2 10 20 https://anarhiva.com/files/original/4470da570ec3c480ede0aede22e9b26f.pdf 60c6ee8879e950fde8a1280fe5eabab2 PDF Text Text ������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Text A resource consisting primarily of words for reading. Examples include books, letters, dissertations, poems, newspapers, articles, archives of mailing lists. Note that facsimiles or images of texts are still of the genre Text. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 5 Subject The topic of the resource Massenproteste in Rumänien Interview mit dem Anarchisten Adrian Tătăran Editorial Nachrichten/știri Die Augen Recht - Ein Blick aud die Faschisten Leserbriefe/Scrisoare Kurzes/pe scurt Vor 17 Jahre ermodet: Der kämpfferische Gewerkschafter Virgil Săhleanu Ovidiu Țichindeleanu: Proteste in Rumänien: Von sozialer Gerechtigkeit zur Klassenpolitik Interview mit dem Litteraturwissenschaftler, Philosophen und Anarschiten Adrian Tătăran Buchbespechung Kischinew. Das Progrom 1903 Phoenix des Zelluloid Die Wiedergeburt des rumänischen Film Vor 90 Jahre eromdet: Die Anarschiten Sacco und Vanzetti Creator An entity primarily responsible for making the resource Bună Publisher An entity responsible for making the resource available Verlang/Barrikade, Hamburg Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2017 Language A language of the resource Germană Description An account of the resource 44 pagini, numeroase ilustrații Aferim anarho-sindicalism Bartolomeo Vanzetti Hamburg Nicola Sacco Ovidiu Țichindelean Revista Bună Sacco-Vanzetti SRI Virgil Săhleanu https://anarhiva.com/files/original/512ec1e764d7f53771bb8bee7f254e88.pdf bfe61cdee149e2b7dcb7b6945c11063e PDF Text Text ��������������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Text A resource consisting primarily of words for reading. Examples include books, letters, dissertations, poems, newspapers, articles, archives of mailing lists. Note that facsimiles or images of texts are still of the genre Text. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 4 Subject The topic of the resource Fussball und Fanszene in Rumänirn Bessarbiendeutsche, Nazis und Vertreibun Editorial Nachrichten. stiri Die Augen rechts Ein Blick auf die Faschisten Kurzes. pe scurt Zwischen Liga Frust und EM Patriotismus. Einblicke in den rumänischen Fussball und den Nationalismus in den Fan Kurven Buchbesprechung: Bessarbiendeutsche: Tätrt oder Mitläufe? Arbeiterinnen und Arbeiter aller Länder vereiningt euch! Für archistischen Sozialismus Ihre Kriege, unsere Toten! Gegen Terrorismum und für die Freiheit aller Menschen! Tresspessing the Shores of Your World Description An account of the resource 59 pagini, numeroase ilustrații Publisher An entity responsible for making the resource available Verlag/Barrikade Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2016 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource PDF Language A language of the resource Germană/Engleză Creator An entity primarily responsible for making the resource Bună anarho-sindicalism Anti-NATO Berlin fascism fotbal Hamburg Huligani Mall of Shame Martin Veith Poli Timișoara Revista Bună https://anarhiva.com/files/original/87a90ec122f41cf36ef82a9c00d258a5.pdf b2c539805aea36343540fc686428c024 PDF Text Text ������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Text A resource consisting primarily of words for reading. Examples include books, letters, dissertations, poems, newspapers, articles, archives of mailing lists. Note that facsimiles or images of texts are still of the genre Text. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 3 Subject The topic of the resource Roșia Montană und faschistische Gewalt, Interview mit rumänischen Atheisten Editorial Nachrichten-Stiri Die Augen Rechts Ein Blich auf die Faschisten Kurzes. pe scurt Antifaschistische Position von Salvați Roșia Montană nur Fassade für westliche Gruppen?! Zur Verschärfung des Freizügigkeitsgesetzes für EU BürgerInnen Interview Ducatul Ateist de Alba Miz Sonderheft Satire und freie Meinungsäusserung Keine Angst vor grossen Namen Die sozialistiche Zeitschrift Facla 100 Jahre Sabate Ein militanted Anarchist und Antifaschist Johann Most zur Religion Description An account of the resource 43 pagini, numeroase ilustrații Creator An entity primarily responsible for making the resource Bună Publisher An entity responsible for making the resource available Verlag Barrikade, Hamburg Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2016 Contributor An entity responsible for making contributions to the resource Martin Veith Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource PDF Language A language of the resource Germană anarho-sindicalism ateism Biserica Ortodoxă Claca Colectiv Dacian Cioloș Francesco Sabaté Llopart Hamburg Johann Most Martin Veith Revista Bună Rojava Roșia Montană Traian Băsescu Vadim Tudor https://anarhiva.com/files/original/2b3bd24f064b0d0b5c51c894bff63ecc.pdf e332a91cec5dff80b9daf8b4e1ca033f PDF Text Text ������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Text A resource consisting primarily of words for reading. Examples include books, letters, dissertations, poems, newspapers, articles, archives of mailing lists. Note that facsimiles or images of texts are still of the genre Text. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 2 Subject The topic of the resource Die einzige Lösung ist die soziale Revolution! Singura soluție revoluția socială! Editorial Unterstütyt die Spendensammlung Waffen für Rojava Nachrichten/Știri Kurrzen/pe scurt Antwort der Kampagne Salvați Roșia Montană auf den Offenen Brief Genen die Ignoranz faschistischer Gewalt Rumäniei Der österreichische Anarchist Alfred Saueracker in Rumäniein Interview mit dem Anarchisten Nicolas Trifon Interview mit AnarchistInnen aus Craiova Buchbesprechung: Das revolutionäre Rumänien vor Augen. Martin Veiths Militant Description An account of the resource 44 pagini, ilustrații Creator An entity primarily responsible for making the resource Bună Publisher An entity responsible for making the resource available Verlag/Barrikade, Hamburg Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2015 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource PDF Language A language of the resource Germană anarho-sindicalism Craiova Hamburg Martin Veith Nicolas Trifon Revista Bună Rojava Roșia Montană https://anarhiva.com/files/original/33c7b21c958a9bc794275c78c77974ab.pdf abdf9507bd784c8b05e58c3c2e4c3297 PDF Text Text ������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Text A resource consisting primarily of words for reading. Examples include books, letters, dissertations, poems, newspapers, articles, archives of mailing lists. Note that facsimiles or images of texts are still of the genre Text. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 1 Subject The topic of the resource Editorial Nachrichten/Știri Krieg dem Krieg! Erklärung der Linken und AnarchistInnen betreffend die Konfrontation in der Ukraine War against war! Statement of leftist and anarchists on the confrontation in Ukraine Kurzes-pe scurt Offender Brief and die Organisatioren des Fanfest und die Koordination der Rettet Roșia Montană (Salvați Roșia Montană,SRM) Kampagne Buchbesprechung: Abseit von oberflächlichen Betrachtungen. Paul Jeutes Bukarest Der Unermüdliche ß Yum 150. Geburtstag von Panait Mușoiu Tudor Arghezi uber Panait Mușoiu Tudor Arghezi about Panait Mușoiu Wer war Tudor Arghezi? Zum 100. Todestag von Ștefan Gheorghiu Description An account of the resource 44 pagini, numeroase ilustrații Publisher An entity responsible for making the resource available Verlag/Barrikade Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2014 Language A language of the resource Germană, Engleză Creator An entity primarily responsible for making the resource Bună anti-militarism Fânfest Panait Mușoiu Război Războiului! Revista Bună Roșia Montană Ștefan Gheorghiu Tudor Arghezi https://anarhiva.com/files/original/4f4f9fc9973ed7778f49f41f8658a004.pdf afdc2d518524831e21a881e8e2ce754c PDF Text Text Revistă anarhistă din București Iulie 2015 / Nr. 1 Luptele de clasă ale muncitorilor și muncitoarelor din România în Germania ★ Politica migrațională a UE în Marea Mediterană și luptele migranților/migrantelor în Grecia ★ Pentru un nou spirit revoluționar ★ Sistemul de gen binar şi colonialismul: o introducere ★ Represiunea de stat împotriva mișcării anarhiste din Cehia și solidaritatea noastră ★ Solidaritate internațională și mișcarea anarhistă din Grecia ��Radix. Revistă anarhistă din București Iulie 2015 / Nr. 1 �Conținut Cuvânt înainte pentru primul număr . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 Luptele de clasă ale muncitorilor și muncitoarelor din România în Germania . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4 Politica migrațională a UE în Marea Mediterană și luptele migranților/migrantelor în Grecia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8 Pentru un nou spirit revoluționar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16 Sistemul de gen binar şi colonialismul: o introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22 Represiunea de stat împotriva mișcării anarhiste din Cehia și solidaritatea noastră . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 Solidaritate internațională și mișcarea anarhistă din Grecia . . . . . . . . . . . . . . . . 34 Abțibilduri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36 Despre noi, contact și distribuția revistei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38 �Cuvânt înainte pentru primul număr R evista Radix este produsul muncii colective a echipei de redacție și a altor contribuitor/oare. Primul număr a fost lansat pe 29 iulie 2015 în Centrul Claca din București iar pe viitor vom face tot posibilul să distribuim revista în cât mai multe locuri din România (și oriunde altundeva s-ar afla vorbitori/oare de limba română) și să continuăm publicarea revistei în următorii ani într-un mod cât de cât regulat. Ne-am hotărât să scoatem o revistă anarhistă din necesitatea contrainformației în acest război de propagandă și dezinformare dus împotriva noastră de către stat și capital prin mass-media lor. Vrem să informăm și să discutăm despre luptele în care noi sau tovarășii/ele noștri/noastre sunt implicați/te și să ne propagăm ideile și idealurile, adică să vorbim despre istoria și teoria anarhismului. Un focus al revistei va consta în evenimentele din regiunea noastră, Balcanii și Europa de Est, pentru că suntem de părere că în calitate de clasă muncitoare ne confruntăm cu o situație similară și că trebuie să ne unim peste granițe ca să ne combatem dușmanii comuni: patronii mici și mari, statul, patriarhatul și puterile neocoloniale Rusia, UE și SUA. Ne înțelegem revista ca o parte a mișcării anarhiste care în ultima perioadă ia din nou avânt în România. Ne dorim să contribuim la construirea și extinderea acestei mișcări și să intrăm în contact cu alți/te tovarăși/e și oameni interesați din București și din alte orașe. Vrem să ne cunoaștem mai bine, să discutăm împreună textele publicate de noi și să ne sprijinim unii pe alții. Următorul număr va apărea cel mai probabil în toamna ce vine. Până atunci dorim tuturor o lectură plăcută și multă putere. Colectivul de redacție, iunie 2015. Radix # 1 3 �Demonstrație de solidarizare cu muncitorii de la Mall-ul Rușinii din decembrie 2014. Pe bannere și în bulele de vorbire scrie: ”Mall-ul Rușinii: Plătiți muncitorii! Împotriva exploatării muncitorilor și muncitoarelor migranți!”, ”Luptă muncitorească peste tot!”, ”Boicotați Mall-ul Rușinii!” și ”Investorule, dă mălaiul!” �Luptele de clasă ale muncitorilor și muncitoarelor din România în Germania de Constantin Î ncă din 1990 milioane de muncitori și muncitoare din România1 continuă să migreze în Occident pentru muncă. Pentru cei mai mulți și cele mai multe aceasta nu este o alegere „liberă”, ci sunt constrânși de condițiile pe care capitalismul colonial global le impune clasei muncitoare din periferiile și semiperiferiile capitaliste. Iar atunci aceștia nu ajung să trăiască viața frumoasă pe care discursul colonial al „Occidentului civilizat și progresist” le-o promite, ci de regulă supra-exploatare, umilire și discriminare. Totuși, în ciuda tuturor greutăților muncitorii/oarele migranți/te opun rezistență și se sprijină reciproc. Dar numai rareori luptele lor devin cunoscute. În cele ce urmează vreau să prezint două lupte recente, să vorbesc despre solidaritatea muncitorimii germane și să schițez câteva idei despre cum să ne organizăm mai bine ca proletariat transnațional.2 Greva foamei de la Frankfurt/Main Pe 20 iunie 2014 șase muncitori constructori din România ridică o tabără de protest în fața unui șantier de lucru din Frankfurt/Main și încep greva foamei. Lucraseră acolo încă din martie în condiții mizere: câte cinci lucrători împărțeau cu șobolanii un container de 20 metri pătrați pentru care erau obligați să plătească 700 de euro pe lună, fiind amenințați și șantajați de mai multe ori de patron. De asemenea nu și-au primit leafa. Prin urmare greviștii foamei au revendicat 25.000 de euro. Pe 25 iunie patronul lor îi dă afară și îi amenință că se pot aștepta la ceva și mai urât dacă nu se cară. Presa locală începe să relateze despre cazul acesta și astfel intervine IG 1. Vorbim de „muncitori și muncitoare din România” în loc de pur și simplu „muncitori români” fiindcă sunt muncitori de ambele sexe, precum și de toate etniile ce se găsesc în tară, în principal români/ce, maghiar/e, romi/e. 2. În fapt, toată chestiunea migrației, rasismului și luptelor de clasă ale muncitorilor/oarelor migranți/te este mult mai complexă ca s-o descriu aici exhaustiv: Migrația pentru muncă în Germania are o istorie care datează încă din secolul al 19-lea. Cele mai multe lupte rămân invizibile, exploatarea muncitoarelor migrante având loc de regulă în sfera reproductivă în condiții foarte specifice. Cu toate că de 25 ani există o mișcare auto-organizată a refugiaților/telor, aceasta de obicei nu reușește să se unească cu muncitorii/oarele veniți/te din Europa de Est. Radix # 1 5 �Bau Hessen, un sindicat membru al DGB-ului3. Mai întâi, sindicaliștii susțin tabăra, apoi îi conving pe muncitori să înceteze greva foamei și îi acomodează într-o casă a sindicatului. În același timp birocrații sindicali pornesc negocieri cu patronii și pe 27 iunie îi invită pe muncitori să vorbească în parlamentului land-ului federal Hessen. Întrucât acestea nu aduc rezultate, pe 10 iulie muncitorii reiau greva foamei. Pe 18 iunie greva se termină cu o înțelegere nepublicată. Aparent muncitorii migranți au primit o parte a lefei lor. Mall-ul Rușinii (Mall of Shame) O situație similară a avut loc la Mall-ul Rușinii din Berlin: Pe șantierul mallului mai mulți muncitori constructori din România au fost exploatați în condiții groaznice, iar la sfârșitul lucrărilor nu și-au primit leafa. Din noiembrie 2014 inițial în jur de 30 de muncitori încep să protesteze zilnic. Căutând sprijin, intră în contact cu FAU-ul4. Anterior se duseseră la DGB care i-a consiliat și le-a oferit sprijin juridic. Mai mult nu au putut sau nu au vrut să facă. Astfel muncitorii se organizează în Secțiunea pentru Străini/e (Foreigners’ Section) a FAU-ului din Berlin și sindicatul îi susține. Datorită unei campanii de strângere de donații se acoperă costurile de viață și cheltuielile pentru lupta muncitorească, iar prin manifestații, demonstrații și acțiuni comune luptă împreună pentru plata a 30.000 de euro. Dar muncitorii nu cer numai bani, după cum au declarat ei înșiși militează, și pentru demnitatea lor. În decembrie se anunță falimentul companiei care a construit mall-ul. În ianuarie 2015 patronul Fettchenhauer obține o hotărâre judecătorească împotriva FAU-ului. Dacă sindicatul continuă să mai critice compania în public îl așteaptă o amendă de 25.000€ sau detenția timp de 6 luni a secretarilor/elor lui. Din aprilie 2015 se desfășoară procesele legale cu privire la plata salariilor iar, pe 24 aprilie are loc încă o demonstrație cu 250 de persoane. Lupta la Mallul Rușinii continuă până în ziua de azi - pe cale juridică și prin acțiuni politice. Sindicalismul social-democrat și anarho-sindicalismul În ambele cazuri DGB-ul a confirmat ceea ce oricum știam dinainte: faptul că este un aparat sindical autoritar, a cărui birocrație nu este de partea clasei muncitoare, ci de cea a patronilor. Nu va sparge compromisul de clasă predominant în Germania încă de la preluarea puterii de către național-socialiști ci 3. DGB-ul, Confederația Germană a Sindicatelor, este cea mai mare organizație umbrelă a sindicatelor din Germania. Orientarea celor mai multe sindicate membre este social-democrată în cazul cel mai bun, structurile lui sunt ierarhice și este pe deplin integrat în sistemul politic al Germaniei. 4. FAU-ul, Uniunea Liberă a Muncitorilor și Muncitoarelor, este un sindicat anarhist. Promovează auto-organizarea autonomă și non-ierarhică a muncitorimii, acțiunea directă și refuză compromisul de clasă cu capitalul. 6 Radix # 1 �va încerca în continuare să încorporeze luptele autonome ale muncitorilor/ oarelor și să le țină în frâu. Pe deasupra s-a arătat extrem de nesolidar fată de FAU. Pe parcursul campaniei la Mall-ul Rușinii a băgat rolul central FAU-ului sub preș și a acaparat atenția în media.5 FAU-ul, în schimb, este un sindicat de la bază combatant, care pe toate planurile - pe cel juridic, prin greve și acțiuni politice - militează pentru interesele clasei noastre. De asemenea caută să depășească scindarea muncitorimii în muncitori migranți și muncitori locali și să lupte în mod unit împotriva exploatării de către patroni, a hărțuirii de către polițai și a oprimării de către stat. FAU-ul este o organizație autonomă ce luptă pentru toți muncitorii și toate muncitoarele care trăiesc și lucrează în Germania. Lupte comune ale muncitorilor/oarelor migranți/te și locali/e! În cadrul discuțiilor dintre muncitori de la Mall-ul Rușinii, tovarășii din București și cei din Germania s-au născut mai multe idei cu privire la organizarea ca muncitori și muncitoare dincolo de granițe împotriva capitalismului colonial care impune mucitorilor/oarelor migranți/te un regim al supra-exploatării. 1) În Germania (ca și în alte tări occidentale) ne trebuie o auto-organizare a muncitorilor/oarelor migranți/te. Aceasta poate consta în formarea mai multor Secțiuni pentru Străini/e în cadrul FAU-ului sau în înființarea unui sindicat separat. S-a discutat dacă o astfel de organizație să fie deschisă tuturor grupurilor naționale sau dacă din motive practice să cuprindă numai vorbitori/ oare de limba română. 2) Începând cu țările de baștină ale muncitorilor/oarelor trebuie să existe o organizație care să le întărească conștiința de clasă, să le ofere cu contacte și cunoaștere și să-i pună în legătură cu organizații muncitorești din Germania. 3) Trebuie să existe o comunicare strânsă între tovarăși/e, muncitori/oare și organizațiile din Germania și România ca astfel de lupte comune să devină posibile și să fie coordonate. Deci, sunt mai multe fronturi concomitente la care ar trebui să lucrăm în acelați timp. Muncitorii de la mall-ul rușinii ne-au arătat drumul. Să continuăm lupta: să ne organizăm clasa în mod autonom de aparatele de stat, de partid și sindicale! Să le declarăm război patronilor! 5. Ca să mai dăm un exemplu grăitor: în septembrie 2014 un grup de refugiați/e a ocupat sediul DGB-ului din Berlin. Revendicarea lor nu putea fi mai simplă - ca parte a clasei muncitoare cereau sprijinul sindicatului. Birocrații i-au tot amânat cu negocieri care nu dădeau nici un rezultat iar după 8 zile au chemat jandarmii ca să-i evacueze. Aceștia și-au făcut treaba, bătându-i și scoțându-i din sediu pe tovarășii noștri refugiați. Astfel nu numai că DGB-ul a dovedit că este un dușman al proletariatului multi-etnic asmuțind mascații împotriva unor muncitori dar pentru prima oară după zdrobirea fascismului în 1945 polițaii au intrat într-un sediu sindical din Germania. Radix # 1 7 �Protest al unor migranţi in Italia, iunie 2015: Să oprim acum masacrul din Marea Medieraneană. �Politica migrațională în Marea Mediterană a UE și luptele migranților/migrantelor în Grecia de A.S. și Constantin A m tradus următorul text al No-Lager-Plenum din Salonic, adăugând și câteva note de subsol cu mai multe explicații, pentru înțelegerea mai bună a materialului. El a fost prezentat pe 28 mai 2015 la un eveniment despre noua situație din Marea Mediterană, care a fost organizat în cadrul campaniei anarhiste de solidaritate internațională „Trei Poduri” din Salonic. No-Lager Plenum Salonic s-a născut în cadrul mișcării anarhiste și autonome în toamna lui 2013, ca reacție la o serie de revolte și greve ale foamei din lagărele de concentrare pentru migranți din întreaga Grecie. De atunci, No Lager Plenum încearcă să creeze legături cu migranții de acolo, să sprijine luptele lor, să se arate solidari din afara lagărelor și să ducă lupta antirasistă pe străzile din Salonic și alte orașe. Spre deosebire de alte organizații umanitare și de stânga din Grecia, NoLager-Plenum, precum și întreaga mișcare anarhistă, are o viziune a luptei de clasă în legătură cu migrația și gestionarea statală a acesteia. Migranții/ migrantele nu sunt „ceilalți” sau „sărmanii”, cărora le trebuie dată o mână de ajutor, ci sunt tovarășii/tovarășele noastre de clasă, ale căror lupte le sprijinim, nu din milă, ci din conștiința că eliberarea lor și a noastră sunt conectate. Valuri de migranți. Noile condiții, provocările și întrebările create de noii administratori ai puterii statului. Răspunsul mișcării și continuarea luptei. 1. Valurile de migranți din Africa de Nord și din Asia au crescut considerabil în comparație cu ultimii doi ani. Și acum câțiva ani am avut valuri de migranți puternice înspre Europa. Creșterea de acum se datorează războaielor care au urmat Primăverii Arabe din Africa de Nord. Toate acestea nu sunt datorate doar factorilor interni din aceste țări, ci și Europa este responsabilă de acest fenomen. Manipularea și dărâmarea regimurilor, generalizarea „războiului împotriva terorismului” în paralel cu finanțarea și echiparea militară a unor Radix # 1 9 �organizații extremiste, jaful resurselor naturale și introducerea companiilor ce exploatează forța de muncă ieftină locală; toate acestea sunt doar câteva dintre practicile violente ale pătrunderii lumii vestice în aceste țări precum și în alte regiuni din Orientul Mijlociu (Irak, Siria, Afganistan.) Rutele principale ale migranților/migrantelor înspre Europa au ajuns între timp să fie maritime, și să treacă mai ales prin Italia și insulele Mării Egee. Motivele pentru această schimbare sunt diverse și includ închiderea graniței dintre Spania și Maroc și „îngustarea” graniței de la râul Evros (vezi și zidul de acolo1), dar și diferite condiții economice legate de traficul de persoane. Până de curând traversarea granițelor maritime se făcea de obicei în bărci improvizate și relativ mici. În urma unui acord între statul italian și UE, care înlocuiește acțiunile de tip salvamar în Marea Mediterană cu operațiuni al căror scop principal este apărarea granițelor externe, acest tip de traversare a fost îngreunat considerabil. Astfel, migranții/migrantele se adresează traficanților de persoane care le organizează traversarea în vase mai mari, pe care sunt îngrămădiți în condiții mizerabile până la 1000 de oameni, ceea ce ridică în mod substanțial riscul de eșec al tranzitării. Din această cauză, numărul persoanelor care au murit la granițele europene maritime numai în primele patru luni ale acestui an (2015) se ridică la 1750. Este important să adăugăm, că nu a crescut doar numărul migranților, ci mai degrabă raportul dintre numărul de migranți ce au murit și cei care au reușit să ajungă la destinație, precum și câștigurile cercurilor de traficanți de persoane. Aparent, acestea sunt obiectivele politicii europene. Traficanții de persoane, mafia (din Manolada2 până în Italia) și forțele statale (de la poliție și paza de coastă până la autoritățile juridice) își continuă colaborarea în vederea exploatării din ce în ce mai profitabile a migranților și asigură astfel o legătură strânsă între capitalul „legal” și capitalul „ilegal”. Numărul migranților înecați crește exact acolo unde Europă păzește mai 1. La mijlocul lui decembrie 2012 a fost finalizat zidul de-a lungul râului de graniță greco-turcească Evros. Scopul lui pretins constă în oprirea migranților/telor de la trecerea ilegală a graniței. În fapt era și o parte centrală a gestionării fasciste de stat a crizei capitaliste și a mobilizărilor sociale în masă din 2012 prin crearea unui dușman intern (migranții/tele), construirea unui ”deep state” fascist (Zorii Aurii) și atacul spectaculos al unui stat puternic împotriva migranților/telor (curățirile etnice în cadrul operațiunii Xenios Zeus, construirea lagărelor de concentrare și zidul de graniță). Așadar, rostul zidul este și de natură ideologică. 2. Localitatea Manolada din Peloponez este cunoscută pentru plantațiile de căpșuni și exploatarea muncitorilor migranți de acolo în condiții de sclavie. Patronii cooperează cu mafia care îi controlează și gestionează pe muncitorii de pe plantație. În Aprilie 2013 trei șefi de echipă au tras în 200 de muncitori care după luni de muncă de sclavie neplătită își cereau leafa și astfel au cauzat un masacru. 28 muncitori au fost grav răniți. La un an după aceea, în iulie 2014, propietarii de plantații au fost găsiți nevinovați în instanță. 10 Radix # 1 �sever granițele, ceea ce elimină orice iluzie cu privire la intențile ei, întrucât cauza morții a mii de oameni este tocmai politica europeană de frontieră și migrațională. Într-un sens mai larg, putem spune că condițiile ce duc la moartea acestor migranți/migrante sunt granițele însele, deoarece ele legitimează moartea prin „ilegalizarea” oamenilor a căror singura soluție este migrarea. În ziua de duminică, 19 aprilie 2015, întreaga Europa a rămas încremenită în urma știrilor despre tragedia morții a peste 800 de oameni, știri ce veneau la numai o săptămână după un alt naufragiu cu alți 400 de morți. Neîndoielnic, doar numărul mare de morți era cauza sensibilizării organizațiilor umanitare, cetățenilor europeni și Cetății Europa. Pentru a-și menține fațada umanitară, Europa a convocat un summit extraordinar la Bruxelles. În urma acelui summit au fost prezentate cele 10 puncte ale planului de acțiune a lui Avramopoulos, care a fost adoptat de către miniștrii de interne și externe ale statelor UE. Propunerile pot fi rezumate astfel: creșterea resurselor alocate operațiunii Frontex „Triton”, continuarea militarizării granițelor și întărirea controlului, posibilitatea intervenției directe în „țări terțe” prin „lovituri concentrate” sub pretextul distrugerii vaselor folosite de traficanți și intensificarea stigmatizării migranților/migrantelor prin luarea de amprente și repatrierea forțată în cadrul programului „Repatriere Rapidă”. În același context trebuie văzută și propunerea extinderii ariei de manevră a Frontex, care era limitată până acum pe 30 km de la coasta italiană. Obiectivul final pare să fie lărgirea granițelor maritime până la coastele africane și asiatice. Lacrimile și reacțiile imediate prezintă doar o fațadă umanitară pe care Europa vrea să o arate înspre afară. Dacă ne uităm la punctele propuse pentru soluționarea crizei umanitare din Marea Mediterană putem constata cu ușurință că prioritatea e reprezentată de continuarea militarizării și a controlului granițelor și nu de salvarea migranților/migrantelor. Baza politicii migraționale nu constă în două naufragii, ci în necesitățile capitalului din Europa, ce momentan nu sunt în forță de munca suplimentară, ci de disciplinare a forței de muncă deja existente și moartea prin înec a celor nedoriți. Restructurarea politicii migraționale în felul deja descris duce la atingerea ambelor obiective. Europa își menține totuși masca umanitară: rămîne posibilitatea repatrierii migranților care reușesc să își părăsească țara, deși acest lucru va deveni în curând imposibil, întrucât planul constă în controlul granițelor direct de la coastele țărilor ce se învecinează cu Europa. În afară de asta, am văzut deja încă o dată ceea ce ne aduce un summit extraordinar. Rezultatele ultimului summit seamănă cu ceea ce s-a arătat deja după primul mare naufragiu la sud de Lampedusa în octombrie 2013. Și atunci UE a reacționat într-un mod asemănător, pozând cu o retorică umanitară și Radix # 1 11 �vorbind despre necesitatea măsurilor de salvare pentru migranți/migrante, însă implementând încă de pe atunci continuarea militarizării și a controlului granițelor. Se pare deci că UE instrumentalizează naufragiații pentru a-și continua restructurarea politicii migraționale. UE dispune de structuri stabile care se ocupă de chestiunea migrației și își adaptează constant politica la nevoile capitalului. Astfel, aceste naufragii sunt exploatate în vederea motivării modificărilor ce se aduc politicilor, modificări ce servesc capitalul. Aceeași logică este folosită cu privire la Islamism. UE încearcă să transmită mesajul că fiecare migrant este un potențial islamist, creând astfel un nou dușman extern, de care trebuie să fim apărați ca acesta să nu pătrundă în societatea noastră sigură. Scopul acestei demonizări a migrantului este de a obține o coeziune națională, neapărat necesară capitalului pentru a permite circulația neîngrădită a acestuia, precum și crearea unui climat de frică în rîndurile clasei muncitorești europene, pentru a o face și mai obedientă. 2. Realitățile migrantului în Grecia nu diferă foarte mult. Până la urmă Grecia reprezintă, alături de Italia, ruta principală de intrare în Europa. Grecia participă activ și joacă deseori un rol central în toate programele UE împotriva migranților. Ce înseamnă aceasta concret? Ospitalitatea grecească oferă migranților/migrantelor care încercă să traverseze granițele Greciei două opțiuni: moartea sau încarcerarea. Migranții/migrantele fie sunt lăsați să moară în apele azurii ale Mării Egee (există cazuri în care aceștia nu doar că nu au fost salvați, ci în care garda de coastă grecească a spart bărcile migranților, scufundându-le) sau, dacă reușesc să ajungă pe uscat, sunt încarcerați în lagărele de concentrare contemporane. Și acestea nu sunt puține... Sunt mulți cei care au început să își facă speranțe cu privire la noul guvern de stânga Syriza și ANEL. Ei au sperat, printre altele, și că Syriza va închide lagărele de concentrare. De aceea, mulți au urmărit nerăbdători luările de poziție ale Syrizei ca, după ce li s-a făcut clar că lagărele de concentrare nu vor fi închise, să-și concentreze discursul pe această schimbare de politică. În acest context nu contează ceea ce spune sau nu Syriza, ci este important să înțelegem cum funcționează statul. Statul, fiind o structură care nu poate exista decât în interiorul capitalismului, nu se poate împotrivi acestuia, ci nu poate decât să contribuie la continuitatea lui, astfel încât nu are decât posibilități limitate de influență asupra economiei. Iar lagărele de concentrare joacă un rol important pentru industrie, excluzând din câmpul muncii o 12 Radix # 1 �parte a clasei muncitoare și împiedicând muncitorii/muncitoarele migranți/ migrante să traverseze granițele Greciei. De aceea, lagărele continuă să funcționeze. Deja din primele săptămâni ale guvernului de coaliție Syriza, moare un migrant bolnav cronic în lagărul de la Amygdaleza3 din cauza nepăsării poliției față de starea de sănătate a acestuia. În următoarele zile, alți doi migranți s-au sinucis, unul reținut în oficiul pentru migranți din Salonic4, iar celălalt în lagărul din Amygdaleza. Aceste incidente au adus pe ordinea zilei chestiunea lagărelor de concentrare și l-au determinat pe Panousis5 precum și pe alte câteva organizații să viziteze Amygdaleza și să facă publice condițiile mizere din lagăre. După vizita lui, au început promisiunile simbolice cu privire la închiderea lagărelor și mai ales a celui din Amygdaleza. În plus, s-a dat un ultimatum de 100 de zile pentru închiderea lagărului de la Amygdaleza, ca migranții să nu trebuiască să sufere atât de mult. Câteva zile mai târziu a fost găsit un alt migrant mort în stația de poliție din Kifisias, ce murise fiindcă polițiștii refuzaseră să îi aranjeze deplasarea la un spital, în ciuda faptului că acesta se plânsese repetat de starea lui de sănătate. Lista omorurilor statale crește, deși noii reprezentanți ai poporului se străduiesc să răspândească speranțe de schimbare. În același timp, începe o eliberare treptată a migranților/migrantelor din lagărele de concentrare sub condiția să declare un domiciliu permanent și să se prezinte de două ori pe lună la poliție. Bineînțeles că eliberarea parțială a migranților/migrantelor nu e de ajuns deoarece aceștia sunt în continuare supuși unui regim terorist în cadrul căruia sunt forțați să demonstreze legitimitatea existenței lor. În plus, eliberarea migranților/migrantelor înseamnă întoarcerea la retorica mass-mediei pe care am auzit-o de la Chrisochoidis, Dendias și alții și care spune că ”migranți fără atestat medical, locuință și meserie umplu din nou străzile Atenei și astfel sunt amenințate sănătatea publică și siguranța cetățenilor.” 3. Lagărul din Amygdaleza, deschis în 2012, a fost primul dintre lagărele de concentrare pentru migranți. Până la 2000 de migranți au fost deținuți temporar în condiții de trai groaznice în niște containere aglomerate. Până acum, mai multe greve ale foamei și revolte au avut loc în lagărul din Amygdaleza. Astfel a devenit simbolul nu numai al politicii rasiste de stat ci și al rezistenței migranților/telor. 4. Încă dinaintea construirii sistemului de lagăre migranții/ele au fost deținuți deseori timp de mai multe luni în stații de poliție, oficii pentru străini și foste academii de poliție în unități de cele mai multe ori improvizate. Acolo condițiile sunt și mai rele decât în lagărele de concentrare iar aceste locuri nu sunt public cunoscute. Această practică este continuată până în ziua de azi. 5. Yannis Panousis, membru al partidului de extremă dreaptă Grecii Independenți este ministrul pentru protecția cetățeanului în guvernul lui Tsipras. Printre altele, deține responsabilitatea pentru lagărele de concentrare. Radix # 1 13 � În ciuda tuturor acestor fapte, migranții/migrantele care se află înăuntrul lagărelor nu sunt pasivi, nici cu privire la discursul dus despre viețile lor, nici referitor la situația lor din lagăre. Ei luptă cu toate mijloacele disponibile, și cer ceea ce li se cuvine: libertatea. Pe 17 mai, peste 300 de migranți închiși în lagărul de la Corint încep o grevă a foamei din cauza condițiilor de trai mizere. Pe 19 martie migranți minori din centrul de detenție din Litis, în care auf fost aduși din lagărul de concentrare din Amygdaleza după ”golirea” lui spectaculoasă pentru media, desfășoară o grevă a foamei și își revendică libertatea. La câteva zile după aceea și în lagărul de concentrare din Paranesti migranți încep greva foamei, cerând astfel eliberarea lor. Pe 24 martie 6 migranți din lagărul de la Corint se urcă pe acoperiș și amenință să sară. În legătură cu grevele foamei și celelalte acțiuni ale migranților au avut loc mai multe acțiuni de solidarizare la Patras, Mytilini, Corint, Xanthi, Paranesti, Atena și Salonic. Demonstrație de solidarizare în faţa centrului de detenţie pentru migranţi din Xanthi în Grecia. 14 Radix # 1 � În ciuda eliberării câtorva migranți politica anti-migrație a statului își continuă cursul, îngrămădindu-i pe acești în lagăre sau alte facilități de detenție sau trimițându-i pe la fundul mării. Gestionarea lor s-o schimba în parte, dar în fond rămâne aceeași: exterminarea sau supunerea lor la un regim de detenție fiindcă sunt oameni ilegali. Migranții/migrantele - ori ca făptași ori ca victime sunt tratați pe de o parte ca o primejdie potențială (creșterea de criminalitate, islamismul, etc.) iar pe de altă parte ca o problemă lăsată în responsabilitatea ONG-urilor și a organizațiilor umaniste s-o soluțiuneze. 3. Patru luni de guvernare de ”stânga-dreapta” și politica anti-migrație a statului este în fond aceeași. Doar asta este deja un motiv bun ca să nu acuzăm pur și simplu guvernul, ci dar să privim politica statului grec ca un proces care are continuitate indiferent de rezultatele alegerilor. Această continuitate o dovedește și atitudinea societății grecești, căci rasismul larg răspândit în ea este cel care legitimează existența lagărelor de concentrare, diversele politici anti-migrație și scindarea dintre noi. De aceea este necesar, printre altele, să atacăm aceste narative (și purtătorii lor). Deoarece refuzam de la bun început delirul optimist paranoid al schimbării de guvern ne concentrăm în mod necontenit pe scopurile pe care grupul nostru și le-a propus inițial: propagarea conținuturilor noastre și rețelizarea cu migranții/migrantele ilegalizitați/te. Ne vom aduna în continuare în fața lagărelor de concentrare ca să exprimăm minimul de susținere și de solidaritate cu luptele celor închiși și nu vom înceta să protestăm în orașul nostru și să facem clar că țelul nostru nu constă în nimic mai puțin decât în dărâmarea lagărelor de concentrare. Radix # 1 15 ��Pentru un nou spirit revoluționar de Veda C itind titlul, bănuiesc că mai toată lumea resimte un aer de ridicol ce transpare din acesta. Ce spirit, ce revoluție – în 2015? Și totuși, de ce avem acest sentiment de jenă și ridicol? Ce ne face să zâmbim condescendent la auzul acestor cuvinte? E desuet, e depășit, pare ceva rupt din secolul XIX? Totuși, de câțiva ani buni, cuvântul revoluție e pe buzele multora, din Brazilia până în Grecia, din Kobane până în Chiapas, din Oakland până în Barcelona sau din Tahrir până în Taksim. Așa că acest text este despre un lucru destul de simplu: ce este în spatele acestui sentiment al ridicolului sau care sunt condițiile și mecanismele ce ne împiedică să credem în revoluție. Există o tensiune fundamentală între un imaginar revoluționar, o înstrăinare în fața evenimentelor istoriei, o căutare a sentimentului prezentului real, imediat și centrat și percepția lipsei de putere și de intervenție relevantă. Afectele ce decurg din această tensiune ar putea fi cheia mobilizării și creării de noi subiecte politice. Să reluăm. Un imaginar revoluționar contemporan. Este alcătuit din mai multe elemente. Din amintirea revoluției imediate. Este amintirea unui eveniment ce a fost și nu a fost. Atât de aproape, tangibilă în imaginile de la televizor, în amintirile părinților, reală în morțile și sângele ce a acoperit piețe publice în urmă cu 26 de ani. În cadavrele obiectificate ale răsturnării istorice. Știi că acel corp ce urlă către mitraliere ar fi putut fi al tău și nu e doar dintr-un arbitrar minor al reproducerii umane. Și totuși, ai fost învățată că acea amintire este una falsă: că, de fapt, nu a fost. Pentru că aici, la periferia Istoriei și civilizaței, revoluția nu poate fi niciodată revoluție, niciodată tragedie, ci e mereu farsă. Imaginarul nostru revoluționar este format și din nostalgia stângii europocentrice. O nostalgie masculină cu accente patriarhale de a fi bărbatul rebel și salvator, bărbatul ce poartă pistolul, dă lovitura de stat și preia puterea în numele eliberării. Dar totuși preia puterea, nu o răstoarnă, nu-i distruge logica. Aceasta e fantezia ultimă la care se reduc „marile” viziuni ale stângii contemporane. O vezi în tinerii studioși și înecați în datorii, așezați ostentativ într-o intersecție în New York, „occupy”-ând spațiul public. O vezi în logoreea Radix # 1 17 �fermecătoare a unui superstar stângist sloven. O vezi în carisma băieților de treabă ce se afirmă ca liderii noii stângi parlamentare europene din Grecia până în Spania. Și la sfârșitul zilei, această fantezie, oricât de obsesivă și puternică ar fi, putem spera doar că va satisface terapeutic suferința unui subiect masculin exclus istoric din marele meci al băieților deștepți: guvernarea. Și imaginarul revoluționar mai este format din ceva, un afect acut și obsedant: o dorință pentru revoluție. Este o dorință pentru ardere, apocalipsă și sfârșit. O foame pentru sfârșit. Este reală pentru că poți vedea în industria de divertisment un gigantic efort de a o domestici. Pentru că ce altceva sunt toate aceste filme distopice și apocaliptice, toate aceste videoclipuri de muzică pline cu ciocniri dintre mase revoltate și forțele de ordine? Umplându-ți creierul cu imagini ce nu-s ale tale și nu te reprezintă, creând narațiuni predictibile și controlabile pentru foamea ta atât de reală. Toate acestea formează astăzi vârful de lance al aparatului de producere al imaginației, mașinăria spectacolului în capitalismul târziu. Și folosindu-ți privilegiul de a consuma aceste mărfuri de ultimă oră, simți o satisfacție. E satisfacția foamei tale de sfârșit și revoluție, însă e una simulată, pentru că știi că nu este nici pe departe îndeajuns. Și mai știi că, între aceste trei nostalgii, dorința ta de revoluție are capacitatea creativă a unui videoclip american, are neputința unui student la politehnică dintr-un oraș est-european de provincie mort pe treptele unei biserici ortodoxe și ce poate face maxim este să satisfacă terapeutic durerea unei masculinități refuzate în ordinea patriarhală contemporană. În plus, aici, în această societate al cărei singur adevăr identitar colectiv este supunerea și exploatarea, ce rămâne din toate acestea? O societate ai cărei strămoși au fost slugi și sclavi, dintotdeauna. Dorința de revoluție a unei lumi aruncate în perpetuuul comic al subalternului e praf în vânt. E întotdeauna ceva caraghios și jenant, un mimetism al marilor realizări ale singurei lumi care contează: civilizația occidentală. Dorința de revoluție a unui singur subiect istoric individual – a unei persoane reale a cărei viață e cuprinsă într-o perioadă determinată de timp, viața sa – ce provine dintr-o asemenea societate este ... ce este? Nici nu este. Nici nu ajunge într-o ordine existențială a lumii. Se pierde în supra-reprezentarea mediatică și politică, absorbită într-o mașinărie a anonimității tipică acesei părți a lumii. În meme-uri și insigne, în privirea robotică a unui personaj revoluționar din ultimul film post-apocaliptic ce grațios îți amintește că revoluția există, ea se reproduce la infinit într-un film hollywoodian, are 1,85, piele albă, gen predictibil și ochi albaștri. 18 Radix # 1 �Înstrăinarea în fața evenimentelor istoriei vine ca expresia supremă a cinismului etic în care te aruncă ordinea existențială a capitalismului. Înstrăinările sunt diverse: ele pot fi liberale, aparținând subiectelor albe privilegiate ale lumii euro-atlantice, fiii și fiicele stăpânilor. Sunt muncitorești și lumpene, în care boala, epuizarea și umilința te fac impasibilă la revolta ce se petrece chiar acum în centrul orașului tău. Mecanismele înstrăinării fac posibilă dez-angajarea chiar când realul irumpe lângă tine. Când citești pe platformele de socializare despre o ceată de oameni hăituți ce decid să-și riște viața pentru a-și afirma demnitatea, atunci realul irumpe chiar lângă tine, la câteva străzi de apartamentul în care stai în chirie. Ce faci? Duci niște haine și donezi niște bănuți pentru ca acești oameni să nu devină niciodată figuri ale revoluției, ci să rămână niște „sărmani ce-și cer drepturile”. Caritatea, boală burgheză, este un mecanism afectiv conservator ce blochează solidarizarea și menține status quo-ul. Și apelul la solidarizare oricum se pierde într-o masă de știri de tipul blowyour-mind. Acele anunțuri despre lucruri stupide și nesemnificative dar care, cu siguranță, conform site-ului sursă, te vor lăsa cu falca în podea. Zilnic, sute, mii de știri ce îți promit o mică revoluție interioară te exersează abil în anestezierea în fața ce ar putea deveni pe bune revoluția. Căci dacă e adevărat? Dacă chiar trăim un moment istoric unde în mijlocul vechilor ordini ale puterii se crează micro-fisuri ce lucrate, pot deveni prăpăstii? Este tocmai rolul acestei industrii a șocului să ne neutralizeze sentimentul de urgență politică și sentimentul lui aici-și-acum-se-poate-întâmpla-ceva. Urmărim un canal la știri. Cu același mecanism afectiv de domesticire a urgenței stăm și privim hipnotizate lungul șir de revolte și revoluții, proteste și represiuni violente din ultimii cinci ani. Și ce? Am fost învățate deja să le privim impasibil, fără emoție, fără identificare, fără agitație. Se înșiră în fața noastră ca o succesiune de clișee vizuale numai bune de imprimat pe tricouri și genți. Deja subiectivitatea noastră este formată în așa fel încât să producă anonimizarea. Privim niște anonimi ca niște anonimi. Subiectivitatea formată de industria media a ultimor treizeci de ani, prin noile tehnologii media este o vizualitate tipică societății de consum: o mașinărie a anonimizării, a creării de distanță empatică, a dez-identiificării. Și acum, capacitatea sa de dez-identificare a subiectului-privitor în fața imaginii mobilizatoare este supus la cel mai mare test. Și l-a trecut, pentru că iată-ne, stând pasivi și goi privind rece imaginile oamenilor uciși de poliție într-un stat de drept, și cadavrele oamenilor eșuați pe plajele Mediteranei din dorința pentru o Europă ce nu îi vrea. Și atunci când alienarea dez-identificării ne apasă și ne provoacă anxietate, mașinăria din noi are o nouă soluție, următorul nivel de domesticire și neutralizare a imaginii mobilizante. Radix # 1 19 � Este acel lucru în care excelează noul subiect liberal al lumii privilegiate, subiectul tânăr, tolerant, activ, precar, mobil: reprezentarea, crearea de ficțiuni și povești, crearea de interfețe prin care realul – un subiect oarecare, să zicem muncitoarele dintr-o fabrică din Rio – este, vai, nu-i așa?! – spus și rostit. Subiectelor uitate și marginalizate de istorie li se dă „voce”. La asta excelează acest nou subiect: la datul de voce. Apolitic, nepărtinitor, obiectiv, grațios, elegant, generos și cool. Pentru că acest artcrowd cu sensibilități „sociale” ne arată – cum altfel?!– lumea așa cum e ea și îi e silă de arta de propagandă și agitație cum îi e silă de ideile desuete ale bunicii comuniste. Și corul nou de voci descoperite se alătură candid unei simfonii al cărei ritm de bază e dat de vâjâiala mașinilor de white/green/pink washing. E o simfonie a imposturii prin care sfârșitul este amânat încă puțin. Mai consumăm un documentar despre ceva fabrică ocupată, mai vizităm o comunitate dezavantajată din cartier și, la sfârșitul zilei, atât de împovărați cu aceste drame, ne simțim mai oameni, mai întregi, mai aproape de real. Și dormim mai bine. Sărmanii și periculoșii experți ai reprezentării. Ei nu pot înțelege niciodată că nu are nevoie nimeni de voce. Are nevoie de răzbunare. Nu vrem o nouă simfonie a resemnării, ci o bubuială cosmică care să facă dreptatea secolelor de sclavie și exploatare. Dar mai ales ce nu vor înțelege niciodată este că răzbunarea trebuie să fie a ta. Și nu a altcuiva. Printre toate aceste ruine mișună copii bastarzi ai unor istorii zombificate. Copii cu glugi negre și centre sociale ale căror vieți – le știu prea bine – atârnă în cumulul de bunăstare tipică lumii privilegiate. O drojdie ce crește pe spatele unui munte de frișcă burgheză grețoasă. Purtătorii acestor vise sparte se târăsc în propriile vieți cu entuziasmul muribundului. Dintr-o stradă care nu mai e a lor pentru că a fost privatizată, la o carte despre anarhism ce nu mai e a lor că a fost apropriată, la o dragoste ce nu-i mai salvează că a fost mâncată de sexismul heteronormativ cu titluri doctorale, la o casă ce nu-i a lor că nu o mai pot ocupa ci trebuie să o închirieze, la zidul care nu mai e al lor că graffitiul a ajuns una din cele mai sexi mărfuri pe piața de artă. Și târându-se, articulează setea de prezent și real. Muncind mereu pentru a o dez-lega de afectele produse de capitalism, încercând să exorcizeze impostura seninătății, fericirii și speranței dintr-o lume a cărei realitate este dezastrul general.O sete pentru un prezent perpetuu în care viața, fericirea și adevărul nu sunt altundeva, altcândva, ale altcuiva. Pentru că nu e mai bine în Londra, și nici mai bine acum 50 de ani și nici viața unui tânăr berlinez rebel și trăind pe șomaj nu e mai bună. Asta te învață însă, către asta te antrenează un sistem colonial ce ți-a produs societatea ai cărei strămoși au fost slugi și sclavi. Și ai cărei fii și fiice spală 20 Radix # 1 �toaletele cartierului cool unde tocmai s-a mutat tânărul berlinez. Te învață că centrul vieții este mereu altundeva: acolo, dincolo, afară. Și același sistem te învață nu doar să știi că centrul vieții e acolo unde sunt asigurate fericirea, adevărul și libertatea (sau ceea ce liberalismul colonial numește bunăstare, justiție și drepturi) ci și încă un lucru. Și anume, te învață în mod pervers mentalitatea stăpânului, bazată pe putere și dominație. Cu mentalitatea asta crezi că poți cuprinde lumea cu mintea, că poți cunoaște natura cu știință și o poți domina cu tehnologie, că poți explica lumea prin cultură și o struni prin guvernare. Te învață cinic imaginea unei lumi ca un întreg ce-l poți cuprinde și modela cu sărmana ta minte. Asta e marea moștenire a civilizației occidentale. Și asta este adevărata farsă. Pentru că imediat ce ai cuprins cu mintea ce crezi tu că e toată lumea, imediat ce ai început să pricepi suferința și exploatarea în tradiția la fel de totalizantă a stângii europene, ți se ia înapoi această viziune. Și percepi atunci apăsător și suicidal lipsa de putere și lipsa unei capacități de intervenție profundă în lume. Și auzi refrenul preferat al acestei subiectivități ce deja s-a dat bătută: păi ce, crezi că poți tu schimba ceva? Asta este ceea ce avem, dorințe dureroase și mecanisme eficiente de neutralizare a lor. Din mijlocul acestor ruine trebuie să se ridice monstruos și înfricoșător acest spirit nou al revoluției. Radix # 1 21 �Tabloul celebru al lui Jan van der Straet ”Descoperirea Americii” (ca. 1580/1590) prezintă „descoperirea” Amercii ca o întâlnire erotizată între „un Vespucci pe deplin înarmat care stă drept și impunător” și „o femeie goală și seducătoare”. �Sistemul de gen binar şi colonialismul: o introducere de Carolina C ând am început să învăţ istorie în gimnaziu, ne-au fost predate explorările geografice şi descoperirea Americii. Îmi amintesc că ne era prezentată o poveste frumoasă despre cum europenii în frunte cu Columb s-au plimbat prin lume şi au avut un mare succes descoperind un tărâm minunat şi plin de bogăţii unde mai locuiau pe alocuri nişte triburi ”ciudate”. Pe atunci eu îmi imaginam nişte pământuri pustii şi pline de daruri pentru europeni. Nativii americani erau portretizaţi ca nişte sălbatici cărora europenii urmau să le aducă ”civilizaţia”. Americile erau descrise ca nişte pământuri ce li se cuveneau albilor europeni pe bună dreptate şi urmau a fi populate. Nu existau prea multe detalii despre oamenii care locuiau deja acolo, decât faptul că erau nişte ”creaturi exotice” care urmau într-un mod miraculos să dispară când veneau europenii. Acum realizez că la acel moment nu am sesizat nimic în neregulă cu subiectul. Aici avem dovada a cât de normalizat este discursul colonialist în mentalitatea colectivă. O groază de oameni albi învaţă la şcoală şi consideră că genocidul americanilor nativi chiar a şters de pe faţa pâmântului toţi nativii care au existat vreodată în Americi. Pentru majoritatea europenilor este o conexiune logică foarte normalizată şi deloc revoltătoare faptul că odată cu venirea europenilor în America au dispărut toţi până la ultimul om indigen din Nordul, Sudul şi Centrul Americii. Un principiu de bază al colonialismului este faptul că oamenii localnici, nativi, trebuie să dispară mereu, pentru ca persoanele non-indigene să-şi poată însuşi pâmânturile fără a se confrunta cu vreo rezistenţă. Să dispară prin omor sau asimilare, adică tot un fel de omor, doar ca al identităţii. De ce? Fiindcă dacă în imaginarul colectiv alb eurocentric este integrată ideea că nativii nu mai există, o idee general speculată de altfel, acest fapt permite în continuare albilor să-şi menţină în viaţă ideologia de dominaţie fără să o chestioneze nimeni. Venirea europenilor în America de Nord şi colonizarea teritoriilor şi a populaţiei a însemnat că odată cu ei au venit cultura, idealurile, credinţele şi instituţiile lor. Toate acestea erau integrate în nişte sisteme ce aveau ca scop Radix # 1 23 �să distrugă tradiţiile indigene. Coloniştii albi au folosit toate instrumentele de opresiune şi distrugere existente: violenţa, asimilarea forţată, demonizarea credinţelor indigene şi apoi aproprierea culturii indigene, subjugarea sexualităţii native şi a rolurilor de gen. În textul The Coloniality of Gender scris de Maria Lugones găsim o radiografie a faptului că sistemul modern de gen este unul colonial. Pentru început ea vine cu termenul de colonialitate a puterii care pătrunde în orice aspect al existenţei sociale şi care a introdus clasificarea universală a populaţiei planetei în termeni de ”rasă”. Colonialitatea dă naştere unor noi identităţi sociale şi geoculturale. America şi Europa sunt noile identităţi geoculturale iar est-european, indian, african sunt printre identităţile ”rasiale”. Această clasificare ne schiţează o pictură foarte clară a dominaţiei coloniale.1 Maria Lugones preia viziunea colonialismului şi a modernităţii de la Anibal Quijano şi le duce în direcţia colonialităţii genului, aducând exemple din alte texte ale unor teoreticiene care argumentează că sistemul de gen binar aşa cum îl cunoaştem astăzi este un construct colonial care a servit la oprimarea şi normarea populaţiilor indigene, distrugerea identităţilor locale şi asimilarea lor sub modelul binar colonial. Coloniştii au folosit brutalizarea, relocaţia, genocidul, însă acestea nu au îndeplinit misiunea de a domina complet nativii americani fiindcă aşa le erau dominate doar corpurile. Dar pentru a distruge complet rezistenţa anticolonialistă era necesar să le domine şi minţile şi spiritele. În acest sens, încă un mod de represiune şi opresiune a persoanelor native a fost binaritatea vestică de gen. Nativii au fost asimilaţi sistemului de gen opresiv vestic, fiindcă dovada clară de supremaţie a omului alb este asimilarea persoanelor pe care le-a încadrat iniţial în categoria de ”celălalt”. Ce este conceptul de ”celălalt” ? Supremaţia albă şi colonialismul sunt strâns conectate cu rasismul, care le oferă baza pentru a menţine în continuare ocuparea teritoriilor. Pentru a exista, a fi ”valid” şi a prospera, colonialismul trebuie să se bazeze pe identitatea albă, respectiv orice nu se încadrează în conceptul colonialist de ”om alb” primeşte definiţia de ”celălalt”. Procesul constucţiei unui ”celălalt” a fost unul fondat din violenţă şi excluziune a persoanelor de culoare, incluzându-le pe persoanele indigene ce locuiau pe teritoriile Americii pre-coloniale. Iar construcţia persoanei indigene ca ”cealaltă” este continuată de actul dispariţiei sau asimilării sale. Înainte să fie colonizate Americile de către europeni, în multe triburi de acolo existau în jur de 6 identităţi tradiţionale de gen, multe triburi erau matri1. Lugones, Maria, The coloniality of gender 24 Radix # 1 �arhale, recunoşteau pozitiv al treilea gen şi homosexualitatea şi vedeau genul în termeni egalitari. Apoi sistemul de gen impus de colonialism a subordonat persoanele feminine în toate aspectele. Un exemplu este identitatea Two-Spirit, care e un termen cultural specific ce nu poate fi transferat la alte culturi. Atâta timp cât identitatea Two-Spirit era existentă în perioada pre-colonială, rolurile tradiţionale de gen şi sistemele de sexualitate erau non-binare. Identitatea Two-Spirit exprima credinţele indigene în legătură cu genul şi sexualitatea. Au fost aplicate măsuri violente de asimilare de către colonişti asupra persoanelor indigene şi în acest mod tradiţia Two-Spirit s-a pierdut în multe comunităţi şi a fost înlocuită cu binaritatea de gen şi spectrul de orientări sexuale vestice, preponderentă şi unica validată fiind cea heterosexuală. Astfel corpul indigen şi identitatea Two-Spirit au fost colonizate. Acest fapt s-a întâmplat prin creştinizarea de după venirea albilor. Cei care apoi aveau să devină liderii comunităţilor de indigeni au fost creştinaţi şi unii dintre ei au început a vedea existenţa identităţii Two-Spirit ca un păcat pentru că odată cu creştinarea au fost internalizate conceptele de gen şi sexualitate ale culturii dominante. Binaritatea vestică a fost impusă în mai multe spectre culturilor indigene. Iniţial a fost instaurată supremaţia masculină, colonizarea a adus patriarhatul în comunităţile native şi credinţa că bărbatul este în mod natural fiinţa dominantă. Apoi coloniştii au executat o asimilare forţată a oamenilor de acolo încadrându-i în paradigma de genuri masculin/feminin, care în mod evident excludea oricare al treilea, al patrulea gen sau tot felul de varietăţi existente în perioada pre-colonială. Binaritatea a colonizat identitatea TwoSpirit. După ce aceasta a încetat să existe, a fost înlocuită cu un bărbat care acţionează ”nemasculin” sau o femeie care acţionează ”nefeminin”. Two-Spirit este un concept care descrie intersecţionalitatea opresiunilor exersate asupra persoanelor native – rasă, queerness, sexualitate. Phoenix A. Singer scrie în textul său despre identitatea Two-Spirit că un rezultat al colonialismului violent asimilator este faptul că o mare parte din comunitățile indigene au devenit ostile faţă de persoanele indigene Queer şi identităţile Two-Spirit. Multe dintre persoanele non-binare şi queer nu sunt acceptate de familiile lor, istoriia şi tradiţia cărora ar fi fost de fapt foarte incluzive cu aceste identităţi dacă nu ar fi existat colonialismul ce a folosit toate metodele brutale pentru a asimila oamenii nativi culturii albe. Consider că această menţiune este foarte importantă fiindcă retorica liberală este că SUA contemporană este paradisul diversităţii şi acceptării, iar visul american este încă prezent în mintea multora dintre noi, cei din Europa de Est. Noi, care trăim în nişte societăţi homofobe, bifobe şi transfobe, însă şi Radix # 1 25 �în Vest suntem văzuţi ca oameni de mâna a doua. Aici vedem că ”paradisul” SUA a fost construit colonialist, pe baza genocidului şi anihilării identităţilor nativ-americane, iar homofobia şi transfobia existente acum în comunităţile indigene sunt nişte rezultate ale colonialismului european. Respectiv, identităţile non-normative nu au apărut/nu s-au născut în Vest ca urmare a unui proces de evoluţie, civilizare şi ajungerea la un punct culminant la care să se fi creat o lume liberă care acceptă tot ce e diferit de ”normal”. Pentru că tocmai asta e retorica vestică – că a existat un concept de ”normal” care a fost din ce în ce mai puţin restrictiv odată cu evoluţia culturală şamd. Identităţile nonnormative au existat dintotdeauna în locurile colonizate. Au existat fiind considerate normale, în unele comunităţi chiar întruchipând normalitatea. Europenii colonişti au venit cu sistemul opresiv binar de gen şi heterosexualitatea ca unică posibilitate de orientare sexuală, care nu existau înaintea colonizării. Este foarte important să înţelegem acest aspect şi să-l încadrăm în imaginea ce o avem despre America de astăzi plină de libertăţi. Nu este posibilă o decolonizare fără a eradica sistemul de gen binar vestic. De multe ori lupta pentru decolonizare nu include persoanele indigene queer şi cele care nu se conformează sistemului binar de gen, ba dimpotrivă e posibil să le excludă într-un mod tranşant. Chiar şi în lupta anticolonialistă binaritatea de gen, deşi e un concept vestic colonizator, este foarte internalizată şi complicat de fi dezvăţată de conştiinţa colectivă. Însă este foarte clar că vindecarea identităţilor ce au fost asimilate de colonişti este o parte a decolonizării la fel de importantă ca şi recuperarea pământurilor.2 Sexul, pe de altă parte, este de multe ori este justificarea ”naturală” şi ”biologică” a constructului social de gen. Julie Greenberg în cartea sa Definitional Dilemmas spune că deşi studiile antropologice și medicale spun că sexul nu a fost din toate timpurile binar şi nu este în continuare, societatea are o paradigmă de sex care spune exact opusul. În această paradigmă toţi oamenii sunt clasificaţi în bărbaţi sau femei. În toată istoria SUA, legea nu a recunoscut persoanele intersex, deşi de la 1 la 4 procente din populaţia lumii este intersexuală şi nu se încadrează perfect în categoriile binare de sex. Ca să înţelegem, aceste persoane posedă nişte indicatori biologici care în mod tradiţional i-ar clasifica drept bărbaţi şi alţi indicatori care tot tradiţional i-ar clasifica drept femei, însă mereu sunt puşi doar într-o categorie de către societate/lege/familie. Aici este clar şi faptul că sexul biologic este din nou un construct social ca şi genul, fiindcă pe lângă ovare sau penis există o multitudine de elemente constitutive ale sexului cuiva 2. A. Singer, Phoenix, Colonialism, Two-Spirit Identity, and the Logics of White Supremacy 26 Radix # 1 �(cromozomi, gonade, fenotip... etc.) şi o persoană pe care conform aspectului organelor genitale externe medicul o etichetează drept băiat sau fată e posibil să aibă caracteristici de sex la fel de biologice care să nu intre în aceeaşi categorie definită de medic la naştere. Deseori persoanele intersexuale trec prin operaţii corective de sex, adică sunt mutilate, pentru a se încadra în una dintre categorii. Însă acest lucru se întâmplă doar în SUA post-colonială, fiindcă înainte de colonizare persoanele intersexuale erau recunoscute în multe societăţi tribale.3 In cartea lui Oyéronké Oyewùmí, The Invention of Women, găsim nişte relatări despre cum sistemul de gen vestic binar a colonizat societatea africană Yoruba. Autoarea scrie că înainte de colonizarea vestică genul nu a fost un principiu care să organizeze societatea. Nici măcar nu a existat un sistem de gen în respectiva societate. Denumirile uzual folosite care marcau într-un fel genul persoanelor în comunitatea Yoruba erau obinrin şi okunrin, însă aceste categorii nu au fost binare, opuse sau ierarhice în Yoruba înainte de colonizare. Într-adevăr, în interpretările vestice le găsim traduse ca femeie şi bărbat, dar aceste traduceri arată exact faptul că sunt nişte interpretări vestice prin prisma sistemului colonial binar de gen, impus tot de Vest. Oyewumi scrie că genul a fost introdus de Vest ca un instrument de dominare colonială. Acest instrument a împărţit oamenii în două categorii binar şi ierarhic opuse. Termenul de ”femei” cu care au venit coloniştii nu este definit conform unor caracteristici biologice sau care să fie independente de bărbat, ci în relaţie cu bărbatul, care a devenit norma. Ele sunt cele fără penis, fără putere, fără voie de a participa în viaţa publică. În perioada pre-colonială nu a existat această divizare ierarhică pe bază de sex şi în detrimentul persoanelor considerate feminine într-un sens anatomic. Însă odată cu venirea şi instaurarea puterii coloniştilor, persoanele care nu aveau penis au fost inferiorizate, subordonate bărbatului, excluse de la luarea deciziilor politice şi din sfera publică.4 Procesul prin care persoanele care se întâmpla să nu aibă penis au fost categorisite şi reduse la conceptul de ”femei” le-a etichetat pe acestea drept incapabile de roluri de conducere. Astfel, Qyewumi scrie că existenţa femeilor ca o categorie identificabilă, definită de anatomie şi subordonată bărbaţilor în orice situaţie a rezultat din impunerea statului colonial patriarhal. Colonizarea pentru femei a însemnat opresiune dublată, acestea fiind inferiorizate din punct de vedere rasial şi subordonate patriarhatului prin prisma sistemul de gen binar. Statul colonial 3. Greenberg, Julie, Definitional Dilemmas 4. Oyewùmí , Oyéronké, The Invention of Women Radix # 1 27 �a creat categoria ”femei” şi puterea de stat a devenit puterea masculină. Respectiva putere a fost instaurată la orice nivel. Persoanele definite din punct de vedere anatomic drept femei au fost excluse din toate structurile de stat. Înainte de colonizare modul de organizare statală nu era în niciun fel determinată de genul persoanelor participante. Bărbatul alb a devenit zeul suprem care şi-a instaurat puterea în toate colţişoarele globului. El a subordonat mai întâi femeia albă, apoi a subordonat dublu femeia de culoare. Multe triburi nativ-americane considerau că puterea primară a universului era feminină. Aceste triburi era ginecocratice, adică persoana definită drept femeie se afla în centru și nu era luată nicio decizie importantă fără gândirea şi binecuvântarea sa.5 Însă femeia nu era fiinţa supremă care să oprime alte identităţi precum se întâmplă cu bărbatul în societatea patriarhală, ci dimpotrivă, în triburile respective exista o pluritate ginecocratică care nu era ierarhică, ci egalitară. Forma de organizare în triburile ginecocratice era clanul, o structură extinsă şi incluzivă. Odată cu colonizarea aceste triburi au fost transformate din egalitare în ierarhice şi patriarhale, iar structura clanului a fost înlocuită cu familia nucleară. În societatea indiană pe care o descrie Gunn Allen exista o distribuire reciprocă a responsabilităţilor economice şi o structură socială formată din două părţi care erau complementare. Aceste părţi erau liderul interior feminin şi liderul exterior masculin. Liderul interior avea grijă de clan, sat sau trib, menţinea armonia şi se ocupa de munca domestică, iar liderul exterior se ocupa de medierea dintre triburi şi străini. Însă partea foarte importantă era că genul nu era văzut în primul rând în termeni biologici. Cele mai multe persoane se încadrau în rolurile de gen ale tribului conform ”predispoziţiei lor, înclinaţiilor şi a temperamentului”. Un exemplu în acest sens este societatea Yuma, care avea o tradiţie de desemnare a genului care se fonda pe vise, adică dacă o persoană etichetată până atunci drept feminină visa arme, acesteia i se schimba eticheta în masculină şi ajungea să-şi asume toate responsabilităţile pe care le aveau persoanele masculine. Stabilirea aleatorie a genului prin tradiţii precum aceasta cu visele ne dezvăluie faptul că nu exista un sistem de gen opresiv. Odată ce orice persoană era posibil să devină femeie sau bărbat sau alte identităţi existente ca urmare a unui vis înseamnă că genul nu era folosit ca un instrument de oprimare, subordonare şi normare. Gunn Allen cercetează cum a fost posibil ca bărbatul colonizat să se adapteze modului de gândire patriarhal şi să participe împreună cu omul alb la oprimarea multiplă a femeii. Ea oferă ca exemplu transformarea din gineco5. Gunn Allen, Paula, The Sacred Hoop. Recovering the Feminine in American Indian Traditions 28 Radix # 1 �craţie în patriarhat a triburilor Cherokee şi Iroquois şi detaliază puţin cum au fost bărbaţii mai întâi colonizaţi, apoi cooptaţi de către bărbaţii albi într-un mod de gândire şi acţionare patriarhală. Britanicii au luat mulţi bărbaţi Cherokee în Anglia şi le-au oferit o educaţie de tip englez, aceştia întorcându-se şi punând umărul la construirea unei societăți patriarhale. Existau multe triburi ginecocratice în perioada pre-colonială, de exemplu Susquehanna, Hurons, Iroquois, Cherokee, Pueblo, Navajo, Narragansett, Montagnais ş.a. Mai existau în jur de 88 de triburi care vedeau homosexualitatea într-un mod pozitiv, ca Apache, Winnebago, Cheyenne, Pima, Crow, Illinois, Mohave, Iowa, Yuma, Aztec, Maya și multe altele.6 De asemenea, termenul de ”berdache” era folosit în triburile nativ-americane ca ”al treilea gen”. Acest lucru nu însemna că existau trei genuri în loc de două, ci faptul că existau mai multe posibilităţi de exprimare de gen decât binaritatea. Existau diverse combinaţii posibile în afara spectrului binar, care de altfel ştim că a fost introdus în acele comunităţi de către colonişti. Michael J. Horswell (2003) scrie că acest termen, ”berdache”, a fost documentat în aproximativ peste 200 de societăţi din America de Nord. De asemenea a fost documentată sodomia şi sodomia ritualică în multe triburi native, în comunităţile Andine şi în multe alte comunităţi din Americi. Sodomia pe post de ritual este cunoscut că era practicată în Nahuas şi Maya, dar şi în alte triburi indigene. Prezenţa ritualică a homosexualităţii în multe triburi native nu ne arată altceva decât faptul că şi heterosexualitatea ca normă, la fel ca sistemul de gen binar, este un construct vestic colonizator. Albii europeni şi-au impus iniţial în societăţile lor heterosexualitatea normativă pentru a se centra pe reproducerea masivă a rasei albe şi dominarea globală ca rezultat al acesteia. Sistemul de gen binar este în mod obligatoriu unul heterosexual, de acolo şi expresia de ”genuri opuse” care se atrag. Această normă heterosexuală este un instrument de control a puterii rasiale, economice şi politice. De asemenea, este un instrument de control a persoanelor definite drept femei din punct de vedere anatomic, corpurile lor transformându-se în proprietate a statului patriarhal şi fiind reduse la nişte mijloace de producţie ale rasei. În concluzie, este esenţială chestionarea conceptelor atât de normalizate în conştiinţa şi comportamentul colectiv. Este importantă conştientizarea faptului că sistemul binar de gen, heterosexualitatea ca normă, şi alte concepte similare atât de înrădăcinate în vieţile noastre nu sunt nişte realităţi bătute-n cuie. Nu sunt nişte profeţii divine după care trebuie să ne trăim vieţile, ci dim6. Gunn Allen, Paula, The Sacred Hoop. Recovering the Feminine in American Indian Traditions Radix # 1 29 �potrivă, sunt instrumente opresive şi invazive ale puterii care continuă să se reproducă la toate nivelurile. Este important să ştim că acestea urăsc, exclud, distrug, normează, asimiliază, oprimă o multitudine de identităţi care nu se pliază perfect normei. Şi pentru aceste identităţi, pentru noi, trebuie să depunem toate eforturile spre anihilarea instrumentelor puterii care ne normează existenţele. Surse Gunn Allen, Paula: The Sacred Hoop. Recovering the Feminine in American Indian Traditions Lugones, Maria: Heterosexualism and the Colonial/Modern Gender System. Lugones, Maria: The Coloniality of Gender. Oyewumi, Oyeronke: The Invention of Women. Making an African Sense of Western Gender Discourses. Singer, Phoenix A.: Colonialism, Two-Spirit Identity, and the Logics of White Supremacy. 30 Radix # 1 �Represiunea de stat împotriva mișcării anarhiste din Cehia și solidaritatea noastră de Alexandru P e 28 aprilie statul ceh a efectuat o razie, numită „Operațiunea Fenix”, împotriva mișcării anarhiste a țării. În mai bine de 5 orașe, polițaii au intrat în mod violent în casele unor tovarăși/e, precum Centrul Social „Ateneo” din Most și au arestat 11 persoane. După interogări cei/le mai mulți/e au fost eliberați/e, mai puțin trei tovarăși/e, care se află în pușcărie până în ziua de azi. Pe parcursul perchezițiilor au fost confiscate printre altele și servere și calculatoare astfel că mai multe pagini de pe internet ale scenei anarhiste nu mai sunt accesibile. Din ce scriu ziarele din Cehia, se pare că cele trei persoane care au rămas în închisoare vor fi acuzate de terorism, ce este pedepsit de la 12 până la 20 de ani de pușcărie. Mișcarea a reacționat imediat: pe 30 aprilie mai multe colective și grupuri anarhiste din Cehia au scos un comunicat comun intitulat „Nu suntem teroriști” în care declară că scopul operațiunii nu a constat decât în intimidarea mișcării anarhiste care în ultima perioadă începea să obțină mai mult sprijin public. Menționează implicarea scenei în lupta muncitorească la restaurantul Řízkárna, unde angajaților/telor nu le-au fost plătite salariile sau susținerea centrului social Klinika de către mii de oameni în timpul evacuării lui. În ziua următoare, la demonstrația de 1 mai, în Praga 400 de oameni au ieșit în stradă. La numai o săptămână după toate aceea, pe 7 mai, squat-ul Cibulka din Praga a fost evacuat de 200 de polițai, cu tunuri de apă și elicoptere. 12 persoane au fost arestate. În mod evident statul ceh încearcă în prezent nu numai să intimideze mișcarea anarhistă ci și să-i distrugă infrastructura (serverele, squat-ul) și spiritul (pușcărie). La fel de evident este faptul că tovarășii și tovarășele din Cehia se pot baza pe solidaritatea noastră. Ca mișcare internaționalistă suntem uniți și unite împotriva terorismului statelor, patronilor și fasciștilor. Și dacă ne gândim la anii 2007 și 2008 când în România scena anarhistă și antifascistă de atunci avea de suferit enorm de pe urma represiunii de stat, mai ales în contexul summit-ului NATO care în 2008 s-a ținut la București, înțelegem că Radix # 1 31 �mâine am putea fi noi cei/le care au nevoie de sprijin internațional. Tovarășii și tovarășele din Cehia au chemat la acțiuni de solidarizare și la acțiuni menite să crească presiunea asupra statului ceh ca să-i elibereze pe prizonieri și să înceteze atacurile împotriva mișcării anarhiste. Solidaritate cu mișcarea anarhistă din Cehia! Scrisoare din arest de la Petr, unul dintre arestați. Dragi prieteni, vă mulțumesc pentru toată susținerea și solidaritatea. Acestea pentru mine înseamnă mult, mai ales în situația asta. Dintotdeauna mi-am considerat viața doar o parte a întregii vieți de pe pământ. Asta nu s-a schimbat. Chiar și atunci când nu eram în arest gândul la toți cei a căror libertate a fost luată, nu numai după gratii, m-a făcut să nu mă simt liber. Călătoria mea prin viață era mereu o călătorie înspre egalitate și o societate cu adevărat liberă pentru toți și toate. Cuvintele voastre dragi îmi dau siguranța că nu voi fi de unul singur în călătoria asta. Cu recunoștință sinceră și salutări frățești. Petr, 3 iunie 2015 Solidaritate practică Până acum nu s-a publicat decât adresa poștală a unui singur tovarăș aflat în arest. La ea putem trimite scrisori și cărți poștale. Să-l nu lăsăm de unul singur! Aleš Kočí 13.8.1978 Vazební věznice a ústav pro výkonu zabezpečovací detence Brno P.O.BOX 99 625 99 Brno-Bohunice Contul Bancar pentru donații al organizației anti-represiune Rote Hilfe din Germania. Titulatorul contului: Rote Hilfe Dresden Scopul: Anti-Phönix IBAN: DE72 3601 0043 0609 7604 34 BIC : PBNKDEFF Pentru mai multe informații vezi blog-ul de solidarizare: antifenix.noblogs.org 32 Radix # 1 �Afiș pentru demonstrația anti-represiune și de solidarizare cu mișcarea anarhistă din Cehia care a avut loc pe 6 iunie la Praga. În ziua respectivă în jur de 50 de persoane s-au strâns și s-au dus la centrul de arest din Pankrác unde cei trei arestați ai operațiunii Fenix sunt ținuți. Radix # 1 33 �Solidaritate internațională și mișcarea anarhistă din Grecia de Constantin Î n februarie 2014, mai multe grupuri anarhiste din spectrul anarhismului social și anarho-comunismului din diverse orașe ale Greciei au pornit o campanie de solidaritate internațională numită „Trei Poduri”. În cadrul acesteia au fost organizate manifestații, discuții, evenimente și au fost lipite afișe, scopul tuturor activităților acestora fiind o cunoaștere mai adâncă a luptelor în desfășurare prin Balcani, Orientul Mijlociu și Spațiul Mediteranean și un schimb de experiențe și de idei cu toavarăși/e din regiunile respective. Până acum s-au abordat următoarele teme: proiectul „autonomiei democratice” și al „confederaționismului democratic” din Rojava, mișcarea kurdă și PKK, antimilitarism în Balcani și campania anarhistă anti-război din timpul războaielor iugoslave, ca și represiunea de stat împotriva mișcărilor anarhiste din Spania și Italia. Campania se va încheia în perioada 10-20 octombrie cu o serie de evenimente de zece zile, în ultimele trei/patru zile având loc o întâlnire anarhistă pan-mediteraneană la Chania, pe insula Creta. De asemenea, Demolăm ziduri, construim poduri. o pre-întâlnire la Salonic cu anarhiști și anarhiste din toată peninsula balcanică, inclusiv cu deplasare comună la Creta se află în curs de pregătire. Urmează traducerea manifestului campaniei. 34 Radix # 1 �Campania anarhistă de solidaritate internațională „Trei Poduri”1 Există dominația statelor puternice, a structuriilor supranaționale și a reprezentanților lor locali. Există conflictele din interiorul puterii care alimentează un joc al tensiunilor geopolitice în regiunea mediteraneană. Sunt naționalismele care îi despart pe oprimați și care îi fac să se omoare între ei. Există dereglarea societăților locale prin intervenții militare, dar și barbaria obscurantismului fundamentalist. Este mașinăria de represiune cea care impune „legile terorismului”, controlul polițienesc pe străzi, închisorile, regimul de maximă siguranță și lagărele de concentrare pentru migranți/e. Este lumea patronilor care se bazează pe terorismul de la locurile de muncă și pe devalorizarea constantă a muncii. Există, însă, și o altă lume paralelă. Este lumea rezistențelor. Este lumea celor care opun rezistență pe străzile sudului european. Este lumea mișcării NO TAV din nordul Italiei și a mișcării anti-minerit din Halkidiki din nordul Greciei. Sunt manifestațiile insurecționiste ale curentului radical nou din Turcia, este realizarea democrației autonome și a rezistenței în ținuturile kurzilor din nordul Syriei. Sunt luptele muncitorești autonome. Sunt luptătorii sociali deținuți sau persecutați. Sunt răsculații din închisori și din lagărele de concentrare. Este fiecare om și fiecare mișcare colectivă care rezistă și încearcă să creeze alte condiții de trai pe stradă, în cartier, la locul de muncă, la școală, la facultate și pe ogor. Această lume paralelă poate să prevină impunerea barbariei capitaliste și a obscurantismului religios și naționalist la răscrucea asta ce se numește Marea Mediterană. Această lume trebuie, aici și acum și într-un mod concret, să construiască poduri de comunicare, de cooperare, de rezistență și de solidaritate. De aceea, colective și inițiative din orașe diferite ale Greciei pornesc o campanie anarhistă de solidaritate internațională pe care au botezat-o „Trei Poduri”: 1. Podul de solidariate cu sudul european. 2. Podul de solidaritate cu Levantul. 3. Podul de solidaritate cu Balcanii. Campania se va desfășura prin acțiuni comune sau autonome coordonate ale colectivelor și inițiativelor care participă la ea din februarie până în octombrie 2015. 1. αναρχική καμπάνια διεθνιστικής αλληλεγγύης - τρεις γέφυρες, URL: http://3gefires.org/el/anarhiki-kampania-diethnistikis-allileggyis-treis-gefyres Radix # 1 35 �Abțibilduri Toate abțibildurile pot fi luate pe gratis din locurile unde se distribuie și revista. 36 Radix # 1 �Radix # 1 37 �Despre Radix, contact și distribuția revistei [Despre Radix] Radix este o revistă anarhistă din București produsă de un colectiv de oameni care sunt implicați și în alte grupuri politice și participă în lupte de clasă, de gen și antirasiste. Scopul revistei constă în propagarea ideilor anarhiste în sensul cel mai larg al termenului, în dezvoltarea unei analize sociale care să abordeze diferitele forme de opresiune și exploatare pe care se bazează capitalismul și în discutarea și chestionarea practicii politice a mișcării anarhiste. Radix va apărea în mod neregulat, în funcție de resursele economice și personale ale colectivului de redacție. [Distribuție] Toate materialele de la Radix (revista și abțibildurile) se distribuie pe gratis în următoarele locuri. Dacă vrei să ne expui revista în spațiul / librăria / infoshop-ul / centrul tău social scrie-ne la adresa noastră de mail. Centrul Social Claca din București centrulclaca.wordpress.com Centrul Urban de Inițiative Bune din Iași www.incuib.ro Centrul Acasă din Cluj acasacluj.noblogs.org [Contact] Ne poți contacta prin adresa noastră de mail: radix@riseup.net. De asemena avem un blog unde se găsesc mai multe informații și pe care încărcăm toate materialele și textele noastre: revistaradix@wordpress.com 38 Radix # 1 �Primul număr al revistei Radix a fost tipărit la un tiraj de 500 de exemplare in iulie 2015 de către tovarășii și tovarășele de la colectivul de tipărit anarhist ”Druck!” din orașul Salonic din Grecia. Le mulțumim pentru sprijinul solidar. ���Radix este o revistă anarhistă necomercială, adică se distribuie gratuit, pentru că scopul ei nu constă în a câștiga bani, ci în propagarea ideilor anarhiste, în a discuta despre teoria, istoria și practica mișcării anarhiste atât din România, Balcani și Europa de Est cât și în alte locuri. În acest prim număr al revistei poți să citești despre: luptele muncitorilor migranți, colonialism și gen, represiune de stat, internaționalism și spiritul revoluționar. Pentru contact, mai multe informații și articolele digitalizate vezi: revistaradix.wordpress.com � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Radix #1 (2015) Subject The topic of the resource Luptele de clasă ale muncitorilor și muncitoarelor din România în Germania Politica migrațională a UE în Marea Mediterană și luptele migranților/migrantelor în Grecia Pentru un nou spirit revoluționar Sistemul de gen binar și colonialismul: o introducere Represiunea de stat împotriva mișcării anarhiste din Cehia și solidaritatea noastră Solidaritate internațională și mișcarea anarhistă din Grecia Radix este o revistă anarhistă necomercială, adica se distribuie gratuit, pentru ca scopul ei nu constă în a câștiga bani, ci în propagarea ideilor anarhiste, în a discuta despre teoria, istoria și practica mișcării anarhiste atât din România, Balcani și Europa de Est cât și în alte locuri. Description An account of the resource Revistă anarhistă din București Creator An entity primarily responsible for making the resource Centrul Social Claca București Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource iulie 2015 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource text Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource revistă 2015 anarhism anarho-sindicalism București Cehia Centrul Claca colonialism Druck! FAU gender Grecia lupta de clasă Mall of Shame Mall-ul rușinii migranți mișcarea muncitorească muncitori Radix revoluție Sindicalism https://anarhiva.com/files/original/bf464a10e95f1d86b226d0a558b5d1d3.pdf 0cae94dd544ee08a6573cb8072a7483f PDF Text Text Bucureşti, octombrie 2012, Nr. 3 Publicaţie trimestrială distribuită gratuit Grupul „Iztok” – lupta emigrației din est pentru libertate: Interviu cu istoricul francez Frank Mintz și cu scriitorul Nicolas Trifon ……………………………………………………… 1 Mihai C., Sindicalistul Vasile Paraschiv: Istoria vieții unui disident ………………….…. 9 „Iztok” (Răsărit) – document. Ediția în limba română din anul 1981 ……………… 11 Solidarność: retrospectivă foto …………. 23 Mihai C., Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România …….…………….………… 24 B., Recomandare: „Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist” – de Vasile Paraschiv …………………………….……. 24 Revista „Anarhia” se bazează pe conştiinţa cititorilor pentru apariţia următoarelor ediţii. Dacă apreciaţi conţinutul acestei reviste vă rugăm să faceţi o mică donaţie la Biblioteca Alternativă, Strada Arhitect Gh. Mandrea, nr. 4. http://anarhia.noblogs.org/ 24 de pagini * GRUPUL „IZTOK” – LUPTA EMIGRAȚIEI DIN EST PENTRU LIBERTATE: INTERVIU CU ISTORICUL FRANK MINTZ ȘI SCRIITORUL NICOLAS TRIFON Odată cu instaurarea regimului comunist de tip stalinist în Europa de est, membrii uneia dintre cele mai extinse mișcări anarhiste, cea din Bulgaria, sunt nevoiți să ia calea exilului. Ducând cu ei idealurile pentru care luptaseră și înainte, găsesc în Franța un teren propice pentru a atrage atenția asupra situației țărilor din lagărul socialist. Activitatea anarhiștilor bulgari, nu se mărginește, însă, doar la a scrie despre țara lor sau alte țări est europene. Prin cele două interviuri prezentate aici, unul cu istoricul francez Frank Mintz și celălalt cu scriitorul de origine română, Nicolas Trifon, dorim să facem cunoscută publicului din România, activitatea și istoria unui grup contestatar al regimurilor autoritare din est al cărui nume e legat de revista pe care o editează în bulgara întâi și din 1980 în franceză – Iztok, revue libertaire sur les pays de l’Est: istoricul francez Frank Mintz evocă activitatea grupului în anii 1970, scriitorul de origine română, Nicolas Trifon anii 1980. Pentru membrii grupului „Iztok”, aceste două decenii reprezintă o perioadă istorică agitată, o perioadă în care ei opun alternativa lor libertară atât capitalismului din vest cât și socialismului �2 așa zis științific din blocul răsăritean. Câte ceva despre cei doi foști colaboratori în cadrul redacției acestei publicații: Frank Mintz (născut în 1941) este un istoric al anarho-sindicalismului, mult timp legat de mișcarea anarhistă bulgară în exil, scriitor de limbă franceză şi spaniolă, traducător, activist şi membru C.N.T. France. Din punct de vedere politic este apropiat de orientarea elaborată de S.A.C. (Suedia) şi C.G.T. (Spania); Nicolas Trifon (născut în 1949) este un scriitor de limbă franceză, de origine română, a cărui activitate pe plan politic e legată în anii 1980 de revista „Iztok”. În lucrările sale sunt identificate diverse abordări: istorice, antropologice sau sociolingvistice. Împreună cu Matei Cazacu el a publicat în 2009: Un Etat en quête de nation: la République de Moldavie. O altă carte a lui a fost tradusă în limba română și apare în toamna asta la editura „Cartier”, cu titlul: Aromanii: pretutindeni, nicăieri. Prima parte a acestui material va cuprinde interviul realizat cu Frank Mintz pentru a permite formarea unei reprezentări generale despre apariția și activitatea grupului „Iztok”. În a doua parte, care va conține interviul realizat cu Nicolas Trifon, vor fi prezentate momente semnificative pentru emigrația din est. În orice caz, acest material, dincolo de a reprezenta doar o evocare istorică, poate fi și o reală sursă de inspirație pentru activiștii libertari de azi. Mulțumim pentru amabilitate celor doi libertari care au împărtășit cu noi istoria unei perioade pe care au trăit-o și care trebuie consemnată, întrucât este istoria noastră, a celor care avem convingeri libertare. * INTERVIU CU ISTORICUL FRANK MINTZ. Anarhia: Frank, ne poţi spune ce înseamnă „Iztok” şi care au fost ţelurile acestui grup? Frank Mintz: Nu e uşor să răspund la întrebarea asta. Eu am fost în contact cu imigranţii bulgari din 1964 până la sfârşitul N.R.B. (Narodna Republica Balgaria), la 10 noiembrie 1989. Aşadar, ceea ce ştiu eu despre revista „Iztok” şi despre cei care au publicat-o sunt informaţii de dinaintea apariţiei revistei, al cărui prim număr, în limba bulgară, a văzut lumina tiparului în 1975. Revista „Iztok”: în stânga numărul 17 din anul 1989; în dreapta, numărul 20 din anul 1991 Emigrarea, de fapt, este o perioadă grea pentru orice curent politic, ameninţări cu scindări si agresivitatea sunt elemente comune. Aşa a fost şi în cazul anarhiştilor ruşi şi italieni care au emigrat în 1920 şi 1930. La fel s-a întâmplat şi cu spaniolii între 1939 şi 1943 iar între 1943 şi 1961 au fost vizibile simulări de unificare, până când acest lucru s-a întâmplat în Spania, la sfârşitul anului 1975. Numai că unele discrepanţe din exil au fost duse şi în Spania. Chiar şi azi există trei confederaţii anarho-sindicaliste în Spania. Cea mai mare parte a emigraţiei bulgare a venit în Franţa, la Paris, cu două mari personalităţi: Gueorgui Khadjiev, alias Gueorgui Balkanski şi Ivan Ivanov Rachev. În 1953 a avut loc o scindare care a fost cauzată de divergenţele în legătură cu atitudinea ce trebuia adoptată faţă de blocul capitalist şi lagărul socialist, adică Bulgaria. O minoritate a căzut de acord cu Ivan Ivanov Rachev asupra necesităţii de a lansa lupta din interiorul ţării. Acest lucru a fost făcut în 1954 cu ajutor material din partea C.I.A., însă radioul lor emitea mesaje �3 anarhiste. Trei tovarăşi au fost paraşutaţi într-o zonă anarhistă din munţi. Au rezistat din vară până în toamnă, existând acolo o puternica ofensivă. Doi au fost împuşcaţi şi doi au reuşit să scape. De ce doi? Deoarece unul dintre băieţi a fugit şi cu soţia sa. Ei au putut să meargă în câteva oraşe unde au avut parte de ajutorul foștilor tovarăşilor, deveniți între timp membri ai partidului comunist, într-un mod mai mult sau mai puţin serios, şi au putut ieşi din ţară trăind în siguranţă până azi. Lupta a fost serioasă. Majoritatea era condusă de Khadjiev şi nu tolera nicio nuanţă în discuţii şi astfel a început avalanşa expulzărilor. Tendinţa Khadjiev a devenit tot mai intolerantă cu cealaltă parte. Revista publicată de ei: „Calea noastră”, era deja o revistă goală de conţinut, cu traduceri făcute din limba franceză şi spaniolă ce nu aveau nicio legătură cu Bulgaria. Aşa a apărut un grup capabil şi tolerant, inamic al bârfei şi calomniilor, dornic să scrie despre emigraţia bulgară şi despre ţară. „Iztok” a fost una din primele publicaţii menite să evoce continuarea luptei, încercarea de a da un instrument raţional şi bine gândit emigraţiei anarhiste. Concret, „Iztok”, în limba bulgară, înseamnă „Est”, adică „lagărul socialist” (în terminologie comunistă) iar subtitlul din limba bulgară era: „Periodic libertar de analiză a ţărilor răsăritene”. Mai modest de fapt, deoarece accentul era pus pe Bulgaria iar ceea ce am reuşit noi cu ştirile era destul de greu deoarece ţara era foarte izolată, mai izolată decât Moscova sau Leningrad, unde erau mulţi jurnalişti străini. În 1979 am simţit că are loc o schimbare. „Iztok” din iunie 1979 a avut câteva pagini în limba rusă din memoriile lui Mahno despre lupta de la Dibrivka şi atitudinea ţăranilor (volumul III, capitolul 8, în publicaţia rusă). Am intrat în legătură şi cu doi tovarăşi libertari din Iugoslavia, Zagreb: Slobodan Drakulic şi Miriana Oklobodjia, în timpul colocviului despre autogestiune din Veneţia, de pe 28 – 30 septembrie 1979. Şi în numărul „Iztok” din octombrie 1979 s-a anunţat o deschidere către cititorii francezi, cu trei articole despre consiliile din Ungaria din 1956, despre greva din Szecin din 1970 – 1971 şi mai multe informaţii despre Polonia, precum şi o recenzie din cartea lui Rudold Bahro despre „Alternative” (de la pagina 30 până la pagina 53 dintr-un total de 70 de pagini). Începând cu 1980, avem de fapt două redacţii, una bulgară şi alta franceză, între care nu exista nicio coordonare şi niciun schimb dar se simţea un stimul colectiv de a informa asupra situaţiei ţărilor din Europa de est. Ceea ce s-a făcut nu a fost doar legat de revistă. Au existat şi manifeste în limbile polonă şi franceză trimise prin fax, de exemplu în timpul marilor greve din Polonia, companiilor (pentru a susţine muncitorii) sau manifeste care au fost puse în vagoanele de tren care plecau din Paris spre Polonia. Anarhia: Ce activităţi ai desfăşurat tu? Frank Mintz: Am acordat ajutor celor două redacţii. În redacţia franceză erau foarte mulţi tovarăşi noi ce aveau o mulţime de contacte de care se foloseau („dossiers” foarte interesante despre Cuba, China, Uniunea Sovietică). Am mai pregătit materiale pentru redacţia bulgară, materiale despre relaţiile economice dintre Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Cu schimbările ce au intervenit în Bulgaria după 10 noiembrie 1989 şi cu o nouă Federaţie Anarhistă în Bulgaria, „Iztok” a încetat să mai publice. Anarhia: Ce s-a întâmplat cu membrii grupului „Iztok” după încetarea activității acestui grup? Frank Mintz: Curentul Khadjiev a condus spre o atitudine intolerantă în Bulgaria. Ştiu că acest Khadjiev a scris un raport despre fiecare membru al emigraţiei anarhiste bulgare, accentul căzând pe cei suspicioşi. Un activist pe nume Tenzerkov a continuat să publice în Bulgaria împreună cu Vesel Momchev Vasilev. Alt membru �4 „Iztok”, Todor Mitev a publicat în Franţa, în 1993, o lucrare în limba bulgară a lui Hristo Botev, poet şi revoluţionar, libertar, care nu poate fi separat de literatura bulgară şi independenţa ţării. În concluzie, putem spune că grupul și revista „Iztok” au făcut tot ce au putut ca să depășească opoziția între cele două tendințe de după război: dogmatică și aventurieră. * INTERVIU CU SCRIITORUL NICOLAS TRIFON (PARTEA I). Anarhia: La 18 aprilie 1978 la Paris a avut loc o conferință de presă susținută de Vasile Paraschiv, Victor Fainberg (din U.R.S.S.), Alexandr Smolar (din Polonia) și Jan Letcinski (din Cehoslovacia). Alături de aceștia au fost prezenți și reprezentanții celor patru centrale sindicale franceze (F.E.N., E.O., C.F.D.T., C.G.T.). Tema conferinței a fost libertatea sindicală în Europa de est și a fost un moment important deoarece după 30 de ani, cele patru mari centrale sindicale franceze aveau un proiect comun, anume protestul față de situația muncitorilor din blocul răsăritean. A participat grupul „Iztok” la acest eveniment? Nicolas Trifon: Într-adevăr, conferința de pe 18 aprilie 1978 a marcat o schimbare semnificativă în atitudinea sindicatelor și a stângii franceze în general față de realitățile din est. Ea se înscrie într-un lung proces istoric care începe imediat după luarea puterii de stat de către partidul bolșevic în noiembrie 1917 și nu se va încheia decât în anii 1989 – 1991, odată cu dezagregarea „lagărului socialist” și dezmembrarea Uniunii Sovietice. Eliminarea forțelor politice care au participat la revoluția socială (botezată ulterior socialistă) din Rusia, de la cadeți până la anarhiști, de la menșevici până la socialiști revoluționari, nu a trecut neobservată în afara Rusiei, chiar dacă ecoul celor care atrăgeau atenția asupra consecințelor monopolizării puterii de către bolșevici a fost limitat. Spre exemplu, liderii mahnovșcinei, mișcarea țărănească anarhistă din Ucraina, s-au refugiat în Occident după ce au fost învinși militar de Armata Roșie condusă de Troțki. Nestor Mahno a trecut de altfel prin România înainte de a se instala în Franța, unde mai mulți dintre foștii lui tovarăși (Volin, Piotr Archinov, etc.) au publicat rechizitorii documentate implacabile în legătură cu confiscarea revoluției de către bolșevici și cu represiunea perpetuată de aceștia contra muncitorilor greviști, contra țăranilor care se opuneau abuzurilor noilor autorități și contra militanților politici ostili bolșevicilor. Nu e ușor de explicat de ce a trebuit să treacă atâta timp pentru ca sindicatele și partidele politice de stânga din Occident și mai ales publicul lor să realizeze gravitatea situației din est. Imensele speranțe generate de schimbările istorice radicale care au avut loc în Rusia au jucat un rol considerabil. Dar această explicație nu e suficientă: reacțiile potentaților din vest speriați de perspectiva de a ceda locul unei noi clase dominante, organizate pe alte criterii, a fost determinantă. În vest, anticomunismul virulent i-a împiedicat pe cei care îi suportau consecințele pe pielea lor, pe sindicaliști și revoluționari, să perceapă natura sistemului care, în est, se revendica de la idealurile socialiste pentru care acești sindicaliști și revoluționari luptau. Independent de iluziile pe care muncitorii și toți cei care doreau o schimbare radicală în vest și le puteau face, reflexul defensiv față de presiunile și represiunea exersată în numele anticomunismului făcea inaudibil discursul critic față de realitățile comuniste din est, oricât de coerent și de pertinent ar fi fost acesta. Atâta timp cât prevala tensiunea între cele două lumi, era inevitabil ca victimele sistemului politic care practica anticomunismul să tindă să ignore victimele sistemului care se revendica, zgomotos și perfect nefondat, de la comunism. Personal, am refuzat totdeauna să vorbesc în acest caz de „comunism” pur și simplu, calificând acest sistem drept „capitalism de stat” din punct de vedere economic și „comunism de �5 stat” din punct de vedere politic. Nu știu dacă mai trebuie amintit faptul că, dacă în vest, marginea de manevră a celor care voiau să construiască o altă lume era limitată, în est, o asemenea margine de manevră era practic inexistentă. Ceea ce e de subliniat este că atunci când acest proces de conștientizare a ajuns la final, edificiul comunist, în totalitatea sa, deci inclusiv în țările în care partidele comuniste erau în opoziție, s-a spulberat cu o uimitoare rapiditate. Conferința amintită a avut loc la un moment (în 1978, deci zece ani după invazia Cehoslovaciei, invazie care a pus capăt pentru mult timp oricărei tentative coerente de reformare a sistemului din interior) în care se apropia numărătoarea inversă, care începe doi ani mai târziu, în 1980, cu ocazia irupției clasei muncitoare organizate pe scena politică poloneză. Pierderea progresivă pe plan internațional a legitimității regimurilor politice din U.R.S.S. și țările din est a jucat un rol considerabil în implozia comunismului de stat, chiar dacă această implozie a fost generată în ultimă analiză de incapacitatea gestionarilor și beneficiarilor acestui sistem de a-l reforma fără a-l lichida. Toate astea le spun acum, retrospectiv, pe atunci lucrurile erau mai puțin clare. Dar să revin la întrebare. Colectivul „Iztok” nu a participat la această conferință, pentru simplul motiv că el a fost înființat un an mai târziu, când apare primul număr al revistei în limba franceză. (Toate articolele din revistă sunt disponibile pe net: http://www.lapresse-anarchiste.net/spip.php?rubrique78). Personal, aflasem de eveniment din presă, după ce a avut loc și nu i-am acordat mare atenție. În perioada aceea eram foarte activ în mișcarea anarhistă și socială, organizasem deja o scurtă grevă la magazinul unde lucram, eram angajat în coordonarea a tot felul de inițiative libertare și mișcări sociale sau politice, trăiam din plin revoluțiile culturale care aveau loc în acei ani, începând cu feminismul, participam la tot felul de acțiuni de solidaritate, revendicative, festive, redactam tracturi, o revistă, Lutter, un manifest pentru organizația Combat Anarchiste intitulat Repères pour un antiétatisme militant… Toate astea, dacă lăsăm la o parte greva amintită mai sus de care eram foarte mândru fiindcă obținusem ceea ce cerusem, le făceam clandestin, nu semnam nimic. Pentru cei care nu făceau parte din grupul nostru eram Bruno, pentru că în acea perioadă (stânga vine la putere în 1981) participarea străinilor la activități politice ale stângii radicale, ca să nu mai vorbim de acțiunile directe, nelegale, cum era în cazul nostru, putea să ducă la expulzare. În același timp era o practică curentă la libertari să nu acționezi și să nu semnezi individual ci doar colectiv. Unica excepție am comis-o semnând un mic studiu în legătura cu România (Fait divers et socialisme: o analiză a rubricii consacrate faptelor diverse din ziarul Scânteia a cărei lectură permitea cititorului să sesizeze contradicția dintre discursul oficial și realitatea cotidiană). El a apărut în aprilie 1977 sub numele meu într-o revistă internațională anarhistă, însa o revistă mai degrabă de analiză și de mărturie decât militanta. E vorba de Interrogations, unde apăruse cu un an înainte pentru prima dată în franceză un text al lui Václav Havel, atunci foarte puțin cunoscut, intitulat Le conformisme par la peur. Anarhia: Câți români au activat în grupul „Iztok”? A avut grupul „Iztok” legături directe cu muncitori activiști independenți din România? Și dacă a avut, ne poți spune ceva despre viața și munca lor? Nicolas Trifon: În Franța, inițial, cu românii nu prea eram în contact și, în rarele ocazii când am întâlnit compatrioți am pierdut repede orice chef de a merge mai departe în discuții pentru simplul motiv că cei stabiliți de mult în Occident erau în general de un reacționarism înspăimântător iar cei veniți mai recent puși pe căpătuială sau interesați exclusiv de cariera personală. Am mai aflat și de mai multe persoane care făceau greva foamei în fața ambasadei �6 române, asistați de reporterii de la Europa Liberă și, mai rar, de ziariști francezi. Temerar, gestul lor avea niște limite foarte clare, fiindcă ei încetau orice acțiune în momentul în care obțineau ce cereau: o viză de plecare definitivă din țară pentru soț/soție, băiat/fată. Cu timpul am avut totuși bucuria să descopăr că mai existau și excepții printre compatrioți. În toți acești ani citeam enorm, tot felul de materiale, deseori excelente, privind istoria, structura, natura regimurilor din est, disidența din U.R.S.S. și mișcarea muncitorească din Polonia, și mă tot minunam constatând câte piste care mi-ar fi permis să înțeleg mai bine lucrurile am ratat pe vremea când eram în România, ca să nu mai vorbim de faptul că cei din România continuau să nu aibă acces la asemenea materiale. Totuși, cât privește România de după reorientarea autoritară megalomană a lui Ceaușescu, tot nu vedeam nici cea mai mică posibilitate de evoluție. Știrile despre grevele minerilor de pe Valea Jiului și mișcarea Goma în 1977 le-am primit cu un anumit scepticism, chiar dacă realizam că ele deblocau oarecum situația sugerând anumite posibilități de contestare a regimului pe care nu le mai credeam posibile. Ceea ce a fost determinant, însa, în cazul meu, a fost lectura unui raport redactat de Amnesty International care prezenta în detaliu internările psihiatrice abuzive ale contestatarilor în România. Adică, cum critici un aspect al regimului, protestezi, te internează, nici măcar nu te bagă la pușcărie. Mesajul era clar: „trebuie să fii nebun să te opui iar locul nebunilor e la azil”, și eram suficient de familiarizat cu mentalitatea din România ca să ghicesc eficacitatea unui astfel de mesaj. Printre victimele acestei noi forme de represiune figura muncitorul Vasile Paraschiv, internat cu diagnosticul „paranoia – psihoză delirantă revendicativă sistematică” pentru că a exprimat la locul de muncă anumite revendicări sindicale elementare pe cale neoficială. Asta a declanșat militantismul meu în legătura cu România. Sincer, prea multe speranțe nu-mi făceam și asta până în decembrie 1989, când, zău, nu-mi venea să cred că imaginile transmise ale manifestațiilor din țară corespundeau cu adevărat realității, motiv pentru care m-am dus cu un convoi umanitar la București, unde am ajuns chiar în ziua în care Ceaușescu a fost executat, ca să mă conving la fața locului. Acest scepticism nu m-a împiedicat să mă angajez cu o convingere de neclintit, fără nicio formă de sentimentalism, ceea ce nu putea decât să surprindă persoanele pe care le frecventam. În ochii mei, din punctul de vedere al discursului critic emanând din interior, al proiectului alternativ, al mobilizării sociale, situația din celelalte țări socialiste și din U.R.S.S. era mai încurajatoare, motiv pentru care de la bun început m-am angajat cu aceeași determinare în favoarea celor care se revoltau, criticau, luptau la Varșovia, la Moscova, la Budapesta sau la Praga ca și cum aceste inițiative și acțiuni ar fi avut loc la București. Asta am făcut în cadrul colectivului „Iztok” și, paralel, în emisiunea săptămânală consacrată țărilor din est, foarte ascultată atunci, emisiune pe care o făceam cu un camarad francez la Radio Libertaire și la Radio Solidarność. Primul număr al revistei în franceză a apărut în primăvara lui 1980, deci în ajunul grevelor din august în Polonia, care vor duce la legalizarea sindicatului Solidarność în luna următoare. Multe materiale au fost publicate despre această țară, înainte și mai ales după instaurarea legii marțiale pe 13 decembrie 1981. Ca mulți alți camarazi libertari, nu neapărat în legătura cu „Iztok”, am intrat și eu în contact cu noul sindicat la fața locului (la Gdańsk si la Varșovia) câteva luni înainte de proclamarea legii marțiale de către Jaruzelski. Atmosfera era euforică și am făcut parte dintre acei puțini care au avut ocazia să realizeze că nu va dura prea mult. La granița cu Cehoslovacia m-au arestat și reținut 18 ore fiindcă îl întâlnisem la Wroclaw pe fostul purtător de cuvânt al sindicatului, istoricul Karol Modzelewski, care denunțase cu câteva luni înainte autoritarismul lui Lech Wałęsa. Tocmai �7 primisem pașaportul francez și, din fericire, era week-end și nu au putut să stabilească dacă eram și român, cum bănuiau. Ar fi fost o ocazie să verific pe pielea mea fărădelegile securității, fărădelegi pe care le denunțam. În colectivul de redacție propriu zis eram unicul român. În schimb, mai mulți compatrioți gravitau în jurul colectivului, mai ales, dar nu numai, atunci când era vorba de inițiative privind direct sau indirect România. Informații despre inițiative anarhiste propriu zise în Romania nu aveam. Istoric vorbind, de altfel, acest curent a fost mult mai puțin prezent în România decât în Rusia sau Bulgaria, în Ungaria sau în Polonia, țări în care, în ciuda absenței libertății de exprimare sub comunism, anarhismul redevenise în câteva situații de actualitate, în contextul destalinizării și disidenței în U.R.S.S., în legătură cu rolul jucat de consiliile muncitorești în revoluția maghiară din 1956 sau ca urmare a evoluției spre o concepție anti-autoritară a unor teoreticieni marxiști critici, ca reacție la tandemul conservatism catolic/socialdemocrație liberală în Polonia1. Materialele pe care le publicam erau deseori traduse în presa anarhistă internațională și câteodată reluate de publicații franceze specializate, precum La Documentation française, care a preluat un lung interviu cu G. Danciu (pseudonimul lui Nicolae Gheorghe în acea vreme) despre problema țiganilor în România. În schimb demersul lui Vasile Paraschiv ne-a apărut 1 „Care mișcare socialistă, muncitorească, comunistă sau necomunistă în România, n-a existat niciodată așa ceva în această țară” răspundea Georges Haupt în plin curs universitar la o întrebare privind eventualitatea studierii mișcării socialiste necomuniste din România interbelică. Toată lumea a rămas țuț, cu atât mai mult cu cât acest fost stalinist care tăiase și spânzurase împreuna cu Roller la departamentul de istorie al Academiei Române între 1953 și 1958, când a părăsit țara, devenise orice numai dogmatic nu, în tot cazul foarte critic la adresa marxismului atunci la modă în Franța. Greu de uitat o asemenea afirmație, oricât de polemică o fi fost ea și venind de la o persoană care rămăsese foarte atașată României. de la bun început exemplar din toate punctele de vedere. Anarhia: Represiunea împotriva muncitorilor și împotriva organizațiilor muncitorești independente din țările unde se construia așa zisul „socialism științific” a fost dură și o problemă de viață și de moarte. De exemplu, Vasile Paraschiv a fost în câteva rânduri răpit și torturat de securitate. Au existat acțiuni de susținere a muncitorului Paraschiv din partea celor care activau în grupul „Iztok”? Îți adresez întrebarea asta deoarece știu ca un număr „Iztok” din 1981 a fost publicat în limba română iar această ediție conținea și un material despre inițiativa muncitorului Vasile Paraschiv de a organiza în România sindicate muncitorești libere. Care a fost motivul pentru care a apărut această ediție specială în limba română? A circulat această ediție și în interiorul țării, în România? Nicolas Trifon: În 1968, anul de glorie al național-comunismului, unul din rarele momente în care Ceaușescu ar fi fost plebiscitat dacă făcea alegeri libere, Vasile Paraschiv încetează ostentativ să-și mai plătească cotizațiile la partid (în același an, Paul Goma, care fusese deja închis în 1956 și deportat, a intrat în partid, e adevărat doar pentru câteva luni) și scrie o scrisoare de protest la Comitetul Central în care denunță abuzurile comise de cadrele de stat și de partid. În martie 1971, la mai puțin de două luni după greva insurecțională contra măririi prețurilor la alimentele de bază în nordul Poloniei care s-a soldat cu mai multe zeci de morți în rândurile muncitorilor, Vasile Paraschiv trimitea Consiliului Central al Sindicatelor din România și Comitetului Central al P.C.R. un adevărat program de restructurare a structurilor sindicale, în 1977 semnează apelul lansat de Paul Goma, iar doi ani mai târziu, puțin după conferința amintită mai sus, insista să se întoarcă în România unde aderă la Sindicatul Liber care tocmai fusese fondat… După care, dispare. �8 Iată motivul pentru care fost înființat în februarie 1981, doi ani după dispariția lui Paraschiv, Comitetul care îi va purta numele. În prealabil, am contactat Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în Romania, recent constituită de persoane care îl luaseră în primire pe Vasile Paraschiv când a venit la conferința citată mai sus. Primele contacte au fost cam curioase. Eu mă prezentam fără niciun complex ca anarhist, în timp ce în perioada aceea în asemenea situații lumea preferă să ascundă culoarea politică, și voiam informații despre Vasile Paraschiv. Interlocutorii mei, în acea vreme pe poziții mai degrabă de dreapta dar liberale (ulterior, unii s-au apropiat de Partidul Socialist, venit la putere), îi tot dădeau cu drepturile omului, ceea ce în sine nu avea nimic rău. Nu reușeau să înțeleagă de ce ținem noi morțiș să ne mobilizăm pentru un muncitor ca Vasile Paraschiv, care în plus s-a încăpățânat să se întoarcă în țară, nu însă și pentru o persoană ca părintele Calciu, un fost legionar deținut, reeducator de la Pitești care după ani de pușcărie și deportare intrase din nou în vizorul Securității din cauza unor predici misticonaționaliste. Până la urmă însă am obținut tot ce doream și rămân cu o deosebită admirație pentru devotamentul de care a dat dovadă în acești ani istoricul Mihnea Berindei, principalul animator al acțiunilor întreprinse de Ligă în legătură cu România. Românii sau francezii de origine română erau mai puțin numeroși decât francezii care făceau parte din Comitet sau care participau la acțiunile impulsionate de această structură care se voia punctuală și care a „funcționat” mai puțin de doi ani. În afară de mine doar un alt român, pe care lam pierdut din vedere după aceea, era anarhist. Îmi aduc aminte ca Alain Paruit, traducătorul din româna a lui Goma și Eliade la editura Gallimard, care simpatiza cu ideile noastre, mi-a vorbit despre scriitorul Dumitru Țepeneag, care cu puțin înainte jucase un rol cheie în demersurile publice în favoarea lui Goma, ca fiind de asemenea, libertar. Am citit și eu ulterior o declarație în acest sens a lui Dumitru Țepeneag, însă nu am avut niciodată ocazia să ne vedem. Întrunirea Anarhistă Internațională de la Veneția din anul 1984. De la stânga spre dreapta: Angel Pino; Nicolas Trifon; Mok Chiu Yu; Zbigniew Kowalewski și Oliver Kurtovic. De la această tribună, alături de colegii din Polonia, China și Iugoslavia, Nicolas Trifon denunța autoritarismul regimurilor din est. Activitățile Comitetului au fost numeroase și eficace. El a organizat boicotul unei campanii publicitare pentru turism în Romania. Două treimi din panourile publicitare din metrou, plătite de statul român au fost acoperite cu afișele Comitetului și cu inscripții cerând informații despre Vasile Paraschiv și denunțând represiunea din România. Petiția lansată în favoarea sa a întrunit semnături sindicale, politice și culturale prestigioase, iar mezaventura ziaristului francez Bernard Poulet, pe care l-am rugat să încerce să intre în contact cu Vasile Paraschiv în cadrul reportajului pe care îl făcea la București, l-a readus pe Vasile Paraschiv în actualitate: abia sosit la București, trimisul special al cotidianului Le Matin a fost bătut măr de niște cetățeni prezentați de autoritățile române drept „țigani”. În fine, o manifestație memorabilă a fost organizată de Comitet în fața ambasadei României în februarie 1982. Lucru nou, s-au putut auzi și lozinci mai politice, cele favorabile Sindicatului Liber proaspăt creat spre exemplu, și, la megafon un discurs critic mai coerent, mai la obiect decât tradiționalele litanii anticomuniste pe cât de virulente pe atât de inofensive. Era amuzant să vezi entuziasmul �9 manifestat de o persoană ca Monica Lovinescu, greu de suspectat de simpatii pentru sindicaliști și anarhiști, la această manifestație cu steaguri negre și banderole revoluționare. Pentru prima dată, ziarista de la postul de radio de propagandă nordamerican avea un subiect mai consistent de tratat. Nu e mai puțin adevărat că reportajul ei a avut răsunet în România, în tot cazul fără comparație față de modestul ecou al micii publicații în română redactată de „Iztok” în care era reluat, printre altele, programul sindical al lui Vasile Paraschiv. Practic, foarte puține exemplare au ajuns în țară și nu am avut cu adevărat ecouri semnificative. La această manifestație erau prezente, printre altele, două persoane care au sprijinit Comitetul în toate acțiunile publice întreprinse și la care au fost solicitate: Paul Goma, independent de discuțiile în contradictoriu pe care le puteam avea și Victor Fainberg, prezent alături de Vasile Paraschiv la adunarea pomenită mai sus ca reprezentant al Sindicatului Liber din U.R.S.S., care, în Franța, a fost foarte activ în mișcarea libertară. De atunci a trecut mult timp: Paul Goma a bătut toate recordurile în materie de provocări de un gust tot mai îndoielnic, iar despre Victor Fainberg, pe care îl pierdusem de mult din vedere, am aflat că a primit recent o decorație specială la Praga. Într-adevăr, el făcea parte dintre cele 8 persoane care au manifestat în Piața Roșie contra invaziei Cehoslovaciei pe 25 august 1968. (Va urma!) * SINDICALISTUL VASILE PARASCHIV: ISTORIA VIEȚII UNUI DISIDENT Vasile Paraschiv (3 aprilie 1928 – 4 februarie 2011) a fost un sindicalist fără adjectiv, fără alte epitete, a cărui luptă politică înainte de 1990 dar și după căderea regimului ceaușist, a fost dusă pentru drepturile muncitorilor din rândul cărora provenea. Contestatar al regimului autoritar ceaușist și unul dintre disidenții marcanți din Europa de est, el s-a întors după 1990 și împotriva profitorilor anticomunismului refuzând printr-un ultim gest de sfidare a puterii în anul 2008, Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler, medalie oferită de Traian Băsescu. „Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură și te lasă să intri în curtea stăpânului și să furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastră domnule președinte, decorații, bani, funcții, etc.”, spunea atunci Paraschiv. Muncitorul și sindicalistul Vasile Paraschiv (3 aprilie 1928 – 4 februarie 2011) În 1946 intră în Partidul Comunist crezând că prin această adeziune se va alia luptei pentru dreptate socială iar la sfârșitul anului 1968, în plină fervoare naționalistă, părăsește partidul considerând că acesta a întors spatele muncitorilor (în același an Goma cerea să intre în partid), moment pe care îl rememora declarând în 2008 unui jurnalist: „Eu nu știam politică externă, dar știam că drepturile muncitorilor nu erau respectate și am spus clar că nu vreau să sprijin dictatura”. Își face cunoscută decizia de a ieși din partid în adunarea generală de alegeri de partid, sperând să îi inspire și pe alții și astfel gestul lui să nu rămână unul izolat. Reacția autorităților nu întârzie să apară și pe 28 iulie 1969 este internat cu forța la psihiatrie, în spitalul de la Urlați, �10 Prahova. În 1971 va fi internat a doua oară. În ciuda represiunii, activitatea sa de disident continuă. După ce prim-secretarul Partidului Comunist, Nicolae Ceaușescu, promite că sindicatele vor beneficia de noi drepturi după ce se va discutata situația lor la un Congres al Sindicatelor din luna aprilie 1971, Paraschiv trimite Uniunii Generale a Sindicatelor din România și Comitetului Central al Partidului Comunist Român o scrisoare care conținea 11 propuneri pentru democratizarea sindicatelor și desprinderea acestora de Partidul Comunist. Este arestat pentru a treia oară și internat la spitalul de psihiatrie Voila Câmpina, unde va mai fi internat în 1976 după ce Securitatea interceptează o scrisoare adresată postului de radio de propagandă americană Europa Liberă. În următorul an, în februarie 1977, se alătură mișcării pentru apărarea drepturilor omului inițiată de Paul Goma și semnează o scrisoarea deschisă adresată conferinței post Helsinki de la Belgrad. Securitatea îl caută la domiciliu și i se cere să își retragă semnătura. Refuză și este bătut până leșină. Este iar internat la psihiatrie, la spitalul Săpoca, Buzău. Securitatea se hotărăște să îl interneze pentru tot restul vieții și îi este întocmit un dosar pe baza căruia justiția urma să decidă internarea pentru tot restul vieții la spitalul Călinești, Prahova. În același timp este redus la tăcere, fiind pus sub supraveghere permanentă și refuzându-i-se orice contact cu colegii de serviciu. În aceste condiții, Paraschiv cere să i se elibereze un pașaport pentru a pleca din România. Într-o perioadă când un astfel de document se obținea foarte greu, Securitatea îi eliberează unul în 24 de ore sperând să plece și să nu se mai întoarcă. Vasile Paraschiv avea însă alt plan. Ajunge în Franța pe 27 ianuarie 1978 și ia legătură cu sindicatele franceze pentru a le face cunoscută situația muncitorilor din România. Susține două conferințe: una despre folosirea abuzivă a psihiatriei în România și o a doua despre înființarea de sindicate libere. Solicită de asemenea, o expertiză psihiatrică pentru a arăta că nu este bolnav psihic. Diagnosticele puse în spitalele psihiatrice din România sunt infirmate. Se întoarce în țară spre uimirea Securității care încearcă să-l oprească la Curtici, unde e dat jos din tren și suit în alt tren care mergea în direcția opusă. Această expulzare duce la izbucnirea unor proteste sindicale internaționale și la presiunea lor, Paraschiv se poate întoarce în țară la 9 iulie 1978. În 1979 devine membru al Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii. Este bătut din nou după ce dă citire la locul de muncă, pe data de 8 martie, declarației de înființare a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. Câteva zile mai târziu este bătut în pădurea Păulești de 4 agenți ai Securității până își pierde cunoștința. Paraschiv continuă lupta cu sistemul, discutând cu alți muncitori probleme sindicale. Este răpit de pe stradă și dus lângă Câmpina, în vârful unui munte, într-o cabană unde sub amenințări i se smulge o declarație de loialitate față de Partid și față de Securitate. Cu toate astea, Paraschiv continuă să facă agitație la locul de muncă motiv pentru care Securitatea se hotărăște să îl supună unui regim de tortură mai îndelungat. Este pentru a doua oară răpit și dus la aceeași cabană unde timp de 7 zile și 7 nopți este torturat. Ajunge într-o stare foarte rea nemaifiind capabil să se țină pe picioare. În urma acestui tratament este iar internat la Voila. Despre organizarea sindicală, susținea că trebuie să fie una democratică, așa cum este definită democrația la carte: „că emană de la popor și este exercitată de către popor”. După 1990 declara că a încercat să intre în contact cu liderii de sindicat pentru a discuta cu ei despre situația muncitorilor și pentru a elabora o strategie prin care muncitorii să se poată organiza eficient. A fost plimbat pe culoare de la o ușă la alta fiind ignorat. Vasile Paraschiv s-a stins din viață la vârsta de 82 de ani după un trai modest asigurat de o pensie de numai 600 de lei. Nu a avut niciodată în vedere însușirea de foloase materiale din activitatea sa, nici înainte de 90 când Securitatea a încercat să îi �11 oprească inițiativele și să-l reducă la tăcere oferindu-i un apartament mai spațios sau când i se permitea să cumpere, prin spatele magazinelor, alimente rare atunci pe piață, ofertă pe care a respins-o continuând să facă cumpărături stând la coadă ca toți ceilalți, nici după ’90 când a refuzat o înaltă distincție de stat. Mihai C. Democrație directă, nu terorism de Stat! Anarhiștii și birocratic. Ce-i de făcut? criza regimului Document: Propunerile muncitorului Paraschiv. Chemarea de la Gdansk. Vasile * „IZTOK” (RĂSĂRIT) – DOCUMENT. EDIȚIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ DIN ANUL 1981. Izbucnirea în România a unui spirit contestatar din chiar rândul clasei muncitoare care își revendica un statut pe care ar fi trebuit să îl dețină în mod firesc în socialism, a dus la apariția în anul 1981 a unei ediții „Iztok” speciale, în limba română, de fapt o broșură în paginile căreia sunt prezentate nu doar contradicțiile din cadrul unui sistem birocratic, greoi și opresiv dar și alternativa libertară la acesta. Sunt publicate aici și propunerile privind restructurarea sindicatelor ale muncitorului Vasile Paraschiv. Acestea, venind din partea unui muncitor, arată pe de o parte capacitatea organizatorică pe care o dețin muncitorii dar și apropierea muncitorului Paraschiv de unele principii libertare, într-un mod natural, cum ar fi controlul democratic de jos, de la bază, deși acesta nu s-a autoproclamat niciodată libertar. Desigur, în contextul condamnării comunismului, mai exact al respingerii univoce a întregii stângi, a „legitimării” și triumfului neoliberalismului, azi, spre deosebire de anul 1981, acest subiect, lupta împotriva autoritarismului, capătă și alte semnificații, mai subtile, problematica rămânând însă una de fond. Iztok (Răsărit), 1981. Ce vor anarhiștii? Socialism libertar, nu capitalism de Stat! Coperta ediției „Iztok” în limba română din anul 1981. * Ce vor anarhiștii? Socialism libertar, nu capitalism de stat! În ciuda pretențiilor sale ideologice, sistemul economic și social din România nu poate fi considerat drept socialist; după părerea noastră este vorba despre un capitalism de stat birocratic. Atât „naționalizarea” sectorului bancar, industrial și comercial cât și, indirect, „colectivizarea” pământurilor nu au constat într-o socializare, ci într-o etatizare (statalizare). Mulțumită acțiunii partidului comunist, noul Stat, botezat socialist, a devenit, în pofida societății în general și a clasei muncitoare în particular, principalul promotor, agent și beneficiar al procesului istoric românesc de după război. Statul nu este o abstracție („providențială” pentru cei care i se supun și „nefastă” pentru cei care �12 intră în conflict cu el) ci o realitate instituțională bazată pe un sistem rigid de ierarhii menite să controleze și să ia decizii în domeniile cele mai diverse ale vieții economice, politice și ideologice ale societății. Posturile de conducere ale acestor ierarhii sunt deținute, atât pe plan local cât și pe plan național, de un număr restrâns dar considerabil de indivizi al căror statut social este privilegiat în comparație cu acela al restului populației. Aceștia formează birocrația – politică, administrativă, militară, milițienească, economică, tehnologică, sindicală, culturală, etc. – care constituie o clasă socială omogenă ale cărei interese nu se confundă cu acelea ale societății. Prin intermediul Statului, birocrația comunistă ocupă locul pe care, odinioară, îl ocupa burghezia proprietară a mijloacelor de producție. Există după părerea noastră două motive strâns legate între ele pentru care trebuie să ne descotorosim de birocrație și de sistemul care îi asigură hegemonia. Pe de o parte, exploatarea și asuprirea nu au fost, nici pe departe, abolite, ci numai transformate; perspectiva eliminării lor devine, în condițiile actuale, din ce în ce mai utopică, iar lupta împotriva exceselor lor se dovedește a fi, legalmente, imposibilă. Nu producătorii direcți (oamenii muncii), ci statul proprietar – gestionar (birocrația) hotărăște asupra condițiilor de muncă și de retribuire, asupra conținutului producției și al planificării ei precum și asupra circulării mărfurilor. Atât procesul productiv cât și cel distributiv (care generează și dau un caracter sistematic inegalităților și nedreptăților) sunt în mâinile birocrației.1 Pe de altă parte, birocrația comunistă se dovedește a fi din ce în ce mai incapabilă de a administra economia în așa fel încât să 1 Noțiunile de inegalitate și de nedreptate, precum și acelea de exploatare și de asuprire, sunt indisociabile. Pe plan social inegalitatea economică e o formă de nedreptate, iar nedreptatea – sub multiplele ei forme de manifestare – e generată și perpetuată de inegalitate. Un sistem economico-social inegalitar e, prin definiție, nedrept, oricare ar fi justificarea lui. Un sistem economico-social în care nedreptatea devine regulă nu poate să fie decât inegalitar. asigure „supușilor” săi o supraviețuire decentă, cel puțin pe plan material. Inutil să insistăm asupra acestui aspect evident în viața de zi cu zi din România. Ce-i de făcut? Unii, mai mult sau mai puțin nostalgici, propun reîntoarcerea la un capitalism concurențial-monopolist. Alții, ceva mai realiști, propun liberalizarea capitalismului de Stat existent. Asemenea soluții ar putea eventual pune capăt, parțial, falimentului economic birocratic actual și ar putea permite o anumită democratizare. Atât prima cât și a doua soluție nu implică însă eliminarea, chiar treptată, a inegalităților și a nedreptății. Iată de ce noi anarhiștii ne împotrivim reîntoarcerii, chiar parțiale, la un capitalism concurențial-monopolist și nu ne facem nici un fel de speranță în legătură cu o eventuală liberalizare a capitalismului de Stat. Proiectul nostru politic este socialist libertar. Socialist pentru că noi considerăm că doar declanșarea și intensificarea unui proces treptat de socializare poate permite emanciparea efectivă a clasei muncitoare și a societății. Libertar, în măsura în care nu Statul, nici Partidul de avangardă, ci asocierea liberă și democratică a celor direct interesați, a celor ce muncesc, trebuie și poate să realizeze o adevărată socializare a mijloacelor de producție. Distrugerea treptată a Statului este condiția indispensabilă și consecința inevitabilă a realizării unei autentice socializări, a luptei pentru socialismul libertar. Statul (oricât de muncitoresc, popular, socialist s-ar autoproclama), nu numai că nu poate fi un mijloc de emancipare, dar, în cazul nostru, al capitalismului de Stat, el constituie principalul obstacol și dușman al emancipării sociale. De aceea noi, anarhiștii, îl combatem! De la apariția sa mișcarea anarhistă muncitorească s-a opus, în cadrul Primei Internaționale, concepțiilor autoritare ale socialismului. Iată ce scria, profetic, în 1871, Bakunin: „După părerea domnului Marx poporul, nu numai că nu trebuie să distrugă Statul, dar, dimpotrivă, trebuie să-l �13 întărească, să-l facă și mai puternic și, sub această formă să-l pună la dispoziția binefăcătorilor, tutorilor și educatorilor săi – șefii Partidului Comunist –, într-un cuvânt la dispoziția domnului Marx și al prietenilor săi care, de îndată, vor începe a-l elibera, în felul lor. Ei vor lua în mâini hamurile guvernului pentru că poporul, ignorant, are nevoie de tutelă; vor crea o Bancă de Stat unică care va concentra în mâinile sale totalitatea comerțului, industriei, ba chiar și producția științifică, în timp ce masa poporului va fi împărțită în două armate: armata industrială și armata agricolă, sub comandamentul direct al inginerilor de Stat care vor forma o nouă castă politico-savantă privilegiată. (…) Diferența între dictatura revoluționară și centralizarea statală consistă numai în aparențe. De fapt, una ca și cealaltă sunt aceeași formă de guvernare a majorității de către minoritate în numele prostiei presupuse a celei dintâi și a pretinsei inteligențe a celei de a doua. De aceea dictatura revoluționară e tot atât de reacționară ca și centralizarea statală; ambele au ca rezultat direct consolidarea privilegiilor politice și economice a minorității guvernante și sclavajul economic și politic al maselor populare”. Alături de bolșevici și de socialiști, anarhiștii au jucat un rol important, uneori decisiv, în Revoluția rusă din 1917. Ei s-au opus însă militar bolșevicilor atunci când aceștia au pus mâna pe puterea de Stat și au început să exercite represiunea. În 1921, la Cronstat (insulă și bază navală situată lângă Leningrad), anarhiștii au participat activ la revolta populației (formată în majoritate de marinarii cunoscutelor crucișătoare și de familiile lor) împotriva puterii bolșevice care își impunea cu forța emisarii în conducerea Sovietelor. Armata țărănească anarhistă condusă de Mahno, care controla o mare parte din Ucraina, nu a fost înfrântă de Armata Roșie comandată de Troțki decât după lupte îndelungate. Clasa muncitoare și țărănimea din Spania, unde predominau anarho- sindicaliștii, au reușit să exproprieze și să socializeze o mare parte a fabricilor și a pământurilor, în ciuda voinței Partidului Comunist. Revoluția socială spaniolă (19367) nu a fost înfrântă de armata lui Franco decât mulțumită sprijinului lui Hitler și Musolini precum și al complicității Uniunii Sovietice. În sfârșit, predominanța ideilor libertare în mișcarea din mai – iunie 1968, precum și faptul că purtătorul de cuvânt al mișcării era anarhistul Daniel Cohn Bendit, au obligat pe comuniștii francezi să rămână, neputincioși, în defensivă. * Democrație directă, nu terorism de Stat! Bazându-se pe un amalgam calomnios (deja folosit din belșug de ideologia burgheză) comuniștii califică pe anarhiști drept „teroriști”. O astfel de afirmație n-ar avea nimic original dacă n-ar veni din partea comuniștilor, a căror performanță istorică (necontestată și neatinsă până în zilele noastre de nimeni) constă tocmai în longevitatea, cruzimea și cinismul terorismului de Stat pe care l-au impus în țările în care au venit la putere. Pentru ca terorismul de Stat comunist să nu fie înțeles doar ca obstacol (de netrecut) al luptei de emancipare socială, ci și ca o țintă (care poate fi atinsă) a acestei lupte, ni se pare important ca problema să fie situată, de la bun început istoric. În perioada de instaurare a regimului (care corespunde, în mare, stalinismului) represiunea era masivă. Puține dintre capetele de acuzare – care au dus la întemnițarea, pentru zeci de ani, a sute de mii de bărbați și de femei – din perioada aceasta, aveau un caracter cât de cât coerent și verosimil. Represiunea stalinistă nu succede ci precede revolta și rezistența; nu simpla amenințare ci pedeapsa fizică – inevitabil abuzivă și arbitrară – este aceea care are rolul de a preveni atât revolta și rezistența efectivă cât și orice veleitate în acest sens. Terorismul de Stat bazat pe �14 represiunea masivă nu constituie câtuși de puțin un accident istoric sau o deviere irațională, ci o componentă inalienabilă, structurală a procesului istoric care a condus la instaurarea regimului actual. Cu timpul însă, această represiune masivă a devenit o frână în consolidarea regimului. Necesitatea imperioasă de a rentabiliza pe plan economic sistemul în vigoare și de a-l adapta noilor cerințe ale epocii, dorința „legitimă” a birocrației de ași consolida pozițiile de clasă, precum și caracterul din ce în ce mai inutil și costisitor al represiunii masive au dus la destalinizare. Destalinizarea oficială, inițiată de Hrușciov, nu a însemnat însă o renunțare la terorismul de Stat ci numai o modificare, substanțială, a conținutului său. În perioada post sau neostalinistă de consolidare a regimului, represiunea a devenit în primul rând selectivă. Eficacitatea ei este datorată în special faptului că amintirea teroarei staliniste este încă vie în rândurile populației. Bineînțeles, autoritățile poststaliniste nu au făcut nimic pentru a spulbera această amintire care întreține o spaimă bolnăvicioasă până și în rândurile generațiilor tinere care n-au cunoscut stalinismul. Conducătorilor poststaliniști le este suficient să agite spectrul stalinismului pentru ca revolta să fie preîntâmpinată. Totuși, actele de revoltă împotriva nedreptăților și de rezistență contra ofensivelor birocrației (atât în domeniul condițiilor de muncă și de retribuire, de aprovizionare, cât și în domeniul cultural, literar în special) au sporit în ultimii cincisprezece ani, în ciuda represiunii brutale (lagăre de muncă, închisoare și mai nou spitale psihiatrice „speciale”) care se abate asupra lor. Caracterul limitat al acestor acte (care împiedică circularea informației, ușurează izolarea și deci reprimarea lor) se explică, în mare parte, prin faptul că populația, în majoritatea ei, nu face diferența între terorismul de Stat masiv, preventiv – care a caracterizat perioada anterioară – și acela selectiv, actual. Chiar dacă în ambele cazuri avem de a face cu un terorism de Stat, noi considerăm că astăzi înmulțirea, întețirea și coordonarea actelor de revoltă și de rezistență pot să creeze un nou raport de forțe, favorabil clasei muncitoare și societății, pot să oblige birocrația să dea înapoi, să renunțe, cel puțin parțial, la terorismul de Stat.2 În acest sens, acțiunea din ultimii zece ani a clasei muncitoare din Polonia și consecințele ei în domeniul represiv, sunt exemplare! A te împotrivi terorismului de Stat înseamnă a lupta pentru democrație; dar ce fel de democrație? La ora actuală, în lumea întreagă, orice discuție și proiect în legătură cu problema democrației trebuie după părerea noastră să aibă ca punct de plecare următoarea constatare istorică: spre deosebire de capitalismul de Stat birocratic, capitalismul concurențial-monopolist s-a dovedit – în anumite țări și în anumite perioade – compatibil cu anumite forme de democrație.3 O astfel de constatare, irefutabilă, ar putea însă duce la concluzia că obiectivul luptei pentru democrație constă în adoptarea formelor de democrație existente în cadrul sistemului capitalist concurențialmonopolist. Noi, anarhiștii, nu suntem de acord cu această concluzie. De ce? În primul rând pentru că sistemul capitalist concurențial-monopolist nu implică neapărat democrație. În perioadele de criză (socială, economică sau politică, cu caracter național sau internațional) acută, capitalismul recurge, fără nici un fel de scrupul, la dictatură (de tip fascist, ieri în Germania sau în Italia, sau de tip militar, azi, în America Latină) pentru a putea supraviețui ca sistem specific, pentru ca clasele dominante să-și mențină pozițiile privilegiate. În cadrul sistemului capitalist 2 Ceea ce scrie Goma în legătură cu România: „suferința nu e întotdeauna proporțională cu intensitatea strigătului de revoltă”, este valabil, după părerea noastră, în special pentru perioada stalinistă. 3 Punctul de vedere al mișcării comuniste internaționale nu prezintă nici un fel de interes în dezbaterea problemei democrației deoarece el neagă această realitate ca fiind contestabilă; puțin contează în ce măsură o asemenea atitudine e datorată lipsei de informație, inconștienței, naivității sau interesului. �15 internațional democrația se dovedește perfect compatibilă cu dictatura; S.U.A., țară democratică, a sprijinit instaurarea dictaturii militare în Chile, spre exemplu. Lumea „liberă” numără azi mai multe dictaturi decât democrații. Pinochet se proclamă, de altfel, „campion al lumii libere” și protector suprem al liberalismului. În al doilea rând, formele de democrație pe care le permite capitalismul concurențial-monopolist au un caracter limitat și relativ din punctul de vedere al anumitor sectoare ale populației (o parte din tineret și din clasa muncitoare, minoritățile naționale, în anumite țări) prost reprezentate politic. A decreta democrația occidentală spre exemplu, „model absolut”, înseamnă, (in)direct a condamna lupta legitimă a celor defavorizați în sistemul politic dominant în aceste țări. Ori această luptă e o luptă pentru mai multă democrație, pentru o democrație mai reală, indispensabilă menținerii unei autentice vieți democratice. Nu trebuie uitat că democrația actuală din țările occidentale nu e un cadou din partea Statului, a Capitalului sau a lui Dumnezeu, ci rezultatul acțiunii perseverente și îndelungate a mișcării muncitorești și progresiste. Faptul că noi, anarhiștii, nu identificăm lupta pentru democrație cu adoptarea formelor de democrație existente azi, mai ales în anumite țări occidentale, nu înseamnă că noi ne vom opune introducerii unor asemenea forme în țările din răsărit, în cazul în care așa ceva ar fi posibil. Între „nici un fel de democrație” și anumite forme de democrație, noi preferăm, bineînțeles, a doua soluție. Considerăm însă că e posibil ca, în țările din răsărit, procesul de democratizare, odată inițiat, să meargă mult mai departe decât la simpla aplicare a formelor de democrație permise de capitalismul concurențial-monopolist. Deși lupta anarhiștilor se desfășoară în condiții diferite în Occident și în Răsărit, obiectivul este același, și anume ca societatea să poată să se organizeze pe principiile democrației directe. Concepția noastră asupra democrației directe rezultă dintr-o dublă critică pe care o facem parlamentarismului și sistemului de partide politice. Mecanismele instituționale parlamentare și de partid, nu permit societății să participe activ la viața publicăpolitică și să controleze în mod eficace deciziile centrale. Votând, în cadrul sistemului electoral parlamentar, individul legitimează concentrarea puterii în mâinile unei minorități pe care după aceea el nu o poate controla. În sfârșit, sub o formă sau alta, partidele politice (inclusiv acelea de tip leninist) participă direct la această concentrare de putere și întrețin, în sânul populației, iluzia participării și a controlului. Spre deosebire de democrația parlamentară, democrația directă este bazată pe un sistem de delegație, revocabilă în orice moment de cei direct interesați (muncitorii unei fabrici, personalul unui spital, elevii unei școli sau locuitorii unui cartier). A fi delegat de către Adunarea Generală, reprezentativă (a muncitorilor unei fabrici, a personalului unui spital, a elevilor unei școli sau a locuitorilor unui cartier) nu înseamnă a fi înzestrat cu puterea necesară de a hotărî, de a lua decizii la un nivel superior în numele celor care teau ales, ci înseamnă a fi „purtătorul de cuvânt” capabil de a prezenta și de a argumenta deciziile luate de către Adunarea Generală care te-a ales și care poate, în orice moment, să-ți retragă mandatul. În felul acesta, camarazii de muncă, colegii de studiu, vecinii din cartier, nu îți deleagă o putere (pe care tu o poți folosi cum vrei, deci, de care tu poți să te folosești nu neapărat în funcție de interesul celor care teau ales, ci și în funcție de propriile tale interese) ci îți acordă un mandat, pe o chestiune precisă. Numai democrația directă poate evita și combate instituționalizarea ierarhiilor care pot apărea în cadrul organizării sociale. Numai organizată pe bazele democrației directe societatea poate împiedica apariția și consolidarea unei clase privilegiate, unei birocrații. O astfel de organizare democratică a societății este, bineînțeles, incompatibilă cu existența unui Stat centralizat; democrația directă nu poate fi exersată decât în condițiile unui federalism autentic. Nu miliția și armata, �16 pușcăriile și tribunalele sunt chezășia menținerii și perfecționării sistemului de democrație directă, ci voința indivizilor care formează societatea, de a-și hotărî singuri, în funcție de propriile lor nevoi și dorințe, soarta. A lupta împotriva sistemului capitalist și statal înseamnă pentru noi, anarhiștii, a crea condițiile materiale și instituționale necesare manifestării acestei voințe. Faptul că anarhiștii critică parlamentarismul nu înseamnă că ei nu fac tot ce pot pentru ca diferitele forme democratice existente în Occident să fie introduse în țările așa zis socialiste. Anarhiștii participă activ și sprijină fără nici un fel de nuanță lupta pentru drepturile omului, oriunde și oricum s-ar manifesta ea. Cucerirea dreptului de întrunire și de grevă, libertatea cuvântului și de conștiință sunt obiectivele noastre prioritare în România. Dacă noi criticăm sistemul parlamentar, e tocmai din cauză că el îngrădește folosirea deplină de către întreaga societate a acestor drepturi. Pentru anarhiști democrația directă nu e numai un scop ci și un mijloc de luptă și de organizare. Noi practicăm federalismul și democrația directă în propria noastră organizație și promovăm aceste principii în cadrul organizației sociale largi. capitaliștii occidentali și americani) ci o țară prost dezvoltată. Planificarea birocratică și pretențiile absurde și contradictorii ale conducătorilor de Stat și de Partid, nu permit oamenilor muncii să se bucure din plin de importanta infrastructură construită, cu atâtea sacrificii pentru populație, după ultimul război. Birocrația se dovedește incapabilă să rezolve până și nevoile cele mai elementare ale oamenilor muncii, indispensabile reproducerii forței de muncă. Penuria nu e un fenomen trecător ci o caracteristică constantă, pe plan economic, a sistemului birocratic; ea se manifestă dramatic în perioadele de criză. Nu simplul „Birocratism” ci Birocrația – în sensul de clasă socială privilegiată – este principala cauză a dezorganizării actuale în distribuirea produselor. Numai eliminarea birocrației atât din circuitul productiv cât și din acela distributiv poate permite o soluționare trainică a crizei economice actuale. Nu e poate de prisos să reamintim că unica clasă socială care nu suferă de pe urma consecințelor, din ce în ce mai umilitoare, ale actualei crize economice, este… birocrația, grație numeroaselor sale privilegii legale sau semilegale, oficiale și oficioase, directe și indirecte. * Anarhiștii și criza actuală a regimului birocratic Întreținerea „cultului personalității”, mai ales după 1968, a creat o serie de conflicte în sânul clasei politice birocratice, nemulțumită de puterea excesivă acumulată de familia Ceaușescu. Permanentele schimbări care survin în ultimul timp în cadrul conducerii de Stat și de Partid sunt un semn evident al existenței unei veritabile crize politice a birocrației, inutil să insistăm asupra consecințelor catastrofice ale acestui du-te – vino birocratic. Nu e un secret pentru nimeni că România cunoaște în ultimii ani o criză fără precedent care se manifestă tot mai acut în domeniile cele mai diverse. Iată, în rezumat, cum analizăm noi criza actuală a regimului ceaușist: Criza politică. Criza economică. Criza ideologică. România nu e o țară „multilateral dezvoltată”, nici „subdezvoltată” (cum pretinde public, uneori, conducerea actuală, în speranța de a obține credite mai ieftine și „clauza națiunii celei mai favorizate” de la Oricine poate observa azi că naționalismul promovat de birocrația comunistă română în ultimii douăzeci de ani (întâi sub Dej, în cadrul opoziției la proiectul �17 imperialist sovietic de integrare economică a țării noastre, după aceea sub Ceaușescu) nu a fost și nu este numai un răspuns la aspirațiile naționale legitime ale populației (aspirații călcate în picioare în perioada stalinistă de aceeași Dej și Ceaușescu) ci și o nouă sursă de manipulare, de dominare și de legitimare a regimului. Naționalcomunismul actual impresionează însă din ce în ce mai puțin; mai mult enervează. Încercarea disperată a birocrației ceaușiste de a rezolva criza ideologică, de a reda forță argumentelor naționaliste, se traduce printr-o adevărată lichidare a culturii (Cântarea României) și prin promovarea oficială a unor manifestări de tip fascist (cenaclul și revista „Flacăra”, animate de Păunescu). Absența oricărei forme de participare politică (în afara colaborării lingușitoare) precum și rigiditatea ideologică a regimului, au ca rezultat apatia populației față de problematica politico-ideologică. Desigur, un regim care se sprijină exclusiv pe frică și apatie este un regim muribund. Însă nici frica, nici apatia nu pot să ducă la schimbarea unui regim; dimpotrivă! august 1977, grație grevei minerilor din Valea Jiului; prin caracterul său masiv (35.000 de participanți) și radical (minerii au refuzat să discute cu responsabilii de Stat și de Partid regionali și au cerut prezența lui Ceaușescu la negocieri) această greva a devenit un eveniment internațional care a atras atenția opiniei publice mondiale asupra realităților din țara noastră. Incapabilă să prevină și să soluționeze prin negocieri astfel de conflicte sociale, birocrația întemnițează, asasinează, internează în aziluri psihiatrice și în lagăre de muncă pe aceia care rezistă, se revoltă; mai mult, de pildă în urma grevei minerilor, autoritățile deplasează familii întregi de greviști. Dacă represiunea brutală poate înăbuși anumite conflicte, ea e incapabilă să elimine cauzele care duc la aceste conflicte. Criza socială. În afara exploatării și asupririi pe care le suportă zilnic, oamenii muncii din România au fost în ultimul timp victimele unor numeroase agresiuni din partea birocrației. Aceste agresiuni „suplimentare” s-au tradus prin crearea unei anumite nesiguranțe în conservarea posturilor de muncă (datorită, de pildă, restructurărilor) și prin înrăutățirea condițiilor de muncă, retribuție și pensionare (spre exemplu, abolirea unor mici avantaje, menite înainte să compenseze salariul mizerabil sau caracterul periculos al muncii). Spre marea mirare a birocrației, o serie de muncitori, individual (prin petiții ori prin scrisori deschise) sau colectiv (greve) au reacționat prompt, dovedind astfel că sunt conștienți de caracterul nedrept și inegalitar al sistemului social în vigoare și că vor și pot să i se împotrivească. Punctul culminant al mișcării muncitorești revendicative a fost atins în Reprezentare grafică ce a însoțit broșura „Iztok” în limba română. Stema Republicii Socialiste România cu trei securiști în prim-plan. * După părerea noastră numai întețirea crizei sociale poate duce, cu timpul, la o rezolvare favorabilă oamenilor muncii a crizei economice și la o modificare substanțială a situației politice și ideologice actuale. Cu alte cuvinte, oricare ar fi soluția care ar putea pune, pe moment, capăt actualei crize politice sau ideologice, atât criza socială cât și criza economică vor continua. În perspectiva unei rezolvări �18 trainice a crizei globale pe care o traversează astăzi țara noastră (ceea ce implică, inevitabil, o schimbare structurală a regimului) modificările care pot interveni în peisajul politico-ideologic dominant, oricât de surprinzătoare sau „radicale” s-ar prezenta ele, nu pot juca decât un rol minor. În tot cazul, noi anarhiștii nu luptăm pentru ca o fracțiune mai „rezonabilă” a birocrației să ia locul aceleia (perfect delirantă) care ocupă azi posturile de conducere. Prosovietică, pro-chineză sau pro-americană, stalinistă sau „anti” stalinistă, naționalcomunistă sau marxist-leninistă, patriotă sau internaționalistă, guralivă sau tăcută, birocrația e de vină de criza prin care trece azi România; fără îndoială, nu soluțiile sale oratorice-ideologice sunt acelea care vor permite rezolvarea crizei! * Ce-i de făcut? În primul rând trebuie să ne organizăm specific: Pe baza unui proiect/program minimal comun (primele două texte din această broșură pot, eventual, să servească drept punct de plecare) și în funcție de o analiză comună a conjuncturii istorice imediate (în genul aceleia pe care noi am sugerat-o în cel de-al treilea text al broșurii). În grupuri autonome (la început informale, de afinitate, cu timpul legate de locul de muncă, de studiu sau de viață): Coordonate între ele și; Active, în măsura în care este posibil, în cadrul tuturor inițiativelor de luptă și de protest compatibile cu premisele noastre libertare. În contextul instituțional represiv din România orice tip de asociere bazate pe principii și proiecte diferite de acelea ale Statului Partid, are, automat, un caracter ilegal. Fiecare individ și grup libertar trebuie, deci, evitând bineînțeles, paranoia, să stabilească singur modalitățile de autoapărare, în funcție de problemele concrete pe care le întâmpină în activitatea sa. Un lucru trebuie, însă, să fie clar: oricât ar invoca birocrații operele lui Marx, Engels, Lenin, Ceaușescu și articolele codului penal, lupta contra inegalităților și a nedreptăților va învinge, mai devreme sau mai târziu, sub o formă sau alta. A te supune regimului actual înseamnă a fi responsabil, a participa la nedreptățile pe care el le generează și le acoperă. A te revolta contra lui, pentru o societate dreaptă și egalitară (în care diferența dintre indivizi nu va alimenta exploatarea și asuprirea ci, dimpotrivă, va diversifica și astfel va îmbogăți societatea, o societate în care pentru fiecare individ, libertatea celuilalt este condiția propriei sale libertăți) constituie, nu un act generos individual ci, o datorie colectivă! Anarhiștii se organizează ca fracțiune activă a celor care luptă, nu ca partid „reprezentativ” al celor care luptă. Lor le este străină orice veleitate de a vorbi în numele celor care luptă sau de a dirija pe aceia care luptă. Scopul organizației libertare nu este de a lua puterea centrală ci de a o distruge în așa fel încât societatea, auto-organizată, să ia locul Statului. A fi antistatal înseamnă a fi societar. Anarhiștii se organizează specific din trei motive: Pentru a permite o permanentă confruntare a practicilor individuale și colective în ruptură cu sistemul; pentru a coordona aceste practici izolate și pentru a elabora, în funcție de ele, un proiect social alternativ coerent. Pentru a propune și a susține structuri organizatorice sociale (de tip asociativ și sindical, nu partidar) capabile de a confrunta Statul pe chestiuni concrete, imediate (spre exemplu, în satisfacerea unor revendicări indispensabile supraviețuirii în condiții decente a unui grup social) și, cu timpul, de a se substitui statului. De a promova democrația directă în cazul organizației sociale, de a împiedica ierarhizarea sa și, mai ales, de a combate tentativele partidare, elitiste a unei minorități organizate de a lua conducerea organizației sociale, de a i se substitui în funcție de propriile sale interese. În alte cuvinte, noi anarhiștii luptăm pentru formarea, dezvoltarea și, în cele din urmă, �19 victoria societății auto-organizate; noi ne organizăm specific, separat, tocmai pentru a putea denunța prompt și a combate în mod eficace tendințele și tentativele care se opun auto-organizării sociale. La ora actuală, având în vedere numărul nostru restrâns și imensa represiune care se abate asupra oricărui act disident/opozițional, activitatea noastră trebuie să consiste în primul rând în reflecție și analiză și în al doilea rând numai în participarea activă la mișcarea socială publică. În ce constă intervenția noastră politică? Principalul obiectiv este întreținerea crizei actuale, adică: Declanșarea luptelor sociale. Istoria mișcării muncitorești din țările răsăritene (Berlin 1953; Poznań 1956; Gdynia și Szczecin 1970/1; Ursus și Radom 1976; Valea Jiului 1976) ne arată că aceste conflicte sociale se întâmplă mai ales în urma unor schimbări (în salarizare, organizarea muncii, stabilirea normelor) deseori, în aparență, de detaliu, însă neașteptate, impuse autoritar de birocrație. Provocat de un „eveniment” oarecum minor dacă îl comparăm cu condițiile generale de exploatare și asuprire în care muncesc și trăiesc majoritatea indivizilor, conflictul social e întreținut și amplificat datorită faptului că muncitorii realizează subit puterea lor și posibilitatea de a se împotrivi (eventual cu succes) unui aspect concret al exploatării și al asupririi. Bineînțeles că e important să le explicăm camarazilor noștri de ce și cum suntem oprimați, însă ceea ce e capital este ca noi, muncitorii, să realizăm împreună forța noastră și să ne dăm seama că, prin luptă, mai devreme sau mai târziu, chiar numai parțial, putem câștiga. Dezvoltarea solidarității active și eficace cu aceste lupte, pentru a împiedica izolarea, deci eșecul lor. Cum? Prin crearea unor cât mai largi rețele de întrajutorare, care: Să sprijine moral și material pe cei angajați în conflict, precum și pe cei care sunt victimele represiunii. Să asigure circularea informației atât în țară (prin manifeste, inscripții murale, etc.), cât și în străinătate (telefonând, scriind corespondenților agențiilor de presă și ai ziarelor care pot publica informația, etc.). Întrajutorarea și circularea informației sunt două dimensiuni exterioare cadrului specific al luptei sociale, indispensabile succesului ei. Răspândirea, în rândul acelora care sunt motivați de perspectiva unei schimbări radicale de sistem și care vor să lupte în acest sens, a proiectului nostru socialist libertar. Promovarea și aplicarea în cadrul mișcării sociale emergente și a diferitelor sale forme de organizare, a democrației directe. Dezvoltarea unui pol de opoziție muncitorească, crearea unei mișcări sindicale libere, capabile să înfrunte birocrația, să apere interesele oamenilor muncii și să impună, treptat, schimbarea. Mișcarea anarhistă nu se limitează însă la lupta muncitorească propriu zisă. Ea este de asemenea, antimilitaristă – noi susținem pe aceia care nu se supun serviciului militar, care refuză să-și petreacă mai bine de un an din viață învățând să asculte orbește și să ucidă; ecologistă – lupta contra poluării (cauzată în mare măsură de recenta industrializare masivă care nu a ținut cont de necesitatea menținerii echilibrului ecologic), precum și lupta pentru controlul public al folosirii energiei nucleare (care, în stadiul actual de cercetare științifică, poate în orice moment să pună în primejdie supraviețuirea omenirii; feministă – dreptul la mijloace contraceptive, precum și legalizarea avortului, ni se par, în acest sens, două revendicări prioritare și; internaționalistă – trebuie să ne opunem din toate forțele naționalismului imbecil și arogant promovat și întreținut de autorități, să luptăm pentru respectarea drepturilor minorităților naționale, în special maghiare, precum și contra rasismului anti-țigănesc. Ion Ion Franța, octombrie, ‘81 �20 Ilustrație grafică ce a însoțit ediția „Iztok” în limba română, reprezentând un anarhist ce aleargă într-o direcție diferită de direcția celor două mari superputeri – Uniunea Sovietică și S.U.A. și care spune: „Omenirea nu va fi fericită decât atunci când ultimul capitalist va fi spânzurat cu mațele ultimului birocrat.” * Document Propunerile Paraschiv muncitorului Vasile V. Paraschiv constituie o figură extrem de originală a mișcării muncitorești din România postbelică. Născut în 1928, într-o familie de țărani săraci, Paraschiv lucrează ca magaziner, apoi ca poștaș pentru ca în 1946 să intre în Partid. Nu însă pentru a face o carieră de birocrat ci din dorință de dreptate socială; dovada e că primele lui conflicte cu autoritățile se situează în anii 50. În 1963 el intră în Combinatul petrochimic din Brazi, unde militează activ, în cadrul Partidului, contra abuzurilor, pe care le consideră, în această perioadă drept „devieri” provocate de iresponsabilitatea cadrelor superioare. În 1968, i se refuză să citească, în cadrul adunării de Partid din uzină, o scrisoare deschisă adresată lui Ceaușescu, în care denunță aparatul de Partid. Iată cum, în plină euforie naționalistă, Paraschiv iese din Partid (de notat că în același an, 1968, Paul Goma, se înscrie în Partid – pentru a-l părăsi, e drept, puțin timp după aceea, decepționat de absența oricărei democratizări efective). Arestat la locul de muncă în 1969, el e internat, împreună cu alți 30 de muncitori din regiune arestați în aceeași zi, la spitalul psihiatric din Urlați. Începe imediat o grevă a foamei și e eliberat. La începutul anului 1971, Paraschiv scrie textul pe care noi îl publicăm integral în această broșură. Electrician la I.A.M.C. din Otopeni, între 1972 și 1976, el este în cele din urmă internat din nou cu diagnosticul „paranoiapsihoză delirantă revendicativă sistematică”; o lună mai târziu e eliberat. În februarie 1977 el lansează apelul lansat de P. Goma. Filat și maltratat sistematic de Securitate el acceptă să plece, cu o viză turistică, în străinătate. În aprilie 1978 el participă alături de muncitori sindicaliști liberi polonezi, ruși și cehoslovaci, la o importantă conferință de presă organizată la Paris de ansamblul sindicatelor franceze (inclusiv cele controlate de comuniști). După multiple demersuri el reușește să se întoarcă în România și să se reintegreze la locul de muncă în iulie 1978. Aderă la Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, recent format. La 9 martie 1979, într-o convorbire telefonică cu Franța, Paraschiv anunță că a fost amenințat cu moartea de organele Securității; după care „dispare”. Anul acesta s-a creat, din inițiativa unor militanți sindicaliști și libertari, un comitet care își propune să facă lumină în legătură cu situația actuală a lui Paraschiv; apelul lansat de acest comitet autorităților române a fost semnat, printre alții, de cântărețul Yves Montand, de poetul Pierre Emmanuel, de istoricul comunist Ellenstein, de marxologul Maximilien Rubel, de matematicianul Laurent Schwartz, de filozoful Edgar Morin, de dramaturgul spaniol Arrabal și de scriitorul argentinian Julio Cortazar. Propunerile lui Paraschiv în legătură cu restructurarea sindicatelor au un interes multiplu: În primul rând este vorba de un text care privește problema muncitorilor și care e scris de un muncitor; el demonstrează capacitatea muncitorilor nu numai de a se opune dar și de a propune soluții organizatorice conforme intereselor lor de clasă. În al doilea rând, contextul istoric în care Paraschiv face aceste propuneri (o lună de la înăbușirea grevelor insurecționale din �21 nordul Poloniei – decembrie 1970 / ianuarie 1971) ne permite să înțelegem extraordinara omogenitate a problematicii țărilor din est. Textul lui Paraschiv constituie o prelungire programatică, adaptată situației din România (unde, ca să preîntâmpine eventuale mișcări muncitorești, pornind de la exemplul polonez, Partidul a lansat o campanie de restructurare a sindicatelor, campanie în cadrul căreia intervine Paraschiv), a evenimentelor din nordul Poloniei. În al treilea rând rolul central pe care îl acordă Paraschiv autonomiei decizionale a Adunării Generale, insistența sa asupra revocabilității mandatului (VIII) precum și opoziția pe care el o sugerează între „șefii ierarhici administrativi” ca reprezentanți ai Statului și Sindicatul ca reprezentant al muncitorilor (III) constituie trei elemente fundamentale ale concepției noastre asupra democrației directe. În al patrulea rând, propunerile lui pot fi reluate, chiar parțial, în cadrul mișcărilor muncitorești revendicative. Precizăm că Paraschiv a adresat propunerile sale C.C. al P.C.R., redacției ziarului „Munca” secțiunea scrisori, Consiliului Central al Sindicatelor din România și redacției ziarului „Flacăra Prahovei”. * Propun ca noua lege a sindicatelor să ia în considerație următoarele propuneri, care în fond constituie o cerere pe care o adresez Partidului: 1. Sindicatele sunt organizații muncitorești, libere, autonome – care dau socoteală pentru activitatea lor doar în fața muncitorilor care le-au ales și pe care le reprezintă. 2. Rolul și atribuțiile sindicatelor din țara noastră, în etapa actuală, este în primul rând apărarea drepturilor și intereselor economice, sociale și politice ale muncitorilor și, în al doilea rând, producția sub toate aspectele ei, calitate, cantitate, etc. și sprijinirea conducerii administrative a întreprinderii în îndeplinirea planurilor economice de producție puse în fața lor de organele superioare de Stat, adică de Minister. 3. În cadrul relațiilor de producție, Statul își are reprezentanții săi în șefii ierarhici administrativi, care aplică în practică dispozițiile, ordinele și hotărârile sale. Muncitorii trebuie să aibă și ei, în cadrul acestor relații de producție, reprezentanții lor, sindicatul – care să discute cu conducerea întreprinderii, în numele muncitorilor, care să apere interesele lor și care să aplice în practică hotărârea și voința lor. În cazul neînțelegerilor, a litigiilor sau a conflictelor de muncă dintre Sindicat, pe de o parte, ca reprezentant al muncitorilor, și Administrație, pe de altă parte, ca reprezentant al Statului, Partidul trebuie să joace un rol de arbitru în calitatea sa de for suprem de conducere; hotărârea sa să fie definitivă și obligatorie pentru ambele părți. 4. Desființarea cenzurii pentru presa sindicală, libertatea de gândire și expresie, dreptul de a critica orice organ politic și administrativ pentru lipsurile și greșelile sale. 5. Sindicatele trebuie să aibă drept de veto în toate organele administrative – de jos, de la Comitetul de Direcție și până sus, la Guvern, inclusiv – în adoptarea legilor și hotărârilor administrative care afectează drepturile și interesele muncitorilor. 6. Prin grupă se înțelege întotdeauna un număr foarte restrâns de oameni, de regulă 3, 5, 10 oameni cel mult, dar în nici un caz nu se înțelege un număr de zeci sau sute de oameni, cât întrunește o grupă sindicală la noi. De aceia, propun ca în noua structură organizatorică a Sindicatelor, denumirea de „Grupă sindicală” să fie înlocuită cu denumirea de „Organizație de sindicat” pe secție și de „Comitet sindical” pe întreprindere. 7. Dreptul de convocare, organizare și mobilizarea muncitorilor în toate acțiunile social-politice și economice, �22 revin exclusiv organelor sindicale alese de muncitorii respectivi. 8. Noul Statut al Sindicatelor trebuie să prevadă posibilitatea retragerii mandatului încredințat de către Adunarea Generală, oricărei persoane sau organ ales, oricând se constată acest lucru în cursul anului și încredințarea noului mandat altor persoane corespunzătoare. 9. Alegerea organelor sindicale pe secții și întreprinderi să nu fie limitată în timp, iar Statutul sindicatelor să prevadă obligația pentru organul ales de a consulta anual Adunarea Generală dacă aceasta hotărăște noi alegeri sau prelungește mandatul încredințat (cu sau fără modificări în componența vechiului organ). 10. Propun ca ședințele de sindicat să se țină o dată la trei luni, obligatoriu, și ordinea lor de zi să cuprindă probleme pur sindicale cu caracter economic și social, iar de două ori pe an, ordinea de zi să cuprindă în mod exclusiv probleme privind producția sub toate aspectele ei și analiza muncii pentru ultimul semestru sau an încheiat, precum și discutarea sarcinilor din viitor. 11. Orice ședință de Sindicat este convocată și condusă de către organul ales. Acest organ este obligat să consulte, să ceară părerea Adunării Generale în orice problemă, dacă vreunul din membrii sindicatului cere acest lucru; Adunarea Generală este obligată să-și spună părerea, în problema respectivă, prin vot deschis. Părerea Adunării Generale este hotărârea ei; ea e obligatorie pentru toți membrii organizației de sindicat. 12. Orice ședință de sindicat, în afară de procesul verbal, trebuie să se încheie în mod obligatoriu, cu anumite concluzii asupra problemelor discutate, concluzii care reprezintă punctul de vedere al Adunării Generale, voința și hotărârea ei în legătură cu problemele discutate. 13. Alegerea organelor sindicale să se facă pe baza principiului prezentării de candidaturi de către colectivul de muncitori (echipă, atelier, birou, etc.) din cadrul unei secții. Pentru o organizație sindicală de secție sau de întreprindere, trebuie să se prezinte cel mult 3 – 5 candidaturi, iar Adunarea Generală să hotărască, prin vot secret, pe care dintre cei propuși îl preferă în funcția de președinte al organizației sindicale sau al comitetului sindical. Președintele organului nou ales își constituie colectivul său de muncă (respectiv biroul organizației sau comitetului sindical) din 3 – 5 persoane pe care el le preferă. Apoi el aduce aceasta la cunoștința Adunării Generale care trebuie să aprobe sau să infirme componența biroului format de noul președinte. 14. Sindicatele să aibă dreptul de control asupra administrației în legătură cu respectarea normativelor în vigoare și a legislației muncitorești. 15. Cu ocazia alegerilor de sindicat nu este permisă participarea la dezbateri a altor persoane din afara organizației respective de sindicat, decât cu ocazia altor ședințe din cursul anului, când nu au loc alegeri. Paraschiv Vasile Muncitor A.T.M. la Combinatul Petrochimic Brazi. Ploiești, 3-III-1971. * Chemarea de la Gdańsk Delegații primului Congres al Sindicatului independent și autogen SOLIDARNOŚĆ salută pe muncitorii din Albania, Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia, R.D.G. și din toate națiunile din Uniunea Sovietică. Fiind primul sindicat independent din istoria noastră de după război, noi resimțim profund comunitatea noastră de aspirații. În ciuda informațiilor mincinoase transmise în țările voastre, noi ținem să vă asigurăm că noi suntem o autentică reprezentare a muncitorilor, de zece milioane de aderenți, rezultat al grevelor muncitorești. Scopul nostru este îmbunătățirea condițiilor de viață a tuturor muncitorilor. Noi sprijinim pe aceia dintre �23 voi care sunt hotărâți să aleagă calea anevoioasă a luptei pentru o mișcare sindicală liberă. Noi credem că, într-un viitor nu prea îndepărtat, reprezentanți noștri se vor putea întâlni pentru a schimba între ei experiențele lor sindicale. * SOLIDARNOŚĆ: RETROSPECTIVĂ FOTO Muncitori înconjurând un tanc al armatei. Mame, participând la un marș al foamei. Muncitori din portul Gdańsk cățărați pe zid * SINDICATUL LIBER AL OAMENILOR MUNCII DIN ROMÂNIA Grevă generală la șantierul naval din Gdańsk, 1980. Protest al fermierilor Motto: “Istoriceşte vorbind, lucrurile cele mai teribile – război, genocid şi sclavie – sunt rezultatul supunerii oamenilor şi nicidecum al nesupunerii acestora.” Howard Zinn Înființat în luna februarie a anului 1979, Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.) a apărut cu mai mult de un an înaintea celebrului Solidarność, care ia ființă în august 1980. Având de la început în jur de 2.400 de aderenți, cu secții în Muntenia, Banat și Transilvania, sindicatul nu a funcționat decât două săptămâni, mulți membri înfruntând represiunea regimului. S.L.O.M.R. apare după doi ani de la greva a 35.000 de muncitori mineri din Valea Jiului din august 1977, grevă care marchează începuturile de �24 contestare muncitorească a regimului ceaușist. De la acest eveniment mai multe grupuri de muncitori independenți încearcă să înființeze sindicate autonome, prin care să impună o relație de egalitate între muncitori și structurile de partid și de stat. În declarația de constituire pe lângă scopurile pentru care își propuneau să lupte: asigurarea drepturilor muncitorilor și securitate în domeniul social (membrii sindicatului militau împotriva concedierilor, pentru condiții mai bune de muncă, asigurarea sănătății în întreprinderi, reducerea perioadei de lucru săptămânale, suprimarea orelor suplimentare neplătite), membrii fondatori S.L.O.M.R., dintre care 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin și cinci bucureșteni: medicul Ionel Gh. Cană, economistul Gheorghe Brașoveanu, ilegalistul Nicolae Gugu, reporterul Gheorghe Frățilă, activista de partid Ioana Grigore, se angajau să lupte pentru „respectarea drepturilor fundamentale ale omului, punând un accent deosebit pe drepturile ce decurg din muncă”. Totodată ei semnează comunicându-și și domiciliul, următorul angajament: „Există posibilitatea ca noi, fondatorii S.L.O.M.R., să fim striviţi, distruşi fizic şi moral de perfecţionatul aparat de represiune. Orice dezicere a vreunuia dintre noi de la principiile de mai sus o declarăm nulă, ea fiind obţinută prin forţă şi represiune. Noi putem fi anihilaţi, dar idealul pentru care luptăm nu va pieri cât va mai fi picior de român în această ţară”. Urmează un val de adeziuni și începe represiunea din partea statului, izolări la domiciliu și arestări, printre cei arestați numărându-se și muncitorul Vasile Paraschiv, care este bătut și amenințat cu moartea. Între 8 și 10 martie sunt arestați toți membrii sindicatului, însă pe 30 martie este comunicată o listă cu noi aderenți S.L.O.M.R. din București și Timișoara iar în ziua următoare este anunțată adeziunea a 40 de muncitori din Arad. Între 7 și 8 aprilie sunt anunțate liste cu noi membri. Reacția autorităților este dură, culminând în luna august cu sute de arestări în județul Mureș. Pe fondul acestor tensiuni, unele surse precizează și o întâmplare ce a avut loc la I.C.M. Reșița, unde un muncitor a afișat o pancartă pe care scrisese: „Sclavi români – libertate sau moarte!” Aceste evenimente au precedat revolta muncitorilor de la Braşov din noiembrie 1987, și evenimentele din 1989 de la Timișoara și București care au dus la căderea regimului ceaușist. Mihai C. * RECOMANDARE: „LUPTA MEA PENTRU SINDICATE LIBERE ÎN ROMÂNIA. TERORISMUL POLITIC ORGANIZAT DE STATUL COMUNIST” – DE VASILE PARASCHIV Memoriile muncitorului Vasile Paraschiv, o lucrare completată și cu aproape 200 de pagini de documente, a apărut în 2005 la editura „Polirom”. Remarcat în Occident în anii ‘80 pentru inițiativele sale privind înființarea unui sindicat liber dar și pentru tratamentul la care Securitatea l-a supus, Vasile Paraschiv a rămas mai puțin cunoscut în România. Dezamăgit de evoluția social-politică din România, ne putem întreba dacă nu cumva ignorarea lui de după ‘90 a reușit acolo unde represiunea regimului Ceaușescu a eșuat. B. � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarhia #3 (2012) Description An account of the resource Publicație trimestrială distribuită gratuit Source A related resource from which the described resource is derived http://www.fondation-besnard.org Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource octombrie 2012 Relation A related resource https://biblioteca-alternativa.noblogs.org/post/2012/11/20/biblioteca-se-redeschide-lansare-anarhia3/ Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource Pdf Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource revistă Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București 2012 Anarhia anarhism București Frank Mintz Iztok mișcarea muncitorească muncitori Nicolas Trifon Sindicalism sindicate libere Solidarność Vasile Paraschiv https://anarhiva.com/files/original/991e4e11dcfa6deeec0dc61234816958.pdf 0deac4eccc103037364bd23436637be0 PDF Text Text �������������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarhia #2 (2012) Description An account of the resource Publicație trimestrială distribuită gratuit Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource iulie 2012 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource Pdf Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource revistă Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București 1907 2012 Anarhia anarhism București Carol 53 gentrificare Germania Helge Döhring Ion Antonescu mișcarea muncitorească Panait Mușoiu Revista Ideei România Muncitoare Sindicalism sindicalism revoluționar squatting țărani Tudor Arghezi https://anarhiva.com/files/original/54ea11b54aef714418f6b0f091aaeb33.pdf 7db2c5182942334544dc5a996480940d PDF Text Text �������������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarhia #1 (2012) Description An account of the resource Publicație trimestrială distribuită gratuit Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource aprilie 2012 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București Type The nature or genre of the resource revistă 2012 AIT Portugalia Anarhia anarhism anarho-sindicalism București Francisco Ferrer Institut für Syndikalismusforschung Ion Ursulescu IWW IWW Winnipeg Martin Veith Matthew Antosh Panait Istrati Panait Mușoiu Revista Ideei Sindicalism sindicalism revoluționar Ștefan Gheorghiu Zamfir C. Arbure https://anarhiva.com/files/original/032ae1e07d1234d77fe647cfb3e21a24.pdf 5d7d6cd012ac13824ea43fb75201bc9d PDF Text Text CU SANGE RECE REVISTA ANARHISTA �Aceasta revista s-a nascut din dorinta de a ne declara propriile idei, de a face cunoastere modul in care gandim. Noi nu apartinem niciunui grup, niciunui partid, nu avem o conduita de respectat, nici o religie de raspandit/propovaduit, nici macar un program la care sa ramanem fideli. Vrem sa precizam ca nu cautam consensul, ca nu exista nici o moara la care sa dam apa. Credem ca sunt mult mai stimulative diferentele, cand acestea sunt sustinute de argumente, acele argumente ce de multe ori sunt prezentate ca obstacole ale reactiei, cand de fapt sunt motorul. Nu vrem sa ne resemnam, ne incapatanam sa o zicem pe-a noastra, pentru ca ceea ce vedem in jurul nostru nu ne place. Este necesar sa indraznim/sa cutezam in idei si in actiuni, fara sa asteptam, fara amanari si fara bisericute. Intr-o societate in care fiinta umana nu este altceva decat o marfa/un produs; in care controlul absolut este vandut ca si siguranta; in care industria farmaceutica a transformat oamenii in cobai; in care centralele nucleare, exploatarile de gaz, petrol, aur distrug planeta tera; consideram ca este momentul sa reactionam cu sange rece si sa incercam in toate modurile sa schimbam lucrurile. …Cu sange rece este o revista anarhista in care se vor critica/ataca Statul, Capitalismul, Biserica, Scoala, Familia si tot ceea ce tine in picioare aceasta Societate. Cuprins: “Fiecare persoana este aventurierul propriei idei” Refuz sa fiu al doilea sex Arzand femei:Vanatoarea de vrajitoare in Europa Occidentala si ascensiunea capitalismului MEDICINA UCIDE Reflectii despre sistemul capitalist preluate din: DECLARATIA POLITICA A LUI HATZIMICHELAKIS HARIS (CONSPIRTIA CELULELOR DE FOC) �“Fiecare persoana este aventurierul propriei idei” Cum se spunea, suntem intr-o situatie fara precedenta. Navigam fara busola intr-o mare de furtuna, cu stelele acoperite de nori. Totalitarismul tecnodemocratic a anihilat orice utopie ce ar fi putut sa-l ameninte, secand orice sursa. Dar in acelasi timp imperiul sau se prabuseste ca zidurile din Pompei, care au rezistat secole de istorie dar nu catorva decenii de realitate virtuala. Piata planetara iperfuturista nu a mentinut promisiunile paradisului, coridoarele sale se dovedesc a fi un iad, dar toti doresc sa-i fie clienti. Aici si acolo, intre rafturile goale sau abondante de marfuri avariate, incep sa se inregistreze tresariri de furie. Clasa conducatoare e constransa sa admita ca situatia poate sa explodeze de la un moment la altul, dar ca nu exista alternative. Lasand de-o parte atat pesimismul catastrofic conform caruia totul va disparea, dar si optimismul idiot conform caruia s-au vazut si mai rele, ramane deschisa intrebarea: ce putem sa facem? Sa uitam Grecia. Acolo o populatie luptatoare si orgolioasa a fost capabila sa iesa in strada alaturi de o miscare anarhista luptatoare si orgolioasa. Nu mi se pare cazul sa fac analogii sau paragonari. Sa uitam si Franta. Miscarile sale sociale, periferiile sale usor incendiabile, cu totul necunoscute in latitudinea asta. Muncitorii sai rapesc directorii si ameninta cu aruncatul in aer a fabricii, in schimb ai nostrii ingroasa randurile exploatatilor din tarile occidentale, acceptand cele mai teribile munci cu salarii mizere, dar oricum mai bun decat acasa. Observati vreo diferenta? Trebuie depasit sentimentul de paralizanta impotenta care ne poarta , daca nu la resemnare, la razboiul individual impotriva Statului sau la mustrarea publica a Statului. Nu ne putem astepta la nimic de la cei ce sunt satisfacuti. �Utopie, vis, imposibil, fantastic, necunoscut…sunt doar cativa termeni cu care a fost definita tensiunea /tendinta umana catre un altceva absolut. Ca altii inaintea noastra credem ca increderea si supunerea fata de lumea reala sunt fundamnetul sclaviei. Abituati inca de la nastere sa traim in puscaria cotidiana, suntem convinsi ca nimic nu poate exista dincolo de zidurile acesteia. Unica noastra experienta de viata coincide cu ritmurile si regulile sale. Simturile noastre sunt modelate dupa sunetele, culorile, mirosurile, gusturile, ce se gasesc in interiorul acesteia. Nascuti in sclavie, suntem gata sa juram ca lantul ce ne tine legati este natural si inevitabil. Datorita acestui motiv lamentarile noastre nu depasesc formele inchisorii noastre, cerand reforme. Nimeni nu pune in discutie substanta, pentru ca ar fi considerat absurd si de neconceput criticare rasaritul soarelui. Ceea ce este Statul, este ceea ce e si va fi. Sunt rari prizonieri convinsi ca dincolo de ziduri este cu totul altceva. Acest altceva nu a fost niciodata vazut de cineva, doar imaginat, si datorita acestui fapt nu se pot face previziuni ce nu sunt iluzorii. Si totusi exista, suntem convinsi. E de- ajuns sa distrugem zidul care ne separa. Este o tentatie exploziva care nu gaseste un consens intr-o masa de detinuti ce au fost invatati inca din copilarie ca “nu se renunta la cunoscut pentru necunoscut”. Teama de represalii si de necunoscut ii face pe toti sa se multumeasca cu revaruirea peretilor proprii celule. Si asa realitatea evidentieaza natura sa politieneasca, in controlarea intregului spatiu de gandire. E un cerc vicios din care nu se iese. Pentru a evada avem nevoie de complicitatea celorlalti detinuti, dar care nu vor sa stie despre asta. Daca prezentam deschis propunerile noastre, suntem respinsi de zidul de cauciuc al neintelegerii. Asa ca pentru a castiga increderea lor reducem tonurile, ne limitam sa susuram din cand in cand adevaratele �noastre aspiratii, si intre timp pentru a fi acceptati participam la rivendicarile lor practiche, concrete, imediate, ce sunt mai multe ore la aer liber, celule mai spatioase, mancare mai hranitoare… Si cu cat ne scufundam in interesele lor, cu atat mai mult absorb dint timpul si atentia noastra, ignorand astfel cele mai profunde dorinte ale noastre; pana a le uita. Se numeste reproducere sociala. Activitatea cotidiana ale fiintelor umane se reproduce atat pe ea cat si mediul inconjurator. Un sclav ce se comporta ca un sclav perpetua sclavismul.Un prizonier ce se comporta ca un prizonier perpetua inchisoarea. Familia, scoala, serviciul, tot ceea ce facem zilnic reproduce sistemul social.Parteciparea la realitate reproduce realitatea. Pentru a reusi a merge mai departe, trebuie sa rupem aceasta vraja. Trbuie sa reusim sa iesim din acest cerc magic cu riscul de a ramane singuri. Iata de ce nu se poate renunta la vis. Iata de ce e important sa descoperim “visatorul incurabil” ce se gaseste in noi, ultima protectie impotriva citadinului-consumator. �REFUZ SA FIU AL DOILEA SEX Refuz sa ma supun rolului pe care l-am vazut împlinit la nesfârsit de femeile din jurul meu. Refuz să fiu masina de facut copii, refuz să traiesc asemeni unei sclave care s-a vândut de bună voie, ca un dragut parazit în umbra tatalui meu, a sotului meu, a copiilor mei, închistată într-o casatorie care sa nu ma multumeasca, dar pe care sa o accept în virtutea traditiei, a moralei, pâna la urma în virtutea inertiei si a unei paralizante obisnuinte, sperând mereu ca oamenii din jurul meu, că barbatii din jurul meu vor deschide într-un final ochii si ma vor vedea asa cum sunt. O fiintă umana, că vor înceta sa ma considere un bun de-a gata. Refuz să fiu judecată în virtutea a ceea ce nu sunt, ca un barbat imperfect, dupa cum descria Sf. Toma, femeia-expresie apoteotică a obtuzității care a caracterizat dintotdeauna biserica și pe reprezentanții acesteia. Refuz, totodată, ca, drept rezultat al zecilor și zecilor de ani de agitații feministe mai mult sau mai puțin anemice, să accept un post de conducere aruncat ca un os de dragul discriminării pozitive și să mă identific tocmai cu acele structuri ale puterii, odinioară combătute drept frustrante și tiranice. Căci accesul femeilor la putere, fie ea politică, economică sau culturală, nu a schimbat cu nimic natura și structura acelei puteri. Da, mie una mi se pare cel puțin ciudat că, de exemplu, o femeie de culoare precum Condoleezza Rice a devenit câinele de pază al unei culturi care a rămas,pana în ziua de azi, esențialmente White Anglo-Saxon Protestant sau că o scriitoare de renume și, de fapt, cu adevărat talentată precum Amélie Nothomb se limiteazăla a scrie best-seller-uri mai degrabă feminine decât feministe, mai degrabă amuzante și plăcute decât puternice sau memorabile și care nu sunt, în definitiv, decât o variantă mai prezentabilă a Cosmopolitanului. �Despre rolul femeilor în literatură și politică s-a scris mult, de la Julia Kristeva la Elaine Showalter, dar cred că întrebarea legitimă ar fi nu ce facem cu puterea pe care ajungem sau nu să o deținem, ci ce facem pur si simplu cu ceea ce suntem? Ce fac cu identitatea mea de angry young woman care și-a renegat pe rând bunicul antisemit, tatăl imatur și alcoolic? Ce fac când mi se servește faimoasa replică Gândești așa pentru că ești femeie și îmi vine să-mi iau câmpii sau să fac o criză de nervi precum Madame la Colère? Ce fac cu decizia de a a fi mereu nimic mai mult, dar nimic mai puțin decât eu însămi, de a nu mă transforma niciodată de dragul bărbaților din jurul meu? Cum folosesc ceea ce sunt ca să creez solidaritatea care nu a existat niciodată cu adevărat între femei? Una dintre observațiile lui Simone de Beauvoir, care din păcate a rămas valabila până în ziua de azi, cum că femeile au avut întotdeauna tendința de a-și manifesta adeziunea mai degrabă față de bărbații de aceeași rasă, clasă socială etc., decât față de femeile aparținând unei alte rase sau clase sociale, m-a făcut să mă gândesc la etichetele pe care le aplicăm zi de zi, conștient sau nu, femeilor din jurul nostru și care nu au alt rezultat decât acela că formează alte și alte minuscule bisericuțe de marginile cărora empatia noastră nu e capabilă să treacă: femeie de succes, casnică, familistă convinsă, punkistă, intelectuală, grupul fetelor care au băut prea multă apă plată cu lămâie...Oare chiar avem nevoie să ne definim în termeni atât de preciși încât să nu mai vedem dincolo de metrul care constituie spațiul nostru personal? Cred că numai depășind aceste bariere autoimpuse, noi, oamenii al căror cod numeric personal începe cu cifra 2, vom reuși să construim ceea ce ne dorim: în primul rând, o societate în care a fi femeie să constituie o chestiune pur fisiologica și nu un criteriu de discriminare, o societate în care să fim nu al doilea sex, ci pur și simplu unul dintre sexe; în al doilea rând, o contracultură în care să �nu ne mai lovim de misoginisme și/sau machisme ieftine de mahala și care să devină astfel o contrapondere și o alternativă viabilă pentru status-quo; și în al treilea, dar nicidecum în ultimul, rând, o viață personală bazată pe dorința continuă de autodezvoltare, în care deciziile să ne aparțină în întregime și în care să fim propriul nostru stăpân. Lk MEDICINA UCIDE Traim intr-o lume (societate) in care mafia medicala este atotputernica. Concurenta este eliminata, cercetarile sunt “indrumate”. Disidentii sunt redusi la tacere si bagati in inchisoare. Produsele alternative rentabile sunt recuperate de firmele multinationale, gratie legislatiilor din Codexul Organizatiei Mondiale a Sanatatii si brevetelor Organizatiei Mondiale a Comertului. Sustinuta de autoritati si de mass-media, frica pana la panica de boala, de batranete si de moarte chinuie populatia. Obsesia supravietuirii cu orice pret face sa prospere traficul international de organe, de sange si de fetusi umani…pretul neavand nicio importanta. Alimentele sunt iradiate si modificate genetic, apa contaminate, aerul otravit, rapoartele de nutritie eronate. Toate astea sunt bine intretinute si manipulate de guvern si corporatii pentru a ne mentine pe noi (populatia) in permanenta bolnavi si dependent de medicamente. In acest moment, beneficiem de un sistem de sanatate controlat de autoritatile financiare si politice, care nu cauta de cat sa obtina profit de pe urma exploatarii sanatatii noastre. Si nu in ultimul rand, doresc sa ne deposedeze de contrololul nostru asupra propriei sanatati. Controlul de stat, indiferent de ambalaj (socialist,capitalist,comunist,liberal etc.) este un monopol. Fiind controlati de stat, banii si criteriile de practica medicala, ajungem sa pierdem controlul nostru individual. De fiecare data cand ne prezentam la medic, chiar si cu un simptom banal, ne intoarcem cu cel putin un medicament trecut in reteta.Niciodata nu ni se spune sa schimbam dieta (sa nu mai �mancam carne, care s-a dovedit a fi cauza majoritatii bolilor abundentei), sa muncim mai putin, sa ne odihnim, sa ne relaxam. (…) Asigurarile de sanatate nu prevad fonduri pentru sanatate, ei doar ramburseaza cheltuielile pentru boala. Asa numitele sisteme de sanatate, in realitate, ele sunt sisteme de boala.Noi practicam o medicina a bolii care: -se concentreaza asupra bolii in locul sanatatii; -recunoaste existenta unui singur corp; (separarea trupului de suflet) -trateaza doar simptomele si nu cauzele; -tine pacientul in ignoranta si dependenta; -incurajeaza consumul; -ne face mai bolinavi; -ne bombardeaza cu medicamente si apoi murim; -este costisitoare. In numele preventiei bolii esti atacat, mutilat, distrus si ruinat. Invazia agresiva a companiilor publicitare, cu scopul de a preveni cancerul la san, a adus atatea femei la disperare, la frica de aceasta boala, incat si-au extirpat sanii inainte de a avea aceasta boala, ba chiar mai mult, multe mame au facut asta si cu ficele lor.In plus, expunerea sanilor( tesut cel mai sensibil din tot corpul) la radiati nu face decat sa ne slabeasca si mai mult sistemul imunitar. Nu ne este spus ca, de fapt, cancerul la san este o boala a sufletului, este rezultatul sentimentelor de deznadejde si neputinta. Dar in schimb, autoritatile fac tot posibilul ca femeia sa se confrunte cu astfel de sentimente in de-a-lungul vietii ei. Un alt exemplu, o femeie insarcinata. Ce poate fi mai normal? Generatii intregi inaintea noastra au avut si ei copii la fel de normali si nu au mers (niciodata) la medic. Azi, in numele preventiei bolii, a malformatiei sau a nu mai stiu ce boli, de multe ori inventate, mamele devin pioni de sah ai sistemului sanatatii.De la primul control (in multe cazuri) se face programarea cezarienei ( se considera ca este periculos in zilele astea sa mai nasti normal, plus costurile trebuie platite de pacient), mama este supusa periodic la examene ecografice (nu de alta, dar pentru a obisnui fatul cu radiatiile ce-l asteapta afara). Dupa toate astea, viitoarea mama incepe sa-si faca griji, apoi este invadata de suplimente alimentare si altele, totul pentru a da nastere unui copil “normal” care sa �corespunda calculelor statistice (“normalitatea” fiind o notiune pur statistica). Fiecare etapa naturala din viata unei femei este tratata precum o boala: menstruatia si sindromul sau premenstrual; menopauza pentru care sunt prescrise sistematic tratamente hormonale, depresia de dupa nastere ,etc. Sindromul premenstrual a fost clasat ca boala psihiatrica in cadrul DMS, biblia diagnosticelor. A fi femeie este sinonim cu a fi nebun. Si cazurile sunt multe in care corpul femeilor este exploatat si mutilat de aceasta medicina a sanatatii. Femeia nu este singura victima a acestei situatii.Copiii care nu se incadreaza in aceste norme sunt deasemenea tratati medical.Un copil prea rebel sau prea activ, obraznic (forme de manifestari firesti ale copilariei) este tratat cu medicamente pentru o boala inexistenta. Colesterolul, de cel care "sufera" o mare parte din populatie, nu este o boala ,ci o cifra. Reducandu-ne la cifre, pot sa ne vanda pilule care ne imbolnavesc . Obezitatea, la fel, este rezultatul unei probleme emotionale (un moment semnificativ in viata noastra) care conduce la acumularea grasimilor. Dupa ce ne debarasam de aceste vechi emotii, greutatea noastra se restabileste. Dar obezitatea se plateste. Ea procura enorme sume de bani industriei si mentine oameni in subordonarea autoritatilor facandu-i sa se simta anormali si vinovati ca mananca prea mult. Medicina bolii pe care o practicam noi azi nu a fost tot timpul asa. Problemele cele mai des intalnite sunt minore si reinoada emotii, acestea nu necesita tratamente medicale extraordinare, ci mai degraba ascultare, indrumare, ajutor moral, schimb de alimentatie…In plus femeile sunt cele care se ocupa de sanatate familie si cer sfatul medicului in numele copiilor si al sotului, intotdeauna sanatatea a fost afacerea femeilor. De altfel, ele sunt tinta reclamelor la majoritatea produselor farmaceutice (mama stie medicamentul “potrivit” pentru copii, mama stie ce e bine pentru tata, mama stie ce e bine pentru ea ca sa fie familia ok, dar mai putina grija pentru ea).A trata ( a purta de grija ) pe cineva (cuiva) necesita sentimente, intuitie, perspicacitate, observare, compasiune, devotament, dragoste si intelepciune. Acestea fiind calitati ce apartin principiului feminin.Este motivul pentru care sanatatea era asigurata de femei: mame, bunici, moase, tamaduitoare, infirmiere, etc.Acestea practicau �o medicina empirica, fondata pe experiente si pe bun simt. Sanatatea nu costa prea scump si toti oamenii saraci aveau acces. Oamenii le numeau intelepte, autoritatile le tratau drept vrajitoare si sarlatane. Biserica, in acea vreme, atotputernica, descuraja practicarea medicinei, considera boala ca o pedeapsa de la dumnezeu pentru faptele comise. In secolul al XIII-lea, biserica a acceptat medicina sa fie practicata.In cadrul universitatilor incep sa apara scoli de medicina de unde femeile erau excluse. Astfel a aparut, in mod oficial, medicina practicata de barbati.O medicina care era riguros controlata de biserica si care servea bogatilor ( cei saraci nepermitandu-si costurile unui medic ). Autoritatile interzic practicarea medicinei celor care nu au diploma, iar universitatile sunt inchise femeilor (a caror practici medicale erau eficace si putin costisitoare ). S-a format o medicina cu barbati profesionisti, sub protectia si patronajul claselor dominante, prin eliminarea practicienelor de sanatate de catre autoritati pentru a servi propriilor interese. Istoria se repeta.Fie ca este vorba despre legile religioase ale Inchizitiei, din epoca medievala, sau despre legile medicale ale secolului nostru, rezultatul este intotdeauna acelasi: o minoritater de privilegiati fac legi pentru a domina si exploata majoritatea, in special pe cei saraci. Intre 1257-1816, Inchizitia a torturat si a ars milioane de persoane inocente, persoane acuzate de erezie fata de dogmele religioase si vrajitorie.Erau judecate fara proces, in secret, sub teroare si tortura. Daca “marturiseau” erau recunoscute ca fiind vinovate de vrajitorie.Daca “nu marturiseau” erau recunoscute ca fiind vinovate de erezie. Apoi erau arse pe rug. Nimeni nu scapa.Astlfel de-a lungul a trei secole au fost exterminate circa a noua milioane (9 000 000) de vrajitoare; 80% dintre ele erau femei si copii. Femeile erau violate in timp ce erau torturate. Nimeni nu era gratiat. Familia lor era deposedata, iar mai tarziu cadavrele lor erau dezgropate si arse. Manualul Inchizitiei, Malleus Maleficarum (Barosul vrajitoarelor) stipula ca vrajitoarele trebuiau “deseori expuse torturii”. Acest regim al terorii a durat timp de cinci secole si avea binecuvantarea papei. Vanatoarea de vrajitoare era o campanie bine organizata, initiata, finantata si executata de biserica si stat. �Se foloseau de aceasta teroare pentru a domina si exploata populatia. Pentru a infrange rezistenta nesupusilor. Pentru a impune populatiei o religie pe care aceasta nu o dorea, pentru imbogatirea demnitarilor sai ( autoritatile religioase ) si a complicilor sai (inchizitorii). Acestia din urma se bucurau de privilegii particulare si erau binenteles deasupra legii. De ce femeile? Pentru eliminarea principiului feminin. Conducerea naturala (increderea, comportamentul firesc si liber ) , pe care o exercitau in cadrul comunitatii, ameninta puterea autoritatilor (principiul masculin barbatesc). Asigurau sanatatea (barbatii au invatat de la ele); transmiteau traditiile; femeile varstnice rezolvau conflictele cu intelepciune. Aveau putere naturala.Erau puternice. Barbati sau femei, toate persoanele care aveau ceva de spus constituiau o amenintare la adresa bogatiei si puterii minoritatii privilegiate. Ca urmare, trebuiau eliminate. Astfel femeile erau declarate vrajitoare, apoi arse pe rug. Puterea lor era eliminata, iar bunurile lor erau sechestrate. Toate femeile necasatorite, cu indemanare neobisnuita, sau cu o trasatura particulara (par rosu, alunite) riscau o acuzatie de vrajitorie, deci moartea. Intotdeauna, autoritatile – cand regale, cand religioase, cand aristocratice, cand financiare (capitaliste) – au combatut principiul feminin pentru a obtine sistemul lor patriarhal de dominare si exploatare. Excluderea principiului feminin era intotdeauna facuta in detrimentul femeilor care erau mutilate si eliminate. Lucrul adevarat si in zilele noastre. Regimul terorii perpetua, mai abil. Istoria se repeta. De-a lungul timpului, femeile, in special cele sarace si populatiile de la sat nu au renuntat la leacurile din plante si la traiul lor de viata sanatos ( nu au adoptat un stil de viata al abundantei). Neputand opri adaptarea si supravietuirea acestor oameni si vazand ca functioneaza metodele lor de vindecare, societatea capitalista s-a gandit sa profite de acest lucru si s-au folosit de leacurile, remediile, stilul lor de viata, patentandu-le si automat devenind sub controlul lor (la o multime de populatii indigene le este interzis sa mai cultive anumite plante ca orezul basmati, copacul neem si altele, pe care decenii la rand le-au cultivat stramosii lor; controlul acestor plante este detinut de companii multinationale). �Capitalismul si statul, pentru a detine un control mai mare si a manipula mai usor si venind, totodata si, cu asa-zisa emancipare a femeilor, a oferit si acestora posibilitatea de a studia ( mai bine zis ,de a le instrui) medicina (la inceput doar ca sore si infirmiere) si a o practica. Dar puterea de decizie in aceste institutii a fost si a ramas, pentru totdeauna, a barbatilor.In cercetarile stiintifice, in ministrele sanatatii, in cadrele scolare, in spitale, in literatura cei care domina si conduc sunt barbatii. De altfel au manipulat populatia in asa fel incat increderea majoritatii pacientilor este acordata barbatilor in mare parte. Am intalnit femei care prefera sa mearga la ginecologi barbati pentru ca “sunt mai buni” decat femeile. Oare noi femeile nu avem simturi, suflet, creier, nu stim ce se intampla cu corpurile noastre? Noi insine ar trebui sa ne cunoastem cel mai bine corpul, sa ni-l ingrijim,sa-l respectam si sa avem control total asupra lui. Biserica nu a renuntat niciodata la rolul ei de bagacioasa in treburile statului si a capitalismului.Si inca mai boicoteaza si in zilele astea unele practici ale medicinei, tot nu a renuntat ( in acelasi timp si jucator important in decizii) la controlul asupra corpului femeii (avortul, nebunia). In manastiri, preotii decid daca calugaritele cu unele probleme mintale trebuie sa moara. In momentul de fata, nu se mai foloseste rugul, dar cercetatorii, medicii care indraznesc sa critice si sa aduca argumente impotriva acestei medicini a bolii sunt foarte usor redusi la tacere, sunt amenintati, torturati, nu mai au acces la fonduri, li se retrage licenta de practica medicala, inchisi, aruncati din tara (cazul dr Ryke Geerd Hamer, Ghislaine Lanctot, Colin Campbell si multi alti). Dragostea de bani si de putere a determinat unele state sa accepte oficial si legal practicarea medicinei alternative. Pentru a detine mai bine controlul, au infintat scoli de medicina alternativa pe care tot statul si corporatiile le conduc. Ei sunt cei care fixeaza regulile si decid unde sa te opresti si sa treci pe medicina alopata. Iar cei care nu detin aceste diplome si practica metode alternative fara diploma sunt si azi considerati sarlatani, vrajitori , nebuni etc. Si nici leacurile nu au fost lasate mai prejos. Ele au fost patentate de industria farmaceutica si doar cele cu avizul Sanatatii sunt “bune” si “sigure”. In remediile femeilor din piete, ale bunicilor , ale tarancilor, moaselor nu trebuie sa avem “incredere” ca nu sunt avizate si aceste femei si azi sunt considerate vrajitoare, tiganci… �Societatea capitalista , prin manipularea si modurile agresiva cu care practica aceasta medicina a bolii a facut din noi niste oameni morti , din punct de vedere al gandirii, incat am ajuns sa fim ucisi cu sange rece. Dragostea noastra de viata ( de a trai sau de a nu mai muri ) ne ucide. Dragostea de bani, de putere, de control ucide cu sange rece. Lk �ARZAND FEMEI: VANATOAREA DE VRAJITOARE IN EUROPA OCCIDENTALA SI ASCENSIUNEA CAPITALISMULUI In timpul celui de-al XVI-lea secol si al XVII-lea secol, in toata Europa Occidentala, in fiecare oras si sat sunt ucize in masa femei cu acuza de vrajitorie. In anumite zone sunt ucise in numar restrans in fiecare saptamana; in altele sunt ucise cu sutele in acelasi moment. Crimele continuara pentru doua secole, schimband viata tuturor: se raspandira in lung si in lat, distrugand retele de solidarietate si rezistenta – si nu se oprira fiindca lumea nu se supusa de-ajuns si Statul inflorii; fiindca raporturile sociale capitaliste si Biserica nu siau infipt ghearele in mintile si in vietile oamenilor. Este dificil de gasit numarul exact al femeilor ucise in Europa Occidentala in perioada Inchizitiei, dar este probabil ca s-a tratat de sute de mii, intr-o perioada in care populatia Europei era mult mai redusa decat cea de astazi. In Anglia, circa un sfert din procesele penale de la inceputul celui de-al saisprezecelea si inceputul celui deal saptesprezecelea secol au fost procese de vrajitoare, iar majoritatea celor acuzate au fost si condamnate la moarte. Nici procesele de vrajitoare, nici conceptia despre vrajitoare ca fiind creature perfide nu exista inainte de aceasta perioada. Executia vrajitoarelor a fost folosita de clasele conducatoare europene cu scopuri diferite : confiscarea proprietatii, demonizarea moaselor si lecuitoarelor, controlul reproducerii, cresterea controlului social si a rolurilor de gen si excluderea femeilor de la activitatile economice, politice si sociale. Aceasta a fost folosita nu doar pentru ditrugerea vechilor stiluri de viata comunitara cat si pentru condamnarea determinatelor practici tradizionale, dar si un instrument cu care rezistenta la schimbarile sociale si economice a fost distrusa. Vrajitoarele apartin claselor de jos. Majoritatea femeilor acuzate sunt taranci sarace, iar acuzatori lor sunt membri ai clerului sau �persoane instarite din aceiasi comunitate – de multe ori erau cei ce le dadeau lor de munca sau stapanii lor. Vrajitoarele sunt femei. Existau barbati care practicau toate tipurile de magie si creau leacuri vindecatoare, dar nu erau condamnati la moarte. Joan Bodin, presupusa figura importanta a Iluminismului, este autorul francez a unei carti despre/pentru vanatoarea de vrajitoare, facand proportia intre barbati si femei, erau de 50 la 1. In Anglia 90% dintre cei ucisi erau femei si majoritatea barbatilor ucisi erau sotii condamnatelor. Fenomenul a cuprins toata Europa Occidentala, reprezentand un profund derapaj la nivel filozofic, social si politic; fiind clar orchestrat de autoritatile cele mai inalte: procesele in sine se refereau la aspectele existentei cotidiane si la problemele legate de viata comunitatii. Acuza era de “vrajitorie”, dar crimele ce constituiau probele acuzatorie erau: inchegarea laptelui, furtul de mere, ajutorul dat unei vecine sa nasca, crearea leacurilor cu ierburi. Procesele vrajitoarelor demonstreaza cum ample si profunde schimbarii ale puterii in istoria europeana au fost facute la nivel de stat, impotriva practicilor de zi cu zi ale tarancilor. Efectele au fost atat de decisive ca putem simti impactul in raporturile de gen si de clasa chiar si astazi. Vanatorile de vrajitoare erau atacuri metodice organizate, coordonate si complexe. Biserica definea problema vrajitoarele; doctorii le examinau, torturau si condamnau; avocatii formau acuzele si se ocupa de procedurile legale; iar administratorii statului organizau executiile. In timp ce se asiste la extinderea folosirii banului, a muncii salariate, a noilor meserii si a urbanizarii, vanatorile de vrajitoare sunt metode/strategii folosite pentru controlarea si supunerea femeilor a caror independenta sociala si economica era o amenintare a ordinii sociale din perioada respectiva. Mary Daly afirma ca vrajitoarele acuzate erau: “femei a caror independenta si a caror comportamente in sfera fizica, intelectuala, economica, morala si �spirituala amenintau profund monopolul masculin in ori si care spatiu”. In timp ce femeile erau excluse din viata economica si politica, ridicolizarea si violenta erau armele principale folosite pentru intarirea si justificarea noilor raporturi intre sexe. Schimbarea vietii la sat, in care existenta fiecaruia era strans legata de a celuilalt, a mutat controlul social patriarhal de la nivelul normelor satului la cel al legilor statului. Unul dintre efectele proceselor vrajitoarelor a fost schimbarea perceptiei sexualitatii feminine si a caracteristicilor de gen; de la puternic la slab. In mai mult de jumatate dintre procese, femeile erau acuzate de delicte sexuale, de exemplul : sexul in afara casatoriei, sex cu diavolul, cu animale etc. Demonizarea sexualitatii feminine independenta si nu orientata spre reproducere a creat cadrul pentru dezvoltarea familiei celulare si cel al femeii ca si proprietate a sotului. Inainte de aceasta perioada, sanatatea era domeniul femeilor lecuitoare ce apartineau clasei taranesti, ale caror cunostiinte si capacitati erau remarcabile. Tema sanatatii apare in multe procese, de exemplu in declaratiile in care femeile au vindecat o persoana ce apoi s-a imbolnavit din nou, sau viceversa, s-a vindecat. Se sustinea ca magia era de domeniul Bisericii, iar tratamentele sanitare de domeniul establishmentu-lui medicilor. Procesele vrajitoarelor a reusit sa transforme in praf o cantitate enorma de cunostiinte tradizionale, dezradacinand astfel controlul corpului uman din partea comunitatilor sarace. “Nimeni nu face mai mult rau Bisericii Catolice decat moasele”, afirma cartea ce condamna vrajitoarele “Malleus Maleficarum”; iar Bola Papala din 1484 afirma: “Vrajitoarele distrug puii femeilor…Interzic barbatilor sa genereze si femeilor sa procreeze”. Orice gen de munca legat de medicina sexuala – ostetrica/moasa, anticonceptionalele sau avortul – era condamnate; toate acestea se refereau la controlul corpului si mai ales la corpul feminin si la reproducere. �Distrugerea lecuitoarelor si a moaselor a mers la pas cu aparitia unei noi “logici/teorii”. Noii oameni de stiinta au fost complici in mod absolut la procesele vrajitoarelor; de departe fiind un deliriu declansat de timpurile de magie si superstitie; acestea erau o parte importanta din campania condusa de insasi oamenii “Iluminismului”. Contextul in care se aflau era de asa-zisa lupta pentru “adevar”, conceptele ce ii incurajau era controlul lumii naturale, acceptarea ierarhiei ca si factor “natural” si separarea corp-minte, atat de utila capitalismului. Tactica de demonizare a femeilor, consolidata de violenta de gen a fost folosita de-a lungul secolelor in toata lumea pentru a distruge comunitatile si rezistenta impotriva exploatarii, si pentru alimentarea dividerii in clase (dividere intre genuri si dividerea in sectiuni a clasei insasi). Demonizarea “negrilor” in timpul primei faze a colonialismului a avut un rol asemanator. Stereotipurile sunt create si sustinute de teroarea violentei pentru a permite exproprierea terenurilor, resurelor, corpurilor sau timpului. Sexismul si rasismul ca rezultate, bine inradacinate, raman in psihicul nostru si justifica exploatarea si represiunea ce continua se existe. Preluat din pamfletul “Burning Women –The European Witch Hunts, enclosure and the rise of capitalism” publicat de Past Tense Publications) Reflectii despre sistemul capitalist preluate din: DECLARATIA POLITICA A LUI HATZIMICHELAKIS HARIS (CONSPIRTIA CELULELOR DE FOC) Pe 23 septembrie 2009, anarhistul Haris Hatzimichelakis (19 ani) a fost arestat impreuna cu alte trei persoane in casa sa din Halandri (Atena, Grecia) si acuzat ca facand parte din Conspiratia Celulelor de Foc. In noiembrie 2010, dupa arestul lui Panayiotis Argyrou si Gerasimos Tsakalos pentru trimiterea a catorva pachete explozive, toti trei au revendicat ca faceau parte din Conspiratia Celulelor de Foc. Haris a fost judecat in primul proces al CCF, in asa zisul “caz �Halandri” (pentru trei atacuri specifice ale CCF). Cei trei membri al tribunalului au dat condamnari mai mari decat cele cerute: pentru cei doi membri al CCF, Haris Hatzimichelakis si Panayiotis Argyrou, 25 de ani de inchisoare, pentru o condamnare totala de 77 de ani. Pentru ceilalti imputati (Giorgos Karagiannidis, Panayiotis Masouras, Alexandros Mitrousias, Konstantina Karakatsani), ce au negat participarea lor, 20 de ani pentru primul si 11 pentru ceilalti. Haris Hatzimichelakis a fost recunoscut ca “vinovat de crearea unei organizatii teroriste, fabricarea de explozibil, posesia de explozibil si de efecuarea de atentate explozive in vecinatatea Ministerului Macedonia-Tracia, la casa fostului viceministru de Interne Panayiotis Hinofotis si la casele ministrilor PASOK Louka Katseli e Gerasimos Arsenis”. …Sistemul capitalist se bazeaza pe exploatarea si represiunea fiintelor umane de catre celelalte fiinte umane, si obiectivul sau este productia continua – pe spatele zdrobitei majoritati a populatiei mondiale – pentru profitul si bunastarea unei minuscule elite. Capitalismul a fost reprezentat de regimuri fasciste si totalitare ca si de modelul burghezo-democratic ce astazi intalnim in intreaga lume Occidentala. Democratia burgheza, ca expresie reprezentanta a capitalismului, este sistemul politic ce sustine si mentine dominatia sa extinsa, din spatele unei imagini liberale. Este un sistem bazat pe promisiunea de a realiza dorinta poporului ca si conditie inviolabila. Aceasta este clar o conditie falsa ce se caracterizeaza cu mersul la urne la fiecare patru ani, pentru a alege Cacatul ce o sa joace mai bine rolul de mediator, lider si specialist, pentru toti. Apoi i se incredinteaza acelui Cacat fraiele vietii alegatorilor, in schimbul unei constiinte tradate, sau in cazurile mai bune, unor mici favoruri. Este un sistem ale carui baze sunt incimentate pe o extraordinara colaborare intre impresari, magnati, producatori de arme, judecatori si jurnalisti, si relatiile lor cu lumea politica. In orice caz, din aceste ramuri ale vietii profesionale provin persoanele ce ocupa pozitiile politice cele mai importante. Este clar ca sistemul politic este struturat asa in scopul de a apara interesele inaltei burghezii si este astfel creat pe masura, pentru a se adapta sistemului capitalist. Democratia burgheza nu este dorinta poporului. Este stiinta si tehnica �ce puterea foloseste pentru a nu fi traita ca si represiune. Interesele clasei conducatoare continua sa guverneze fara sa demonstreze evidenta brutalitate a regimului totalitar. Dar peste tot violenta barbara este inlocuita de vulgara propaganda a mass-mediei, peste tot alienarea/instrainarea sufoca orice raspuns, peste tot consensul tacut umple golul lasat de frica de represiune, democratia isi reclama partea cu brutalitate, ce nu este mai putin obscena chiar daca e ascunsa si infrumusetata. In paralel, democratia burgheza are tendinta sa raspandesca relatii autoritare si de exploatare traversand tesutul social. Ducand astfel la crearea unei societati a carui singur rol este de a reproduce morale dominante si elementele structurale ale regimului capitalist. Imbogatirea rapida, dorinta – sau obsesia – cresterii pe scara sociala, reprezentarile de comportamente alienate/instrainate si decadente ca si modele ideale de urmat, mania consumista, adaptarea, gelozia, invidia, egoimul si interesul doar pentru propria persoana sunt rezultatele unei societati bazata pe spectacol si pe o iluzorie prosperitate capitalista. Toate aceste comportamente sociale si multe altele, repetate de o masa enorma de subjugati, creaza o complexa retea de relatii autoritare ce garanteaza stabilitatea capitalismului. . � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Cu sânge rece (Revistă Anarhistă) Subject The topic of the resource Fiecare persoana este aventurierul propriei idei Refuz sa fiu al doilea sex Arzand femei: Vanatoarea de vrajitoare in Europa Occidentala si ascensiunea capitalismului MEDICINA UCIDE Reflectii despre sistemul capitalist preluate din: DECLARATIA POLITICA A LUI HATZIMICHELAKIS HARIS (CONSPIRTIA CELULELOR DE FOC) Description An account of the resource Cu sange rece este o revista anarhista in care se vor critica/ataca Statul,Capitalismul, Biserica, Scoala, Familia si tot ceea ce tine in picioare aceasta Societate Creator An entity primarily responsible for making the resource Lovekills Publisher An entity responsible for making the resource available Lovekills Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Timișoara anarhism anarho-feminism anti-capitalism anti-fascism Cu sange rece feminism gender Lovekills medicină Timișoara