fermă în ideile răspândite despre îngrijirea copilului sunt educarea bebeluşului în privinţa plânsului, dormitului şi mersului la oliţă. Puţini sunt cei care, deveniţi părinţi pentru prima oară, nu au primit sfatul că un copil poate fi lăsat să plângă, pentru că în curând va învăţa că plânsul nu duce nicăieri. Deseori acest sfat este dat în legătură cu somnul. Să laşi un bebeluş să plângă în pătuţul lui, unde a fost aşezat cu ordinul de a adormi este considerată o tactică normală. În mod asemănător, părinţii îşi dau deseori toată silinţa să îşi înveţe copilul cu mersul la oliţă şi un succes timpuriu în această privinţă este un motiv de mândrie foarte preţuit în multe grădiniţe. Ca de obicei prin folosirea unei strategii care este, în esenţă, în interesul părinţilor, un copil educat rapid să meargă la oliţă este perceput ca fiind un copil avansat în timp ce un copil care iese mai greu din scutece este perceput ca fiind un copil încet în general. La fel ca în cazul tuturor celor care se află într-o poziţie de control asupra vieţii altora, cei care deţin puterea caută să îşi justifice propriile interese ca fiind în interesul şi pentru bunăstarea celor lipsiţi de autoritate. Un exemplu al acestei abordări coercitive a bebeluşului şi a copilului poate fi găsită în scrierile doctorului Christopher Green, medic pediatru consultant şi director al Departamentului pentru Dezvoltarea Copilului din cadrul Spitalului pentru Copii Royal Alexandria din Sydney, Australia. Este un colaborator frecvent al ziarului Australian Women’s Weekly şi autorul cărţii Toddler Taming, A Parent’s Guide to Surviving the First Four Years care s-a vândut în peste 350.000 de exemplare în Australasia înainte de a fi publicată cu succes în Marea Britanie. Abordând problemele legate de somn, Dr. Green recomandă o disciplinare progresivă a bebeluşului sau a copilului care nu adoarme, bazată pe alinare condiţionată şi violenţă. În cazul copilului care plânge în timpul nopţii, Dr. Green recomandă ca acesta să fie lăsat să plângă până în jur de 10 minute şi apoi să fie mângâiat până se calmează de tot, apoi să fie lăsat singur; accesele ulterioare de plâns ar trebui să fie întâmpinate cu perioade şi mai lungi de timp în care copilul să fie lăsat să plângă. Dacă bebeluşul continuă să plângă mai mult de o oră, atunci ar trebui să îi fie administrat un sedativ. Reţeta prescrisă de doctorul Green în cazul copilului care refuză să meargă la culcare este chiar şi mai drastică. Există trei opţiuni în acest caz: 1. 2. să stai cu el în camera lui să-l plezneşti scurt sau -7- �3. să foloseşti şmecheria cu legatul clanţei de la uşă.1 În esenţă, părintele este sfătuit ca, în cazul în care violenţa nu dă rezultate, singura soluţie este de a lega clanţa de la uşa dormitorului copilului, în aşa fel încât copilul să o poată deschide câţiva centrimetri, dar nu suficient de mult ca sa iasă din cameră. Încă o dată, dorinţele şi motivele părintelui predomină, cele ale copilului sunt secundare şi, dacă urmezi sfaturile cu privire la plâns/sedare/violenţă/detenţie, sunt irelevante. Dr. Miriam Stoppard, scriitoarea de origine britanică foarte populară şi prolifică care abordează tematici legate de copii este, din fericire, cu mult mai înţelegătoare faţă de situaţia copilului. Totuşi, chiar şi în cazul acestei experte, violenţa este acceptată ca fiind o metodă justificată ce poate fi folosită în creşterea copiiilor. În timp ce avertizează cu privire la existenţa anumitor limite în cazul lovirii, ea acceptă totuşi folosirea ei. În Your Baby, Dr. Stoppard scrie: Simt că, în cazul în care relaţia obişnuită cu copilul tău este bună şi iubitoare, o plesnitură scurtă în momente de supărare, chiar şi atunci când încă eşti supărat, va face doar puţin rău. Acest lucru va avea un efect mult mai direct decât o explicaţie difuză şi întreaga problemă poate fi rapid scoasă din discuţie.2 Unul dintre cele mai clare indicii cu privire la perspectiva societăţii asupra copiiilor poate fi văzut în această abordare a violenţei. Societatea ar interzice unei persoane private să pleznească o altă persoană care a înfuriat-o şi, totuşi, permite acest lucru atunci când este vorba de un adult care plezneşte un copil. În plus, cum ar fi arăta totuşi o pleznitură (cu alte cuvinte, o lovitură sau un atac) atunci când „încă eşti furios”? Acceptând negarea raţionalităţii pe care o reprezintă violenţa, observăm că părintele nu ar trebui să simtă nevoia de a explica de ce este furios (şi nici nu i se permite copilului să îşi explice acţiunile). Şi la urma urmei, ca şi-o consolare pentru sensibilitatea adultului, „întreaga problemă poate fi atunci rapid scoasă din discuţie”, probabil de către adult, dar cum rămâne cu consolarea copilului? Abordării prin constrângere pentru obţinerea controlului asupra copilului îi este dată denumirea generală de „disciplină”. Bebeluşul şi copilul sunt percepuţi ca având nevoie să fie disciplinaţi încă din primele lor zile de viaţă. Copiii cei mai mici sunt văzuţi ca fiind „încăpăţânaţi”, „autoritari” şi „solicitând atenţie şi efort”. Încă de la început, grija şi dragostea părintească sunt temperate de către o dorinţă de a controla; într-adevăr, mulţi părinţi văd folosirea constrângerii ca fiind o dovadă de „dragoste” faţă de copiii lor. Este de prisos să spunem că această dragoste prin constrângere coincide foarte bine cu nevoile părinţilor. Originile creştine ale acestei perspective sunt foarte clare.Teologia creştină vede copiii ca fiind născuţi în păcat, ca fiind păcătoşi de la început, o dovadă a prezenţei diavolului, cu origini chiar în căderea din rai a omului. În plus, Dumnezeul Creştin este văzut ca un tată care îşi pedepseşte poporul pentru binele acestuia şi potrivit criteriilor lui de necunoscut. Dumnezeul din Vechiul Testament i-a poruncit lui Abraham să îşi ucidă propriul fiu, Issac, în timp ce Dumnezeul din Noul Testament l-a întrecut pe primul şi l-a avut pe propriul său fiu crucificat. Poate creştinismul a încetat să mai fie o religie 1 2 Dr. C. Green, Toddler Taming, Doubleday, Sydney (1984), ediţia 1989, p.97. Dr. Miriam Stoppard, Your Baby, Peerage Books, London (1985), p.159. -8- �larg răspândită în Marea Britanie, dar efectele sale sunt încă printre noi; la fel cum sunt şi doctrinele strâns înrudite ale Islamului şi Iudaismului. Aici, moştenirea cheie este cea potrivit căreia copilul trebuie făcut să se conformeze priorităţilor părintelui, copilul este cel care trebuie să fie învinovăţit pentru nevoile sale care se dovedesc a fi problematice pentru părinţi; fie că acele nevoi reprezintă nevoia de alinare şi companie noaptea târziu, fie dorinţa de a încerca să facă lucruri de unul singur, chiar dacă asta duce la desenatul pe peretele dormitorului sau scoaterea din pământ a plantelor din grădină. Majoritatea părinţilor acceptă, fără să se gândească, părerea conform căreia nevoile copilului sunt limitate de către cele ale adultului. Dar de ce ar sta lucrurile aşa? Responsabilitatea pentru naşterea copilului este doar a părinţilor, copilul nu are nimic de zis în legătură cu apariţia lui pe lume sau cu privire la alegerea făcută de părinţii lui. Copilul nu îşi creează poziţia sa de dependenţă. O abordare libertariană a libertăţii pune accent pe faptul că individului trebuie să i se acorde responsabilitatea pentru propria lui sau ei viaţă, pe faptul că alţii nu pot decide pentru şi în locul individului liber. Dar există şi un alt aspect cu privire la această libertate: individul trebuie să îşi asume responsibilitatea pentru acţiunile lui sau ale ei. O societate fără o formă de guvernământ nu ar fi o societate fără ordine, deoarece asumarea responsabilităţii pentru propria viaţă înseamnă asumarea responsabilităţii pentru participarea proprie în societatea umană. Un individ liber trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru propriile lui sau ei acţiuni şi să nu se aştepte de la alţii să îşi asume această responsabilitate care este doar a individului în sine. În mod similar, afirmaţia că părintele poate continua să nu ţină seama de nevoile emoţionale, psihologice şi imaginative ale copilului este o afirmaţie falsă. Copilul are dreptul să pretindă de la părinte ca acesta să îşi asume responsabilitatea pentru crearea şi, de aici încolo, pentru primii ani ai unei alte vieţi. Copiii au dreptul să pretindă dragoste necondiţionată din partea părinţilor lor şi nu un program de disciplinare care va modela copilul conform cerinţelor şi priorităţilor adultului şi, prin extensie, ale societăţii industriale. Părinţii şi-au exercitat liberul arbitru pentru a crea copilul, pentru a avea o familie; copilul are dreptul să ceară părinţilor să îşi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor libere. Greutatea, dacă există aşa ceva, trebuie să cadă nu în sarcina copilului, ci a părinţilor. Dacă teologia creştină oferă o ideologie pentru opresiunea copilului, atunci condiţiile sociale şi economice au fost cele care au stabilit întotdeauna soarta finală a copilului. Chiar înainte ca revoluţia industrială să transforme faţa Marii Britanii, nevoia de a subzista a determinat rolul copilului. În Marea Britanie agrară, copiii luau parte la economie de la o vârstă timpurie, curăţând câmpiile împreună cu femeile pe perioada recoltelor sau, precum tânărul William Cobbett, îşi începeau anii de muncă lucrând ca şi sperietori de ciori. Copiii participau la greutăţile părinţilor încă de la o vârstă fragedă, dar ei luau parte şi la varietatea anului agricol. Obiceiul folosirii copilului ca forţă de muncă a fost dus şi în epoca industrială şi reformele guvernamentale timpurii care erau îndreptate în direcţia reducerii muncii copiiilor în minerit şi fabricare s-au dovedit a fi foarte nepopulare în rândurile părinţilor ai căror copii erau o sursă preţioasă de venit. În prezent, copilul în vârstă de patru ani nu merge în mină împreună cu tatăl său să opereze trapele, dar el este încă constrâns, precum sunt şi mama şi tatăl lui, de cerinţele economiei. Dr. Christopher Green a petrecut atât de mult timp testând măsuri de disciplinare a somnului precum cea a „şmecheriei cu funia”, deoarece copii care nu -9- �pot dormi înseamnă părinţi obosiţi atunci când le sună alarma pentru a se trezi şi pregăti pentru muncă. Realitatea este că priorităţile părinţilor care duc la atât de multă constrângere şi violenţă folosite împotriva copiiilor nu sunt de fapt priorităţile părinţilor, ci cele impuse de muncă. Trezirea în miez de noapte pentru o oră de joacă cu maşinuţele ar putea la fel de bine să fie foarte distractivă şi un mod grozav de a forma o legătură cu copilul tău, dar nu poţi să faci asta dacă trebuie să pleci la birou la ora 8 dimineaţa. În mod similar, impulsul de a acomoda copilul cu rutina gradiniţei are foarte mult de-a face cu eliberarea ambilor părinţi pentru muncă sau pentru cumpărături la magazinul universal sau pentru a face munci casnice; cu toate că, încă o dată, o astfel de strategie este considerată a fi spre binele şi interesul copilului. Pentru mama obosită este irelevant dacă fetiţa ei de 2 ani vrea să stea în pijama şi să se joace acasă sau nu vrea să meargă deloc azi la grădiniţă sau nu vrea încă să meargă. Este o situaţie dificilă, mama cere supunere acum, grădiniţa o cere, nevoile economice ale familiei şi societatea o cer şi ele. De fapt, priorităţile părintelui sunt priorităţile societăţii industriale. Bebeluşii şi copiii sunt în general percepuţi ca având nevoie să fie „disciplinaţi”, scopul fiind acela de a obliga copilul să se conformeze nevoilor înţelese ale părintelui. În urmărirea acestui scop, majoritatea părinţilor şi experţilor văd folosirea violenţei şi a constrângerii ca fiind perfect acceptabilă, chiar dacă puţini dintre ei ar accepta ca o astfel de strategie să fie aplicată adulţilor de către alte persoane private. Copilul este văzut ca fiind, în egală măsură sau chiar mai mult decât atât, responsabil pentru condiţiile lumii adulţilor, chiar dacă întreaga responsabilitate pentru existenţa copilului o poartă adulţii; copilul este nevinovat. Părintele vede copilul ca fiind supus priorităţilor părinţilor care anulează importantele nevoi emoţionale, psihologice şi imaginative ale copilului. De fapt, părintele este constrâns, în mare măsură, de cerinţele societăţii industriale; priorităţile părintelui care încurajează un astfel de tratament coercitiv asupra copilului sunt, în realitate, priorităţile sistemului. Sistemul nu este orientat spre nevoile grupului familial şi, prin urmare, nevoile copilului nu sunt de primă importanţă. - 10 - �2 Copiii şi Şcoala - 11 - �Una dintre veşnicile probleme politice este educaţia. Anii ’80 şi începutul anilor ’90 au fost martorii instituirii de către guvernul Conservator a unei serii de iniţiative care erau probabil îndreptate spre îmbunătăţirea standardelor din şcolile din Marea Britanie: colegiile tehnologice urbane, autonomie faţă de autorităţile administrative locale, noi examene pentru categoria de vârstă de 16+, programul naţional de studii, testările, ca să nu mai menţionăm şi încetarea drepturilor profesorilor de a negocia salariile şi mişcările în direcţia finanţării centrale. Succesul acestor măsuri, chiar şi în ochii guvernului, a fost discutabil. Colegiile tehnologice din oraşe au refuzat hotărât să se înfiinţeze şi în suburbii, iar sectorul privat şi-a păstrat distanţa obişnuită faţă de domeniul educaţiei, preferând intervenţia statului în această sferă, ca şi în multe altele. Introducerea Certificatului General de Educaţie Secundară în Anglia şi Ţara Galilor şi a Clasei Elementare Standard în Scoţia împreună cu cerinţele Programului Naţional de Studii a adăugat noi greutăţi pentru profesori. Creşterea cantităţii de muncă şi declinul constant în valoarea relativă a salariilor profesorilor au ajutat la demoralizarea profesorilor şi au redus rezerva de potenţiali profesori. În mod previzibil, Partidul Laburist şi-a însuşit toate aceste probleme şi a promis recent că, dacă va câştiga în alegerile următoare, atunci va face „Marea Britanie să devină cea mai bine educată ţară din Europa.” Cu toate acestea, ei nu au promis să schimbe natura sistemului de educaţie britanic, ci doar cantitatea. Într-adevăr, Partidul Laburist a sprijinit, de exemplu, ideea Programului Naţional de Studii, făcând propunerea de a consolida aplicarea acestuia, chiar şi în domeniul educaţiei la domiciliu, domeniu care anterior era scutit. Dacă cele două principale partide politice sunt în dezacord cu privire la detaliile şi cantitatea educaţiei şcolare în Marea Britanie, ele nu sunt în dezacord cu privire la analiza lor asupra rolului şi scopului educaţiei. Atât Laburiştii, cât şi Conservatorii sunt îngrijoraţi că randamentul industrial relativ scăzut al Marii Britanii în comparaţie cu cel al principalilor săi rivali provine dintr-o luare de măsuri educaţionale care nu sunt la înălţime. Guvernul a făcut un mare spectacol când în 1990, pentru prima oară, rata celor care nu au abandonat şcoala a crescut cu peste 50%. Ni s-a spus că acest lucru era dovada faptului că Marea Britanie începea să se apropie de ratele foarte ridicate de şcolarizare din ţări precum Germania. Şi Japonia este văzută ca un rival comercial ale cărui practici educaţionale pot avea relevanţă pentru şcolile din Marea Britanie. În mai 1991, Secretarul pe probleme de educaţie, Kenneth Clarke, a întreprins o vizită de documentare în Japonia pentru a vedea dacă „succesul” lor în sala de clasă oferea directive pentru propriile reforme ale d-lui Clarke; acea vizită venea în urma unei vizite anterioare în Japonia întreprinsă de d-na Thatcher în cursul căreia aceasta a fost darnică cu laudele la adresa sistemului de educaţie de acolo. Mesajul adresat Marii Britanii de către ambele partide politice este clar: dacă dorim să intrăm în competiţie, atunci trebuie să garantăm faptul că şcolile noastre oferă pregătirea necesară pentru muncitorii de mâine. Această obsesie legată de relaţia dintre eficienţa economiei naţionale şi învăţământ nu este ceva nou. De fapt, ea se află chiar în centrul experienţei legate de învăţământul modern. La fel cum starea şocantă de sănătate a potenţialilor recruţi pentru războiul Boer a determinat guvernele următoare să îmbunătăţească măsurile legate de sănătate în Marea Britanie, tot aşa temerea în legătură cu rivalitatea economică (Germania fiind principala grijă în ultima perioadă a secolului nouăsprezece, ca şi acum) a împins guvernul să raţionalizeze şi să standardizeze educaţia primară la - 12 - �scară naţională, începând cu Decretul pentru Educaţie Primară din 1870. Înaintea acestui decret, măsurile educaţionale fuseseră un teren minat de cerinţe cu caracter religios aflate în competiţie una cu cealaltă, deoarece dizidenţii şi bisericile oficiale se luptau să primească sprijin din partea statului pentru noţiunile lor de educaţie care difereau, lupta lor fiind mai degrabă una de rivalitate religioasă decât una de natură economică. Dar chestiunile laice au avut câştig de cauză şi au devenit tema principală; după spusele istoricului E.J.Feuchtwanger: Panica în legătură cu pierderea poziţiei de lider în domeniul industriei şi tehnologiei care a fost o temă atât de persistentă pentru următoarea jumătate de secol, începea să se facă auzită (în anii 1860) şi deficienţele la nivel de învăţământ, în comparaţie cu alte ţări, erau printre neajunsurile care primeau atenţie.3 Obsesia privind legătura dintre învăţământ şi eficienţa economică era o temă dominantă şi în cazul celor cu vederi de stânga. Oameni precauţi precum Sydney and Beatrice Webb şi H.G.Wells vedeau „Eficienţa” ca fiind principalul criteriu după care învăţământul ar trebui să fie judecat şi măsurat. Exista şi există un alt aspect al învăţământului care pune la încercare minţile guvernelor şi a celor care ar forma guverne sau o politică directă de învăţământ. Şcolile sunt văzute ca fiind cea mai eficientă formă de a imprima valori dominante în cetăţenii zilei de mâine. Acest lucru nu este doar o faţetă a învăţământului şi politicii destinate tinerilor în ţări precum Germania din timpul lui Hitler sau cele modelate după sistemul sovietic. Este o temere fundamentală a practic tuturor tipurilor de învăţământ. Decretul pentru Educaţie din 1870 s-a bucurat de o primire în general călduroasă, deoarece umplea „golul din educaţia copiiilor dat de ceea ce erau uneori numite „clasele periculoase”4. Îndoctrinarea ideologică împreună cu pregătirea pentru locul de muncă formează o funcţie principală a învăţământului. Chiar şi încercările libertariene au avut de suferit în această privinţă, cu tipul de învăţământ libertarian din Spania trecând prin păreri contradictorii între cei care doreau să folosească şcolile ca vehicule pentru educaţie „politică” şi cei care erau „neutri” precum Ricardo Mella şi Eleuterio Quintanilla care doreau să lase copiii să „îşi aleagă religia sau absenţa religiei sau doctrina socială, în mod liber, după cum considerau că este potrivit pentru ei.” 5 În mod interesant, acele sisteme de educaţie care au fost atât de admirate de către figurile britanice centrale ale eficienţei economice sunt deseori aceleaşi sisteme care produc elevii care pun cele mai puţine întrebări. Şcolile din Japonia sunt un exemplu potrivit în acest sens, bazate cum sunt pe cele oferite de Prusia în secolul trecut. Politicienii britanici ar fi încântaţi să îşi asume meritul pentru genul de „succes” academic care caracterizează sistemul de educaţie japonez. Şi, fără nicio îndoială, ar fi destul de fericiţi în legătură cu preţul pe care îl plătesc elevii. În timp ce admite că sistemul japonez a dat rezultate, un expert din Tokyo a remarcat că „Aveţi o cantitate extraordinară de conformitate. Şi acesta este preţul pe care îl plătiţi.” 6 3 E.J.Feuchtwanger, Democracy and Empire, Britain 1865 -1914, Edward Arnold, London (1985), p.10. ibid., p.14. 5 M.T., „The Learning of Freedom, Education in Spain”, Black Flag, Nr. 178, 8 Decembrie 1987, p.5. 6 Benjamin Duke, Profesor de Educaţie Comparată la Universitatea Creştină Internaţională din Tokyo, citat de Kevin Sullivan în „Disciplined in the Art of Subordination”, Guardian Education, 21 mai 1991. 4 - 13 - �Este vizibil faptul că, în eterna „discuţie asupra educaţiei”, nevoile societăţii, afacerilor, comerţului, campaniei electorale şi părinţilor sunt deseori abordate, dar un singur grup este permanent ignorat: cel al elevilor. Date fiind proiectele strategice din spatele luării de măsuri educaţionale, nu este tocmai surprinzător faptul că, pentru majoritatea copiiilor, educaţia formală nu este „un început” ci, după cum a remarcat A.S. Neill, o „constrângere”. Dar această „constrângere” are folosul ei, deoarece pregăteşte majoritatea copiiilor pentru o viaţă plictisitoare, limitată şi restrictivă, lipsită de alegeri reale prin faptul că le oferă exact acelaşi fel de educaţie. Nu există un alt mod în care putem explica de ce societatea este fericită că şcolilor le ia atât de mult timp pentru a explica atât de puţine lucruri. Unsprezece sau doisprezece ani este o perioadă lungă pentru a face orice, în special timp de cinci zile pe săptămână, în special timp de 38 de săptămâni într-un an. Cu câţiva ani în urmă, pe autocolantele de maşină ale Sindicatului Naţional al Profesorilor se putea citi: „Dacă poţi citi asta, atunci mulţumeşte unui profesor.” Luând în considerare numărul incredibil de oameni din Marea Britanie care sunt practic analfabeţi, ar fi trebuit să spună: „Dacă nu poţi citi asta, întreabă un profesor ce a făcut cu 2090 de zile din viaţa ta.” Ziua de şcoală începe la 9 dimineaţa şi, în general, se termină la ora 4 după-amiază. Şapte ore. Oricum, dacă scazi timpul în care te plimbi între clase, în care aştepţi ca profesorul să stabilească „ordinea” în clasă, în care aştepţi ca el sau ea să îşi înceapă lecţia, în care asculţi instrucţiunile, observaţiile şi toate celelalte impedimente ale rutinei şcolare, vei constata că o mare parte din ziua de şcoală este practic irosită – şi asta înainte de a obţine orice bonificaţie pentru risipa pe care o constituie majoritatea lecţiilor în sine. Totuşi, viaţa rutinei şcolare este un domeniu în care învăţământul are succes. Dacă este lăsat în voia lui şi nu este instruit într-o rutină precum recomandă „cărţile educative pentru părinţi”, copilul preşcolar va mânca atunci când el sau ea are chef, va dormi atunci când el sau ea are chef, va cere să i se citească o poveste atunci când el sau ea are chef, se va juca atunci când el sau ea are chef. Produsul finisat de sistemul şcolar va lucra atunci când i se va spune, va mânca la ora mesei, îşi va lua timp liber atunci când i se va permite. Elevul este pasiv în mod fundamental, el sau ea poate să suporte până la sfârşit plictiseala din timpul orei, deoarece ştie că peste alte 40 de minute va fi liber, ori timp de cinci minute între ore, sau pentru o încă altă seară. Elevul vrea să cedeze în faţa plictiselii, deoarece el sau ea ştie că acesta este un mod dovedit de a câştiga mai mult decât în cazul în care el sau ea ar renunţa la scoală. Slujba lui sau a ei poate să se dovedească a fi insuportabil de anostă, dar el sau ea va fi capabil să o suporte, deoarece a avut parte de treisprezece ani de rutină de la ora 9 la ora 4. Acesta este succesul sistemului de învăţământ – pregăteşte oameni, în cel mai de bază, dar vital mod, pentru a intra în sistemul economic. Treisprezece ani de ridicat în picioare şi de aşezat la comandă este cea mai bună educaţie pe care o poţi primi pentru jumătate de secol în care vii şi pleci după ceas. Treisprezece ani în care înduri până la pauză, până vineri după-masă şi până la vacanţă nu sunt înlăturaţi prea tare din viaţa muncitorilor calificaţi din sistemul industrial. În mod interesant, profesorii sunt instruiţi să nu îşi lase elevii singuri, nici măcar pentru un minut: „Asigură-te că eşti în clasă înaintea lor.” De ce? Deoarece, la fel cum muncitorul industrial se comportă atunci când este liber de obligaţii, elevii tind să alerge nebuneşte în încercarea de a se elibera de frustrările îndelung reprimate şi generate de lipsa de control asupra libertăţii lor - 14 - �fundamentale. Încă o dată, rolul poliţistului este oglindit de către cel al profesorului. Compătimiţi-i, deoarece amândoi poartă vina pentru tensiunile servituţii moderne. Chiar şi acei profesori care intră în „profesie” cu dorinţa de „a îndruma” îşi dau repede seama de limitările iniţiativei de predare. Sistemul şcolar prezintă un număr de constrângeri care sunt imposibil de depăşit. Una dintre acestea este raportul dintre profesor şi elev. Un raport bun este deseori considerat a fi cel de 20 de elevi la un singur profesor, iar la nivelul de vârstă 16-17, un profesor ar trebui să fie mulţumit cu 1 până la 7 elevi. Dar aflat faţă în faţă cu douăzeci de elevi timp de 40 de minute, profesorul este forţat să trateze clasa la un nivel general. Cei douăzeci de elevi devin de fapt un singur elev, un amalgam al nevoilor elevilor, aşa cum sunt ele percepute de către profesor. Profesorul află şi că programul de studii este un feroce repartizator al muncii. Profesorul poate să vrea să vorbească despre orice cu elevii în afară de următorul subiect de pe planul didactic, dar el sau ea are la dispoziţie doar o anumită perioadă de timp pentru a parcurge cursul. Profesorul trebuie să predea cursul – acceptarea sistemului înseamnă că accepţi aşteptările şcolilor, părinţilor şi (dat fiind sistemul de alocare a locurilor de muncă) ale elevilor. Cele mai multe cursuri publice de examinare durează doi ani. Doi ani de dat cu capul de pereţi şi câteva luni de revizuire aglomerată. Dacă se stresează îngrozitor, elevii se pot comporta bine în cursul unei examinări – şi în ziua următoare, vor uita cu succes fiecare lucru pe care l-au scris în lucrarea de examinare. De ce nu îşi aduc aminte copiii de mai multe lucruri din cursurile eterne pe care le-au suportat? Deoarece nu sunt interesaţi. Nu ei pun întrebările, iniţiativa de a afla lucruri nu vine din partea lor. Profesorul este izvorul întregii cunoaşteri, el sau ea pune întrebările la care el sau ea a hotărât răspunsurile. Comparaţi acest lucru cu atitudinea copilului preşcolar sau înainte de a fi dat la grădiniţă. Un astfel de copil vrea să cunoască, aceşti copii pun întrebări, generează interesul, acel interes care vine din interior şi care nu este impus asupra lor din exterior. Educaţia în şcoli este, într-o mare măsură, de tip „lipire de”. Profesorul se asigură că suficient material este lipit pentru scurta perioadă de timp cerută de către comisia de examinare, în ziua următoare lipiciul se usucă şi ceea ce a fost ataşat într-un mod atât de dureros de copil cade. Învăţământul este un proces dureros a cărui cea mai de succes parte este cea a pregătirii copiilor pentru rolurile lor în economie şi societate. Preocupările politicienilor şi ale experţilor au rămas, în cea mai mare parte, neschimbate din anii 1860. Învăţământul ar trebui să îmbunătăţească eficienţa economică a ţării şi ar trebui să imprime ideologia dominantă în cetăţenii viitorului. Acest lucru nu este un secret, ascultaţi-i doar pe politicieni. Chiar şi acei reformatori ai educaţiei care operează în cadrul sistemului de învăţământ au căutat de obicei să îşi impună propriile idei. Unei astfel de dorinţe este dificil de rezistat în cazul oamenilor ajunşi în poziţia de profesor sau pedagog. Chiar şi marele libertarian în materie de învăţământ, A.S.Neill, nu a fost imun la astfel de atitudini, biograful lui relatând că atitudinea lui Neill faţă de învăţatul cu ajutorul cărţilor însemna că biblioteca din Summerhill era un haos şi că Neill era cunoscut pentru faptul că lua cărţile din mâinile elevilor strigând: „Du-te şi Fă ceva!” Pentru Libertarian, problema cu şcolarizarea copiiilor constă în faptul că neagă integritatea individului. Încă o dată, copilul e tratat ca şi cum ar însemna mai puţin decât un adult. Copilul este văzut ca fiind cineva care trebuie să fie procesat, care trebuie să - 15 - �fie supus disciplinei, restricţiilor, prejudecăţilor şcolii. Asupra copilului trebuie, în percepţia şcolii, să se acţioneze din afară; iniţiativa îşi poate găsi un loc, dar doar într-o manieră foarte strict delimitată, în cadrul termenilor stabiliţi de către „educator”, „profesor”, adult, de către cel care „ştie cel mai bine”. Libertatea copilului de a fi el însuşi sau ea însăşi, de a alege când să înveţe sau să se joace, de a hotărî ce prezintă interes pe el sau ea, de a alege întrebările pe care el sau ea le va pune, acestea sunt chestiuni de bază pe care învăţământul le evită. Aceasta este din cauză că învăţământul nu poate aborda aceste chestiuni într-o manieră necondiţionată. Dacă educaţia este legată de funcţionarea economiei industriale, de priorităţile societăţii industriale, atunci nu are altceva de ales în afară de a continua aşa cum o face şi în prezent. În acest sens, japonezii au dreptate să aibă un sistem de şcolarizare care pune accentul pe conformitate şi instruire tehnică şi ştiinţifică – un sistem care produce o „docilitate necritică” în rândurile elevilor supuşi şi tăcuţi. 7 Şi Kenneth Clarke avea dreptate atunci când mergea şi studia un astfel de sistem, deoarece principala lui grijă era de a susţine nevoile capitalismului industrial, şi nu nevoile copiilor aşa cum sunt hotărâte de către ei înşişi în mod individual. Exigenţele societăţii şi ale economiei înseamnă că noi suprimăm nevoile, dorinţele şi imaginaţiile copiilor pentru a produce rotiţe pentru marea maşină, deşi calitatea acestor rotiţe este o grijă constantă pentru operatorii marii maşini. Pentru copil, costul acestui proces este că el sau ea îşi pierde de la început libertatea de a alege când şi unde să meargă şi la ce oră. Eşti la şcoală, deci trebuie să te conformezi orarului şcolar, numai că, dacă îţi place să mergi la culcare târziu şi să te trezeşti târziu, şcoala spune nu acestor practici anti-şcoală, anti-sociale. În mod asemănător, trebuie să mergi la toaletă înainte să înceapă ora. Şi nu trebuie să dormi după-amiaza. Şi nu trebuie să vrei să îţi vezi părinţii înainte de ora 3.15, chiar dacă ai doar 6 ani. De asemenea, nu trebuie să înveţi să citeşti înainte de a începe să mergi la şcoală; oricum, ce drept au părinţii să îţi spună cum să faci acest lucru, nu ştii niciodată cât de mult rău fac astfel de amatori. După ce şcoala a învăţat copilul cu orarul, va distruge interesul înnăscut al copilului faţă de lumea care îl înconjoară. Aceasta trebuie să fie una dintre cele mai mari crime ale sistemului şcolar. În loc să fie o resursă uriaşă din care copilul să poată alege, vânând informaţie despre lume şi imaginaţie într-un mod natural, la întâmplare, dar răsplătitor şi de neuitat, copilul este sufocat într-un program uniform de studii. Ca rezultat, copilul ajunge să vadă învăţarea ca pe un proces restrictiv caracterizat de constrângere. Răspunsul copilului este de a evada din lumea învăţării, înţelegerii şi hrănirii imaginaţiei. „Succesul” educaţional, atunci când se întâmplă, este de obicei răspunsul copilului confruntat cu perspectiva pieţei de muncă. Calificările au de obicei puţină legătură cu procesul de „îndrumare” care era scopul clasic al învăţământului. Kayuo Ishiyaka, Institutul Naţional Japonez pentru Cercetare a Educaţiei. Comentariul lui cu privire la acest aspect al sistemului de educaţie japonez a fost: „Elevii din şcoala elementară tind să nu vorbească articulat, deoarece doar în jur de 15%-20% din lecţiile lor sunt dedicate deprinderilor de comunicare, dar trebuie să vă aduceţi aminte că în societatea japoneză oamenii care vorbesc prea mult sunt priviţi cu ochi răi.”, citat de Kevin Sullivan, ibid. Ideea că şcolile ar trebui să predea lecţii cu privire la un lucru atât de fundamental pentru relaţiile umane cum este „comunicarea” (un lucru care a câştigat importanţă în multe examinări la limba engleză pentru categoria de vârstă 16+) ne spune multe despre atitudinea noastră faţă de copii şi cum le ignorăm sensibilitatea din primele lor zile de viaţă. 7 - 16 - �Învăţământul este determinat de nevoile societăţii industriale şi nu de dorinţa de a încuraja exprimarea nevoilor individuale sau de a facilita nenumăratele întrebări ale fiecărui copil în parte. Asupra copiilor se acţionează în şcoală, ei nu sunt instigatorii principali ai procesului de învăţământ. Ca rezultat, şcolarizarea este un proces lung, nenorocit şi în mare parte zadarnic. Indiferent de ce vor profesorii, ei sunt blocaţi într-un sistem care are limite rigide: reforma este dificilă şi profesorii rămân deseori cu sarcina sordidă de a acţiona ca poliţişti ai societăţii, încercând să controleze frustrarea elevilor lipsiţi de libertatea de a alege. Dar e puţin probabil ca situaţia să se schimbe. În mod sigur, schimbarea nu va veni de sus, deoarece eliberarea şcolarului ar presupune că priorităţile societăţii în sine să se fi schimbat. - 17 - �3 Copiii şi Sănătatea - 18 - �În privinţa sănătăţii, la fel ca şi în majoritatea zonelor din viaţa lor, copiii sunt dependenţi de timpul şi îngrijirea pe care le preiau părinţii asupra lor, permiţând astfel copiiilor să ducă vieţi sănătoase. Problema sănătăţii copiiilor este, poate, mai complexă decât oricare altă zonă din viaţa lor. Probleme precum avortul; ingineria genetică; tehnicile de naştere; mortalitatea infantilă; luarea concediului de maternitate; alăptarea sau hrănirea cu biberonul; dacă îngrijirea copilului ar trebui asigurată de către angajatori, puericultori sau în cadrul familiilor; închiderea unităţilor de pediatrie şi întreaga problemă cu îngrijirea copiiilor în spitale; presiunea exercitată de educaţia preşcolară formală; şi rezerva de terenuri de joacă în cazul unei naţiuni ai cărei copii încă se joacă în stradă sunt doar câteva dintre problemele care afectează sănătatea copiiilor. La fel ca şi în cazul învăţământului şi educaţiei „parentale”, sănătatea copiiilor este deseori caracterizată de neputinţa lor, provenită din eşecul adulţilor de a da suficientă atenţie nevoilor copiiilor. Tensiunea emoţională a copilăriei aflată sub atacul standardelor şi presiunile exercitate de către societatea noastră de consum este una dintre cauzele principale ale sinuciderii în rândul copiiilor şi tinerilor. Temerile şi nevoile unor astfel de oameni sunt deseori minimalizate sau ignorate de către adulţii care sunt ei înşişi sclavii exigenţelor societăţii. De asemenea, copiii sunt şi ţinta unor atacuri precise asupra sănătăţii lor, în special din partea industriei alimentare care ţinteşte copiii cu produse de cofetărie şi alimente de tip fast-food a căror siguranţă a fost pusă la îndoială în decursul ultimilor ani de către grupuri de presiune care funcţionează în afara oricărei afilieri cu guvernul sau industria alimentară. Un ultim exemplu în privinţa sănătăţii puse în pericol a copiiilor poate fi găsit în temerea curentă cu privire la natura metodelor de îngrijire a copiiilor care sunt folosite de agenţiile guvernamentale locale. Aceste probleme, sinuciderea în rândurile copiiilor, alimentele periculoase destinate în special copiiilor şi îngrijirea copiiilor sunt doar trei dintre multele probleme legate de sănătatea copiiilor, dar ele folosesc la evidenţierea tezei generale potrivit căreia, în prezent, în Marea Britanie, copilul este lipsit de putere. Rata sinuciderilor în rândurile copiiilor şi tinerilor a crescut semnificativ în anii 1980 şi dă puţine semne cum că ar scădea. Una din douăzeci de fete şi tinere cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani încearcă să se sinucidă la un moment dat. Dintre acestea, una din zece reuşeşte în tentativa ei. Presiunile emoţionale încă sunt cel mai comun motiv pentru sinuciderile şi tentativele de sinucidere ale fetelor şi tinerelor. Teama că nu sunt iubite şi că vor rămâne neiubite este deseori un element cheie şi în această privinţă li se alătură din ce în ce mai mulţi băieţi şi tineri. O nouă tendinţă a fost stabilită în ratele sinuciderilor în raport cu sinuciderile tinerilor, până la 53% în perioada 1979-1989. Se pare că băieţii şi tinerii suferă din cauza aceluiaşi stres emoţional care le-a afectat de mai multă vreme pe persoanele de sex opus. Ambele grupuri sunt bombardate de publicitate, marketing şi de comerţul cu amănuntul care caută să creeze imagini ale tinereţii care vor creşte profiturile vânzătorilor şi producătorilor din industria modei, cosmeticelor şi sportului. Pe vremuri, în principal fetele erau cele care erau convinse de aceste interese comerciale că dacă nu poartă haine şi accesorii de ultimă modă, dacă nu poartă ultimele stiluri de tunsori şi machiaj şi, în mod absurd, nu au ultimul tip de corp impus de modă, atunci ele vor rămâne nedorite şi neiubite. Acum, cu logica pieţei şi orientării către profit a capitalismului de consum, şi băieţii sunt ţinta unor astfel de fabricări a imaginii. Anii 1980 au fost martorii „idealizării crescute a corpului masculin”, - 19 - �modelul de urmat al lui „Rambo” ajungând să predomine. Şi băieţii au aflat că şi ei trebuie să arate ca ultimul model de masculinitate sau vor rămâne nedoriţi, neiubiţi. Presiunile comerciale exercitate asupra copiiilor şi tinerilor nu sunt, desigur, singurele presiuni care duc la sinucidere, tentative de sinucidere, boli precum anorexia şi depresia. Dar preponderenţa unei astfel de exploatări comerciale este simptomatică pentru atitudinile adulţilor faţă de grijile, temerile şi nevoile copilăriei. Este nevoia disperată a capitalismului de a găsi din ce în ce mai multe pieţe de desfacere pentru produsele lui, nevoia de a urmări constant profituri, de a plăti dobânzi care se schimbă după voia guvernelor şi bancherilor şi de a câştiga pieţe pe baza loialităţii faţă de marcă şi inerentei ieşiri din uz care forţează producătorii şi vânzătorii cu amănuntul să crească presiunea asupra copiiilor. Copiii sunt victime ale razboiului modei din cauza nevoilor sistemului industrial; ei nu sunt singurele victime, dar sunt ţinte uşoare şi victime uşoare pentru economia adulţilor. Ei sunt o pradă atât de uşoară din cauza altor factori din vieţile lor. În mod frecvent, un copil descoperă că dragostea părintească este condiţionată de adaptarea copilului la exigenţele vieţii de adult, exigenţe care sunt deseori la fel de apăsătoare pentru adult precum sunt pentru copil. Din cauza naturii condiţionate a iubirii părinteşti, copiii se află într-o poziţie mai slabă din punct de vedere emoţional decât majoritatea adulţilor (sau, dacă nu au învăţat, după cum au făcut-o majoritatea adulţilor, că temerile emoţionale trebuie să fie ascunse în faţa societăţii) şi sunt, în consecinţă, mai predispuşi să le fie teamă de a fi diferiţi şi neacceptaţi de către grupurile lor de vârstă. Şi tocmai pe această frică se aruncă cei din publicitate. În mod asemănător, experienţa copilului cu învăţământul îl echipează prost pe el sau pe ea pentru a lupta împotriva provocării marketingului, pentru a avea încredere în propriile lui sau ei dorinţe şi a-şi spune punctul de vedere: „Nu, această imagine a tinereţii nu are nimic de-a face cu mine. Voi face cum vreau eu.” Învăţământul nu preţuieşte independenţa, preţuieşte conformitatea. Şcoala, desigur, este un alt stres principal pentru mulţi dintre copii. Terorizarea şi presiunea de a se descurca bine la examinări sunt amândouă cauze importante ale problemelor de sănătate din rândul copiiilor, începând cu udatul patului şi terminând cu sinuciderea, prin „refuzul de a merge la şcoală”, o situaţie care este deseori tratată de autorităţile locale din educaţie într-o manieră care victimizează victima. Nu există statistici de încredere cu privire la incidenţa terorizării în şcoli, dar diferitele estimări care au fost făcute indică faptul că experienţa de a fi terorizat la şcoală este o experienţă a majorităţii şi că până la 70% dintre toţi elevii au fost poate terorizaţi la un moment dat în timpul şcolii. Deseori răspunsul profesorilor şi al părinţilor este de a minimaliza problema, crezând că victimele terorizării supra-exagerează cazul sau că este doar unul dintre lucrurile care se mai întamplă. Rar se recunoaşte faptul că terorizarea poate fi chiar un simptom al instituţiei şcolii în sine, cu o autoritate arbitrară investită în profesori, monitori sau în imaginea fidelă a terenului de joacă, în cel care terorizează. Dacă în mediile obişnuite de acasă, de la şcoală şi piaţă, copiii se confruntă deseori cu presiuni pe care mulţi dintre ei le găsesc greu de suportat, atunci cu cât sunt mai dureroase vieţile acelor copiii care sunt luaţi în „îngrijire” instituţională sau în custodie. În ultimii ani a existat o succesiune de scandaluri în legătură cu acest aspect al copilăriei. Cele mai cunoscute cazuri au fost sinuciderile tinerilor prizonieri nevinovaţi de la Centrul de Detenţie din Risley, cazul de tortură prin izolare din Staffordshire şi cazurile copiiilor din Rochdale şi Orkney care au fost sechestraţi de către asistenţi - 20 - �sociali prea zeloşi. Toate aceste cazuri scot în evidenţă diferite aspecte ale problemelor legate de copilărie, dar fiecare caz dezvăluie cât de puţină consideraţie se acordă drepturilor copiiilor. Tragedia multor copii care sunt luaţi în îngrijire instituţională este că acest lucru nu s-ar întâmpla dacă societatea în general ar lua o poziţie mai clară faţă de recunoaşterea copiiilor ca fiind oameni care au nevoie de aceeaşi îngrijire, dragoste şi atenţie pe care le doresc adulţii pentru propriile persoane. Dar ceea ce mulţi adulţi au învăţat de la proprii lor părinţi şi de la sistemul de învăţământ este faptul că nevoile lor ca şi copii au o mai mică importanţă decât cele ale adulţilor şi decât exigenţele lumii adulţilor. Ciclul de neglijare a copilului şi al abuzului faţă de copilul care creează viitoarele generaţii de oameni care neglijează şi abuzează copii este un fenomen bine stabilit. În special pedofilii au fost deseori ei înşişi victime ale abuzului sexual atunci când erau şi ei copii. Şi nu doar în sfera abuzului sexual experienţele din copilărie sunt cele care creează normele pentru îngrijirea copilului pentru generaţiile următoare. Tendinţa este predominantă în toate aspectele îngrijirii părinteşti, tendinţa de a minimaliza temerile şi nevoile copilului, de a privi cu dispreţ lumea copilului doar pentru că nu este lumea adultului. Copiii sunt îndepărtaţi, ei sunt reduşi la tăcere, nu sunt ascultaţi. Dacă adulţii ar începe să accepte faptul că un copil are un statut egal cu cel al unui adult, atunci lucrurile ar sta altfel. După spusele unui tânăr fără adăpost în vârstă de 17 ani a cărui mamă l-a dat în îngrijire atunci când el avea 12 ani: Sfatul meu pentru oamenii care nu se pot ocupa de copiii lor este să încerce să vorbească cu aceştia pentru a afla de ce fac ceea ce fac şi nu să îi dea pur şi simplu în îngrijire. Eu mă comportam aşa doar pentru că tatal meu fusese ucis şi acest lucru realmente m-a supărat foarte, foarte tare.8 Un aspect al emergenţei chestiunilor „verzi” din mişcarea culturală underground, acolo unde au stagnat pentru multă vreme, este problema legată de aditivii din alimente. Industria alimentară este o afacere mare, foarte mare. În toate etapele de producţie, procesare şi vânzare cu amănuntul a alimentelor, am trecut în epoca dominaţiei oligarhice. Scandaloasa Politică Agricolă Comună a Comunităţii Europene este o reţea de interese legate de politică, de agricultură şi de preparate chimice în cadrul căreia consumatorul are foarte puţină sau nicio influenţă. Fermierii sunt presaţi chiar de către sistemul de suport agricol de care ei depind. Deseori, ei operează cu depăşiri ale creditelor pe care le-au luat pentru a-şi creşte rentabilizarea, astfel încât să poată obţine randamente mai mari şi să profite de subvenţii mai mari pentru a plăti dobânzi din ce în ce mai mari. De asemenea, ei sunt şi la discreţia marilor vânzători cu amănuntul (dintre care 3 vor reprezenta în curând 75% din piaţa de desfacere cu amănuntul a alimentelor în Marea Britanie) care pretind standarde de vandabilitate aflate în creştere continuă în legătură cu alimentele pe care le vând. Fermierii poate că şi-ar dori să nu se fi prins niciodată în această roată de ocnă de coşmar sau, mai degrabă, să nu fi fost vreodată împinşi sau convinşi să o facă de către guverne, Comunitatea Economică Europeană, bănci şi companii de produse chimice. Dar lecţia pe care a învăţat-o fermierul este că alimentele sunt o mare afacere şi că interesele producătorilor şi ale consumatorilor sunt Cuvintele lui „Kevin”, un tânăr de 17 ani care trăieşte pe străzi în Londra; citate de către Rupert Haselden în „Lost Children”, Weekend Guardian, Iunie8/9, 1991. 8 - 21 - �secundare exigenţelor profitului şi cotei de piaţă. Pentru consumator, acest lucru înseamnă că el sau ea se află la capătul de recepţie al unei gigantice şi uneori otrăvitoare fraude. Procesarea hranei face mâncarea noastră să nu fie ceea ce pare să fie, iar aditivii nu sunt doar o parte a poveştii, ci şi o parte care afectează în special copiii. Adultul britanic tipic consumă în jur de 150 de aditivi diferiţi pe parcursul unei zile, dintre care mulţi au fost doar parţial testaţi sau nu au fost testaţi deloc şi puţini dintre cei care au fost testaţi, într-un fel de cocktail pe care cosumatorul este forţat să îl suporte. După câte s-ar părea, majoritatea oamenilor nu sunt afectaţi de aditivii chimici şi naturali pe care îi absorb împreună cu ceaiul, pâinea, gemul, hamburgerii cu carne de vită şi deserturile, dar în cadrul unui grup anume, cel al copiiilor, efectele aditivilor sunt mai vizibile şi au fost studiate cu mai multă atenţie. Şi, încă o dată, copiii se confruntă cu un risc chiar mai mare datorat funcţionării economiei decât adulţii: Copiii sunt în special vulnerabili la aditivii dăunători, şi totuşi, ei au tendinţa de a fi exact cei care îi consumă în cantităţi mari. Pâinea albă, dulceaţa şi alimentele pentru copii precum fileurile semipreparate din peşte tind să fie bogate în aditivi. Pe deasupra, copiii consumă doze mari de substanţe chimice din gustări, băuturi răcoritoare şi alimente făcute sub forme distractive. Unele dintre daunele provocate au ieşit deja la iveală în studiile medicale. Copiii sunt transformaţi în cobai pentru un experiment uriaş ale cărui rezultate pot fi descoperite doar atunci când va fi prea târziu.9 Discuţia cu privire la aditivii din hrană provoacă furie, cu cercetarea susţinută de către industria alimentară care încearcă să dovedească că aditivii nu sunt periculoşi şi sunt necesari, cu guvernul care îşi ascunde dezbaterile sub Legea Secretelor Oficiale (acestea sunt „secretele de afaceri” despre care vorbim) şi grupurile implicate care susţin exact contrariul. Presiunea continuă asupra guvernului l-a forţat pe acesta din urmă să interzică un număr de antioxidanţi, conservanţi, îndulcitori şi alţi aditivi din prepararea în special a alimentelor pentru bebeluşi şi copii mici, dar interdicţia nu se referă şi la alte alimente procesate. Interesant, Marea Britanie are cel mai prost record în această privinţă în Europa de Vest, determinând un ministru din cabinetul norvegian să afirme că nu înţelege de ce britanicii îşi urăsc copiii atât de tare. Un grup care are direct de-a face cu efectele aditivilor alimentari asupra copiiilor este Grupul de Sprijin pentru Copiii Hiperactivi cu sediul în Littlehampton care a ajutat mai mult de 150.000 de familii cu copii care sufereau de reacţii alergice la aditivii naturali sau chimici. În urma muncii de pionerat din anii 1970 a specialistului alergolog din California, Dr. Ben Feingold, a devenit acceptat într-o mare măsură faptul că multe dintre problemele alergice şi de comportament ale copiiilor sunt un rezultat al expunerii şi ingerării de chimicale. Acest lucru nu se referă doar la aditivii alimentari, dar constituie şi o cauză majoră pentru astfel de probleme. Dr. Feingold a arătat că boli precum eczema, astmul, urticaria, erupţiile pe piele, mâncărimile şi hiperactivitatea erau deseori reacţii la aditivii alimentari. Interesant, incidenţa multora dintre aceste probleme era în creştere în lumea industrializată. De exemplu, astmul este una dintre puţinele boli a cărei incidenţă a continuat să crească în Vest, în ciuda conştientizării mai mari a Felicity Lawrence, „Children at Risk”, în Additives: Your Complete Survival Guide, ed. de F. Lawrence, Century Hutchinson, 1986, p.55. 9 - 22 - �problemei şi a unui tratament mai bun. Mai mult de 2 milioane de britanici suferă de astm şi este o problemă care este în special asociată cu copiii. În plus, astmul este un ucigaş, cu peste două mii de oameni care mor anual din atacuri de astm. Hiperactivitatea în cazul copiiilor este chinuitoare pentru victimă şi pentru părinţii lui sau ai ei. Formele de comportament confuz, „urcuşurile” şi „coborâşurile” în dispoziţie, comportamentul violent, lipsa de somn, toate sunt asociate cu hiperactivitatea cauzată de reacţiile alergice la aditivii alimentari. Totuşi, industria alimentară refuză să admită conexiunea, pretinzând că dacă există o problemă, aceasta afectează doar o minoritate de oameni şi că de fapt deseori problema este că părinţii nu pot accepta că odrasla lor are probleme psihologice. Totuşi, producătorii de alimente pot fi forţaţi să îşi schimbe poziţia, chiar dacă doar temporar. Atunci când a apărut pentru prima oară temerea în legătură cu aditivii folosiţi în dulciuri, câţiva producători au înlăturat chimicalele de vină din produsele lor. Totuşi, ei au aflat că vânzările le-au scăzut şi, în câţiva ani, chimicalele respective erau din nou în dulciuri, dar cu sistemul de numerotare al „E-urilor” abandonat în favoarea denumirii chimice. Industria este foarte rezistentă la presiunea de a se schimba şi guvernul protejează dreptul industriei la secretele ei de afaceri. Ca de obicei, industria alimentară pretinde că noi, consumatorii, suntem cei care decidem, că aditivii se află în hrana pe care o consumăm ca urmare a cererii publice. Adevărul acestei afirmaţii a fost recent pus la îndoială chiar de către Sindicatul Naţional al Fermierilor. Ca răspuns la cererea marilor vânzători de alimente cu amănuntul pentru fructe şi legume care să se conformeze unui standard perfect de uniformitate a formei şi culorii (un lucru care depinde foarte mult de tehnologia chimică), SNF a susţinut că lanţurile de magazine universale erau de fapt cele care doreau acest lucru şi nu publicul. În ceea ce priveşte scăderea vânzării de dulciuri care a urmat înlăturării aditivilor chimici, cineva poate fi tentat să spună că ceea ce le lipsea copiiilor erau efectele de dependenţă ale chimicalelor, şi nu vreo preferinţă pentru coloranţi şi îndulcitori chimici. Dar, încă o dată, cerinţele sistemului economic sunt puse în faţă şi, după spusele secretarului Grupului de Sprijin pentru Copiii Hiperactivi „nu câştigăm lupta pentru înlaturarea din alimente, produse de cofetarie şi medicamente a aditivilor artificiali care sunt implicaţi în hiperactivitate şi alte probleme de sănătate.” 10 Analizând cele trei probleme de sănătate din rândurile copiiilor, sinuciderea, îngrijirea instituţională şi aditivii din alimentele destinate copiiilor devine clar, încă o dată, că modul de operare al societăţii industriale luptă împotriva realizării drepturilor copiiilor. Problemele legate de sănătatea copiiilor în aceste domenii sunt exacerbate de subordonarea lor în sferele familiale şi de învăţământ. Eşecul de a permite copiiilor să îşi dezvolte propriile priorităţi şi să îşi determine propriile nevoi fără constrângerile şi presiunile exercitate, de exemplu, de către marketingul de masă, de exigenţele vânzării articolelor vestimentare, de industria cosmetică şi de agrement sau de către industria alimentară sau de cofetărie reprezintă un pericol pentru sănătatea şi, în unele cazuri, pentru vieţile multora dintre copii. Sally Bunday, „Secretary’s Report”, The Journal of the Hyperactive Children’s Support Group, Nr.36, Iarna 1989/90, p.5. 10 - 23 - �4 Copiii şi Pieţele - 24 - �Societatea de consum acţionează asupra copiiilor pe două planuri, prin adulţii cu care aceştia vin în contact zilnic şi, într-un mod din ce în ce mai direct, prin forme diferite de publicitate care intră la categoria de „marketing”. Publicitatea adresată copiiilor este poate cu mult mai eficientă la întipărirea în minte a valorilor consumului în masă decât sunt părinţii şi profesorii, deoarece astfel de publicitate ţinteşte la crearea sentimentului unei subculturi a copiiilor şi tinerilor care exclude adulţii în mod precis şi care, prin urmare, evită antagonismul anti-adult care deteriorează, de exemplu, transferul direct de valori dintre profesori şi copii. Chiar dacă învaţă modelele de comportament, precum rolul pedepsei şi importanţa aprobării comportamentului unuia dintre ei, dorinţa copiiilor de a se descurca pe cont propriu înseamnă că ei doresc să îşi ia valorile culturale din surse care nu sunt contaminate de personalităţi familiale şi autoritare. În plus, capitalismul de consum s-a dovedit a fi expert la capturarea subculturilor autentice ale tinerilor. Cel mai frapant exemplu în acest sens a fost capturarea mişcării punk din anii 1970 de către marile case de discuri şi de către toate diferitele ramuri ale „industriei muzicale”. În mod ironic, este posibil să fie depistate elemente din lupta situaţioniştilor împotriva societăţii spectacolului în naşterea punk-ului, dar, încă o dată, capitalismul de consum a păcălit rebelii şi s-a dovedit a fi moaşa copilului nelegitim al situaţioniştilor. Crearea pieţelor destinate copiiilor şi tinerilor a dat acestor grupuri iluzia autonomiei faţă de societatea şi controlul adulţilor. În acest sens, copiii şi tinerii sunt, pentru singura dată, acceptaţi ca fiind indivizi cu drepturi depline şi nu doar subiecţii sistemului de educaţie sau ai părinţilor. Societatea de consum vrea să trateze copiii ca pe nişte „mini adulţi”, pur şi simplu pentru că ei reprezintă atât puterea curentă de cumpărare, cât şi cea viitoare. Dar, precum adulţii, „drepturile” copilului ca şi consumator sunt limitate la a face alegeri pe piaţă care sunt predeterminate de către planificatorii de strategie ai comitetului director şi ai agenţiei de publicitate. Identificarea şi crearea pieţelor este o mare afacere care absoarbe cantităţi imense de resurse cu principalul scop de a vinde bunuri şi servicii care sunt deseori fără valoare. În mod interesant, companiile care cheltuiesc cel mai mult pe publicitate sunt de obicei cele care funcţionează pe pieţele oligarhice unde competiţia reală (adica cea dată de preţ) este limitată. Pe aceste pieţe, publicitatea reprezintă singura formă de competiţie, competiţie care poate fi mai bine descrisă ca fiind o rivalitate prietenoasă sau tolerantă între bandiţi la fel de puternici ai pieţei. Un exemplu bun al acestei publicităţi aproape inutile este oferit de către British Telecom care, în ciuda prezenţei lui Mercury, este încă foarte aproape de a fi un monopol. Dar asta nu opreşte pe British Telecom care a cheltuit 29.986.000 de lire sterline în 1987, devenind al şaptelea beneficiar de publicitate ca mărime din Marea Britanie. Alţi mari cheltuitori de pe pieţele oligarhice destinate copiiilor sunt Nestle, Rowntree Mackintosh (acum deţinut de către Nestle), Mars Confectionary şi Cadbury, cel de-al treilea şi al doisprezecelea, al treisprezecelea şi al şaisprezecelea dintre cei mai mari beneficiari de publicitate din Marea Britanie în 1987, cheltuind o sumă totală, combinată, de 93.000.000 de lire sterline pentru reclamă la produse precum Milky Bar, Dairy Crunch, Aero, Kit-Kat, Mars Bar, Crunchie, Flake. Publicitatea nu este ieftină (8.000 de lire sterline pentru un spot publicitar de 30 de secunde pe Televiziunea Scoţiană în 1988 sau 77.000 de lire sterline pentru un spot publicitar de 60 de secunde pe Televiziunea Thames) dar, dacă presupunem că firmele se comportă într-un mod logic pe piaţă, este clar atunci că este - 25 - �considerată ca fiind eficientă. Chiar dacă în multe cazuri, precum în cazul industriei de cofetărie, o mare parte din publicitate poate fi văzută ca o publicitate defensivă care este întreprinsă pentru a păstra cota de piaţă, efectul total al publicităţii asupra societăţii (împreună cu toate celelalte aspecte ale marketingului) este cel de a crea un climat cultural de consum în masă. Deoarece marketingul şi consumul vânează nevoia copiiilor de a-şi crea propria lume, de a-şi stabili propria lor identitate separată de casă şi scoală, copiii sunt potenţial cei mai deschişi spre această cheltuială imensă pentru crearea imaginii. Acest fapt este recunoscut de către Moderatorul Standardelor din Publicitate ale cărui linii directoare includ o secţiune cu privire la publicitatea adresată copiiilor, exprimată în limbajul ambiguu îndrăgit de avocaţii din întreaga lume: Apelurile directe sau îndemnurile de a cumpăra nu ar trebui să fie adresate copiiilor, afară dacă produsul la care se face reclamă este unul care prezintă probabil interes pentru ei sau unul pe care şi-l pot permite ei însuşi să şi-l cumpere. Reclamele nu ar trebui să încurajeze copiii să devină o pacoste pentru părinţii lor sau pentru oricine altcineva, cu scopul de a-i convinge să le cumpere un produs căruia i se face reclamă. Nicio reclamă nu ar trebui sa îi facă pe copii să creadă că ar fi inferiori altor copii sau nepopulari, dacă nu îşi cumpară sau nu li se cumpără un anumit produs. Cineva ar putea întreba dacă ei chiar cred că publicitatea adresată copiiilor se conformează acestor standarde. Ce produse destinate copiiilor nu prezintă interes pentru copii? Pe cine să bată la cap copiii în legătură cu dorinţa lor de a poseda bunurile la care se face reclamă, dacă nu pe părinţii lor? Şi considerând că poţi pune doar o singură persoană pe o placă de skate, cât de plăcută o să îţi fie viaţa dacă toţi prietenii tăi au plăci de skate şi tu nu ai? În procesul de creare şi exploatare a pieţelor, publicitatea extinde în plus subordonarea nevoilor copiiilor care caracterizează experienţa copilului cu privire la practicile normale ale „îngrijirii parentale”, învăţământului şi sănătăţii. În multe privinţe, exploatarea copilului şi a adultului de către marketingul de masă este similară, ambelor categorii de „public ţintă” prezentându-li-se norme de comportament şi consum care delimitează eficient vieţile majorităţii populaţiei. Frica de a întreprinde o acţiune individuală care este contrară normelor grupului de aceeaşi vârstă, acelaşi sex sau aceeaşi clasă socială pe care majoritatea oamenilor şi-o însuşesc de la o vârstă timpurie, este amplificată şi exploatată de către marketingul în masă. Prin urmare, iniţiativa individuală este mult mai scăzută decât ar fi dacă nu ar exista manipularea marketingului în masă, prezentă tot timpul. Un aspect al acestui proces este în special acut cu privire la copii, cel cu privire la imaginaţia lor. Copiii erau odată depozitarii memoriei populare sub forma numărului mare de jocuri tradiţionale pe care le jucau, jocuri care au fost transmise din generaţie în generaţie de către copii, multe jocuri fiind modificate pe parcurs de către ei. Alice B. Gomme, un prim culegător de astfel de jocuri tradiţionale din anii 1980 a arătat că „nu exagerăm dacă spunem că avem în aceste jocuri pentru copii unele dintre cele mai vechi documente istorice care aparţin rasei noastre, demne de a fi aşezate alături de - 26 - �povestea populară…”11. Ediţia contemporană a cărţii lui Gomme, Jocurile Tradiţionale din Anglia, Scoţia şi Irlanda, cuprinde până la 500 de pagini cu jocuri pentru copii. E de prisos să mai spunem că, în epoca consumerismului, majoritatea acestor jocuri sunt în prezent pierdute pentru copii. Aceasta nu este o pierdere doar pentru istoria, în mare parte nescrisă, a popoarelor din insulele britanice, dar este şi un semn al pierderii autonomiei suferite de către copii. Aspectul important al unor astfel de jocuri tradiţionale este faptul că reprezentau o lume în totalitate neatinsă de către adulţi. Jocurile apăreau din viziunea copilului asupra lumii, fie în totalitate din imaginaţia sau perspectiva copilului cu privire la practicile şi instituţiile adulţilor. Amestecul adulţilor nu altera sau schimba dezvoltarea jocurilor, ci mai degrabă acest proces era desăvârşit în totalitate de către masa anonimă de copii care se jucau acţionând din propria lor iniţiativă de-a lungul secolelor. În mod asemănător, nu încercarea adultului era cea care prezerva jocurile şi le asigura supravieţuirea, ci a copiiilor care îşi transmiteau cunoaşterea de la o generaţie de copii la următoarea. Jocurile tradiţionale reprezentau lumea liberă a copiiilor, lumea autonomă a jocului copilăriei. Răsturnarea acestei tradiţii de către diferite aspecte ale societăţii de consum, cu televiziunea şi marketingul aflate pe primul plan, a distrus singura zonă în care viaţa copilului era cu adevărat autonomă. La fel cum societatea industrială controlează un mare segment din viaţa individului prin instituirea muncii salarizate, tot aşa a căutat să domine prin organizare timpul liber al individului. Cum muncitorul din ţările cel mai bine dezvoltate economic câştigă progresiv mai mult timp petrecut în afara fabricii şi biroului, capitalismul de consum caută să îşi extindă oportunităţile de piaţă în zone care au fost înainte relativ lipsite de exigenţele consumerismului. Din ce în ce mai mult echipament este necesar pentru a întreprinde din ce în ce mai multe activităţi de agrement. Îmi aduc aminte că discutam odată cu un bărbat care fusese un caţărător pasionat în anii 1920 şi începutul anilor 1930. La un moment dat în discuţia noastră despre pasiunea sa, a scos câteva fotografii cu el şi alţii făcând căţărări în Districtul Lacurilor. Echipamentul lor consta în pantofi rezistenţi, frânghii şi pălării de fetru. Când am făcut o remarcă asupra acestui lucru, mi-a zâmbit forţat şi mi-a spus că în prezent nu le-ar fi permis să se aproprie de un urcuş îmbrăcaţi astfel. După cum se ştie, căţărătorii de acum 70 şi 60 de ani nu se apucau de o căţarare în felul în care o fac în prezent, dar de cât de mult echipament este totuşi nevoie într-o astfel de pasiune sau sport? Din nou, timpul liber al copiiilor este la fel de supus acestui fel de presiune a marketingului ca şi cel al adulţilor. Nebunia recentă, din nou o nebunie fabricată, pentru bicicletele de munte ilustrează acest lucru. Copii de pe teritoriul ţării nu îşi doresc altceva decât o bicicletă de munte care să poată ajunge la viteza de 25 km/h, haine fluorescente de ciclism, cască de protecţie, mănuşi şi diferite alte accesorii. Faptul că doar puţini dintre ei îşi vor apropia vreodată bicicleta de munte de un deal sau de un munte este irelevant, ceea ce contează pentru copil este că el sau ea trebuie să aibă echipamentul corect pentru a evita critica din partea colegilor. Un ultim exemplu de uzurpare a suveranităţii copiiilor de către marketingul de masă se află în zona imaginaţiei copilului ca şi individ. Imaginaţia unui copil este de puţin folos pentru producători, asta dacă nu poate fi îndreptată spre zone care cer consum. Televiziunea, filmul şi poveştile video care sunt destinate copiiilor sunt dinadins Alice B. Gomme, The Traditional Games of England, Scotland and Ireland, Thames and Hudson, ediţia 1984, p.531. 11 - 27 - �create, astfel încât pieţele „subsidiare” să fie cât mai extinse posibil. Cazul „Ţestoasei Mutante” este o bună ilustrare a acestui fapt, cu toată febra pentru „Ţestoasele Mutante” care a precedat cu mult lansarea lor în Marea Britanie. Pregătind piaţa, lansarea în Marea Britanie a fost acompaniată de produse „Ţestoasa Mutantă” sub toate formelele posibile, de la papuci de casă cu Ţestoasa şi pijamale la măştile de Ţestoasă, pumnale şi costume pentru a fi purtate când se jucau diferite jocuri imaginate şi bazate pe aventurile personajelor. Copii alergând în costumele lor de Ţestoasă - acest lucru încă le antrenează fanteziile, dar fanteziile lor, cel mai vital element al individualităţii şi autonomiei copilului, au fost delimitate cu grijă de către cel care face reclamă pentru a maximiza profiturile şi, printre altele, minimiza dezvoltarea imaginaţiei copiiilor. Joaca a fost întotdeauna fundamentală pentru autonomia copilului. Abilitatea de a-şi crea liber lumea proprie, în care să îşi exprime dorinţele copilăriei, temerile, fanteziile şi speranţele este fundamentală pentru dezvoltarea individualităţii bazate pe nevoile şi dorinţele individuale. Joaca încă este zona cea mai liberă de intervenţia adultului şi totuşi, expansiunea marketingului de masă şi a schimbărilor din tehnologie şi din natura societăţii industriale au dus la erodarea acestui aspect vital al copilăriei. Copilul nu mai este liber să îşi dezvolte propria lui sau ei lume, bazată pe priorităţile individuale. În loc, urmărirea profitului a adus lumea marketingului de masă în viaţa copilului. Sume mari de bani sunt cheltuite pentru proiectarea modurilor de comportament al copilului, dorinţelor şi priorităţilor ale căror origini reale se află în economia societăţii de consum. Această presiune, întărită de normele de comportament exprimate de televiziune, film, muzică şi presă destinate copiiilor transformă copilul, de la cea mai mică vârstă posibilă (recenta apariţie a scutecelor de unică folosinţă pentru „el” şi pentru „ea” fiind o un exemplu groaznic în acest sens) într-un consumator. Acest lucru generează profit pentru producător, dar, poate că şi mai important, ajută la condiţionarea copilului la rolul lui sau al ei de adult. La fel cum experienţa tipică a părinţilor condiţionează copilul să accepte autoritatea arbitrară şi învăţământul îl condiţionează pe el sau pe ea să accepte plictiseala şi o viaţă trăită după ceas, tot aşa marketingul de masă condiţionează copilul la obiceiul consumului. Reflectarea dintre părinţi şi stat, şcoală şi loc de muncă şi ultima „nebunie” a copiiilor şi viaţa ca şi consumator nu ar putea să fie mai clară. Subordonarea imaginaţiei copilăriei a lăsat mulţi copii cu foarte puţină viaţă autonomă şi practic pierderea întregii lor libertăţi reflectă pierderea suferită de către majoritatea adulţilor în societatea industrială. - 28 - �5 Copiii ca şi Adulţi  Acest capitol este, în esenţă, construit pe baza muncii lui Alice Miller ale cărei cărţi includ titlurile: The Drama of Being a Child (ediţia originală, în limba germană, 1979); For Your Own Good, (ediţia originală, în limba germană, 1980); The Untouched Key, (ediţia originală, în limba germană, 1988). Toate aceste cărţi au fost publicate de Virago Press, la fel ca şi ultima ei carte, Banished Knowledge: Facing Childhood Injuries, Virago, Londra, 1990. De asemenea, mulţumiri lui Mairi-Ann Cullen pentru ajutorul dat în scrierea acestui capitol şi pentru alte viziuni asupra situaţiei copilului în societatea industrială. - 29 - �O singură statistică este suficientă pentru a exprima importanţa vitală a copilăriei şi anume faptul că 80% dintre cetăţenii britanici aflaţi în închisori au fost odată copii aflaţi în îngrijire instituţională. Viaţa copilului de azi este viaţa adultului de mâine şi copiii de azi vor forma copiii de mâine. Adevărul este că prin refuzul dreptului copiiilor de a fi ei înşişi, prin insistenţa de a-i modela, restricţiona, disciplina la fiecare pas, deformăm nu numai copiii din ziua de azi, dar, prin ei, şi generaţiile viitoare. În fiecare etapă a vieţii copilului, adultul caută să folosească puterea pentru a deforma copiii conform unei percepţii a adultului asupra lumii. Dar acea percepţie a adulţilor asupra nevoilor copiilor este, în sine şi de fapt, produsul suferinţelor acelor adulţi pe vremea când erau ei înşişi copii. Adulţii le fac copiiilor ceea ce li s-a făcut lor. Adulţii continuă să distrugă vieţile copiiilor din două motive principale: 1. adulţii pur şi simplu repetă modelele de abuz al copilului pe care ei înşişi şi le-au însuşit pe când erau copii. 2. adulţii caută deseori să găsească ieşiri pentru propriile lor temeri şi frustrări răzbunându-se pe cei neputincioşi şi există puţine grupuri care sunt dependente şi neputinciose într-un mod mai uniform decât copiii. Copilul care am fost odată rămâne în noi toţi ca adulţi; felul în care tratam acel copil interior determină în mare comportamentul nostru faţă de alte fiinţe vulnerabile. Pentru toţi cei care copii fiind au fost victime ale abuzului, fie fizic, mental sau sexual, există doar două reacţii posibile: creativă şi distructivă, fie distructivă în sensul autodistrugerii sau distructivă faţă de ceilalţi. Din păcate, reacţia creativă a adulţilor faţă de copilul abuzat din interiorul lor este o opţiune, doar dacă la un moment dat aceste persoane au devenit conştiente de ceea ce li s-a făcut şi pot accepta în totalitate că în copilarie au fost victime ale cruzimii comise de adulţi responsabili asupra unui copil lipsit de putere. Această conştientizare este cel mai dificil proces pentru persoana abuzată, deoarece este autoritatea fundamentală a părinţilor sau îngrijitorilor care abuzează de putere: copiii ar trebui forţaţi să îşi reprime tot simţul nedreptăţii şi să accepte cruzimea trăită ca fiind justificată şi că nu a fost un fapt crud, ci corect. Justificarea care se foloseşte poate fi de natură religioasă; sau poate să fie vorba de „norme” sociale sau chiar de tradiţia din familie; efectul este acelaşi şi anume copilul este deformat prin reprimarea sentimentelor autentice de durere, furie, nedreptate, frică, fapt care îl face pe copil să piardă contactul cu orice sentimente adevărate şi să ajungă într-o stare de alienare faţă de propriul eu. Locul sentimentelor adevărate ale copilului este luat de frica de a pierde „dragostea” adultului puternic, cu rezultatul că, indiferent de suferinţa pricinuită de către adult, copilul va face orice pentru a câştiga aprobarea celui care îl chinuie. Procesul de conştientizare, de a vedea adultul puternic ca fiind un abuzator, ca fiind crud şi responsabil pentru suferinţa altcuiva este devastator, tocmai pentru că forţează individul să realizeze că suferinţa lui a fost inutilă; adultul după a cărui aprobare tânjea atât de tare nu a fost niciodată demn de respectul lui. Procesul de conştientizare forţează o reevaluare completă a trecutului unei persoane, cu adevărul descoperit al abuzului acţionând precum o lumină intensă care alungă toate himerele de care se agăţa cu atâta disperare copilul - „am meritat-o”, „a fost pentru binele meu/binele sufletului meu”, „au făcut-o pentru că mă iubeau”. Numai acele victime care au devenit - 30 - �conştiente şi, la fel de important, care au primit dragoste necondiţionată din partea altei persoane, îşi pot transforma trauma din copilărie într-o creativitate care să le permită sentimentelor lor reprimate să fie exprimate. Odată ce aceste sentimente au fost trăite şi exprimate, chiar şi cele mai traumatizate victime pot scapa de influenţa înăbuşitoare a trecutului lor. Din păcate pentru multe dintre victimele abuzului, aceste două condiţii ale vindecării (conştientizarea şi primirea unei iubiri necondiţionate) continuă să lipsească pe tot parcursul vieţii lor. Pentru ei, singura reacţie posibilă faţă de copilăria lor plină de griji este una distructivă. Alienarea pe care o simte copilul, dar pe care nu o poate exprima, faţă de eu-ul lui interior, „real”, se manifestă prin abuz asupra propriei persoane sau/şi abuz asupra altora. Depresia recurentă, multe forme de boală psihică, dependenţa de alcool, abuzul de droguri, auto-mutilarea, relaţiile dezastruoase care sunt repetate compulsiv şi într-un final, sinuciderea, toate sunt forme de autodistrugere care fac cunoscută prezenţa unui copil interior ale cărui nevoi continuă într-adevăr să fie ignorate şi nu mai sunt percepute în mod conştient. Este imposibil pentru aceste persoane afectate să trateze alte fiinţe vulnerabile cu o empatie mai mare decât cea cu care se pot trata pe sine ca şi copii. Astfel, ciclul abuzului continuă să fie transmis de la o generaţie la alta. Totuşi, această reacţie distructivă este de obicei o grijă pentru societate doar dacă este îndreptată împotriva altora. Din această perspectivă, statistica deja citată potrivit căreia 80% din persoanele aflate în închisori au fost odată copiii aflaţi în îngrijire instituţională este de înţeles. „Îngrijirea” pe care aceşti copii deja afectaţi o primesc este dovedită, poate în cel mai notoriu mod, de folosirea „izolării” şi a listei emise ulterior de către Home Office care scotea în afara legii folosirea detenţiunii prelungite prin izolare, lipsirea de somn şi de hrană ca şi metode curente pentru controlarea comportamentului. Este surprinzător faptul că aceşti copii torturaţi cresc ca să se răzbune pe societate şi sfârşesc prin a ajunge în închisoare? Nu ar trebui să ne surprindă nici că cei a căror fiinţă interioară le-a fost ucisă de către părinţi şi care nu au primit niciodată dragoste adevărată care le-ar fi permis să îşi simtă durerea devin adulţi care nu sunt capabili să empatizeze cu durerea altor oameni şi care, prin urmare, pot comite crime prin violenţă fară a avea vreo reacţie sau vreun sentiment de milă faţă de victima lor. Fiecare ucigaş, fiecare violator, fiecare criminal violent s-a născut ca un copil neputincios, dependent: în violenţa exercitată împotriva acelui copil se află rădăcina violenţei exercitate de către acel adult. Copiii au nevoie de libertatea de a fi ei înşişi, au nevoie de libertatea de a trăi fără frică şi au nevoie de dragostea necondiţionată care le este datorată de către adulţii responsabili. Dacă bebeluşul neputincios poate să crească într-un mediu de siguranţă şi înţelegere completă, atunci el sau ea va deveni un adult capabil să ofere o astfel de dragoste altora, copii şi adulţi. Acest adevăr este evident la nivel personal, cu cei care au fost abuzaţi ca şi copii şi care devin la rândul lor persoane care săvârşesc abuzuri asupra copiiilor şi la un nivel naţional, în cazul oamenilor care au suferit şi care cauzează şi mai multă suferinţă celor care sunt la fel de neputincioşi precum au fost şi ei odată, un exemplu în acest sens fiind atitudinea israelienilor faţă de palestinieni. Suferinţa nu produce nimic altceva decât şi mai multă suferinţă şi răzbunarea celor care au suferit (de obicei executată asupra celor inocenţi) nu are nici măcar meritul că rezolvă problemele celui care se răzbună. - 31 - �Alice Miller, a cărei muncă în domeniul cruzimii îndreptate împotriva copiiilor a fost în mare parte întreprinsă pentru a expune şi explica violenţa exercitată asupra copiiilor, pledează pentru o abordare cu totul nouă a îngrijirii copilului bazată pe recunoaşterea faptului că aceştia sunt indivizi care au propriile lor nevoi, emoţii şi dorinţe care trebuie respectate. În plus, respectul pe care adulţii responsabili trebuie să îl arate faţă de copii trebuie oferit în contextul iubirii necondiţionate. Scopul trebuie să fie acela de a permite copilului să fie liber şi să ofere garanţia iubirii de care are nevoie copilul. Cele două sunt inseparabile. Iubirea faţă de copil nu este posibilă dacă se încearcă continuu modelarea copilului conform unui plan determinat al adultului care reprezintă priorităţile lumii adulte a acestuia. Acest lucru se aplică în cazul celor care şiar forţa copilul să se conformeze sentimentelor liberale, radicale, libertariene sau de orice natură pe care adultul le-ar putea vedea ca fiind necesar să fie absorbite de către copil. Încercarea de a impune orice schemă a adultului duce la negarea dreptului copilului la propriul eu. Acesta este un lucru care trebuie învăţat de către toţi adulţii bine intenţionaţi. Dacă vreţi libertate pentru copii, atunci trebuie să fiţi pregătiţi să le oferiţi această libertate şi să le permiteţi să facă alegeri pe care le dezaprobaţi. De exemplu, acei adulţi, de obicei din rândul celor mai liberali, care le interzic copiiilor lor să aibă orice arme de jucărie şi să se joace de-a războiul, sunt duşmani la fel de mari ai libertăţii copilăriei ca şi cei mai autoritari părinţi. Copiii vor învăţa cum să trateze copiii zilei de mâine din libertatea şi înţelegerea pe care ei înşişi le trăiesc când sunt copii. Adulţii ar trebui să înveţe de la copiii care îşi vor însuşi libertatea încă din primele zile de viaţă. În cartea sa, For Your Own Good, The Roots of Violence in Child Rearing, Alice Miller prezintă o listă de nevoi ale copiiilor pe care adulţii trebuie să le pună în aplicare dacă este să fie iniţiat un ciclu al libertăţii care să înlocuiască ciclul opresiunii, cruzimii şi a iubirii false care în prezent caracterizează atât felul în care tratăm copiii şi în consecinţă, societatea noastră ca şi întreg: 1. Respect pentru copil. 2. Respect pentru drepturile lui. 3. Toleranţă faţă de sentimentele lui. 4. Dorinţa de a învăţa din comportamentul lui: a. despre natura copilului ca şi individ. b. despre copilul interior al părinţilor. c. despre natura vieţii emoţionale care poate fi observată mult mai clar în copil decât în adult, deoarece copilul poate trăi experienţa propriilor sentimente cu mult mai intens şi într-un mod optim mai sincer decât un adult.12 Calea pentru a înlătura moştenirea violenţei împotriva copiiilor internalizată de majoritatea adulţilor din ziua de azi este să le oferim copiiilor noştri libertatea de a fi ei înşişi, să îi eliberăm de presiunile şi exigenţele deformatoare ale societăţii noastre industriale (fie sub forma îngrijirii părinteşti, învăţământului sau exigenţelor economiei) şi apoi să ne permitem să învăţăm de la copii. Alice Miller, For Your Own Good, The Roots of Violence in Child-Rearing, Virago Press, 1987, (ediţia din 1990), p.100. 12 - 32 - �6 Concluzie: Copiii şi Viitorul - 33 - �Din primele zile de viaţă, copilul este condamnat la un proces de control care treptat devine mai profund odată cu trecerea anilor. De la învăţarea mersului la oliţă, negarea emoţiilor sexuale prin corvoada instituţionalizată care este învăţământul, copilul ajunge să înveţe că priorităţile şi exigenţele adulţilor trebuie să fie realizate primele şi că este corect să fie aşa. Dar lumea adulţilor nu se mulţumeşte cu simplul control al mediului fizic înconjurător şi al comportamentului copilului, copilul trebuie să se supună şi priorităţilor morale şi imaginative ale lumii adulţilor. Tabuul cu privire la sexualitatea proprie care există în majoritatea căminelor este doar cel mai evident semn al acestui control, dar şi exigenţele şi mai pătrunzătoare ale societăţii de consum sunt de asemenea prezente, încă din primii ani de viaţă, cerând din partea copilului sacrificarea propriilor impulsuri creative şi a imaginaţiei pentru nebuniile şi tendinţele modei actuale. Dar lumea adulţilor este şi o lume a constrângerii şi conformităţii, amândouă fiind realităţi ale subordonării noastre sociale la nevoile consumului în masă. De exemplu, presiunile exercitate asupra părinţilor de a-şi instrui copiii într-o rutină strictă de mâncat, dormit şi jucat conform unui orar sunt parţial rezultatul presiunilor economice şi sociale exercitate asupra părinţilor. În mod similar, orice ar vrea să facă profesorii cu elevii lor, ei sunt împiedicaţi de cerinţele programului de studii creat să servească nevoile economiei industriale, producând muncitori maleabili care doresc să îşi sacrifice libertăţile fundamentale pentru mici recompense, de obicei monetare. Totuşi, nu doar presiunile economice şi sociale contemporane sunt cele care îi fac pe adulţi să fie opresori voluntari ai copiiilor, deoarece modelele de comportament învăţate joacă cel mai important rol în această opresiune. Adulţii moştenesc convingeri şi tehnici de creştere a copilului şi deseori ei caută să îşi răzbune propria suferinţă traită ca şi copii pe copiii care se află în prezent sub controlul lor. Copilul abuzat sexual devine cel care abuzează un copil, copilul care a fost moralizat devine cel care moralizează, copilul „pleznit” devine cel care „plezneşte” un copil. Atât copiii, cât şi adulţii suferă din cauza negării individualităţii copilului, din cauza refuzului de a oferi copilului iubire necondiţionată. Copiii suferă, personalităţile lor fiind deformate de către adulţii hotărâţi să îşi impună voinţa şi acei copii continuă să sufere ca şi adulţi, cu toate că au calea de ieşire oferită de refuzul lor faţă de drepturile copiiilor. Copiii nu învaţă niciodată fericirea şi responsabilitatea libertăţii, condiţionaţi cum sunt să se conformeze încă de la cea mai fragedă vârstă, să fie modelaţi conform planurilor altora şi să îi modeleze pe alţii aflaţi în controlul lor. Dacă e să avem o lume construită pe iubire, pe cooperare liberă, liberă de aroganţele şi constrângerile autoritariene, atunci trebuie să eliberăm copiii. Daţi-le înapoi copiiilor copilăria, ascultaţi-i pe copii, răspundeţi-le, vorbiţi-le, întrebaţi-i ce vor şi de ce, daţi-le spaţiu pentru a fi ei însuşi, iubiţi-i şi învăţaţi libertatea de la ei. În acest fel, lumea adulţilor se va schimba şi ea. Tratarea copiiilor cu respect şi dragoste înseamnă abandonarea priorităţilor societăţii industriale, ale capitalismului de consum şi în schimb, concentrarea atenţiei asupra priorităţilor la care ajunge în mod liber fiecare copil, fiecare individ. Un nou mod de a trata copiii se va dovedi a fi cheia către un nou tip de societate, un nou tip de economie – ceva de care lumea sfârşitului de secol douăzeci are extrem de multă nevoie. - 34 - �- 35 - � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Copiii în societate: o critică libertară Subject The topic of the resource Modul în care tratăm copiii este atât o evidenţiere, cât şi un simptom al societăţii noastre şi acesta este argumentul central al acestei cărţi. [...] Dacă vrem să confruntăm societatea în care trăim şi să începem să creăm o lume mai paşnică, mai fericită şi mai sănătoasă, atunci trebuie să începem de la bazele societăţii, cu bebeleşul, cu copilul." Description An account of the resource Traducere autotext cu ilustraţii de Kaos Naveta/ 35 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Stephen Cullen Publisher An entity responsible for making the resource available Autotext Contributor An entity responsible for making contributions to the resource Autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură educație libertară Stephen Cullen Timișoara Traducere zine https://anarhiva.com/files/original/ed86f74e07be6d7241d38ec26a8bd313.pdf f26bafd80b662ab8f41d0017de397962 PDF Text Text ������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Către cea mai queer dintre insurecții Subject The topic of the resource Criminal queers Description An account of the resource Traducere autotext/ 7pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Mary Nardini Gang Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură anti-asimilationism Autotext broșură Mary Nardini Gang Queer Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/e0102e87e36f1b0e4945a4a8b7c4c47d.pdf b783c3543e851b7f4a79484e2b9672ee PDF Text Text ������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Fără școli Subject The topic of the resource Educație libertară Description An account of the resource Traducere autotext/7 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Colin Ward Publisher An entity responsible for making the resource available Autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură Colin Ward educație educație libertară Timișoara zine