1 10 6 https://anarhiva.com/files/original/1f1d389dd3b0031e6faf7c2e57089103.pdf 31f6ec9dc1ce00725d33e23244a10c86 PDF Text Text ANUL V, NR. 1-2, 2025 Editorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 Dosar: Arhive, memorie și conștiință istorică . 3 Între documentarea trecutului și redescoperirea prezentului: o perspectivă (an)arhivistică . . . . 3 Arhive anarhiste din jurul lumii . . . . . . . . . . 10 Perspective anarhiste asupra istoriei . . . . . . . 20 Dosar: Plante, ciuperci și rezistență . . . . . . . 23 De ce un Sfat al Bucătăriilor Autonome? . . . . 26 Ciulinii și rezistența „buruienilor” . . . . . . . . . 28 Din istoria anarhismului în România . . . . . . .33 Dicționar: câteva cercuri și grupuri libertare din România . . . . . . . . . . . . . . . . 33 Trei momente de organizare antimilitaristă . . . 39 Recenzii și sugestii de lectură . . . . . . . . . . . 48 Unde mai citim, ce mai citim . . . . . . . . . . . 50 Unde mai ascultăm, ce mai ascultăm . . . . . . 52 Apel la participare pentru TACB 2026 . . . . . 53 Rețetă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55 1 �Platforma ANARHIVA își propune să documenteze istoria puțin cunoscută a pătrunderii și a răspândirii ideilor anarhiste în România, începând din secolul XIX. Colecțiile arhivate nu sunt menite numai să tezaurizeze un patrimoniu, ci mai ales să prezinte continuitatea practicilor și ideilor libertare în spațiul românesc. În ciuda ocultării tradiției anarhiste autohtone, au existat destule personalități, publicații, grupuri, edituri, periodice, corespondențe și, în general, o importantă producție literară asociată mișcării libertare. Indiferent de perioada istorică de care vorbim, anarhiștii din spațiul românesc au avut o contribuție care nu s-a limitat la spațiul autohton, ci a depășit orizonturile granițelor politice. Prin diversitatea surselor și colecțiilor inventariate (broșuri, afișe, reviste, fanzine etc.) încercăm să ilustrăm multitudinea practicilor de organizare și de reflecție critică anti-autoritare. În același timp sperăm ca această colecție să se dezvolte și să atragă viitoare contribuții care să documenteze aspecte necunoscute ale acestei istorii neîntrerupte. De asemenea, dorim ca prin demersul nostru să trezim un interes mai larg legat de cunoașterea și cercetarea anarhismului în România. Anuarul Anarhivei (2020, 2021, 2022), devenit între timp Buletinul Anarhivei, este o publicație pe care o edităm din 2021. Vă invităm, deci, să răsfoiți și celelalte numere, dacă nu ați făcut-o deja. Acestea pot fi găsite accesând adresa Linktree-ului nostru. 2 anarhiva.com anarhivaa@gmail.com instagram.com/anarhivaro/ facebook.com/anarhivaro linktr.ee/anarhiva �EDITORIAL: Primul număr al buletinului, pe care îl plănuiserăm pentru vară, n-a mai apărut. Timpul și împrejurările nu ne-au permis să ne ținem de programul obișnuit. N-am stat însă pe loc. Am continuat să lucrăm la catalogarea arhivei fizice, să notăm (și să rumegăm) idei, să strângem materiale și texte, să punem la cale noi proiecte. Așa se face că numărul de final de an este unul dublu, adunând nu doar activitățile colectivului anarhivistic, ci și lucrurile care ne-au atras atenția peste an: ce am mai citit, ascultat sau vizionat, discuțiile și evenimentele la care am participat, ideile cu care am rămas. Cum fiecare număr al buletinului e construit în jurul unei teme, acest număr, fiind unul dublu, reunește două „dosare”: unul dedicat arhivelor anarhiste, iar celălalt despre întâlnirea din vară de la Cluj, „Plants, Mushrooms, Resistance. Gathering for Radical Herbalists and Mycophiles” – un eveniment dedicat celor care lucrează cu plantele și ciupercile dintr-o perspectivă radicală, politică și comunitară. Dosarul dedicat arhivelor anarhiste are o miză dublă. Pe de o parte, își propune să readucă în prim-plan importanța recuperării istoriei anarhiste. A privi înapoi nu este un simplu exercițiu de nostalgie, ci un gest de orientare, o încercare de a limpezi nu doar trecutul, ci și prezentul. Pe de altă parte, acest dosar continuă o serie de discuții și reflecții colective începute la Târgul Anarhist de Carte din Balcani, desfășurat la Ljubljana în 2023, și reluate mai apoi la Priștina, în 2024, dar și la Salonic, în 2025. Ce înseamnă o arhivă anarhistă, ce trecut documentează, de ce și cum? În același timp, am dorit să aducem în discuție, prin textele incluse în celălalt dosar tematic, o dimensiune mai puțin discutată a organizării comunitare antiautoritare (și antispeciiste): legătura cu plantele și ciupercile, cu alte moduri de a interacționa cu ele și de a le înțelege. La o primă privire, cele două dosare tematice nu par să aibă foarte multe puncte de convergență. Alăturarea lor nu a fost intenționată, ci mai degrabă rezultatul unei întâmplări, una dintre acele potriviri imprevizibile care, privite retrospectiv, capătă o logică proprie. De altfel, una din siglele Anarhivei, care se regăsește și pe coperta numărului, este tocmai scaietele. Printre spini și flori, printre frunze și tije, se strecoară și câteva cotoare de cărți și file tipărite. La fel ca scaietele, arhiva recuperează, păstrează și duce mai departe frânturi de amintiri, lucruri aparent neînsemnate, care poate că altfel s-ar pierde, resturi destinate coșului de hârtii... Suportul memoriei colective a fost (și este) unul în esență vegetal: hârtia. Arhivele sunt, în felul lor, înrudite cu grădinile și pădurile, în aceeași măsură în care sunt cu lumea umană. Despre rezistența buruienilor, a scaietelui mai cu seamă, despre modul în care acești „imigranți” vegetali au fost zugrăviți în discursurile științifice și politice, dar și despre simbolistica lor politică și socială, vă recomandăm să citiți „(Contra) istorii locale. Ciulinii și rezistența 1 �buruienilor»”, text care încheie, în mod sugestiv, cele două dosare tematice. Alături de ele, în acest număr dublu mai puteți găsi obișnuitele recomandări de cărți și podcasturi, lista documentelor anarhivate (de această dată nu foarte numeroase), dar și „tradiționala” rețetă vegană, numai bună de pregătit la un eveniment „Hrană, nu Bombe!”. Despre „bombe” și despre opoziția față de război și militarizare puteți citi, de altfel, și într-un text mai amplu, care trece în revistă trei momente distincte din istoria rezistenței antimilitariste din România, analizate dintr-o perspectivă istorică anarhistă. Tot la capitolul istorie antiautoritară locală, am inclus și un mic dicționar al grupurilor și cercurilor libertare care au existat, de-a lungul timpului, în diferite părți ale țării. În rest, anul acesta drumurile noastre au fost ceva mai puține. Am reușit însă să ajungem la Salonic, la ediția anuală a Târgului Anarhist de Carte din Balcani, unde am participat la o discuție dedicată arhivelor, bibliotecilor și inițiativelor publicistice antiautoritare din regiune. În țară, am fost prezenți la evenimentele Tattoo Circus, organizate la Cluj și București. Tattoo Circus este un eveniment DIY/DIT de solidaritate cu prizonierii politici și, mai larg, cu mișcările anti-represiune. De această dată, pe lângă sprijinul acordat prizonierilor antifasciști, eforturile de solidaritate s-au îndreptat și către suferința populației din Gaza și Cisiordania. Încheiem astfel al șaselea an de existență a arhivei cu sentimentul că fiecare 2 pas, oricât de mic, contribuie la cultivarea acelor spații de autonomie, solidaritate și rezistență de care avem atât de mare nevoie, mai ales în prezent, înțelegând totodată că munca arhivei nu e doar despre trecut, ci mai ales despre forța de a continua și despre capacitatea noastră de a crea un altfel de viitor împreună. Anarhiva �DOSAR: ARHIVE, MEMORIE ȘI CONȘTIINȚĂ ISTORICĂ ÎNTRE DOCUMENTAREA TRECUTULUI ȘI REDESCOPERIREA PREZENTULUI: O PERSPECTIVĂ (AN)ARHIVISTICĂ Tradiția arhivelor anarhiste nu este una deosebit de îndelungată. Centre International de Recherches sur l’Anarchisme (C.I.R.A.), unul dintre cele mai importante centre dedicate istoriei anarhismului, a fost înființat la Geneva, în 1957, cu scopul declarat de a „proteja și face accesibile colecții adesea păstrate în condiții precare, depozitate în poduri, ținute în locuințe personale, ori devenite rare din cauza cenzurii și represiunii.”1 Alte arhive anarhiste cunoscute, precum CSL „Giuseppe Pinelli” sau Kate Sharpley Library, au fost fondate în 1976, respectiv în 1979. Tot în 1979 a fost înființată și Federația Internațională a Centrelor de Documentare și Studii Libertare (FICEDL), în urma unei reuniuni convocate de CIRA, care s-a ținut la Marsilia. Federația își propunea să faciliteze cooperarea și schimburile între aceste centre și să funcționeze ca o rețea de sprijin reciproc pentru arhivele anarhiste din întreaga lume. De-a lungul timpului, rețeaua a ajuns să includă arhive, biblioteci și centre de documentare din Europa, 1. Enckell, Marianne, „Le Centre International de Recherches sur l’Anarchisme”, în de Giorgi, Alda & Heimberg, Charles & Magnin, Charles (eds.): Archives, histoire et identité du mouvement ouvrier. Collège du Travail, Genève, 2006, p. 81. de A. Zografi America de Sud și Asia. Deși activitatea federației a intrat într-un declin după anul 2016 – anul ultimei întâlniri internaționale –, mai multe arhive online continuă să funcționeze sub egida sa, catalogând periodice, afișe, cărți poștale și alte publicații ocazionale anarhiste din întreaga lume.2 Anarhiștii au fost mereu conștienți de importanța cultivării memoriei și conștiinței istorice a mișcării. După cum remarcă Nathan Jun, înainte de înființarea primelor arhive dedicate istoriei anarhismului, a existat o lungă tradiție a „comemorării anarhiste”. Aceasta s-a dezvoltat treptat din practicile menite să mențină vie memoria colectivă a luptelor trecute, „așa cum o ilustrează, de pildă, tradițiile de comemorare de lungă durată apărute în urma Comunei din Paris, a evenimentelor din piața Haymarket sau a execuției lui Sacco și Vanzetti.”3 Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cuvântul scris și tipărit a devenit unul dintre fundamentele culturii politice ale anarhismului clasic.4 Tiparul, corespondența și producția literară nu doar că au susținut dezvoltarea transnațională a anarhismului, ci au ajuns să modeleze imaginarul mișcării ca atare. „Literele” s-au dovedit, așadar, esențiale pentru practica anarhistă și pentru apariția unei „culturi anarhiste a rezistenței.”5 Alături de presa anarhistă și de importanta producție literară care a însoțit răspândirea gândirii și practicilor antiautoritare, un rol la fel de semnificativ pentru coagularea sferei (contra) discursive anarhiste l-au jucat bibliotecile, școlile populare sau spațiile comunitare inițiate de anarhiști. În același timp, dincolo de dimensiunea lor organizatorică sau politică, periodicele libertare au îndeplinit o funcție educativă și, am putea spune, arhivistică. În paginile revistelor anarhiste erau adunate – și astfel păstrate – texte considerate esențiale pentru dobândirea unei educații emancipatoare în sens libertar. Multe periodice anarhiste, așadar, includeau suplimente literare sau, așa cum era cazul Revistei 2. Fédération internationale des centres d’études et de documentation libertaires: https://ficedl.info/. 3. Jun, Nathan, J., „Anarchism without Archives”, în American Periodicals, vol. 29, nr. 1 (2019), p. 3. 4. A se vedea Ferguson, Kathy E.: Letterpress Revolution: The Politics of Anarchist Print Culture. Duke University Press, Durham and London, 2023. 5. A se vedea Cohn, Jesse, Underground passages. Anarchist Resistance Culture, 1848-2011. AK Press, Oakland, Edinburgh and Baltimore, 2014. 3 �Ideei (1900-1916), scoasă de Panait Mușoiu, erau însoțite de colecții de broșuri care purtau titlul de „bibliotecă”. În timp, colecția denumită Biblioteca Revistei Ideei, a devenit cea mai importantă „bibliotecă” de texte anarhiste clasice în limba română. Cu toate acestea, aceasta nu s-a limitat la scrieri politice. Colecția cuprindea o gamă largă de lucrări: de la istorie, etică, psihologie și filosofie, la teorie socială, memorii și literatură. Ea funcționa simultan ca o „bibliotecă anarhistă ideală” și ca o arhivă a patrimoniului intelectual al umanității, considerat un bun comun de anarhiști și care trebuia să fie accesibil tuturor. În același timp, fie că vorbim de liste de cărți și broșuri, ori despre biblioteci comunitare propriu-zise, aceste colecții erau, înainte de toate, spații ale schimbului liber de cunoștințe și ale (auto)educării. În jurul lor se coagulau nu numai grupuri politice sau militante, ci și comunități de cunoaștere. Arhivele anarhiste au jucat – și continuă să joace – un rol similar: nu doar acela de a păstra documente și texte istorice, ci de a cultiva spații organizate în jurul învățării și împărtășirii 4 cunoștințelor. Din această perspectivă, activitatea arhivistică nu e doar o chestiune de catalogare sau documentare. O arhivă nu funcționează ca un depozit inert al unui trecut „neutralizat”, ci ca o resursă (re)generativă. Ea invită la un proces colectiv de redescoperire și creație, prin care firele istoriilor uitate sunt reîmpletite în țesătura prezentului. Apariția arhivelor anarhiste propriu-zise poate fi privită, în concluzie, ca o formă de „instituționalizare” a „contraculturii comemorării”, care, împreună cu bibliotecile, inițiativele educaționale și activitatea editorială, a constituit (și încă constituie) o parte esențială a culturii politice antiautoritare. Arhivele dedicate istoriei anarhiste funcționează atât ca „depozite” ale istoriei libertare, cât și ca spații comunitare generatoare de cultură, discurs și cunoaștere. Înființarea Centrului de Studii Libertare „Giuseppe Pinelli” a pornit, de pildă, de la două idei principale. Inițiativa răspundea, în primul rând, nevoii de a crea „o arhivă în care memoria anarhismului (cea scrisă, dar și orală) să poată fi păstrată.” În același timp, CSL Pinelli își propunea ca, prin ↑ Agnes Inglis în Colecția Labadie (1929) �activitatea sa, „să contribuie la dezvoltarea unui mediu cultural specific libertar, capabil să genereze o critică creativă, directă și lucidă a culturii dominației, prezentă azi peste tot în societate. Considerăm că dezvoltarea unui astfel de mediu presupune, mai presus de toate, regăsirea semnificației istorice și a bogăției culturale a anarhismului. […] Anarhismul la care ne referim aici nu e atât un curent politic, cât o tradiție culturală, o îmbinare de idei, inițiative intelectuale și existențiale, precum și de istorii personale și colective. Acest anarhism reprezintă o sursă de semnificație și de orientare. E, totodată, o modalitate de a privi lumea și o expresie a voinței de a o transforma.”6 Arhivele anarhiste intră sub „cupola arhivelor comunitare independente.”7 Andrew Flinn și Mary Stevens definesc aceste arhive drept „inițiative grassroots menite să colecteze, să prelucreze și să curatorieze, să păstreze și să pună la dispoziție colecții dedicate unei comunități anume sau unui subiect specific.” Majoritatea acestor inițiative apar ca răspuns la „eșecul […] instituțiilor oficiale de patrimoniu de a păstra și pune la dispoziție istorii care să reflecte și să reprezinte corect poveștile întregii societăți.”8 6. Citatul e luat din raportul lui Andrew Hoyt asupra arhivelor anarhiste din 2011, prezentat la conferința North American Anarchist Studies Network din Toronto. A se vedea Hoyt, Andrew, „The International Anarchist Archives: A report on conditions and a proposal for action”, disponibil on-line la adresa: https://www.katesharpleylibrary. net/zcrmr8, p. 25. 7. A se vedea Moran, Jessica, „To Spread the Revolution: Anarchist Archives and Libraries”, în Morrone, Melissa (ed.), Informed Agitation: Library and Information Skills in Social Justice Movements and Beyond, Library Juice Press, Sacramento, 2014. Disponibil și on-line la adresa: https://www. katesharpleylibrary.net/7sqwg0. 8. Flinn, Andrew & Stevens, Mary, „«It is noh mistri, wi mekin histri»: Telling our own Din această perspectivă, actul de a conserva istoria unei comunități, de a o (re)apropria colectiv, poate fi văzut și ca o inițiativă contra-hegemonică, plasată deliberat în afara cadrelor consacrate ale instituțiilor memoriei. Cu toate acestea, materiale legate de istoria anarhismului se găsesc și în colecțiile unor biblioteci sau arhive universitare. De exemplu, vasta colecție dedicată anarhismului, anticolonialismului, feminismului, mișcărilor muncitorești etc., păstrată la Biblioteca Universității din Michigan. Colecția poartă numele lui Joseph A. Labadie, anarhist american care, în 1911, și-a donat universității biblioteca personală. Începând cu 1924 și sub coordonarea bibliotecarei Agnes Inglis, ea însăși anarhistă, colecția s-a extins considerabil, incluzând, printre altele, și lucrările tipografului anarhist Joseph Ishill, născut în România.9 La fel de importante pentru istoriografia anarhismului sunt și colecțiile Institutului Internațional de Istorie Socială (IISH) din Amsterdam, o instituție științifică independentă (susținută însă de statul olandez) și una dintre cele mai mari arhive dedicate mișcărilor sociale și muncitorești din lume. În România, singura colecție care are legătură cu istoria locală a anarhismului e fondul Eugen Relgis de la Biblioteca Academiei Române din story. Independent and community archives in the UK, challenging and subverting the mainstream”, în Bastian, Jeannette & Alexander, Ben (ed.), Community archives: The shaping of memory, Facet Publishing, London, 2009, p. 6. 9. A se vedea Tătăran, Adrian, „Joseph Ishill: tipograful anarhist”, disponibil on-line la adresa web: https://ro.theanarchistlibrary. org/library/joseph-ishill-tipograful-anarhist. Pe pagina Bibliotecii Anarhiste în limba română se găsesc și alte materiale despre Joseph Ishill sau chiar texte publicate de acesta. Iași. Colecția, alcătuită în principal din corespondență, broșuri, manuscrise și tăieturi din presă, e relativ redusă ca dimensiuni și rămâne, în mare parte, necatalogată. Alte documente — inclusiv periodice, broșuri sau volume — pot fi găsite răzleț în colecțiile speciale ale bibliotecilor publice și universitare, fără a fi însă reunite în fonduri dedicate. Deși există câteva colecții importante de documente legate de istoria anarhismului în arhivele universitare sau publice, majoritatea acestora se găsesc în colecții independente. Întreținerea și extinderea acestor arhive comunitare se realizează, de regulă, prin donații provenite de la susținători, edituri libertare ori de la publicațiile, bibliotecile sau spațiile autonome. TIPURI DE ARHIVE Arhivele anarhiste pot varia de la colecții mici, cu un profil tematic foarte precis – de pildă, fosta bibliotecă de fanzine anarho-punk Rizom din Cluj/Kolozsvár – până la arhive de mari dimensiuni, care cuprind mii de titluri în numeroase limbi, acoperind perioade istorice și spații geografice diferite, precum CIRA Lausanne sau CSL „Pinelli”. Acestea pot fi, de asemenea, arhive fizice, adesea asociate unor spații sau biblioteci comunitare, dar și proiecte online10; ori forme „hibride”, care combină atât spațiul fizic, cât și prezența virtuală. Arhivele anarhiste diferă, totodată, în funcție de istoria pe care 10. O resursă online valoroasă pentru cei care studiază sau sunt interesați de istoria anarhismului este Lista Periodicelor Anarhiste Digitalizate/List of Digitized Anarchist Periodicals (LIDIAP), o colecție accesibilă gratuit de reviste anarhiste digitalizate, în diverse limbi și din diferite perioade istorice. Proiectul a fost inițiat de Bibliothek der Freien, o arhivă anarhistă fondată în 1993, la Berlin. Colecția de periodice anarhiste este disponibilă la adresa web: https://lidiap.ficedl.info/. 5 �caută s-o documenteze. Cele mai multe arhive apar, de regulă, în jurul unor biblioteci, spații sau publicații independente, care, într-o primă fază, sunt depozitarele propriilor istorii. În timp, o parte din aceste inițiative evoluează spre forme mai cuprinzătoare, depășind adeseori cadrele unor istorii particulare sau locale. CSL „Pinelli” oferă, și de această dată, un exemplu grăitor. Centrul de documentare s-a dezvoltat în strânsă legătură cu alte două inițiative – o editură și revista A-Rivista –, ceea ce explică numărul relativ mare de documente și materiale legate de istoria italiană a anarhismului. Cu toate acestea, activitatea arhivei nu s-a mărginit la contextul local sau „național”. Colecțiile arhivate și inițiativele de cercetare au încercat, dimpotrivă, să reflecte istoria mai largă a anarhismului. Există, așa cum am arătat, numeroase inițiative arhivistice care se 6 concentrează asupra unor organizații specifice sau asupra unor direcții ideologice distincte din interiorul anarhismului. Un exemplu în acest sens îl oferă „Fonds d’archives communistes libertaires”, înființat în 2017. Fondul încearcă să documenteze istoria comunismului libertar din Franța, începând cu anul 1944. Găzduită de Musée de l’histoire vivante, o instituție independentă dedicată istoriei sociale, arhiva este administrată de Alternative Libertaire, una dintre organizațiile care au format, în 2019, Union Communiste Libertaire. Alternative Libertaire e și titlul ziarului periodic editat de aceeași organizație. Există totodată și colective care documentează istoriile antiautoritare dintr-un anumit spațiu geografic. Acesta e cazul Tyneside Anarchist Archive, care reunește publicații și diferite alte materiale – afișe, fluturași, pliante etc. – „adunate și păstrate de ↑ Biblioteca Rizom Cluj (2016) �anarhiștii din Tyneside în ultimele patru-cinci decenii”.11 Deși conține materiale provenind „din toate colțurile lumii”, o parte semnificativă a arhivei este dedicată publicațiilor antiautoritare locale și istoriei regionale, privită astfel printr-o lentilă libertară. ARHIVE INDEPENDENTE ȘI ISTORIE (ANARHISTĂ) Care este contribuția arhivelor anarhiste la studiul istoriei în general (și al istoriei anarhismului în special)? În primul rând, ca arhive independente, ele joacă un rol complementar instituțiilor oficiale ale memoriei. Arhivele anarhiste intervin acolo unde documentarea mișcărilor sociale este lacunară, adunând materiale care nu ajung, de regulă, în colecțiile universitare sau în arhivele de stat. Prin aceasta, ele sunt relevante nu doar pentru cercetătorii anarhismului sau ai mișcărilor sociale, ci și pentru studiul curentelor (contra)culturale și al subculturilor aflate în dialog cu anarhismul (de pildă „punkul”). În același timp, arhivele anarhiste pun sub semnul întrebării felul în care se constituie înțelegerea istoriei și chestionează monopolul instituțiilor oficiale asupra cunoașterii istorice, propunând o altă relație cu memoria și cunoașterea – una care se dezvoltă organic, „de la firul ierbii”, dinspre margini și de dedesubt. O funcție esențială a arhivelor anarhiste, în calitate de spații ale producerii de cunoaștere, este aceea de catalizatoare ale reflecției politice și 11. Tyneside Anarchist Archive: https:// tynesideanarchistarchive.wordpress.com/ about/. O istorie detaliată a anarhismului (și a anarhiștilor) în Nord-Estul Angliei a fost, de asemenea, publicată de colectiv. A se vedea Tyneside Anarchist Archive: Anarchism in North East England 1882– 1992. Active Distribution, 2021. ale imaginației colective. Prin accesul nemijlocit pe care îl oferă la istoria, cultura și literatura anarhistă, ele propun moduri angajate și critice de a ne raporta la memorie și, totodată, de a (ne) regândi prezentul și narațiunile care-l definesc. Totodată, fiind autonome și ancorate comunitar, aceste arhive se bucură de un grad mai mare de libertate (și creativitate) metodologică. În loc să reproducă epistemologiile dominante, ele pot explora modalități alternative de raportare la istorie și memorie, inclusiv prin regândirea practicilor arhivistice ca atare. Un exemplu în acest sens îl oferă Interference Archive. Înființată în 2011 la New York, arhiva își propune să „exploreze relația dintre producția culturală/artistică și mișcările sociale”. Dincolo de simpla adunare și inventariere a materialelor, arhiva urmărește dezvoltarea unor „practici aflate în răspăr cu arhivistica tradițională, dar generatoare de perspective inedite”12, bazate pe principii antiautoritare precum cooperarea, schimbul liber de cunoștințe, precum și implicarea directă a participanților în procesele arhivistice. Principiul călăuzitor – use is preservation („a conserva înseamnă a folosi”) – încurajează abordările experimentale. O astfel de arhivă devine un spațiu viu, dinamic și orizontal, în care granițele dintre profesioniști și neprofesioniști, dintre public și arhiviști, dintre producerea și conservarea memoriei, dintre trecut și prezent, sunt mereu negociate, traversate, recreate. Un alt aspect semnificativ, atunci când vorbim de proiecte arhivistice antiautoritare, e modul în care 12. Cornell, Andrew, „Archival Parties and Parties to the Archive: Creating and Recovering Anarchist Resistance Culture at the Interference Archive”, în American Periodicals, vol. 29, nr. 1 (2019), p. 22. e abordată istoria ca atare. Arhive precum Kate Sharpley Library, CSL Pinelli sau Anarhiva pornesc de la o perspectivă aparte asupra păstrării memoriei. Ele caută să scoată la lumină „istoriile minore”, vocile și figurile care rămân adesea invizibile în narațiunile dominante. Istoria propusă nu mai este, așadar, povestea „marilor bărbați”; este, în schimb, o istorie atentă la cei și cele care lipsesc, de regulă, din relatările oficiale, inclusiv din istoriile consacrate ale anarhismului. Albert Meltzer, unul dintre fondatorii Kate Sharpley Library, sublinia că istoria anarhismului – și, prin extensie, istoria în general – nu poate fi redusă la faptele „marilor oameni”, la „marile idei”, la luptele din arena politică ori la războaie și cuceriri. Din perspectivă libertară, istoria este, înainte de toate, povestea luptelor de zi cu zi, a comunităților în sânul cărora ideile prind rădăcini și cresc, a practicilor care le fac viabile.13 Abordarea istorică anarhistă încearcă să evidențieze astfel ceea ce scapă de obicei relatărilor oficiale: contribuția neștiută a oamenilor obișnuiți, experiențele colective și individuale care au dat (și dau) viață ideilor, nu doar ca noțiuni sau aspirații abstracte, ci ca realități trăite, palpabile. PROVOCĂRI ȘI PERSPECTIVE Una dintre principalele provocări cu care se confruntă toate aceste arhive este tocmai aceea a sustenabilității lor pe termen lung ca proiecte independente. Chiar aspectele care le definesc caracterul distinct – autonomia, dimensiunea comunitară – pot constitui, în același timp, 13. Meltzer, Albert, „The Purpose of History”, în K.S.L. Bulletin of the Kate Shapley Library, nr. 1 (1991): https://www. katesharpleylibrary.net/3tx9mw. 7 �vulnerabilități pe termen lung. De cele mai multe ori, aceste arhive nu dispun de resurse adecvate pentru păstrarea, conservarea și inventarierea profesională a documentelor. Ele se bazează, în schimb, pe energia și devotamentul unui număr restrâns de voluntari și benevoli, folosindu-se de spațiile disponibile, rareori corespunzătoare. Vor reuși aceste arhive – și acest tip de practici – să fie transmise noilor generații, păstrându-și relevanța și inspirându-i și pe alții să le susțină și să le ducă mai departe? În marea lor majoritate, cei implicați activ în astfel de inițiative – fie că vorbim de arhive, de biblioteci comunitare ori de proiecte de mai mare amploare, precum CIRA – nu au, în mod necesar, o 8 formare profesională în domeniul arhivisticii sau biblioteconomiei. Cu toate acestea, prezența unor persoane cu experiență în arhivistică printre voluntari nu e nici ea o raritate. Ceea ce contează, în ultimă instanță, nu e atât calificarea profesională, cât mai curând „disponibilitatea de a face această muncă și familiarizarea (sau experiența) cu mediile antiautoritare, activiste sau cu mișcările înrudite.”14 Deși gradul de formalizare al muncii diferă – colecțiile mai mari și mai complexe având, de regulă, practici organizaționale mai structurate –, principiul de bază rămâne acela al „învățării la fața locului”. 14. Moran, 2014. ↑ Anarhiva Cluj �Dincolo de incertitudinea materială sau de inadecvarea spațiilor de lucru, una dintre provocările cu care se confruntă arhivele anarhiste este aceea de a-și menține nu doar capacitatea de a conserva colecții unice sau de a crea propriile practici arhivistice, ci mai ales aceea de a transmite mai departe acest corpus de cunoștințe, asigurând astfel continuitatea proiectelor. Atunci când acest lucru nu se petrece, arhivele pot intra într-o stare de „hibernare”15, până când o nouă generație de arhiviști se formează și preia munca, sau până când interesul publicului mai larg față de aceste colecții – și față de istoria antiautoritară în ansamblu – revine în actualitate, fenomen care are loc, de regulă, în perioadele în care mișcările sociale și organizarea comunitară, de la firul ierbii, renasc. Cu toate acestea, exemplul KSL, CIRA sau CSL Pinelli, care au reușit nu doar să reziste, ci și să se dezvolte în timp, oferă motive întemeiate de speranță, arătând că aceste (contra)instituții ale memoriei pot constitui forme viabile de organizare pe termen lung, în ciuda numeroaselor dificultăți cu care se confruntă. Așa cum remarcă și Andrew Cornell, arhivele anarhiste sunt esențiale pentru extinderea noțiunii de arhivă ca atare, în sensul extinderii rolului social, politic, cultural pe care îl poate juca o arhivă.16 Mai mult decât simple proiecte de conservare materială a istoriei, aceste inițiative pot deveni nuclee vii ale unei infrastructuri orizontale de cunoaștere, întemeiată pe circulația liberă a ideilor și pe principiul autoeducării comunitare. Într-o epocă marcată de crize suprapuse, de polarizare socială și de amenințarea 15. Hoyt, p. 5. 16. Cornell, p. 24. constantă a hegemoniei – tehnologice, politice, economice sau discursive –, care riscă să golească de vitală. Ele devin spații de reimaginare a libertății, de rezistență colectivă împotriva forțelor care tind să o sufoce. Dar și spații ale înfiripării unor solidarități transistorice, menite să dea curaj în fața provocărilor prezentului. În același timp, inițiativele arhivistice și istoriografice independente ar putea inspira dezvoltarea studiilor despre anarhism, încurajând forme de producere a cunoașterii și de sociabilitate care să rămână autonome, însă nu izolate, față de cunoașterea academică. O asemenea infrastructură autonomă a cunoașterii ar putea funcționa nu doar ca factor de mobilizare și coagulare socială, ci și ca stimul pentru cercetări mai ample, care să-și găsească ecouri atât în sfera academică, cât și în alte sfere de discurs. CONCLUZIE sens noțiuni precum autonomie, gândire critică sau cooperare, asemenea arhive capătă o importanță Există în filmul lui Cyril Schäublin din 2022, dedicat ceasornicarilor anarhiști din munții Jura, o scenă care vorbește tocmai despre înțelesul redescoperirii „istoriilor minore”. Aflat în regiune, tânărul geograf Piotr Kropotkin realizează o hartă a toponimelor locale neînscrise în hărțile oficiale, invitând privitorul la o schimbare (subtilă) de perspectivă. E vorba de o hartă impregnată de memoria și viața comunității, care nu vorbește despre cuceriri, națiune sau stat, ci despre eforturile colective și anonime care au creat, de-a lungul timpului, instituțiile vieții comune. „Harta anarhistă” a lui Kropotkin nu reprezintă un dar pentru săteni, nici nu e doar rezultatul rătăcirilor sale prin vale. Ea e o invitație de a reimagina și reapropria spațiul pe care îl locuiesc și un memento că nicio hartă și nicio narațiune nu este definitivă. 9 �ARHIVE ANARHISTE DIN JURUL LUMII CENTRE INTERNATIONAL DE RECHERCHES SUR L’ANARCHISME (C.I.R.A.) / CENTRUL INTERNAȚIONAL DE CERCETĂRI ASUPRA ANARHISMULUI 17 ISTORIC Centrul Internațional de Cercetări asupra Anarhismului (CIRA) a fost fondat la Geneva în 1957, sub forma unei asociații, având scopul de a păstra și pune la dispoziție colecții adesea prost conservate, rătăcite prin poduri sau la persoane particulare, ori devenite rare din cauza cenzurii și represiunii. Baza bibliotecii a reprezentat-o colecția publicației Le Réveil anarchiste, editată de Louis Bertoni la Geneva între 1900 și 1947, și din Biblioteca Germinal a grupului anarhist local. Finanțarea activităților era asigurată (și încă este) prin cotizațiile susținătorilor, prin donații și subvenții ocazionale. Biblioteca a fost mutată la Lausanne între 1964 și 1974, apoi din nou la Geneva între 1975 și 1989, pentru a reveni într-un final la Lausanne, unde se află și acum. CONTEXT ISTORIC În 1897, istoricul Max Nettlau publica Bibliographie de l’anarchie (Bruxelles, Paris), unde a inventariat, în mod cuprinzător, aproximativ 800 de periodice și numeroase cărți și broșuri apărute în peste 30 de țări și mai mult de 20 de limbi (printre care și publicațiile apărute în limba română - n.n.). „Aceste scrieri”, observa Nettlau, „în mare parte dispar, fiind literalmente absorbite sau distruse de circulația intensă necesară propagandei, atunci când scapă perchezițiilor și confiscărilor poliției; nu trebuie să ne așteptăm ca ele să-și găsească adăpost în bibliotecile publice, care, aproape toate, le privesc cu indiferență”. 17. Text tradus, abreviat și adaptat după textul lui Marianne Enckell, „Le Centre International de Recherches sur l’Anarchisme”, în de Giorgi, Alda & Heimberg, Charles & Magnin, Charles (ed.), Archives, histoire et identité du mouvement ouvrier. Collège du Travail, Genève, 2006: 81-85. 10 CIRA deține doar o mică parte din acest imens patrimoniu, deși la momentul înființării sale, arhiva făcuse pariul utopic de a aduna și conserva toate tipăriturile legate de mișcarea anarhistă din lume. DESCRIEREA FONDURILOR AFLATE ÎN ARHIVA CIRA La început activitatea a fost organizată mai puțin riguros, astfel că originea donațiilor nu este întotdeauna ușor de identificat. Unele organizații anarhiste inactive și-au transmis colecțiile și arhivele către CIRA. Este cazul, de pildă, Mișcării Libertare Spaniole din exil (MLE), care a activat în Franța și care și-a transmis, în mod sistematic, către arhivă circularele și buletinele interne. De asemenea, militanți elvețieni francofoni sau familiile lor au donat cărți, colecții de periodice și corespondență. În anii 1960, a fost descoperită, sub podeaua unei case în renovare, o importantă colecție de ziare publicate de Pierre-Joseph Proudhon. Colecția a fost salvată pentru a fi depusă la CIRA. Numeroase cărți în idiș au fost oferite arhivei de ultimii redactori ai ziarului Freie Arbeiter Stimme (din New York), iar lucrări în germană, spaniolă sau portugheză (din Brazilia), care fuseseră ascunse în timpul dictaturilor, au fost salvate de anarhiști și trimise la CIRA. Colecțiile de periodice de la CIRA sunt, în majoritatea lor, incomplete sau lacunar păstrate, cu câteva excepții notabile, precum Le Réveil / Il Risveglio (1900– 1947), Le Libertaire, Le Monde libertaire sau Freedom, pentru a menționa doar cele mai importante titluri. Un fond semnificativ este constituit din ziarele anarhiste publicate în timpul revoluției spaniole (1936–1939), precum și din publicațiile editate de spaniolii aflați în exil în Franța și în cele două Americi. �După 1968, odată cu renașterea grupurilor anarhiste și cu noile tehnici de imprimare, numărul titlurilor, dar și tirajele, au explodat. Aproximativ jumătate din catalogul CIRA e alcătuit din publicații apărute după această dată. Acestea sunt doar câteva exemple de donații și fonduri de documente existente în acest moment în arhiva din Lausanne. Întregul fond al CIRA cuprinde aproape 20.000 de cărți și broșuri, 4.000 de titluri de periodice și mii de publicații efemere (fluturași, pliante, afișe, cărți poștale etc.), redactate în aproximativ treizeci de limbi. Limba franceză este cea mai bine reprezentată, urmată de italiană, spaniolă, engleză și germană. Apoi, într-o măsură mai mică, suedeză, portugheză, idiș, chineză, rusă, română etc. Există în colecțiile CIRA și un fond de 3.000–4.000 de afișe, dintre care putem aminti aici colecția de afișe din timpul Revoluției spaniole (1936-1937). Acest fond rămâne doar parțial catalogat. Alte colecții iconografice sunt ceva mai modeste, fiind în principal vorba de fotografii și cărți poștale. CIRA LAUSANNE ȘI ISTORIA ANARHISMULUI ÎN ROMÂNIA (NOTĂ ANARHIVA) În arhiva CIRA Lausanne se află mai multe lucrări (cărți, broșuri, reviste, dar și cărți poștale și afișe) în limba română sau care au fost publicate de militanți din România, dar în alte limbi. De pildă, documentele donate de Eugen Relgis, care a și vizitat arhiva din Lausanne, ori câteva dintre cărțile tipărite de Joseph Ishill în S.U.A., veritabile rarități bibliofile, dar și câteva publicații anarhiste românești antebelice bine păstrate. De asemenea, în arhiva (și biblioteca) CIRA se găsesc și broșurile și cărțile scoase de colectivul Pagini Libere, ori volume independente, precum Fanzinul fanzinelor, documentând cultura zinelor punk și anarho-punk din anii de „tranziție”. CIRA JAPONIA. O ARHIVĂ ANARHISTĂ LA POALELE MUNTELUI FUJI Au trecut mai bine de cincizeci de ani de la înființarea Centrului de Documentare a Anarhismului („Anakizumu bunken sentā”) sau CIRA Japonia (https:// cira-japana.net/pr/), astăzi cea mai importantă arhivă japoneză dedicată anarhismului. Primul spațiu care a găzduit centrul a fost construit în 1971, la Fujimiya, în regiunea Shizuoka, lângă o pensiune, Fumoto no ie („Casa de la poalele muntelui”). Acesta se afla la treizeci de minute de mers de la cea mai apropiată gară. Mica pensiune se ridica în mijlocul câmpurilor parfumate de ceai, mulți excursioniști începându-și de acolo drumețiile pe muntele Fuji. În acest loc, Buichirō Ryō, care era și administratorul pensiunii, a amenajat inițial un corp de clădire de 18 mp pentru a depozita primele cutii cu materiale de arhivat. I s-au alăturat Hiroshi Ozeki, Kunishige Okuzawa, dar și câțiva militanți veniți din Tōkyō, Kōbe și alte părți ale arhipelagului. Centrul nu a fost expresia unui grup preexistent. Ryō, născut în 1928, provenea dintr-un grup studențesc 18 18. Filippo Dornetti, „Il CIRA Japana Un archivio anarchico ai piedi del monte Fuji”, Bolletino Archivio G. Pinelli, nr. 63 (1), 2024: 12-17. Text tradus din italiană și abreviat. de esperantiști din Kyōto. Okuzawa, născut în 1945, era în legătură cu grupul anarho-sindicalist din Tōkyō, care a fondat în 1969 editura Bakusha — un nume ce poate fi tradus atât ca „Societatea grâului”, cât și, prin omonimie, ca „Societatea Bakunin”. Toți însă împărtășeau convingerea că era nevoie de un spațiu în care materialele și publicațiile anarhiste să poată fi păstrate și consultate. Modelul lor a fost Centrul Internațional de Cercetări asupra Anarhismului (CIRA) din Elveția. După ce a vizitat sediul din Geneva, în 1968, Ozeki s-a gândit să creeze un centru similar în Japonia, unde nu exista încă o astfel de inițiativă. Arhiva nu a fost însă rezultatul unui efort individual, ci răspunsul la o nevoie colectivă. Momentul era unul cu o semnificație aparte pentru mișcarea anarhistă japoneză, care trecea printr-un schimb de generații. Această transformare a adus în prim-plan problema conștiinței istorice a mișcării. În 1968, Federația Anarhistă Japoneză, înființată în 1946 de generația anarhiștilor care supraviețuiseră anilor de de război, s-a dizolvat. Unii dintre aceștia lăsau în urma lor biblioteci personale extrem de bogate. 11 �Între timp, a început să se formeze o nouă generație de militanți, însă în afara organizațiilor libertare „tradiționale”. Protestele studențești începute în anii 1960 cu ocazia revizuirii tratatului de cooperare dintre SUA și Japonia, au crescut în amploare spre sfârşitul deceniului, atrăgând numeroși studenți și tineri muncitori recent mutați la oraș, dar neafiliați politic. Pacifismul, antimilitarismul, dezamăgirea față de politica instituțională, nemulțumirea față de societatea de consum, dar și critica formelor de autoritarism din grupurile studențești i-au determinat pe unii dintre acești tineri să redescopere tradiția libertară japoneză. Acesta a fost, în mare, contextul apariției CIRA Japonia. În Japonia, la fel ca în alte părți, au existat sute de publicații anarhiste D.i.Y., realizate de mici colective sau chiar individual, în cele mai multe cazuri având o circulație locală. Pentru CIRA Japonia era important să creeze un spațiu în care aceste publicații, provenite din toate regiunile Japoniei, să-și găsească un loc, iar astfel să salveze această literatură efemeră anarhistă. De-a lungul anilor, au fost donate arhivei și documente private: scrisori, caiete, jurnale personale care necesitau forme speciale de catalogare și clasificare, diferite de cele folosite pentru publicațiile tipărite. Pe lângă aceste activități, sub egida CIRA a apărut și un buletin informativ („tsūshin”), care a cunoscut trei serii distincte. Buletinul din anii ’70 are un caracter puternic militant: pe lângă prezentarea materialelor catalogate sau recent achiziționate, buletinul conținea articole de comentariu social de actualitate, dar și texte de teorie politică. În buletin se regăseau și scurte biografii ale militanților japonezi, unul din proiectele cele mai importante (care a continuat până în anii 2000) fiind publicarea, în foileton, a unei cronologii a anarhismului japonez postbelic. Ea poate fi consultată în întregime pe pagina web a centrului. În anii ’90, nucleul originar al arhivei — Ryō, Okuzawa, împreună cu Kunio Nakakubo și Naoyuki Haguma — a reluat activitatea după o perioadă de pauză. Arhiviștii s-au ocupat mai întâi de reconstrucția sediului din Fujimiya. În centru și-a făcut apariția și primul calculator, cu ajutorul căruia a început crearea crearea unei baze de date digitale. Noua serie a buletinului a marcat și o schimbare în sensul redefinirii scopului arhivei. Patrimoniul arhivistic nu se adresa doar cercetătorilor și mediului academic, ci trebuia să stimuleze curiozitatea intelectuală în cel mai larg sens posibil. În acești ani, publicația și-a temperat caracterul militant, 12 dedicând mai mult spațiu problemelor istorico-arhivistice propriu-zise. A treia serie a buletinului, apărută începând cu anii 2000, reușește să reunească diferitele „suflete” ale centrului: pe lângă comunicarea cu membrii asociației, include biografii și fișe bibliografice care prezintă patrimoniul arhivistic, dar și recenzii de carte, informații despre evenimente, reportaje și articole de fond, oferind cititorilor o panoramă actualizată a activismului libertar japonez și internațional. Din 2020, aceste activități au fost împărțite în două publicații separate: periodicul CIRA a devenit, în sens strict, un buletin bibliografic, în timp ce revista lunară Anakizumu („Anarhism”) a preluat articolele de actualitate și reflecție politică. Pe plan organizatoric, începând din 2006, s-a discutat posibilitatea transformării centrului într-o entitate cu personalitate juridică recunoscută. La treizeci de ani de la fondarea centrului, se impunea, de asemenea, și o reflecție serioasă asupra sustenabilității proiectului pe viitor. În plus, în această perioadă, odată cu implicarea unei noi generații de anarhiști, CIRA a început să organizeze evenimente publice menite să pună în dialog cercetările istorice anarhiste cu dezbaterile intelectuale mai largi din societate. Fondul de arhivă a continuat în tot acest timp să crească prin noi donații și achiziții. O parte din noile materiale a fost depozitată în noul sediu dinYachimata, regiunea Chiba, pe care CIRA l-a administrat câțiva ani, începând din 2010. Azi, centrul lucrează la transferul patrimoniului arhivistic în noul sediu din Fujimiya. Multe s-au schimbat, în interiorul și în afara CIRA Japonia. Însă arhiva a rămas o instituție solidă, cu peste cincizeci de ani de activitate în spate. Principiile libertare care au stat la baza înființării centrului continuă să inspire practicile de organizare și administrare a arhivei. �CENTRO DE CULTURA LIBERTÁRIA DA AMAZÔNIA (C.C.L.A.) O ARHIVĂ ANARHISTĂ DIN AMAZONIA Centrul de Cultură Libertară al Amazoniei (CCLA) este rezultatul unui lung proces de maturizare și dezvoltare a anarhismului organizat din inima Amazoniei braziliene. Cu toate acestea, prezența sa în centrul capitalei statului Pará, la câțiva pași de Praça da República, este destul de recentă. Deschis în 2023, în ziua comemorării insurecției revoluționare a Cabanagemului (7 ianuarie 1835), centrul e, de fapt, continuatorul unei istorii care a început în anii ’80–’90. Pe atunci, acesta se numea CCL și era locul de întâlnire al scenei anarhiste din Belém, parte a Comissão dos Bairros de Belém (CBB). Ulterior, între anii 2010-2020, centrul a funcționat într-o formă apropiată de actualul CCLA, sub numele de Biblioteca Libertară Maxwell Ferreira (BLMF). Timpul a trecut: unii militanți au plecat, alții s-au alăturat, mulți au rămas. Totuși, munca a continuat, chiar și în anii dificili ai pandemiei. Centrul nu a pierdut din vedere principala sa misiune: păstrarea și transmiterea mai departe a culturii libertare, asemenea „ateneelor populare” din tradiția anarhistă clasică. După perioada pandemiei, mișcarea anarhistă din Belém — supranumit „orașul arborilor de mango” — a decis să deschidă un nou spațiu chiar în centrul orașului. Într-o continuitate simbolică cu trecutul, noul spațiu al arhivei a primit numele CCLA. În scurt timp, CCLA a devenit un punct de referință pentru scena anarhistă amazoniană, în spațiu organizându-se proiecții de filme, dezbateri, evenimente culturale, acțiuni de solidaritate cu persoanele fără adăpost, petreceri și concerte în sprijinul comunității LGBTQIA+, mese vegane, activități de educație populară, dezbateri despre situația din alte țări ale Americii Latine etc. CCLA publică, de asemenea, și traduceri ale lucrărilor clasice ale anarhismului și e membru în Federația Internațională a Centrelor de Documentare și Studii Libertare (FICEDL). Există legături și cu popoarele indigene din regiune, comunitatea din jurul centrului oferind, de pildă, sprijin poporului Warao, alungat din Venezuela, și populației 19 19. CCLA, „Un archivio anarchico in Amazzonia”, Bolletino Archivio G. Pinelli, nr. 63 (1), 2024: 40-42. Text tradus din italiană și abreviat. Ka’apor din Maranhão.20 Unul din obiectivele CCLA e descentralizarea activităților și pătrunderea în cartierele periferice ale orașului Belém do Pará, acolo unde luptele sunt și mai urgente și necesare. Unul din proiectele avute în vedere de centru e și înființarea unei edituri proprii, pentru a da vizibilitate publicațiilor noastre și ale libertarilor din nordul Braziliei. În aproximativ un an21, Belém do Pará va fi gazda uneia dintre cele mai mari „comedii” ale summit-urilor internaționale: COP 30. Aceasta ar trebui să fie o întâlnire serioasă și angajată în rezolvarea urgențelor ecologice și climatice care afectează direct populațiile lumii, popoarele amazoniene fiind printre cele mai afectate. COP-urile au devenit însă simple mega-spectacole ale companiilor „verzi”, care își vând iluziile toxice guvernelor incapabile să ia măsuri reale. Cu această ocazie, noi, cei de la CCLA, invităm mișcarea libertară din Brazilia și din întreaga lume să denunțe această farsă ecologistă, care urmărește profitul și puterea politică în detrimentul vieții umane, vegetale și animale. Prin opoziția lor, popoarele aflate în luptă arată că revendicările lor nu-și pot găsi răspuns nici la urne, nici la vârfurile puterii […] CCLA își reafirmă astfel rolul de actor implicat în luptele populare, promovând autonomia față de politica partidelor și încercând să construiască un anarhism organizat, care să acționeze alături de comunități puternice. 20. Comunitatea Ka’apor este cunoscută în Brazilia pentru rezistența împotriva presiunilor economice, a defrișărilor și a distrugerii mediului din Amazonia. (n. n.) 21. Textul e apărut în 2024. A treizecea ediție a COP se desfășoară în 2025 în Belém do Pará, în luna noiembrie. (n. n.) 13 �↑↑ CIRA Lausanne ↑ 14 CIRA Lausanne: interior ↑↑↑ ↑↑ ↑ CIRA Japana CCL Amazonia CCL Amazonia interior �↑→ → CIRA Japana Newsletter CCL Amazonia mural 15 �INTERVIU CU „CENTRO DI STUDI LIBERTARI – ARCHIVIO G. PINELLI” Interviul a fost realizat în 2023, cu ocazia unei discuții de prezentare a Târgului Anarhist de Carte din Balcani, în 2023 împlinindu-se 20 de ani de la prima ediție, care s-a ținut în 2003, la Ljubljana. CARE ESTE, PE SCURT, ISTORIA ARHIVEI? Putem începe prin a spune că e vorba de două proiecte „gemene”: pe de-o parte arhiva și centrul de documentare, iar de cealaltă parte, editura. Ambele au, ca să zicem așa, o istorie comună, pentru că au fost fondate de același grup de oameni. Înființate în 1976, cele două proiecte au apărut din nevoia de a da structură unor idei legate de răspândirea culturii anarhiste și de conservarea memoriei mișcării libertare în sens mai larg. Ideea de a înființa arhiva s-a născut la Veneția, cu ocazia unei conferințe internaționale dedicate lui Mihail Bakunin. Cei care au pus-o în practică au fost grupul anarhiștilor din Milano, din care făcuse parte și Giuseppe Pinelli, asasinat de poliție cu șapte ani înainte, în 1969.22 De unde și numele arhivei. Atât grupul din Veneția, cât și cel din Milano făceau parte dintr-o rețea anarhistă numită Gruppi Anarchici Federati („Grupurile Anarhiste Federate”), care funcționa separat de Federația Anarhistă Italiană „clasică”, legată de tradițiile vechiului anarhism (sau „anarhismului clasic”), având forme mai stricte de organizare. Rețeaua GAF își propunea, dimpotrivă, o organizare orizontală, mai flexibilă, și era formată în principal din cei care, începând cu anii ‛60, au reprezentat „noua generație”. În Milano, Giuseppe Pinelli era un fel de verigă între vechea generație și cea nouă, un punct de legătură important. Tocmai de aceea, numele lui 22. În 1969 a avut loc un atentat cu bombă la Piazza Fontana din Milano, în urma căruia au murit 17 persoane. Autoritățile, dar și presa, au susținut că anarhiștii ar fi fost responsabili pentru acest atac. Giuseppe Pinelli, împreună cu alți anarhiști, a fost arestat. În timp ce se afla în custodia poliției, acesta a căzut de la etaj și a murit. Reprezentanții autorităților au susținut că ar fi fost vorba de un accident, însă multe voci au acuzat poliția de asasinarea lui Pinelli. Ulterior, s-a dovedit că atentatul a fost comis de o grupare de extremă dreaptă, iar nu de anarhiști, așa cum se susținuse inițial. În urma acestor evenimente, Dario Fo, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, a scris piesa „Moartea accidentală a unui anarhist”. Piesa a fost pusă în scenă și în România, la Brașov, Deva și Cluj. (n.n.) 16 Pinelli, dar și istoria tragică a morții sale, rămân esențiale pentru istoria arhivei. DECI PRIMUL SEDIU A FOST LA VENEȚIA? Ideea a pornit de la Veneția, însă primul sediu a fost la Milano. Arhiva a funcționat într-o clădire dată mișcării anarhiste în anii ‛70, ca formă de reparație pentru confiscările suferite în perioada fascistă și, totodată, ca recunoaștere a contribuției pe care anarhiștii au avut-o în lupta de rezistență antifascistă din Italia. Ulterior, câțiva tovarăși au pus mână de la mână și au cumpărat o clădire, care pentru mulți ani a găzduit arhiva, editura și redacția revistei A-Rivista Anarchica. Azi arhiva funcționează într-o altă locație din Milano, donată de una din fondatoarele grupului, urmând ca spațiul să rămână definitiv arhivei. Atât arhiva, cât și editura au fost inițiate de grupul din jurul revistei A-Rivista. Practic, originea tuturor acestor proiecte e A-Rivista, apărută la doi ani �după atentatul cu bombă din Piazza Fontana și după moartea lui Pinelli. Publicarea revistei a început și din dorința de a oferi o formă organizată eforturilor de contracarare a dezinformărilor propagate de presa oficială cu privire la atentatele din Italia, atribuite în mod fals – așa cum s-a demonstrat ulterior – anarhiștilor. După primii ani, în care revista a fost gestionată colectiv, aceasta ajunge să fie administrată de cei care, mai târziu, în 1976, vor pune bazele Centrului de Studii Libertare. Pe lângă editura Elèuthera și arhivă au existat și alte inițiative foarte importante, chiar dacă astăzi ele nu mai există. Printre acestea se numără o librărie, dar și preluarea unor proiecte deja existente, cum ar fi revista Volontà sau editura Antistato, înființată imediat după război, în anii ‛40. VORBIȚI DE DOUĂ EDITURI, DE FAPT, ELÈUTHERA ȘI ANTISTATO? Antistato a fost o editură anarhistă militantă. În 1986, grupul care coordona activitatea editurii a decis să înceapă un nou proiect: au închis Antistato și au deschis Elèuthera. E vorba tot de o editură administrată de anarhiști, care însă funcționează pe piața de carte generală și încearcă să ajungă la un public mai larg, dincolo de mișcare, prin volume care, la bază, transmit idei libertare sau folosesc o metodologie ce poate fi considerată anarhistă: orizontală, antiautoritară etc. CUM AȚI ADUNAT MATERIALELE PENTRU ARHIVĂ? Primul fond al arhivei a fost donat de Pio Turroni, care a înființat Fabbri, care la acea vreme trăia în exil, în America de Sud. Continuăm să primim și azi donații importante pentru arhivă. Ultima a venit de la istoricul Claudio Venza din Trieste, specializat în istoria Spaniei și a Războiului Civil. În același timp, nu ne bazăm doar pe donații pentru colecțiile arhivei. Căutăm constant materiale relevante, pe care mai apoi încercăm să le achiziționăm. și editura Antistato. Turroni era un militant din vechea generație. A trăit perioada fascismului, a luptat în Spania, a fost prieten apropiat cu Camillo Berneri și, de asemenea, l-a cunoscut pe Nestor Mahno, pe care l-a întâlnit în exil, în Franța. De altfel, Turroni a desfășurat o activitate antifascistă intensă în Franța, unde i-a întâlnit pe mulți dintre anarhiștii aflați în exil. Deși nu este o figură foarte prezentă în istoriile „oficiale” ale anarhismului, rolul lui Turroni a fost crucial în acea perioadă, mai ales pentru mișcarea antifascistă italiană. Când a revenit în Italia, a fondat împreună cu alți tovarăși editura Antistato. În 1976, a lăsat colecția de cărți și editura în grija grupului din Milano, în același an fiind înființată și arhiva. Un alt nucleu al arhivei l-a reprezentat biblioteca cercului anarhist Ponte della Ghisolfa, fondat de același grup din care făcuse parte și Giuseppe Pinelli. De altfel, acesta din urmă era cel care se ocupa efectiv de bibliotecă. De-a lungul anilor, am primit însă multe alte donații, atât din Italia, cât și din străinătate. De pildă, de la Michele Corsentino sau Luce ORGANIZAȚI ȘI EVENIMENTE SAU ACTIVITĂȚI SPECIALE LEGATE DE MATERIALELE DIN ARHIVĂ ORI DE ANUMITE TEME? E CUMVA ȘI ASTA O PARTE IMPORTANTĂ A ACTIVITĂȚII VOASTRE? Arhiva a organizat numeroase conferințe sau prezentări publice. Din anii ‛70 până astăzi am organizat constant întâlniri, deși formatul lor s-a schimbat în timp. La început erau mai mari și mai bine focalizate pe anumite subiecte. Între 2008 și 2018, am organizat conferințe aproape în fiecare an, de multe ori în colaborare cu Ateneo degli Imperfetti, cu care avem o relație strânsă. În acea perioadă am găzduit patru sau cinci conferințe. După 2019, frecvența evenimentelor a scăzut. Facem mai degrabă lucruri punctuale, legate de proiecte specifice. De exemplu, la cincizeci de ani de la moartea lui Giuseppe Pinelli, cu ocazia digitalizării fondului care-i este dedicat, am organizat o întâlnire dedicată „strategiei tensiunii”.23 23. „La strategia della tensione” a constat într-o serie de atentate, acțiuni violente și manipulări mediatice făcute pentru a crea panică și tensiune în societate. Petrecute începând cu anii ’70, aceste acțiuni erau menite să discrediteze stânga și să justifice represiunea statului împotriva acesteia. 17 �Mai ales cei care lucrează pe subiecte legate de anarhism, istorie sau gândire politică. Dar primim și cercetători, scriitori, jurnaliști. Publicul e mai degrabă specializat. Uneori primim solicitări și de la alte arhive care ne cer materiale sau informații pe o temă anume. Și, desigur, vin și „oameni obișnuiți” care descoperă, de exemplu, că bunicul lor a fost anarhist și vor să afle mai multe. CUM VĂ FINANȚAȚI ACTIVITĂȚILE? Totul este autofinanțat, nu depindem de nimeni din acest punct de vedere. Evident, mare parte din bani îi primim din donațiile tovarășilor și celor care vor să sprijine munca noastră. Într-o mai mică măsură, banii vin din vânzarea de cărți. Însă editura e un proiect separat. Trebuie să precizez că tot materialul pe care îl digitalizăm și îl punem pe site este gratuit, accesibil tuturor, pentru uz necomercial. Funcționează în regim de copyleft sau licență creative commons. Din când în când colaborăm și cu școli și universități din Milano, unde susținem întâlniri educative. Am renunțat în mare măsură la formatul clasic al conferințelor internaționale, cu public și paneluri, nu doar din cauza pandemiei, ci și pentru că acest tip de eveniment nu prea mai funcționează. Reflecția asupra anarhismului se exprimă prin alte forme, astfel că și noi încercăm să găsim formule mai potrivite cu timpurile. Există și o nouă generație de tineri care nu cunoaște prea bine istoria mișcării. În același timp, noi încercăm mereu să ieșim din cadrul strict al mediului anarhist. Sigur, uneori organizăm întâlniri mai „de nișă”, pe teme precum post-anarhismul, dar în general ne adresăm și publicului larg. Când a murit David Graeber, de exemplu, am organizat o seară de lecturi și muzică, într-un spațiu din Milano, la care au venit foarte mulți oameni care nu făceau parte din mișcare. La fel, am organizat lecturi dedicate lui Élisée Reclus, un clasic al gândirii anarhiste, cu destul de mult succes, s-ar putea spune. Încercăm mereu să creăm punți și legături cu oameni care vin din alte lumi, din alte medii. CUI VĂ ADRESAȚI CA ARHIVĂ? CINE VĂ FOLOSEȘTE MATERIALELE? Pentru că avem câțiva profesori universitari care cunosc arhiva, vin să ne caute destul de mulți studenți. Responsabilii atentatelor din perioada „strategiei tensiunii” din Italia s-au dovedit însă că au fost grupuri de extremă dreaptă, uneori cu legături cu serviciile secrete și cu elemente ale aparatului de stat. (n.n.) 18 CUM VĂ ORGANIZAȚI COLECȚIILE? Principala noastră grijă, atunci când catalogăm cărțile și le punem pe raft, e să folosim cât mai eficient spațiul pe care-l avem la dispoziție (și care nu e unul foarte mare). Asta înseamnă că nu există o separare tematică strictă în bibliotecă. În schimb, în catalogul online există etichete: încercăm să legăm cărțile de teme, perioade, contexte specifice, astfel încât să nu fie doar un titlu, ci să capete și un cadru interpretativ. În ceea ce privește fondurile de arhivă, donațiile le păstrăm separat: avem fondul „Venza”, fondul „Pio Turroni”, „fondul „Farinelli”, „Luciano Lanza” etc. Încercăm să conservăm ordinea sau unitatea originală. Dacă Pio Turroni și-a donat arhiva, ea rămâne distinctă, pentru a putea urmări originea documentelor. Nu e doar o chestiune tehnică de arhivare aici, ci și una istorică: vrem să rămână clar de unde provin aceste lucruri. ÎN AFARA CĂRȚILOR PE CARE LE PUBLICĂ EDITURA, SCOATEȚI ȘI ALTE PUBLICAȚII? Da, avem un buletin propriu. Dacă există un principiu care ne ghidează în activitatea noastră, acesta este „istoria de dedesubt”. Adică încercăm să vorbim despre militanți care nu sunt foarte cunoscuți. Credem că aceasta este adevărata istorie a anarhismului: oameni obișnuiți care au făcut lucruri extraordinare. Fiecare număr al buletinului e dedicat unui astfel de militant (mai mult �sau mai puțin) necunoscut. Mai ales femeilor, pentru că am observat că ele sunt rareori menționate, deși au avut un rol esențial în crearea și susținerea mișcărilor anarhiste. NE PUTEȚI DA CÂTEVA EXEMPLE DE DOCUMENTE APARTE SAU UNICE PE CARE LE AVEȚI ÎN ARHIVĂ? Avem destule documente rare despre Errico Malatesta. De exemplu, singurul film în care apare Malatesta, la 1 Mai 1920, la Savona. Sau o poezie scrisă de un președinte al Italiei pentru un anarhist… Un caz cu adevărat unic, neobișnuit. ÎNTR-ADEVĂR… Cei doi se aflau împreună în detenție. Amândoi erau antifasciști. Așa s-au cunoscut Sandro Pertini – partizan și viitor președinte al Italiei – și Paolo Schicchi, anarhistul căruia i-a dedicat acea poezie. Un document cu adevărat surprinzător. De asemenea, avem Enciclopedia lui Reclus în 19 volume, primită din Statele Unite, primită de la niște anarhiști italieni care emigraseră acolo. În colecție se află și o lucrare a unui artist italian foarte cunoscut, Enrico Baj, care ne-a donat o piesă majoră dedicată istoriei lui Giuseppe Pinelli. Patrimoniul nostru este însă un patrimoniu documentar, nu economic. Trebuie cercetat document cu document, scrisoare cu scrisoare, pentru a reconstrui istoria anarhismului în Italia. Noi nu vom reuși să facem asta în întregime, dar vrem să lăsăm totul generațiilor viitoare, poate ei o vor face. 19 �PERSPECTIVE ANARHISTE ASUPRA ISTORIEI Pe 7 septembrie 2025, în cadrul Târgului Anarhist de Carte din Bologna, a avut loc o masă rotundă dedicată istoriografiei anarhiste, la care au participat atât reprezentantx ai diferitelor colective arhivistice libertare, cât și istorici ai anarhismului. Ca urmare a discuțiilor, colectivul CSL Pinelli a decis publicarea unui buletin tematic, reluând câteva dintre intervenții. În completarea dosarului dedicat arhivelor anarhiste din acest număr, puteți citi două dintre aceste contribuții: una semnată de Łukasz Risso de la MayDay Rooms (o arhivă de tradiție din Londra), și cealaltă de Ruth Kinna, o importantă istorică a anarhismului.24 PRACTICI ARHIVISTICE ȘI PRACTICI SUBVERSIVE. EXPERIENȚA MAYDAY ROOMS25 de Łukasz Risso (MayDay Rooms) Deși, adesea, arhivele tind să pună în prim-plan curentele intelectuale care au influențat mișcările radicale, ele păstrează totodată și memoria practicilor cotidiene – tacticile și strategiile – care au susținut aceste lupte. Pornim de la convingerea că transformarea socială devine posibilă atunci când grupurile marginalizate își pot cunoaște și spune propriile istorii „de dedesubt”. Colecțiile de arhivă reprezintă o formă de rezistență împotriva atacurilor asupra memoriei colective și a istoriei celor oprimați. Unul dintre scopurile lor este tocmai acela de a contracara narațiunile despre inevitabilitatea istoriei și de a combate astfel pesimismul politic, arătând că lupta e un proces continuu, niciodată întrerupt. În acest sens, arhivele nu sunt doar depozitare ale trecutului, ci pot deveni resurse 24. A se vedea și Ruth Kinna, Guvernarea nimănui. Anarhismul în teorie și practică, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019. O recenzie extinsă a ediției românești poate fi citită pe site-ul Biblioteca Anarhistă: https://ro.theanarchistlibrary.org/library/a-ravaselrecenzie-guvernarea-nimanui-anarhismul-in-teorie-si-practicade-ruth-kinna. 25. Text tradus (și adaptat) din italiană. A se vedea Łukasz Risso, „Pratiche archivistiche per sovvertire il presente L’esperienza di MayDay Rooms”, în Bolletino Archivio G. Pinelli, nr. 65 (1), 2025: 17. Pagina web a arhivei: https://maydayrooms.org/. 20 vii. Ele funcționează ca un veritabil instrumentar social și politic, adunând laolaltă experiențe, idei și practici care pot fi redescoperite și reinterpretate în contexte actuale. Experiența MayDay Rooms (o arhivă din Londra – n.n.) arată că arhivele radicale nu sunt simple colecții statice de documente, ci resurse dinamice, ancorate în prezent. O provocare importantă este aceea de a face ca aceste arhive să încorporeze politicile pe care le conservă, dezvoltând noi forme de difuzare, acces, cercetare și noi procese de educație colectivă. Munca arhivistică e direct legată de chestiunea „perspectivei anarhiste asupra istoriei”. Deși acest demers este unul în esență colaborativ, imperfect și adesea haotic, el contribuie la deschiderea unor spații de gândire și acțiune hrănite de imaginație radicală și de opoziția critică față de relațiile capitaliste. CÂTEVA REFLECȚII ASUPRA CERCETĂRII ISTORICE ANARHISTE26 de Ruth Kinna Într-un scurt eseu scris în 2012, am încercat să pun problema cercetării anarhiste, concentrându-mă în special asupra obiectivelor acesteia. În acel text, am împărțit întrebarea principală – „În ce anume constă cercetarea anarhistă?” – în trei interogații secundare: » Există modalități propriu-zis anarhiste de analiză istorică? Sau, cel puțin, mai deschise către gândirea anarhistă decât altele? » Cum a influențat studiul anarhismului modul în care înțelegem ideile și mișcările care se revendică de la acesta? Și care mai poate fi azi contribuția sa constructivă și critică? » Ce pot câștiga disciplinele de cunoaștere deja consacrate de pe urma unei abordări anarhiste? 26. Text tradus din italiană. A se vedea Ruth Kinna, „A proposito di ricerca anarchica”, în în Bolletino Archivio G. Pinelli, nr. 65 (1), 2025: 18-19. �↑ May Day Rooms Londra Nu cred că aceste întrebări epuizează integral problematica avută în vedere. Nu eram convinsă de acest lucru atunci și nu sunt nici acum. Aceste interogații s-au născut, mai degrabă, dintr-o urgență legată de reconstruirea trecutului anarhismului, o temă abordată, în diferite moduri, de toți autorii publicați în volum.27 La acea vreme, mi se părea că anarhismul cunoștea o revenire în actualitate, fapt care influența 27. Ruth Kinna (coord.), The Continuum Companion to Anarchism, Continuum, New York, 2012. Disponibil on-line aici: https:// files.libcom.org/files/Ruth_Kinna_The_ Continuum_Companion_to_Anarchism.pdf. profund modul în care îi evaluam trecutul. Influența poststructuralismului și renașterea interesului pentru abordările teoretice orientate spre studiul mișcărilor au contribuit, în schimb, la o anumită distanțare față de perspectiva istorică. Ce era în joc cu adevărat aici? Argumentul pe care l-am dezvoltat împreună cu Alex Prichard privea tocmai raportul dintre trecut, prezent și viitor. Subliniam faptul că anarhiștii au manifestat adesea o reticență în a se confrunta cu propriul trecut, acceptând adesea perspective critice incapabile să redea în mod adecvat complexitatea, motivațiile și idealurile susținătorilor mișcării din secolul al XIX-lea. În diferite relatări istorice deja clasice ale istoriei Europei, publicate după cel de-al Doilea Război Mondial (și mai ales după 1968), cheia de interpretare a anarhismului a fost cea a gestului subversiv, a utopismului, a eșecului revoluțiilor și a unei filosofii în esență fragmentare. Fără a încerca să banalizez dezbaterile din primele decenii ale secolului XXI, se poate totuși spune că, pe de o parte, se făcea apel la abandonarea ideilor depășite ale „bărbaților 21 �albi decedați”; iar, pe de altă parte, aceleași idei erau prezentate drept simple încercări de a conferi marxismului o aură rebelă. Într-un fel sau altul, concluzia era că nu rămânea prea mult de descoperit ori de recuperat. Drept urmare, „trecutul anarhist” putea fi respins în întregime, fie ignorându-i dimensiunea de clasă, fie etichetându-l în termeni critici ca „esențialist”, „raționalist”,„ terorist”, „eurocentric”, „elitist”, „rasist”, „patriarhal” sau „revoluționar”. Reluarea acestor reflecții este stimulatoare din punct de vedere intelectual, însă, în ansamblu, perspectiva mea nu s-a schimbat: practicile anarhiste nu pot decât să piardă atunci când trecutul este respins, indiferent de motivație. Revizuirea critică și valorizarea curentelor intelectuale, culturale, politice și sociale din trecut îmbogățesc înțelegerea prezentului și ne oferă instrumentele necesare pentru a imagina viitoruri posibile sau dezirabile. Renunțarea la explorarea rădăcinilor anarhismului ne condamnă la un prezent etern, fără ieșire, lipsit de repere și de capacitatea de a imagina alternative. În aceste condiții, anarhismul riscă să se reducă fie la 22 câteva principii izolate, desprinse de realitate, fie la o critică teoretică a forțelor sociale și politice pe care, de-a lungul timpului, anarhiștii le-au studiat și prin intermediul cărora au reușit să mobilizeze grupurile marginalizate în lupta de rezistență. Dezbaterea și-a pierdut astăzi o mare parte din forță, însă problema rămâne deschisă: istoria anarhismului este valoroasă în sine, dar ea privește întotdeauna și modul în care anarhismul se construiește pe sine. Deciziile privind cine sau ce să fie studiat, criteriile de includere, amploarea cercetării, locurile unde căutăm și ceea ce aducem la lumină, toate sunt impregnate de o anumită concepție a tradiției și fac parte integrantă din articularea acesteia. Istoriografia anarhistă nu se poate dezvolta în afara istoriei anarhiste ca atare, pe care o povestește. Hotarele acestei istorii rămân, pe bună dreptate, un subiect constant de discuție. Din această conștientizare izvorăște însăși perspectiva anarhistă asupra istoriei. �DOSAR: PLANTE, CIUPERCI ȘI REZISTENȚĂ „Plante, ciuperci și rezistență” (Plants, Mushrooms and Resistance) este o rețea informală, reunind persoane din diferite regiuni ale Europei (dar nu numai) pasionate de plante și ciuperci medicinale. Anul acesta a avut loc a doua întâlnire a rețelei. Prin aceste întâlniri ne dorim să învățăm unx de la altx și să aducem medicina pe bază de plante și ciuperci – și, într-un sens mai larg, îngrijirea colectivă – mai aproape de luptele din care facem parte fiecare dintre noi. Plantele medicinale sunt medicamentele tuturor. Recunoaștem inegalitățile în ceea ce privește accesul la îngrijiri medicale, mai ales în cazul grupurilor marginalizate, cum ar fi persoanele trans sau persoanele fără documente. În culturile din care provenim multe dintre noi, această cunoaștere ancestrală a plantelor a fost distrusă de-a lungul timpului prin vânătorile de vrăjitoare și prin distrugerea deliberată a legăturii oamenilor cu ecosistemul. Vrem să recuperăm toate aceste cunoștințe. Pentru noi, medicina naturistă este profund politică. Ne opunem tendințelor consumeriste care comercializează medicamentele pe bază de plante în scopul profitului. Vrem să ne conectăm cu mediul înconjurător într-un mod semnificativ, care să nu se limiteze la consum și exploatare. La întâlnirile noastre, în cadrul atelierelor și sesiunilor de preparare a remediilor, folosim doar ingrediente vegane pentru că vrem să onorăm prietenii non-umani și să găsim alternative la exploatarea animalelor. Luptăm împotriva autoritarismului și suntem anarhistx. Suntem persoane implicate comunitar și persoane nomade; practicante și autodidacte; artiste și artizane. Grădinărim și culegem. Oferim îngrijire și cercetăm. Ne organizăm singure și vrem să preluăm controlul asupra propriilor noastre vieți și bunăstări, mai degrabă decât să ne bazăm pe stat sau pe diferite instituții. Întâlnirile sunt spații de învățare unx de la altx și sunt organizate prioritizând accesibilitatea financiară, autonomia și învățarea orizontală. Ne dorim ca oamenii să găsească aici inspirația pentru propriile lor colective și proiecte locale: clinici gratuite, rețele de solidaritate, grădini comunitare urbane și rurale, bănci de semințe, biblioteci comunitare. Posibilitățile sunt nelimitate. Vrem să construim legături și rețele de sprijin, solidaritate și abundență. Prin ajutor reciproc creăm posibilități și devenim astfel mai puternice împreună, realizându-ne proiectele și viziunile, fie că e vorba de ajutor practic, material, sau de încurajare, schimb de cunoștințe ori experiență. Prin introducerea în mișcările noastre 23 �a medicinei pe bază de plante și a sănătății holistice, precum și a strategiilor colective pentru o mai bună îngrijire a corpurilor și ființelor noastre și ale celorlalți – mișcări care sunt atât de des afectate de epuizare și traume –, contribuim la reziliența acestor mișcări. Lupta pentru libertatea tuturor este un element necesar al sănătății noastre colective. Acest lucru înseamnă abolirea complexului industrial-penitenciar, granițelor, structurilor hetero-patriarhale și altor orori pe care le vedem și le trăim în această lume. Anul trecut (2024), am organizat un eveniment de patru zile la o fermă colectivă din sud-estul Austriei. Aproximativ cincizeci de persoane au participat la întâlnire și au susținut ateliere, au preparat medicamente pe bază de plante, au cules plante medicinale, au gătit împreună și s-au cunoscut. Programul a fost foarte variat, incluzând un atelier de prim ajutor pe bază de plante medicinale, exerciții de consolidare a comunității, o discuție despre colonialismul din botanică, o piesă de teatru despre vrăjitorie, osteopatie DIY și multe altele. În iunie anul acesta (2025) ne-am adunat la Cluj/ Kolozsvár, în România. Locație ne-a oferit o perspectivă mai urbană. Am avut astfel ocazia să luăm legătura cu inițiative interesante din oraș, precum centrul comunitar a.casă, unde a avut loc întâlnirea, o cooperativă alimentară locală auto-organizată (coop), dar și o grădină și o livadă îngrijite de colectivul Cultivă Orașul. Au participat peste optzeci de persoane. Programul l-am făcut împreună, fiind chiar mai interesant și divers decât cel de anul trecut. Evenimentul a debutat cu o discuție despre medicina din plante și lupta împotriva represiunii, fiind prezentată traducerea în limba română a cărții lui Nicole Rose, „Plante medicinale anti-represiune” (The Prisoner’s Herbal). Au urmat ateliere despre plante și ciuperci comestibile din oraș și din afara lui, despre plante pentru ameliorarea stresului, un atelier despre fermentare și prezentări despre folclorul plantelor medicinale. De asemenea, au fost create spații în care au putut fi împărtășite experiențe comune precum durerea cronică sau epuizarea, dar și experiențele persoanelor trans sau queer. Dorim să rămânem deschisx și flexibilx în ceea ce privește organizarea și sperăm că vom crește împreună ca grup, rămânând fidelx viziunii noastre radicale care poartă o profundă dimensiune comunitară și politică. Următoarea întâlnire va avea loc în vara anului 2026, undeva în Europa de Est. Persoanele organizatoare PLANTE MEDICINALE ÎMPOTRIVA REPRESIUNII Întâlnirea din vară de la Cluj a fost deschisă cu o prezentare a traducerii românești a volumului Prisoner’s Herbal de Nicole Rose, care a și participat on-line la discuție. Ea a vorbit despre propria experiență carcerală — cea care a inspirat-o să scrie cartea —, despre condițiile precare din penitenciare, despre neglijența medicală și despre felul în care betonul și zidurile groase rup oamenii de lumea vie. Și totuși, așa 24 cum sugerează chiar titlul volumului, plantele (medicinale) răzbat uneori și prin crăpăturile betonului. Nicole a vorbit apoi despre Solidarity Apothecary, inițiativa pe care a creat-o pentru a oferi remedii din plante celor afectați de violența statului: persoane aflate în procese, foști deținuți, familiile celor închiși, dar și miilor de migranți și solicitanți de azil din zona Calais. Platforma găzduiește cursuri online dedicate plantelor �medicinale și stresului traumatic, precum și ateliere practice de preparare a remediilor. Însă, așa cum a subliniat Nicole, „soluția nu este fitoterapia în închisoare; soluția este să nu mai existe închisori”. Iar lupta anticarcerală începe, înainte de orice, cu grija și sprijinul acordate celor aflați înăuntru. Violența statului modelează corpurile oamenilor. Recurgând la diferite forme de represiune, această violență este cu atât mai vizibilă în închisoare, unde neglijența medicală este mai comună decât îngrijirea. [...] În aceste condiții, devine important și reconfortant să cunoști și să beneficiezi de plantele medicinale. Acestea au un efect direct asupra suferințelor noastre, ne sprijină în bolile cronice și în cele acute. Pe lângă efectul medicinal, plantele ne ajută să ne relaxăm și să ne recuperăm. Plantele ne oferă tovărășie, mai ales într-un context marcat de violență, așa cum e închisoarea. Și, cel mai important, plantele sunt acolo când nu ai acces la alte medicamente sau remedii. Deși această carte este dedicată în primul rând persoanelor din închisori, ea nu le privește exclusiv pe acestea. Informațiile din carte pot fi utile tuturor „prizonierilor” din această lume, tuturor persoanelor care într-un fel sau altul au fost private de libertăți și sănătate, fie din cauza statului, a capitalismului, a patriarhatului, a dezastrului ecologic sau altor traume trăite. Plantele descrise în carte sunt întâlnite la tot pasul, cel puțin în această regiune geografică, atât între zidurile închisorii cât și în afara lor, într-un oraș aglomerat sau la țară. Iar remediile recomandate, preparatele din plante, pot fi realizate cu resurse puține. (citat din „Cuvânt înainte”, ediția în limba română) ce i-a motivat pe cex care au avut această inițiativă Statul și societatea — în românia, dar nu numai — sunt tot mai militarizate, acomodând tot mai mult tendințele fasciste. Oricine li se opune e un potențial viitor „pușcăriaș”. Neoliberalismul ultimelor decenii a redus, pe de altă parte, drastic accesul la îngrijire medicală, mai ales pentru persoanele aflate deja în poziții de marginalizare și sărăcire. În aceste condiții, în detenție sau afară, cunoașterea unor remedii care pot ameliora o problemă de sănătate devine esențială. Plantele sunt acolo chiar și atunci când nu ai acces la medicamente sau la tratamente adecvate. Ele pot acționa direct asupra durerilor și suferințelor noastre, ne pot susține atât în bolile cronice, cât și în cele acute; ne pot ajuta să ne relaxăm, să ne reglăm corpul și să ne revenim. În cadrul discuției s-a vorbit și despre necesitatea acestei traduceri în limba română, dar și despre ceea am privit cu disperare genocidul din palestina, În 2024 am văzut clar dominația extremei dreapte în politică și cum aceasta încearcă să preia discursul asupra „naturii” și „medicinii naturiste” într-o așa-zisă „chemare” la glia conservatoare; am auzit cum sunt hărțuiți și închiși antifasciștii, am simțit cum se încinge pământul în dezastrul climatic pe care-l trăim și ne-am reamintit că toate aceste fire se împletesc împreună, astfel că și luptele noastre împotriva lor trebuie să fie o luptă comună. De aceea, în 2024, am hotărât să traducem în română Prisoner’s Herbal, cartea lui Nicole Rose, în care se vorbește despre plante medicinale și îngrijiri, despre lupta împotriva opresiunii și solidaritatea antirepresiune, toate acestea prezentate într-un mod practic și accesibil. Dacă dorești o carte pentru o persoană lipsită de libertate, poți scrie la adresa planteantirepresiune@proton.me Varianta digitală se găsește, în schimbul unei donații care susține proiectul Solidarity Apothecary, pe: https://solidarityapothecary.org/ product/plantamedicinale/. 25 �DE CE UN SFAT AL BUCĂTĂRIILOR AUTONOME? În cadrul întâlnirii de vară de la Cluj/Kolozsvár, „Plants, Mushrooms, Resistance”, a avut loc și un atelier extrem de interesant dedicat inițiativei Autonomous Kitchen Council (AKS) sau Sfatul Bucătăriilor Autonome (SBA). Mai jos puteți citi un text care prezintă, pe scurt, această inițiativă, istoricul ei și principiile după care se ghidează. Textul face parte dintr-o zină ce urmează să fie publicată în 2026, în care principiile și cadrul de organizare propus de AKS/SBA vor fi detaliate. Zina va fi disponibilă în mai multe limbi, inclusiv în română. * Organizarea Sfatului Bucătăriilor Autonome (SBA) s-a petrecut oarecum întâmplător. În februarie 2023, făceam parte dintr-un mic grup de apărătoare ale pădurii care au continuat discuțiile începute în primele zile ale mișcării Stop Cop City din teritoriile Mvskoke (sau așa-numita Atlanta, Georgia, S.U.A.). Am decis să scriem despre aceste dialoguri ca mod de-a o jeli și onora pe Tortuguita, o iubită tovarășx indigenă, queer și migrantx, care a fost ucisă pe 18 ianuarie 2023, apărând pădurea pe care o iubea atât de profund. Și ea a participat la aceste conversații. La începutul lunii februarie, am scris un articol intitulat „Apărarea abundenței pretutindeni: un apel din pădurea Weelaunee către toate comunitățile”.1 Textul parcurgea ceea ce învățasem de la pădure, de la abundența ei, unele de la altele, dar și ce aflasem despre legăturile existente între aboliționism, recuperarea pământurilor și un sistem bazat pe grijă. Toate aceste discuții își aveau rădăcinile în lupta Stop Cop City, crescând în spațiile de solidaritate pe care le-am creat în pădure. Articolul a fost publicat de CrimethInc în martie 2023. În primăvara anului 2024, aceste conversații au ajuns până în Tennessee, determinându-ne să ne reimaginăm îngrijirea sistemică prin experiența Abundenței. În acel moment, toate participantele erau femei trans. Eram îngrijorate pentru siguranța și viitorul nostru, având în vedere starea țării și a lumii. Voiam să ne organizăm, nu doar ca să rezistăm, ci și pentru vindecare și bucurie. Simțeam, de asemenea, că, la fel ca multe alte grupuri marginalizate, eram adesea lăsate deoparte. Simțeam că îngrijirea și bunăstarea noastră erau compromise. Ne-am dat seama că apelul la „rezistență” avea nevoie de o noțiune care să-l întregească. Reflectând asupra structurilor de organizare, dinamicii de grup și modurilor de viață străvechi pe care le-am moștenit, modelate de Abundență, s-au conturat patru principii de organizare fundamentale. Credem că aceste principii sunt esențiale pentru orice efort colectiv de organizare: I. Structura flexibilă II. Rotație III. Solidaritate locală IV. Autonomie alimentară Merită menționat faptul că toată lumea implicată în crearea cadrului SBA – de la participanții din iarna lui 2021 până la persoanele active astăzi – e mândră știind că a contribuit la o lucrare colectivă născută din dragoste. La acest proces au luat parte persoane 1. A se vedea „Defending Abundance Everywhere. A Call to Every Community from the Weelaunee Forest”: https://crimethinc. com/2023/03/02/defending-abundance-everywhere-a-call-toevery-community-from-the-weelaunee-forest. 26 �din diferite geografii, cu identități și experiențe diverse, în frunte cu femei trans și cis indigene, migrante și muncitoare. Scopul acestei zine este să vă familiarizeze cu filosofia Abundenței, care stă la baza modului nostru de organizare și principiilor noastre, și să vă sprijine în cazul în care hotărâți să înființați un SBA alături de tovarășele sau vecinii voștri. Având drept călăuză filosofia amintită mai sus, în vara lui 2024 am pornit la drum. Am traversat șase țări europene și șaisprezece orașe pentru a împărtăși munca noastră comunităților, colectivelor și grupurilor dispuse să asculte și să se implice. Pe parcursul acestui turneu am reușit să construim punți între noi și diverse comunități și colective din Europa. După încheierea călătoriei, am rămas în legătură cu multe dintre tovarășele întâlnite pe parcurs. Vara trecută m-am întors în Europa, de această dată cu intenția clară de a porni procesul de creare a unei rețele. Am vizitat din nou șase țări și treisprezece orașe, susținând peste douăzeci de prezentări, discuții și ateliere despre filosofia și principiile SBA. Am inițiat, totodată, conversații despre felul în care comunitățile locale își pot întemeia propriile „sfaturi” sau despre cum ar putea integra aceste principii în activitățile lor curente. Punctul culminant al turneului a fost întâlnirea de la Basel, Elveția, unde persoane din Mexic, Franța, Germania, Elveția, Portugalia, Columbia, Olanda și S.U.A. s-au reunit pentru trei zile, la inițiativa tovarășilor elvețieni. Am pregătit mesele împreună, am gătit și am avut grijă de spațiile puse la dispoziție de minunatele noastre gazde, dar și unele de alții. Am încercat, de asemenea, să răspundem împreună la două întrebări, pe care vi le adresăm și vouă: Ce poate aduce comunitatea noastră acestei rețele globale pe care încercăm să o construim? Și ce am vrea noi ca această rețea să ne ofere nouă? Sămânța a fost aruncată, iar acum o rețea globală de mici sfaturi, împărtășind aceleași principii, a început să încolțească. Acestea sunt conectate printr-o fină țesătură — termen pe care îl preferăm celui de „networking” — de legături locale, regionale și interregionale. Noi „sfaturi” răsar în Europa și America. Grupurile dezvoltă o infrastructură relațională și instrumente educaționale menite să sprijine comunitățile care doresc să adopte acest cadru. Se conturează chiar și planul unei întâlniri internaționale a sfaturilor, care ar urma să aibă loc în Mexic, în vara anului 2026, întâlnirea fiind organizată de tovarășele mexicane. Ne dorim ca acest cadru să prindă rădăcini în cât mai multe regiuni ale lumii și să rămână accesibil tuturor, nu doar celor mai privilegiați tovarăși din Nordul bogat. Într-o perioadă în care amenințările extractivismului, fascismului și colonialismului se intensifică pretutindeni, deopotrivă cu efectele schimbărilor climatice, iar luptele noastre se întrepătrund tot mai strâns, e nevoie să ne imaginăm forme de organizare care să pună în centru comunitățile istoric marginalizate. Comunități care să nu fie reduse la un rol simbolic, de fațadă, sau la poziția de beneficiare ale carității, ci să fie recunoscute ca participante active și ca adevărate călăuze ale acestor lupte. Vorbim despre persoanele apatride, despre migranți, comunități indigene și rasializate, despre toți cei afectați de sărăcie, despre femeile trans și cis, despre persoanele queer și cu dizabilități. Cum putem însă face acest lucru? Credem că rețeaua sfaturilor autonome oferă un model organizațional suficient de solid pentru a ne permite să avem grijă de membrii propriilor comunități, dar și să ne amplificăm vocile în structuri mai mari. În același timp, acest cadru poate sprijini consolidarea unei culturi a siguranței și abordarea problemelor organizaționale comune — epuizare, dezangajare sau acapararea puterii — reducând totodată tendințele ierarhice și individualiste. Mai presus de toate, credem că poate stimula procese colective și o cultură profundă, centrată pe conexiune — cu pământul, cu ceilalți, cu spațiile pe care le locuim —, inspirând totodată noi moduri de a relaționa cu resursele și cu lumea din jur. Această zină reprezintă invitația noastră de a vă alătura rețelei globale a Sfaturilor Bucătăriilor Autonome, care continuă să crească. Ne dorim să inspirăm comunitățile și organizatorii să abordeze în mod activ conceptele propuse, să le insufle entuziasm pentru dezvoltarea unor structuri bazate pe grijă, în colaborare cu cele cu care vă organizați sau cu care conviețuiți. În același timp, încurajăm promovarea și celebrarea spațiilor comunitare și a Rețelelor Sacre ale Abundenței din regiunile voastre. Sperăm că vă veți alătura rețelei noastre și aspirațiilor noastre colective de a reimagina viața, de a organiza schimbarea și de a canaliza aceste energii pentru transformări revoluționare, călăuziți de puterea și magia Abundenței. Pentru Rețeaua Globală a Sfaturilor, Abundia 27 27 �CIULINII ȘI REZISTENȚA „BURUIENILOR” Începând cu secolul al XIX-lea, în literatura științifică din România, discuțiile despre diferitele specii vegetale precum scaiul, ciumăfaia, volbura, luminița sau cuscuta au ajuns să reflecte temerile antropocentrice locale, stereotipurile rasiale și antisemite, viziunile clasiste și patriarhale, acestea fiind însă proiectate asupra plantelor. În jurul anilor 1880, după ce insecta cunoscută sub numele de filoxeră a decimat podgoriile din România, anumite plante au fost la rândul lor portretizate drept amenințări la adresa proprietății private, a pășunilor, a agriculturii și, nu în ultimul rând, a profitului. Toate acestea au coincis cu intrarea în vigoare a așa-zisei „legi asupra străinilor și vagabondajului” din 1881. Legea nu-i viza doar pe anarhiști sau pe socialiștii revoluționari, considerați la rândul lor „plante exotice” și amenințați cu expulzarea, ci a afectat și comunitățile de romi nomazi și populația evreiască din țară. Tratatele de botanică oficiale, redactate în prima parte a secolul al XX-lea de Dimitrie Grecescu, Alexandru Borza și Iuliu Prodan, au identificat diferite plante ca fiind „oaspeți nechemați”, „nedorite”, „prototipul proletarilor” sau „invazive”. În viziunea acestora, plantele „invadau” și „sugrumau” culturile „naționale”. Totodată, o parte dintre acești autori nu numai că au exclus contribuția botanistelor locale, precum Olga Malinescu, la dezvoltarea științei, dar în același timp au transpus concepte științifice și ecologice legate de hibridizarea plantelor în politici eugenice și rasiale îndreptate împotriva minorităților. Pe de alta parte, studiile științifice contemporane au arătat faptul că împărțirea binară a plantelor în specii „native” și „invazive” este arbitrară și că această diviziune ascunde, de fapt, nu numai o viziune antropocentrică, ci și contribuția ecologiei la colonialism, fiind cel mai adesea coincidentă cu promovarea eugenismului și a politicilor xenofobe, anti-imigrație. De asemenea, aceleași cercetari au arătat fapul că multe dintre aceste specii de plante depind de activitățile umane și că, în cele mai multe cazuri, ele s-au răspândit în urma unor schimbări cauzate de războaie, 28 diferite epidemii ori de transformări din cadrul sistemului capitalist. SCAIUL ÎMPOTRIVA GRANIȚELOR Pe parcursul secolului al XIX-lea, puține plante erau la fel de faimoase precum taxonul Xanthium, cu cele două varietăți ale sale, Xanthium spinosum și Xanthium strumarium. Deoarece planta a devenit celebră pentru capacitatea sa remarcabilă de a traversa numeroase granițe, botanistul și directorul Grădinii Botanice din Kolozsvár/Cluj, Vincze von Borbás, a numit planta Xanthium spinosum drept prima „cetățeană globală”. Observată în diferite regiuni din Europa, Asia, Australia și Africa, planta a reprezentat o sursă continuă de dezbateri printre botaniștii europeni care au încercat să-i stabilească �originea, speculând astfel că sursa răspândirii ei s-ar fi aflat fie în America de Sud, fie în stepele din sudul Rusiei. În Principatele Române, Xanthium spinosum a fost înregistrată pentru prima dată de botaniștii din Moldova în 1819 și identificată prin denumirile populare de „holeră”, „choleră”, „cornută”, „ghimpe” sau „scaete muscălesc”. Denumirea de „scai muscălesc” i-a fost atribuită după încheierea Războiului rusoturc în anul 1829. De altfel, botaniștii au speculat că planta s-a răspândit prinzându-se de coada cailor folosiți în timpul războiului sau atașându-se de roțile noroioase ale trăsurilor. În același timp, răspândirea plantei a coincis și cu izbucnirea holerei, motiv pentru care țăranii din Moldova au poreclit-o „holeră”, folosind-o ca remediu medicinal tocmai împotriva holerei. În jurul anilor 1830, Xanthium spinosum s-a întovărășit cu un alt companion non-uman căruia îi plăcea să se joace în soluri noroioase. Se pare că, după experimentele de hibridizare între porcii din Serbia și Ungaria, care au rezultat în apariția porcul de Mangalița, acesta, împreună cu oile care ieșeau la păscut, ar fi ajutat la răspândirea scaietelui în fiecare colț al Imperiului Austro-Ungar. Astfel, printr-un nou proces fitoanthropomorfic de nationalizare și ierarhizare a naturii, Borbás Vincze susținea că planta „a devenit copilul timpului său” și că „s-a maghiarizat ca fiind sârbă”. Prin urmare, planta a devenit cunoscută sub numele de „scaiul sârbesc” (szerbtövis). Ea și-a câștigat, și de această dată, reputația de „flagel național”, fiind acuzată că distruge culturile locale, apicultura și peisajul natural. Chiar dacă inițial a fost numită „buruiana libertății” sau „scaietele lui Kossuth”, curând a dobândit diverse denumiri care reflectau prejudecățile și stereotipurile împotriva minorităților etnice din imperiu, precum românii, romii sau șvabii. Nu în ultimul rând, în anul 1859, Asociația Economică din Transilvania, întrunită la Kolozsvár/ Cluj, a trimis o scrisoare autorităților imperiale îndemnându-le să ia măsuri pentru eradicarea plantei. Astfel, o serie de acte legislative din 1882 și 1888 au fost dedicate special „scaiului sârbesc”, culminând cu „legea privind agricultura și poliția terenurilor”. Toate aceste acte nu au avut însă niciun efect. Xanthium a continuat să reziste, să se adapteze și să se „plimbe” în toată Europa, supraviețuind până în zilele noastre. ANTISEMITISM, MILITARIZARE ȘI REZISTENȚA „BURUIENILOR” Revenind la textele de botanică și ecologie, numeroase tratate care se ocupau de studiul plantelor au adoptat un limbaj militarist când venea vorba de „buruieni”. Totodată, studiile de fitosociologie apărute după Primul Război Mondial, care analizau diferitele asocieri între plante, s-au suprapus peste discursuri anticomuniste, eugeniste, patriarhale și antisemite. Articolele semnate de botanistul și conservaționistul Alexandru Borza arătau cum o serie de plante precum nalba rotundă, urzica, cicoarea, morcovul sălbatic, scaiul voinicului sau loboda ar fi dăunătoare celorlalte specii. Când venea vorba de luminiță (Oenothera biennis), Borza afirma că „într-atât s-a încetăţenit la noi această buruiană, care poate fi foarte neplăcută dacă se înmulţeşte prea tare, încât nici nu ne-ar veni în minte că avem de-a face cu o vinitură, cu un oaspete nechemat al florei noastre”. Într-un alt studiu, Borza nota că, prin diferite asociații vegetale, plantele vor să stabiliească o „dictatura a proletariatului”. Astfel, la mai puțin de un an după ce armata română ocupa Budapesta cu pretextul de a o “elibera” de comunism, Borza identifica un soi de „bolșevism în natură”, afirmând că: Și câtă imoralitate poate descoperi ochiul treaz al floristului în această societate! Iată, chiar aici surprinzi centaureele cum, urmând morala nouă bolșevică, nu respectă modul legitim de înmulțire, reproducându-se, adică indivizi din aceeași specie. Tot al doilea exemplar este un hibrid ori bastard, născut din dragoste liberă, centurae îndurată cu pseudophrygia, stenolepis cu banatica și multe alte combinații nelegiuite. Ce Sodomă și Gomoră! Pe de altă parte, când vine vorba de studiul asociațiilor de plante și de rezistența acestora la intervențiile umane, botanistul Iuliu Prodan, de altfel coleg cu Alexandru Borza, identifică și el „scaiului măgărescu” (Onoportum acanthium) ca fiind „prototipul proletarilor”, atribuindu-i calități negative și genizând planta. [Scaiul măgăresc] rezistă la bruma din noiembrie, la vifore, ploi reci, vânt, praful gros de pe marginea drumului care îi acoperă trupul, îl suportă cu ușurință, pe când altor plante le cauzează moartea. El însă rămâne sănătos și luptă cu încredere mai departe, pentru a-și susține viața. Animalele îl ocolesc, insectele nu îl atacă. Nu îl supără nici măgarul al cărui nume îl poartă. Uitat de toată lumea, trăiește fericit, întovărășit de proletari tot atât de rezistenți și nepăsători față de tempestații și ocoliți de animale ca holera (Xanthium spinosum), scaiul (Cardus acanthoides), 29 �↑ brusturul (Lappa), pălămida (Cirsium arvenese). În râvna de a duce o viață mai bună, într-un pământ mai fertil și mai curat de concurenți, își părăsește tovarășii și năpădește uneori culturile de porumb de prăsilă, unde la început își găsește condițiuni bune de încolțire și chiar de trai, dacă porumbul e rar. În aceeași perioadă, la recomandarea botaniștilor, numeroase intervenții guvernamentale dezvoltă un limbaj al militarizării față de buruieni, echivalându-le, în termeni abiliști, cu țăranii „leneși” care, după părerea autorităților, nu ar fi fost dispuși să muncească pământul. Spre exemplu, în anul 1929, Ion Mihalache explică cum anumite buruieni cauzează pagube țăranilor și implicit economiei statului. Astfel, Mihalache le cere țăranilor să se mobilizeze ca pentru un război: Nu-ţi lăsa hoţul în casă! Trebuie să sărim cu toţii, ca la război, să distrugem „inamicii câmpului“, mărăcinele şi bălăria. Să facem, cum se zice, „mobilizare generală“ şi să dăm „Atacul pe tot frontul“. […] Puneţi mâna oameni buni şi săriţi, cu plugul, cu sapa, cu lopata şi focul şi distrugeţi bălăriile şi mărăcinii. Iarba rea din holdă piară, piară mărăcinii din ţară! 30 Octav Băncilă, Țăran pe gânduri (1910) BOTANICĂ POPULARĂ, LITERATURA ȘI „CIULINII BĂRĂGANULUI” Pe de altă parte, cunoștințele botanice populare, atât din România, cât și din Imperiul Austro-Ungar, dezvăluie legăturile de cooperare mutuale care existau între oameni, ciulini și polenizatorii non-umani, cum ar fi păsările și albinele. De exemplu, una din asociațiile rurale pentru protecția animalelor, înființată în anul 1898 într-un liceu din satul Jugur (Județul Muscel), a propus — chiar dacă la acea vreme argumentul venea dintr-o perspectivă utilitaristă — asigurarea unei vieți mai bune pentru animalele din gospodărie, dar și pentru păsări și insecte. În mod similar, broșurile rurale despre protecția păsărilor subliniau faptul că sticletele (Carduelis carduelis) se hrănește cu semințele de ciulin (Carduus nutans), care nu ar avea nicio importanță pentru țărani. Multe păsări granivore „plivesc” în felul lor, colectând semințele care se dezvoltă pe câmpurile agricole. Se credea că însăși denumirea de sticlete ar fi provenit de la scaiete, așa cum și denumirea franceză dată acestei păsări derivă �din chardon (ciulin). Astfel, pasărea poartă numele plantei ale cărei semințe le caută. La fel, o parte dintre țăranii din Imperiul Austro-Ungar refuzau, se pare, să rupă scaii, recunoscându-le astfel rolul important în lanțul de întrajutorare cu alte specii non-umane. După cum relatează Borbás Vincze: I-am spus păstorului: de ce nu distrug numeroasele plante de scaiete ca scaiul ț*** (Xanthium strumarium) și scaiul sârbesc din jurul fântânii, care au crescut înalte și s-au întins pe câmpuri întregi în acel pământ bun? „Lasă-l, domnule”, a fost răspunsul, iarba bărboasă (Panicum crus galli) și alte ierburi nu vor rămâne slabe în umbra ei, astfel vitele să-și poată îndulci măcar gura chiar și atunci când soarele va fi ars toată iarba în alte părți. Ciulinii au influențat atât arta, cât și literatura politică locală, după cum reiese din volumul dedicat răscoalei țărănești din 1907 și publicat de Panait Istrati. Acesta înfățișa ciulinii ca pe niște tovarăși ai eliberării, iar pe așa-numiții „ciulini umani”, aflați la cârma țării, ca simboluri ale opresiunii politice. Pentru Istrati, „ciulinii nu erau decât vis și îndrăzneală, o invitație să schimbi ceea ce ai cu ceea ce ai putea să ai, fie chiar mai prost. Ori, nimic nu-i mai rău decât să putrezești locului, atunci când iubești întreg pământul.” Un alt exemplu poate fi regăsit în scrierile de popularizare a științei semnate de geologul Ion Simionescu, care afirma că „în Bărăgan [ciulinii] sunt la ei acasă”. Mai mult, după o vizită în satul Ciulnița, în 1923, Simionescu a oferit o perspectivă autoreflexivă, fitoantropomorfică și mai mult decât umană asupra ciulinilor pe care i-a întâlnit, descriindu-i astfel: Se crede că această plantă nu are simţire, nici mişcare. De sentimente nici vorbă. Şi, cu toate acestea, privind cu atenție florile de ciulini, oricât de grele ar fi lanţurile tradiţiei, nu poţi să le negi nici veselie, nici griji, nici bucuria clipei. […] E atâta mobilitate, încât poţi vorbi de neastâmpăr […]. E viața plăcerii în toi. Roiesc gândăceii smălţuiţi, musculiţe abia vizibile sau câte un fluture care din zbor, ca vânturelul, îşi întinde trompa între flori. […] E viața omenirii, restrânsă în grămada de ciulini. Pe scurt, mișcarea și rezistența speciilor vegetale precum scaii sau ciulinii face parte din procese mai complexe de adaptare, autonomie, mutualism, transformare și evoluție. Accentul pus de botaniști pe protejarea plantelor „native” nu a vizat doar conservarea mediului înconjurător, ci și promovarea unui sentiment de „puritate” și „autenticitate” legat de crearea unui peisaj așa-zis „național”. Conceptul de „nativ” e, ca atare, o construcție umană și, în cele mai multe dintre cazuri, exclude istoriile migrației, colonialismului, sclaviei și ale altor transformări care au afectat ecosistemele globale. Toate aceste viziuni rasiale și antropocentrice au creat noi ierarhii între specii și au justificat, totodată, sistemele de dominație, control și exterminare. Cu toate acestea, diferitele „buruieni” au continuat să reziste, indiferent de modul de intervenție și substanțele chimice folosite împotriva lor, continuând să formeze „asociații vegetale” și să fie un obstacol și o amenințare în fața transformărilor capitaliste. SURSE Alexandru Borza, „Oaspeti nechemați în flora noastră”, Unirea, anul XXVI, nr. 1 (1917). Alexandru Borza, „Bolșevismul în natură”, Transilvania, an LI, nr. 11 (1920). Banu Subramaniam, „The Aliens Have Landed! Reflections on the Rhetoric of Biological Invasions”, Meridians, vol. 2, no. 1 (2001): 26-40. Borbás Vincze, „A szerbtövis hazája és vándorlása”, MTA Mathematikai és Természettudományi. Közlemények 25 (1893): 487–580. Ion Mihalache, „Stârpiți mărăcinii și bălăriile!”, Dacia, anul 16, nr. 195 (1929). Ion Simionescu, „Ciulnița”, Viitorul, august, anul 18, nr. 5230 (1925). Iuliu Prodan, Buruienile vătămătoare semănăturilor fânețelor și pășunilor. Mijloace întrebuințate pentru combaterea și distrugerea lor (Cluj: Tipografia Națională, 1946). Nicolae Leon, Istoria naturală a poporului român (Bucuresci: Inst. de arte Grafice Carol Gobl, 1903). Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului (București: Editura Tineretului, 1957). 31 31 �32 �DIN ISTORIA ANARHISMULUI ÎN ROMÂNIA DICȚIONAR: CÂTEVA CERCURI ȘI GRUPURI LIBERTARE DIN ROMÂNIA Cercul socialist din Iași. Începuturile „cercului socialist din Iași” sunt legate de venirea lui Zamfir Arbure în oraș. Acesta fusese rugat de Mihail Bakunin să organizeze contrabanda de literatură revoluționară din Elveția în Imperiul Rus. Una dintre aceste rute trecea prin Moldova. Eugen Lupu, pe atunci student la Iași, l-a ajutat pe revoluționarul basarabean să găsească o rută sigură peste Prut. Tot el a început să răspândească broșuri anarhiste printre studenții ieșeni, inclusiv textele lui Kropotkin și Reclus. Pe lângă Zamfir Arbure Ralli, dintre mentorii „bakuniniști” ai cercului ieșean se remarcă și doctorul Nicolae Russel (activ între 1879–1881). Supranumit și „doctorul american”, acesta era notoriu în Iași pentru convingerile sale politice anarhiste. El se număra printre „nihiliștii” din Imperiul Rus care se refugiaseră în Principate. Casa sa din Iași era un loc de întâlnire pentru studenții socialiști, găzduind discuții aprinse. Pe lângă activitatea medicală, Dr. Russel se ocupa, bineînțeles, și de contrabanda cu literatură revoluționară peste Prut. Din grupul adunat în jurul „doctorului american” făceau parte frații Nădejde (Ioan și Gheorghe), Sofia Nădejde și Constantin Mille. La acea vreme, socialiștii ieșeni înclinau, după propriile lor mărturii, către anarhism. Ulterior, mulți dintre aceștia au îmbrățișat calea social-democrației, influențați, printre alții, de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Cercul socialiștilor ieșeni s-a aflat la originea primei reviste socialist-anarhiste din România, Besarabia (1879), dar și a revistei științifico-literare Contemporanul, apărută în 1881. În același an, 1881, la presiunea ambasadei ruse, doctorul Nicolae Russel a fost expulzat din țară, ajungând ulterior în Hawaii, Filipine, Japonia și China. Grupul revoluționar român (1883). Cercul era format din studenți români aflați la studii în Occident, mai întâi la Paris și apoi la Bruxelles. Aceștia erau, se pare, atrași mai degrabă de agitatorii anarhiști, pe care îi considerau mai îndrăzneți și mai demni de imitat. Printre membrii cercului se numărau Gr. Maniu (tatăl poetului Adrian Maniu), Constantin Mille (unul dintre socialiștii anarhiști ieșeni), Vintilă și Horia Rosetti, Al. Bădărău, M. Săulescu și V. G. Morțun. Grupul s-a aflat la originea revistei Dacia viitoare. Apărută la Paris și Bruxelles în 1883, publicația avea o orientare revoluționară. Datorită textelor anti-imperialiste publicate în revistă, care atrăgeau atenția asupra situației românilor din Transilvania, Dacia viitoare a fost interzisă în Imperiul Austro-Ungar. Proiectul politic al redactorilor, care se poziționau, totodată, împotriva monarhiei autohtone, era acela al unei federații a comunelor, pe model „bakuninist”. Programul a fost scris de Gr. Maniu, căruia îi aparține și îndemnul „Nuți schimba stăpânii, caută să rămâi fără de stăpân!”, apărut într-o broșură publicată în 1882 și intitulată Opt scrisori către țărani. Un alt program, detaliind doctrina anarhistă, a apărut în paginile revistei Dacia Viitoare în 1883, dar și sub formă de manifest la Iași. Grupul revoluționar român din New York (SUA) a fost înființat de anarhiști originari din România. Această inițiativă a apărut în contextul migrației semnificative a muncitorilor evrei din România către Statele Unite. O mare parte dintre ei a ales drumul emigrării din cauza antisemitismului, a condițiilor de muncă precare și a sărăciei. Acești muncitori erau deja familiarizați cu ideile anarhiste, fiind abonați sau colaboratori ai Revistei Ideei, pe care au continuat să o răspândească printre muncitorii de limbă română din S.U.A. Totodată, ei au continuat să trimită materiale pentru publicare în Revista Ideei. Nathan Finkelstein a scris, de pildă, despre organizarea sindicală din America și comemorările Comunei din Paris din 1903; Alex. Lebovici a trimis materiale despre anarhiștii din New York; O. Leonard a semnat un articol despre presa anarhistă americană, iar James Loebner a trimis notițe privind mișcarea muncitorească din Chicago ș.a.m.d. Deși numărul de exemplare expediate din România 33 �era limitat, Revista Ideei a circulat intens printre cititorii de limbă română din Statele Unite, audiența reală a publicației fiind mult mai mare decât numărul abonamentelor oficiale. Cercul anarhist de lectură din Câmpina a fost înființat oficial la 18 martie 1903. Această dată nu a fost aleasă întâmplător, marcând comemorarea Comunei din Paris, un eveniment cu o puternică încărcătură simbolică pentru mișcarea anarhistă. La ceremonia de deschidere a participat și Panait Mușoiu, o figură importantă a anarhismului din România, invitat ca oaspete și vorbitor. Printre membrii activi și dedicați ai acestui cerc de lectură se numărau Dumitru Aricescu, Maria Aricescu (partenera de viață a lui Ștefan Gheorghiu), Ion Rădulescu (zis și Chiturga) și Gheorghe Mușoiu, fratele lui Panait Mușoiu. Activitatea principală a grupului consta în întâlniri regulate, în cadrul cărora membrii distribuiau publicații libertare, inclusiv Revista Ideei, precum și alte scrieri de popularizare a ideilor revoluționare în rândul muncitorilor din fabricile și exploatările de țiței locale. La acea vreme, Câmpina era un centru industrial în plină dezvoltare, atrăgând numeroși muncitori. Regiunea Văii Prahovei era, de altfel, considerată un important centru al mișcării muncitorești revoluționare. Influența anarhistă era puternică printre aceștia. Solidaritatea muncitorilor din Câmpina s-a manifestat concret în timpul răscoalei țărănești din 1907, când aceștia au forțat, prin sabotaje, întârzierea trupelor trimise împotriva țăranilor. Această acțiune directă reflecta spiritul radical al muncitorilor din Câmpina. Ștefan Gheorghiu, un important militant sindicalist, a propus la un moment dat chiar înființarea unei „școli muncitorești raționale” în Câmpina, inspirată de ideile pedagogului anarhist spaniol Francisco Ferrer y Guardia. Societatea română de lectură din Budapesta (1903-1904?). O primă inițiativă de constituire a unui cerc de lectură i-a aparținut lui H. Rosenzweig, un bun propagandist și organizator în rândul muncitorilor, precum și contributor la Revista Ideei a lui Panait Mușoiu. În 1903, Rosenzweig a fost expulzat din Cernăuți și s-a refugiat la Budapesta, unde și-a și găsit de lucru. Într-o scrisoare adresată lui Panait Mușoiu, el menționa că în capitala Ungariei se aflau numeroși români, 34 fapt care îl făcea încrezător că va reuși să organizeze un cerc de lectură al muncitorilor de limbă română. Activitatea grupului ar fi inclus organizarea de întruniri și redactarea unui jurnal în limba română, la care a contribuit și Rosenzweig. Publicația a avut însă doar trei numere, toate confiscate de poliția maghiară. La începutul anului 1904, Rosenzweig a fost expulzat și din Ungaria. În 1905, un anume Armand Manteau a reluat inițiativa. Stabilit la Budapesta, el a adunat mai mulți muncitori români, care s-au organizat într-un nou cerc de lectură. Manteau i-a scris lui Panait Mușoiu solicitând Revista Ideei și alte publicații editate de acesta pentru biblioteca grupului. Numele cercului de lectură apare ulterior menționat în Revista Ideei, la secțiunea dedicată abonaților. Un alt membru al cercului apare ca fiind un anume Andraș Vutcă. Cercul cultural și de studii sociale „Râvna” (1907) a fost un grup înființat în noiembrie 1907, la București. Acesta a apărut ca urmare rupturii ideologice față de cercul socialist România Muncitoare și de liderii săi, percepuți ca fiind „retorici” și „ineficienți”. Fondatorii cercului Râvna au fost influențați, de asemenea, de Revista Ideei, publicată de Panait Mușoiu. Apariția grupului, din care făceau parte tineri muncitori și intelectuali radicalizați, a fost legată și de represiunea sângeroasă a răscoalei țărănești din același an. Cercul a funcționat timp de aproximativ trei luni ca grup de lectură și dezbatere pe teme de politică, sociologie și teorie anarhistă, promovând ideea acțiunii directe și respingând autoritatea statului și sistemul partidelor politice. Membrii săi s-au remarcat printr-o critică virulentă la adresa organizării ierarhice a mișcării socialiste, dar și la adresa sindicalismului oficial, precum și printr-o atitudine sfidătoare față de autorități. Râvna a intrat în atenția publică în urma unui presupus experiment cu explozibil, care a avut loc la 30 decembrie 1907, în apropierea căii ferate București– Constanța. Acesta a fost interpretat de poliție (și de presă) drept dovada existenței unui complot anarhist. Membrii grupului au susținut ulterior că incidentul a fost o farsă regizată pentru a ridiculiza supravegherea polițienească. Evenimentul a declanșat o serie de percheziții și audieri, iar presa conservatoare a amplificat cazul, vehiculând ideea unui atentat pregătit de anarhiști împotriva familiei regale. În urma acestor evenimente, membrii cercului au fost excluși din sindicatele �afiliate mișcării socialiste și marginalizați public, mai ales după publicarea unei scrisori critice adresate liderilor socialiști. Câteva dintre numele membrilor acestui cerc: Petru Popescu, Bănciulescu, I. Mihăiescu, Panait Gheorghiu, Didina Constantinescu, Basarabescu, Costică Catană, N. Opran, Vasiliu și Cojan. Cercul libertar (1908-1911) a fost un grup format în primăvara anului 1908 din foști membri ai Cercului „Râvna”. Scopul declarat era promovarea ideilor anarhiste și a sindicalismului revoluționar în rândurile elevilor, studenților, meseriașilor și muncitorilor. Activitatea cercului s-a desfășurat în mare măsură în clandestinitate, supravegherea și șicanele din partea poliției și a Siguranței fiind una din cauze. Membrii organizau întruniri în locuințe particulare, dar și în cafenele, în special pe străzile Elefterescu și Dreptului din București. Membrii grupului dezbăteau texte anarhiste, produceau și distribuiau materiale de propagandă (precum broșura Citește-mă! sau primele două numere din ziarul Vremuri Noi) și desfășurau activități de agitație în diverse orașe din țară (Ploiești, Brăila, Galați, Câmpina etc.). Un episod notabil a fost testarea unui dispozitiv exploziv pe un câmp, în mai 1908, acțiunea fiind interpretată de autorități drept o provocare cu tentă politică, ducând intensificarea supravegherii membrilor cercului. Din punct de vedere ideologic, grupul a îmbrățișat sindicalismul revoluționar „de tip francez” și a militat pentru implicarea directă a muncitorilor în lupta socială. Publicarea Vremurilor Noi (începând cu noiembrie 1908) a marcat o tentativă de organizare a unei rețele anarhiste cu ramificații regionale. Grupul a cunoscut o scurtă extindere în Ploiești, dar conflictele interne, presiunile autorităților și migrarea membrilor în alte orașe au dus, în cele din urmă, la dizolvarea sa formală la 16 ianuarie 1911. Membri cunoscuți: Panait Chebac, Petre Popescu, Didina Constantinescu, Dumitru Zaharia, G. Drăguleț, Gh. Merlescu etc. Grupul anarhist Leon Tapițeru (1910?-?)1 a funcționat, se pare, în București. Nu se știu foarte 1. Descrierea următoarelor grupuri din București se bazează, în cea mai mare măsură, pe notele informatorilor poliției. Informațiile trebuie să fie luate, așadar, cum grano salis. Pe de-o parte pentru că, atât informatorii cât și agenții Siguranței, aveau tendința de a eticheta drept „anarhistă” orice simpatie politică revoluționară sau socialistă. Iar, pe de altă parte, pentru tendința multe despre activitatea grupului, doar că din el făceau parte și doi muncitori cu origini bulgărești, Vladinico şi Ştefan Nicolau. Grupul anarhist Margulis-Ghelber (1910?-?) a existat în București. Acest grup pare să fi fost unul dintre cele mai numeroase formate în jurul Revistei Ideei. Avea peste 15 membri, majoritatea muncitori evrei cu vârste cuprinse între 20 și 25 de ani. Aceștia se întâlneau în localurile și cafenelele de pe Calea Văcărești (în special la cafeneaua Gruen), unde discutau și se organizau. Cafenelele și ceainăriile erau, de altfel, folosite de grupurile și cercurile anarhiste și socialiste ale vremii ca locuri de întâlnire. Din grup a făcut parte și un refugiat politic din Rusia, Sallo Kintiş. Condamnat la deportare pe viață în Siberia pentru propagandă revoluționară, acesta a fost nevoit să părăsească țara, fiind expulzat în baza unui ordin ministerial. Se pare că discuțiile din cadrul grupului erau animate de Barbu Eftimiu (Eftimie Bărbulescu), fost student al Facultății de Drept din Paris, implicat anterior în mișcarea anarhistă din Franța. Conform agenților de poliție, acesta se remarca „printr-o extraordinară violență în limbagiu, în discuțiunile pe cari le angajează în grup”, fiind totodată colaborator al ziarelor socialiste Adevărul și Dimineața. Grupul anarhist Sami Grumberg (1910?-?) din București. Grup format din socialiști anarhiști care continuau să frecventeze cercul România Muncitoare, „servind astfel ca punct de trecere pentru sindicaliștii mai înaintați, în rândul mușoiuriștilor, după care se constituiau apoi în grupuri, potrivit tendințelor și afinităților lor”. „Liderul” acestui grup, Sami Grindberg/ Grumberg „a făcut parte la început din cercul România Muncitoare apoi, datorită influentului Muşoiu, a abandonat ideile socialiste devenind un fervent al ideilor anarhiste”. Se pare că era un militant înnăscut, făcând „multă propaganda antimilitaristă printre muncitori”. Grupul era format din oameni „adunaţi de diferite bresle, vopsitori, tapiţeri, un sculptor român anarhist”. În 1910, Sami merge pe jos de la Iași la Ploiești, înscriindu-se în secția locală a Cercului Libertar. Conform agenților de poliție, din grupul „Sami Grumberg” s-a desprins grupul „Goldenberg”. acelorași de a exagera de multe ori în rapoarte amploarea grupurilor sau a acțiunilor întreprinse. 35 �Grupul anarhist Goldenberg (1910?-?) a funcționat în București. A fost un grup organizat în jurul principiului luptei de clasă și a ideilor libertare. S-a format desprinzându-se din grupul „Sami Grumberg– Goldenberg” (vezi mai sus). Cercul „Francisco Ferrer” din Brăila (1911) a fost o grupare dedicată ideilor anarhiste și educației raționale. Secretar al cercului e menționat ca fiind N. Opran, un colaborator activ al Revistei Ideei. Acesta era cunoscut pentru criticile sale vehemente la adresa social-democraților, pe care-i acuza de o abordare reducționistă a mișcării muncitorești. Numele cercului era un omagiu adus pedagogului anarhist spaniol Francisco Ferrer, reflectând accentul pus pe emanciparea prin învățare și pe educația laică, rațională. În noiembrie 1911, acest cerc a anunțat o colaborare strânsă cu Panait Mușoiu și cu Revista Ideei, promovând intens broșurile din „Biblioteca Revistei Ideei” și revista însăși. Un loc aparte printre textele promovate în cadrul grupului l-au avut traducerile din George Mathias Paraf-Javal, anarhist francez care s-a preocupat de chestiunea educației. Brăila era, la acea vreme, un centru semnificativ pentru mișcarea socialistă și revoluționară. Sindicaliștii aveau o influență considerabilă asupra muncitorilor portuari, fiind cunoscuți pentru acțiunile lor directe. Un exemplu în acest sens, documentat și de Panait Istrati, a fost sabotarea unor utilaje de descărcare aduse în port, în 1913, muncitorii protestând astfel împotriva pierderii locurilor de muncă. În trecut, orașul a servit și ca refugiu pentru revoluționarii bulgari, care au format propriile cercuri și grupuri, și a fost vizitat de figuri cunoscute ale mișcării anarhiste, precum Hristo Botev sau Errico Malatesta. Cercuri precum cel „Francisco Ferrer” din Brăila și cel din Câmpina au jucat un rol important în propagarea ideilor libertare, contribuind la educarea și emanciparea muncitorilor. Cercul „Propaganda Sindicalistă” din Ploiești (1912) a rămas cunoscut mai ales pentru publicarea, în preajma primului război balcanic, manifestul Răsboi răsboiului. Din grup făceau parte mai mulți militanți ai mișcării muncitorești, sindicaliști revoluționari și anarhiști. La redactarea textului au participat, 36 se pare, Ștefan Gheorghiu, Constantin Mănescu și Alexandru Vodă. Văzând în manifest un „îndemn la dezertare”, autoritățile au dispus confiscarea tuturor exemplarelor disponibile și arestarea celor implicați: Ștefan Gheorghiu, Constantin Mănescu și tipograful T. Ionescu. Aceștia au fost ținuți în închisoare timp de o lună, fiind ulterior judecați și condamnați pentru „anti-patriotism și anti-militarism”. Grupuri umanitariste (1923-1932) au existat în București și în alte 23 de centre urbane din România, la inițiativa lui Eugen Relgis (1895-1975), scriitor și jurnalist. Relgis și-a început campania în 1920, intenționând să creeze o Mișcare Umanitaristă, ca parte a inițiativelor sale pacifiste și antirăzboi. Deși mișcarea nu era legată în mod explicit de vreo ideologie, Relgis a recunoscut ulterior afinitatea umanitarismului cu principiile antiautoritare ale anarhismului. Primul grup umanitarist a fost înființat la București în 1923 ca cerc de lectură și studiu. Între 1924 și 1932, s-au format douăzeci și patru de grupuri umanitariste similare în România. Eugen Relgis a părăsit definitiv România în 1947, sub amenințarea represiunii din partea noii puteri, stabilindu-se în Uruguay. Plecarea sa a marcat, alături de moartea lui Panait Mușoiu în 1944, sfârșitul perioadei „clasice” a organizării anarhiste în România. Grupul anarhist din Vișnița (1924/25-?) a fost înființat în jurul anilor 1924-1925 în Vișnița (azi Вижниця, în Ucraina) și a jucat un rol important în răspândirea ideilor anarhiste în Bucovina de Nord. Unul dintre fondatorii grupului (și o figură importantă a mișcării anarhiste din oraș) a fost Schmerl Ringel, un tâmplar care, alături de Mechel Stanger, Engel, Weiner și Staknovitci, a pus bazele organizației locale. Ringel i-a descoperit lui Mechel Stanger, colegul său de școală, literatura anarhistă, dându-i să citească broșura Printre țărani a lui Errico Malatesta. Această broșură a fost, de altfel, un text important pentru propagarea ideilor libertare în rândul tinerilor din Vișnița și din regiune. Stanger a fost, de asemenea, introdus în cercul anarhist de Benno Donnenfeld, un student la medicină din Cernăuți, care i-a adus publicații precum Freie Arbeiterstimme și l-a dus la întâlnirile secrete ale anarhiștilor. �Activitatea principală a grupului din Vișnița a constat în propagarea ideilor anarhiste prin lectură și întâlniri. Membrii aveau legături strânse cu mișcarea anarhistă din Cernăuți, unii dintre ei devenind activi în cadrul acesteia. Karl Fieber, de exemplu, s-a mutat din Vișnița la Cernăuți în 1930. În cercul din care făcea parte se citea ziarul Der Syndikalist precum și texte de-ale lui Pierre Ramus, cunoscut anarhist și pacifist austriac. Fieber, alături de David Stetner, Naphtali Schnapp și Shmuel Ringel, a făcut parte din grupul anarho-sindicalist din Cernăuți. Grupul anarho-sindicalist din Cernăuți (192?1935) a fost un grup apărut în perioada anilor 1930 și care promova sindicalismul revoluţionar. În absența posibilității de a crea sindicate reale şi confruntându-se cu represiunea statului, grupul de la Cernăuți s-a constituit ca o „organizație de propagandă anarho-sindicalistă” afiliată la AIT. Unul dintre inițiatorii săi a fost Naphtali Schnapp. Organizația număra, se pare, în jur de 200 membri în 1930. Grupul anarhist din Cernăuți, al cărui steag negru purta inscripția „Jos cu statul și capitalismul”, funcționa în clandestinitate. Grupul se întâlnea săptămânal: iarna în apartamente private, iar vara în munți, departe de ochi nedoriți și curioși. În timpul acestor întâlniri era interzis fumatul și consumul de alcool, iar mâncarea era exclusiv vegetariană. În aprilie 1931, Siguranța din Cernăuți a descoperit o grupare anarhistă activă de mai mult timp în oraș, ca urmare a unei dări de seamă publicate în Buletinul Asociației Internaționale a Lucrătorilor (apărut la Berlin), care îl indica pe Naftali Schnapp drept lider al mișcării anarhiste din zonă. Schnapp era deja suspectat de autorități și a fost arestat pe 27 aprilie 1931, în urma unei percheziții la locuința sa din strada Uzinei nr. 3. Alături de el au fost arestați și Herbert Parolla (nume conspirativ: Paul Roll) și croitorul Adolf Kös. Aceștia se organizau în grupuri de câte 3-4 persoane, formate în special din tineri șomeri, cărora le distribuiau literatură anarhistă tipărită la Berlin. Printre locurile lor de întâlnire se numărau Piața Unirii, Piața Alecsandri, Strada Regele Ferdinand din oraș. Existau grupuri și în provincie. Un martor-cheie, Rudolf Manz, a declarat că primea broșuri de la Roll, care le avea de la Schnapp. Declarațiile lui și ale altui fost membru, Alexandru Ungurescu, au dus la extinderea anchetei și pregătirea altor arestări. În seara zilei de 29 septembrie 1931, pe străzile din Cernăuți au fost răspândite mai multe manifeste anarhiste scrise la mașină, semnate de o presupusă „Uniune a Anarhiștilor din România”. Aflăm dintr-un articol de ziar că „în aceste manifeste e atacat atât capitalismul, cât şi comunismul. Manifestele erau redactate în limbile română şi germană.” În ianuarie 1932, în urma unei anchete desfășurate de organele Inspectoratului Regional de Poliție din Cernăuți, a fost descoperit un alt nucleu anarhist activ în zonă. Investigațiile au început cu urmărirea unui intelectual șomer, aflat sub observație de mai mult timp. Un detectiv însărcinat cu supravegherea acestuia a remarcat faptul că bărbatul părăsea orașul în fiecare seară cu un automobil, revenind acasă în jurul orei 11 noaptea. Într-una dintre seri, detectivul l-a urmărit până la o casă părăsită de la marginea orășelului Sadagura. Detectivul s-a întors imediat în Cernăuți și, în scurt timp, a revenit cu mai mulți polițiști. Casa a fost încercuită și, în urma unei intervenții armate, 16 persoane (printre care studenţii K. Buverg şi Donnenfeld, N. Schnapp, K. Gorowitz, M. Zetershau, Rozner, Royerstein, Samuel Vaysman, Morgenstein, Adolf Kös, Josif Kula, Veydenfeld, Donia şi Geles) au fost arestate. Tot în 1932, în aprilie, au fost arestate cinci persoane având asupra lor manifeste anarhiste în română, germană și ucraineană pe care intenționau să le răspândească noaptea în oraș. Manifeste similare fuseseră deja lipite în cartierul Grădina Publică. Cei arestați au recunoscut că au legături cu anarhiștii din Liège și Paris. După venirea lui Hitler la putere în 1933 și valul de antisemitism ce a urmat, tinerii militanți din Cernăuți au decis să boicoteze cultura germană și au început să folosească limba idiș în propaganda lor. În 1933 este arestat Karl Bukhver pentru lipirea unor afișe revoluționare. În 1934 Naphtali Schnapp este arestat din nou alături de alți 13 anarhiști, în urma descoperirii de către poliție a unei cutii cu materiale de propagandă trimise din Germania. Un an mai târziu, grupul anarhist din Cernăuți s-a dizolvat, descoperindu-se că fusese infiltrat de un informator al poliției. Totuși, un nucleu format din șase tovarăși (Charles Fieber, David Stetner, Pfeffer, frații Zinreich și croitorul Nagel) s-a reconstituit temporar, înainte ca mulți dintre ei să emigreze în Franța. 37 �Imagini extrase dintr-o filmare de la manifestația împotriva războiului din Irak, care a avut loc la Craiova, pe 1 martie 2003. Filmarea poate fi găsită la noi în arhivă. 38 �TREI MOMENTE DE ORGANIZARE ANTIMILITARISTĂ Textul își propune să prezinte câteva momente de rezistență (individuală și colectivă) împotriva militarizării și a războiului, din vasta, dar încă puțin cunoscută, istorie antiautoritară a României. Este vorba despre o istorie „de dedesubt”, care încearcă să ilustreze modul în care, în diverse momente istorice, a fost formulată, dinspre stânga antiautoritară, rezistența împotriva militarismului și a războiului. Este vorba despre o trecere în revistă parțială, nonexhaustivă, a inițiativelor de acest gen care au avut loc pe teritoriul României moderne, concentrându-ne asupra celor inspirate de ideile și practicile libertare. Vorbim despre trei perioade istorice diferite: 1912–1921, 1925– 1935 și 2003–2008. Această periodizare încearcă să stabilească anumite puncte de reper istorice și nu înseamnă, bineînțeles, că în afara ei nu au existat și alte inițiative în acest sens. Fiecare dintre aceste momente de mobilizare se prezintă diferit. În perioada 1912–1921 organizarea avea o componentă de luptă de clasă evidentă, în timp ce în perioada 1925–1935, pacifismul și antimilitarismul au avut un caracter mai degrabă etic, transideologic și intelectual. În trecutul ceva mai recent, mișcarea a fost influențată de anarhismul „post-mai `68”, de mișcările antiglobaliste și anarhiste de la începutul anilor 2000, bazate pe grupuri de afinitate și subculturi refractare. În același timp, pentru a le înțelege mai bine, trebuie să situăm aceste momente în contextul politic și social în care au apărut și la care au reacționat, de fapt. Apariția statului român modern în secolul al XIX-lea a fost însoțită de un amplu proces de construcție națională și de numeroase modificări teritoriale, deci și de conflicte militare. Istoria statului a fost însoțită (și adeseori definită) de xenofobie, antisemitism, rasism anti-rom și eugenism (toate derivate din imaginea „românului ideal” și din imperativul „purității naționale”), dar și de proiecte de expansiune teritorială ori de represiune împotriva celor considerați indezirabili (sau „corpuri străine” națiunii): evreii, romii, „străinii”, comuniștii, anarhiștii, muncitorii și țăranii răsculați etc. Prin urmare, starea de război și logica militarizării sunt de nedespărțit de procesul creării statului național. Toate aceste acțiuni n-au rămas însă fără ecou în societatea mai largă, trezind nu numai contestare intelectuală, ci și momente de rezistență colectivă. 1912-1921 Între 1912-1921, România a fost aproape permanent într-o stare de război sau mobilizare militară, cu doar câteva momente de pace reală. În 1912–1913, țara s-a implicat în războaiele balcanice. În perioada 1914–1916, deși neutră, România a fost într-o stare de pregătire militară activă. Între 1916 și 1918, a intrat în Primul Război Mondial. Între 1918 și 1920, au urmat conflictele cu Republica Sovietică Ungară, precum și împotriva bolșevicilor de la granițele Basarabiei. În cele din urmă, în perioada 1920–1921, România a participat la ocuparea unor regiuni din Ungaria și la un conflict scurt, neoficial, împotriva unor grupări bolșevice de pe malul Nistrului.1 1. Luptele au continuat, sporadic, și în anii următori. Un exemplu în acest sens îl constituie reprimarea armată a răscoalei de la Tatarbunar din Bugeac (azi în Ucraina). Pe fondul nemulțumirii față de administrația românească, un grup de revoluționari și agenți sovietici au organizat o răscoală armată, proclamând Republica Sovietică Moldovenească. Armata română a intervenit și, după câteva zile de lupte, a înăbușit răscoala. S-a vorbit ulterior de sute 39 �În Primul Război Balcanic (1912–1913), România a rămas neutră, dar a urmărit îndeaproape creșterea puterii Bulgariei, solicitând, fără succes însă, rectificarea frontierei în Dobrogea. În Al Doilea Război Balcanic (1913), România a intervenit militar împotriva Bulgariei, ocupând rapid teritorii până aproape de Sofia. În urma Tratatului de la București (10 august 1913), România a obținut Cadrilaterul, unde a început un amplu proces de românizare, inclusiv prin mutarea de coloniști români și aromâni. Politicile statului român în regiune au dus la tensiuni interetnice. Grupări paramilitare naționaliste bulgare (așa-zișii comitagii) au purtat un război de gherilă împotriva statului român până în anii 1940, când regiunea a revenit Bulgariei. În lucrarea sa Război războiului2, istoricul Martin Veith prezintă modul în care s-au organizat atât anarhiștii, cât și militanții sindicaliști între 1912 și 1918. Pe 12 octombrie, în ajunul Primului Război Balcanic, Cercul Propaganda Sindicalistă din Ploiești3 a publicat un manifest intitulat Răsboi Răsboiului. Acesta îi îndemna pe muncitori să refuze înrolarea în armată, argumentând că războiul servește interesele financiare ale claselor conducătoare, nu pe cele ale poporului. Textul a fost bine primit de muncitori, însă autorii – Ștefan Gheorghiu, Constantin Mănescu și tipograful T. Ionescu – au fost arestați și condamnați pentru „antimilitarism și antipatriotism”. Manifestul a fost răspândit și citit în cluburile muncitorești din mai multe orașe, care și-au exprimat solidaritatea cu mesajul său. La cinci zile după izbucnirea celui de-al Doilea Război Balcanic și la șase înaintea intrării României în conflict, pe 4 iulie 1913, are loc o manifestație antirăzboi la Brăila, organizată de același Ștefan Gheorghiu. Trebuie amintită în acest context și activitatea publicistului libertar Panait Mușoiu4, care, prin Revista Ideei5 și colecția de broșuri Biblioteca Revistei Ideei, a promovat neîncetat atitudini și perspective antimilitariste. Acesta a publicat și distribuit articolul Războiul al anarhistului rus Piotr Kropotkin. Textul a circulat în întreaga țară, fiind răspândit și printre soldații aflați în cazarmele militare. Autoritățile au confiscat broșura, de arestări, dar și de execuții sumare ale celor bănuiți că ar fi luat parte la revoltă. 2. https://pagini-libere.ro/brosuri/rasboi-rasboiului-martin-veith/ 3. https://anarhiva.com/exhibits/show/xx/ cercul-propaganda-ploiesti 4. Tătăran, A. & Ganait, C, Panait Mușoiu: o scurtă biografie și câteva anexe literare, Pagini Libere, 2022 (ed. I 2019). Sursa: https://pagini-libere.ro/brosuri/ panait-musoiu-o-scurta-biografie-si-cateva-anexe-literare-ed-ii/ 5. https://anarhiva.com/exhibits/show/xx/revista-ideei 40 considerând că aceasta conținea idei „împotriva ordinii sociale existente și a statului”. În timpul neutralității României (1914–1916), Mușoiu a continuat să publice articole antimilitariste în Revista Ideei. A tradus și publicat Marea iluzie de Norman Angell, un text împotriva războiului, precum și articole ale anarhistului olandez Ferdinand Domela Nieuwenhuis, care susținea greva generală și refuzul participării la război. În 1916, a publicat prima traducere în română a comediei Lysistrata de Aristofan, o piesă despre un grup de femei care pun capăt unui război prin grevă sexuală. Mesajul era, în mod clar, unul antimilitarist și antirăzboi. În perioada 1915–1916, mișcarea muncitorească a organizat numeroase mitinguri împotriva războiului în diferite orașe. Protestele antimilitariste erau adesea asociate cu demonstrații pentru salarii mai mari și împotriva scumpirii alimentelor. Participarea la demonstrația de 1 Mai 1916 a fost impresionantă, cu aproximativ 20.000 de muncitori ieșiți în stradă la București și 10.000 la Ploiești, temele centrale fiind scumpirile și critica politicilor pro-război. Frecvent, protestele muncitorilor erau întâmpinate de autorități prin represiune armată. În august 1915, la Brăila, o grevă a cărăușilor s-a transformat într-un marș la care au participat circa 6.000 de muncitori. Protestul a fost atacat de armată, rezultând cel puțin cincizeci de răniți. Unul dintre cele mai grave episoade a avut loc la Galați, în iunie 1916, când armata a deschis focul asupra unei demonstrații muncitorești, ucigând nouă persoane și rănind peste o sută. România a intrat în război în august 1916, de partea Antantei, dar a suferit pierderi grele: o parte a teritoriului a fost ocupată, inclusiv Bucureștiul, iar armata și administrația s-au refugiat în nordul Moldovei, rezistând cu greu atacurilor Puterilor Centrale. În teritoriile ocupate de Puterile Centrale, activitatea antimilitaristă a continuat. În 1917, grupul condus de Constantin Mănescu a publicat o foaie volantă intitulată O vizită neplăcută, criticând politica de cucerire a militarismului german. Peste o sută de suspecți au fost arestați de autoritățile de ocupație. Un alt episod l-a avut ca protagonist pe scriitorul pacifist Eugen Relgis. Acesta a fost închis temporar de autoritățile române, care l-au bănuit de „rezistență pasivă” și de refuzul mobilizării pe timp de război. Scriitorul nu a răspuns apelului de mobilizare, invocând surditatea de care suferea din copilărie. Activitatea sa ulterioară în favoarea obiectorilor de conștiință și �eforturile depuse pentru crearea unei Internaționale pacifiste ne permit să afirmăm, fără a specula excesiv, că refuzul său a fost, într-adevăr, și unul de natură etică. În 1917, numeroși soldați ruși din Moldova s-au alăturat revoluției. Socialiștii și anarhiștii s-au folosit de acest moment pentru a duce mai departe mesajul anti-război și antimilitarist. Un exemplu în acest sens a fost sindicalistul Gheorghe M. Vasilescu, apropiat al lui Panait Mușoiu, care a desfășurat agitație antimilitaristă în cazărmi și unități militare, riscând arestarea și execuția. Vasilescu a ținut discursuri la demonstrațiile soldaților ruși din Moldova, îndemnând la revoluție socială. În 1918, în teritoriile ocupate de Puterile Centrale au avut loc, de asemenea, greve îndreptate împotriva condițiilor precare de trai și a salariilor mici. Greva de la compania petrolieră din Câmpina, aflată sub control militar german, a dus la arestarea a 48 de muncitori, inclusiv a liderului sindical Constantin Mănescu. Au existat și grupări ilegaliste, formate din socialiști, anarhiști și sindicaliști, care tipăreau manifeste împotriva războiului și care, mai ales după Revoluția din 1917, cereau înfăptuirea unei revoluții internaționale, asemenea celor din Rusia, Germania sau Ungaria. Aceste grupuri au fost însă reprimate. Un exemplu a fost procesul tipografiei clandestine din București în care a fost implicată și anarhista Cornelia Ștefănescu6. Ea și colaboratorii săi au fost închiși în 1919 pentru mai multe luni în închisoarea Văcărești, fiind acuzați de activități subversive. Trăgându-și inspirația din Revoluția Rusă, la Odesa s-a format un „Batalion revoluționar român”, alcătuit din soldați dezertori și muncitori forțați să lucreze în industria de armament. Această unitate, care își lua deciziile în adunări generale, a luptat împotriva armatei române și germane. De asemenea, muncitorii revoluționari au confiscat 6. https://ro.theanarchistlibrary.org/library/ c-ganait-cornelia-stefanescu-1888-1962 vase de război românești, formând o „Flotă revoluționară română” și redenumind navele cu nume simbolice precum „Revoluția socială” sau „Republica România”. Deși semnase o pace separată cu Puterile Centrale, România a reintrat, formal, în război în noiembrie 1918, cu o zi înainte de armistițiul de la Compiègne care încheia războiul pe Frontul de Vest. A urmat alipirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei la România și intrarea trupelor românești în Basarabia. Ulterior, România a intrat în conflict cu Ungaria bolșevică, ocupând Budapesta în 1919 și încheind astfel perioada sovietului maghiar. Intervenția armatei române a deschis calea „terorii albe” , prin instalarea la putere a Mareșalului Horthy, care avea să conducă țara până în 1944. Urmările războiului s-au resimțit profund, la nivelul întregii societăți, aici aflându-se și germenii ascensiunii ulterioare a mișcărilor fasciste din țări precum Italia, Germania sau România. 41 �Alimentată de discursuri patriotice și de ideea onoarei naționale, experiența războiului a devenit, pentru mulți dintre foștii combatanți demobilizați, una a abandonului și a umilinței. Vina pentru „nerecunoștința” resimțită de acești veterani, dar și pentru lipsurile materiale și haosul social create de război, a fost pusă în seama ideilor subversive și „progresiste”, revoluționare, prezentate drept amenințări la adresa ordinii civilizaționale. Aceste resentimente, susținute de o ideologie conservatoare, revanșardă și anticomunistă, au dus, în primele luni de după război, la formarea unor trupe paramilitare care s-au îndreptat, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în Germania, împotriva comuniștilor, sindicaliștilor, anarhiștilor etc. În teritoriile alipite României după 1918, situația a fost, pe alocuri, similară. În Transilvania, de pildă, mișcările republicane și sindicale au fost etichetate drept „bolșevice”, fiind considerate o amenințare la adresa statului național. Astfel, unul dintre rolurile jucate de Gărzile Naționale, formate din soldați români din armata austro-ungară întorși de pe front, a fost acela de a „pacifica” regiunea și de a facilita integrarea acesteia sub administrația Bucureștiului. Apariția pe scena politică națională a lui Corneliu Zelea-Codreanu, în 1922, nu a fost, așadar, una întâmplătoare, într-un context politic și social postbelic marcat de anticomunism, antisemitism și naționalism extrem, toate „ingrediente” aflate, de asemenea, la baza politicilor de până atunci ale statului român. 1925-1935 În perioada 1925–1935, în România se conturează un curent pacifist și antimilitarist care promova dezertarea și susținea obiectorii de conștiință ca formă de rezistență împotriva armatei. Între acest curent intelectual pacifist și „umanitarist”, promovat de Eugen Relgis, și ideile vegetarianismului radical, promovate în Vegetarismul de Ion Ionescu-Căpățână, au existat numeroase suprapuneri. Deși inițial niciunul dintre cei doi nu s-a revendicat explicit de la ideile anarhiste, ambii au recunoscut ulterior convergența cu principiile antiautoritare și libertare. În Vegetarismul se găsesc, de pildă, texte care ar putea, la fel de bine, să fie publicate într-o zină antispeciistă sau straight-edge contemporană. În numărul 3–4 din 1933, într-un articol intitulat „Vegetarism și pacifism”, Ion Ionescu-Căpățână scria: Atunci când măcelarul este factorul cel mai important al societății, când el și actele sale sunt divinizate, numai pentru aceea că satisface bestia sanguină ce trăiește în fiecare om, e foarte firesc ca Împărăția Sa, Crima abjectă, să troneze pe pământ. Când sugarului, maică-sa îi procură hrana necesară, dintr-o alimentație carnală, iarăși e firesc ca bacilul Războiului să se mențină. [...] La fel, și prin alte plăgi e menținut spiritul războinic, deoarece mâncarea carnală cere tutun și tabagistul simte necesitatea unui țap de bere, a vinului și a rachiului. Și atunci vedem deci că totul este numai fantezie, că toate teoriile Umaniste, Pacifiste, sau indiferent cum ar fi numite, sunt teorii zadarnice, dacă enunțătorii teoriilor sau adepții lor încă nu au înțeles că trebuie să pășească pe prima treaptă de realizare practică…7 În paginile Vegetarismului pot fi găsite numeroase articole împotriva războiului și a militarizării, Eugen Relgis și Ion Ionescu-Căpățână insistând asupra necesității unei transformări sociale (și morale) profunde, care să ducă la încetarea tuturor războaielor: atât a celor purtate de oameni împotriva altor semeni, cât și a războiului dus de oameni împotriva „animalelor dezarmate”. Apelul lor viza extinderea „frăției” asupra tuturor ființelor vii și transformarea practicilor cotidiene în acest sens. Între pacifism și vegetarianism, considerau ei, exista o legătură firească. „Iată de ce vegetarienii conștienți, care luptă azi în epoca recrudescenței militare și revoluționare, sunt premergători care merită omagiul oricărui pacifist”, scria, de pildă, Eugen Relgis. Eugen Relgis a fost membru al Internationalei Potrivnicilor Războiului („War Resisters International”), o rețea globală de organizații și indivizi dedicați promovării pacifismului, dezarmării și rezolvării pașnice a conflictelor internaționale. Această internațională, activă în special între cele două războaie mondiale, reunea activiști, scriitori, intelectuali și reformatori sociali din mai multe țări, cu scopul de a răspândi ideile antimilitariste, de a susține drepturile omului și de a combate războiul prin educație, propagandă și activism civic. La începutul cărții sale din 1928, Internaționala pacifistă, acesta arăta că: Pacifismul a trecut din faza sentimentală, pasivă, în faza decisivă a acțiunii. El nu mai e o idee vag-idealistă, ci un curent care sporește neîncetat: izvorul lui e în conștiința liberă, voluntară, a individului, și își găsește expresia în faptele realizate cu tenacitate de numeroasele organizații pacifiste din aproape toate țările. Mai este, oare, necesar să precizăm că facem deosebire între pseudo-pacifismul 7. https://anarhiva.com/items/show/118 42 �Această diversitate impresionantă este firească. Varietatea este și ea o lege a vieții, ca și unitatea. Varietatea este expresia libertății. oficial, al Statelor, și pacifismul activ, direct, al acelora care merită numele de „obiectori de conștiință”? În cadrul Conferinței „War Resisters International” din 1928 de la Sonntagberg, Austria, Relgis a avut o intervenție cu privire la necesitatea înființării unei Internaționale Pacifiste bazată pe principiile umanitarismului, pe o viziune federalistă, rețelară și în strânsă legătură cu lupta de emancipare a muncitorilor din întreaga lume: Împotriva capitalismului luptă Internaționala Proletariatului. Împotriva războiului să se înalțe frontul Internaționalei Pacifiste. Elementele Internaționalei există. [...] Sunt aici socialiști și individualiști, socialiști revoluționari și socialiști religioși, sunt anarho-comuniști și creștini apolitici: tolstoieni, adventiști, baptiști, catolici... Unii se declară antimilitariști, alții refractari; unii sunt misionari ai fraternității dintre clase, alții ai împăcării dintre foștii beligeranți; unii reprezintă tineretul, alții muncitorimea, ații femeile; câțiva vorbesc în numele unor asociații etice ori culturale… În anii care au urmat, Relgis a continuat să promoveze pacifismul, umanitarismul și antimilitarismul, participând la conferințe și schimburi de idei cu alți pacifiști europeni. Activitatea sa era legată și de propagarea vegetarianismului, a drepturilor omului și a educației sociale, toate văzute ca instrumente de prevenire a războiului și violenței la scară largă. În perioada interbelică, influența WRI în România a fost în principal intelectuală, fără a se reuși organizarea la nivel național într-o structură mai amplă. Doar câțiva intelectuali și activiști au reprezentat valorile internaționalei în România. Eugen Relgis și alți intelectuali români, printre care Panait Mușoiu, au participat la conferințe europene, au tradus și difuzat texte pacifiste străine, aducând în atenția publicului românesc idei despre dezarmare și soluționarea pașnică a conflictelor. Deși prezența WRI în România a fost limitată, ideile pacifiste s-au răspândit prin intermediul rețelelor culturale, mai ales în orașe precum București, Iași, Timișoara, Ploiești sau Cluj, contribuind la conturarea unui discurs autohton anti-război și antimilitarist în perioada interbelică. În această perioadă, armata era obligatorie în România. Legea serviciului militar prevedea recrutarea tuturor bărbaților apți pentru serviciu militar. Tinerii erau chemați la serviciu activ, iar ulterior puteau fi incluși în rezervă. Această obligație era parte a efortului statului român de a menține o armată suficientă pentru apărarea teritoriului și pentru consolidarea unității statale de după „marea unire” din 1918. Astfel, pe lângă pacifismul umanitarist al lui Relgis și Căpățână, au existat, în cercurile anarhiste, și cazuri de dezertare din armată motivate ideologic. Un exemplu în acest sens este cel al lui Mechel Stanger, anarhist originar din Bucovina de Nord și brutar de profesie, care a dezertat din armată în primăvara anului 1931. Pentru Stanger, care la 21 de ani era deja un anarhist convins, refuzul serviciului militar reprezenta o datorie morală, deoarece, după cum mărturisea el ulterior, „anarhismul m-a învățat că nu trebuie să înveți să ucizi oameni”. Doar teama de a fi „îngropat de viu într-o temniță din România” l-a determinat să se înroleze inițial în armată. Viața de cazarmă i-a confirmat, de altfel, cele mai mari temeri prin „inutilitatea și brutalitatea serviciului militar”. Bătăile primite pentru abateri minore, justificate de subofițeri cu un sadism abia mascat drept 43 �„necesare pentru disciplina militară”, antisemitismul, dar și absurditatea vieții cazone, l-au determinat în cele din urmă să fugă. În timpul unei permisii, în loc să revină la unitatea sa, s-a îndreptat spre București, de unde a luat un tren către Berlin, călătorind sub vagon. Experiența a fost un coșmar de durere fizică, foame, sete și anxietate intensă. Ajuns epuizat la Berlin după 26 de ore de chin, a fost descoperit în gară și reținut, iar cazul său a devenit o știre senzațională în presa locală, fiind poreclit ironic „Domnul călăreț de osii”. Un alt tovarăș al lui Stanger, David Stetner, a reușit să dezerteze de două ori din armata română, după o primă încercare nereușită. Ulterior, s-a refugiat în Franța, la Paris, intrând în clandestinitate odată cu invazia germană. După război, a rămas activ în cercurile libertare franceze și în Federația Anarhistă, înființând, alături de alți tovarăși anarhiști evrei, un ziar anarhist în idiș. Numeroși alți anarhiști evrei din Bucovina de Nord au părăsit România în anii 1930, ajungând în Spania. Acesta a fost cazul lui Mechel Stanger, care a petrecut o perioadă în milițiile anarhiste din Barcelona, însă ca necombatant, dar și al lui Sylvain Wisner (Misner), persecutat în România pentru opoziția față de guvernul Antonescu și regimul carlist. Stabilit inițial la Valencia, Wisner s-a mutat apoi la Barcelona, unde, în iulie 1936, în timpul loviturii de stat franchiste, s-a înrolat ca voluntar într-o coloană a CNT (anarho-sindicalistă) și a participat la luptele de la Sietamo, de pe frontul din Huesca. În timpul „Retiradei”, alături de alți antifasciști din Spania, a trecut în Franța. În 1941, a ajuns în Algeria, unde a scris L’Algérie dans l’impasse: démission de la France (Ed. Spartacus, 1948), volum în care denunță regimul colonial. 2003-2008 Începând cu a doua jumătate a anilor 1980, apar primele nuclee punk în România, atrăgând atenția Securității, care nu privea cu ochi buni această mică mișcare ce se coagula la Timișoara, recurgând la arestări, bătăi și intimidare pentru a o descuraja. Treptat, spre finalul anilor 1990 și începutul anilor 2000, scena a început să se politizeze, fiind puse bazele unei mișcări anarho-punk în mai multe orașe din România, precum Craiova, Timișoara, București sau Iași. Ulterior, au apărut primele mișcări free party, precum și alte subculturi alternative, care și-au asumat, la rândul lor, poziții politice adesea intersectate 44 cu viziunile antiautoritare și libertare. Aceste grupuri au adoptat încă de la început o atitudine antimilitaristă, organizând evenimente precum „Hrană, nu bombe” și desfășurând acțiuni de informare împotriva militarizării și războaielor prin afișe, fluturași, proteste și concerte. 15 februarie 2003 a fost ziua globală de mobilizare împotriva războiului din Irak. Sute de mii de demonstranți anti-război au ieșit pe străzi peste tot în lume pentru a-și exprima dezacordul față de intervenția militară, deja certă la acel moment. Dintr-un articol intitulat „Anarhiștii împotriva războiului în România” din zina D.I.Y. (nr. 1, 2004) aflăm că pe 1 martie 2003 în Craiova a avut loc o demonstrație8 împotriva războiului. Deși organizată de organizația troțkistă Asociația Pentru Emanciparea Muncitorilor, din punct de vedere al mobilizării și participării a fost clar o demonstrație a anarhiștilor. Demonstrația a fost organizată în jurul sloganului „Nu războiului! Nu în numele nostru! Nu în numele tuturor!”. Alături de camarazii din Craiova a participat și un grup din Timișoara. Au participat în jur de 100 de persoane în majoritate cu afinități anarhiste. S-au împărțit pamflete pe tema războiului 8. Filmări de la acea demonstrație pot fi văzute aici: https:// anarhiva.com/items/show/294 și https://anarhiva.com/items/ show/309. �din Irak, explicând foarte clar care a fost poziția noastră față de acest război!9 Într-un fluturaș intitulat „Nu există război împotriva terorismului. Războiul înseamnă teroare!”, cel mai probabil tipărit în 2003-2004, se arată că: Din același articol aflăm că, în perioada 9-16 martie, s-a ținut la Timișoara o săptămână anti-război. În cadrul acestei săptămâni au avut loc concerte, expoziții, proiecții de film. Organizatorii ar fi dorit să țină și un protest, însă inițiativa s-a lovit de refuzul autorităților. În locul protestului, a fost organizată o acțiune „Hrană, nu bombe” la care au participat aproximativ 70–80 de persoane care au servit împreună mâncare caldă, spunând un „NU” ferm războiului din Irak. Pe 15 martie, la București, a avut loc un marș împotriva războiului, la care au participat peste 300 de persoane, care au scandat împotriva intervenției din Irak și a implicării României. Deoarece la acest protest au fost prezenți și membri ai Noii Drepte, anarhiștii au decis să protesteze separat în Piața Universității. În perioada 9–15 iunie 2003, lângă Timișoara, a avut loc un No Border Camp. Peste 150 de participanți din țări precum Austria, Germania, Marea Britanie, Elveția, Irlanda, Israel, Polonia, Grecia, SUA, Serbia, Maroc, Australia și România s-au implicat într-o săptămână de discuții și acțiuni. Printre subiectele abordate s-au numărat regimul migrației, situația la granițele României, libertatea de mișcare etc. La final, peste 100 de persoane au participat la un protest pe străzile Timișoarei, distribuind fluturași. „Pentru o săptămână, o zonă autonomă a fost deschisă, un spațiu liber pentru schimb de idei și experiențe a luat naștere.”10 De altfel, în 2003 a avut loc și prima ediție a Târgului Anarhist de Carte din Balcani, la Ljubljana, la care și-au anunțat prezența, deși nu au putut participa, mai multe colective din Timișoara și Craiova. Târgul Anarhist de Carte din Balcani12 nu a apărut spontan, ci a reprezentat cristalizarea a decenii de eforturi de a construi o rețea de solidaritate și ajutor reciproc „de dedesubt”, ca răspuns la conflictele naționaliste care au marcat profund regiunea în anii de după 1989. Primele semințe ale colaborării au fost plantate în timpul Războiului Rece, când mișcările anarhiste locale au fost suprimate de regimurile socialiste. La Paris, refugiați politici precum iugoslavul Paul Zorkin și anarhiștii bulgari au încercat să 9. D.I.Y. #1, 2004: https://anarhiva.com/ items/show/114. 10. O filmare de la protestul de la finalul taberei poate fi văzută aici: https://anarhiva. com/items/show/308. 11. https://anarhiva.com/items/show/202. 12. Rețeaua anarhistă balcanică, Pagini Libere, 2024: https://pagini-libere.ro/ brosuri/reteaua-anarhista-balcanica/. Argumentul despre necesitatea apărării țării împotriva unei armate invadatoare este des folosit pentru a justifica existența armatei statului. Guvernul de ocupație al unei puteri străine poate fi cea mai brutală tiranie. Dar domnia unui guvern național nu este altceva decât aceeași tiranie bazată pe violență directă sau ascunsă. Planul obligatoriu al armatei statului este violarea clară a libertății personale și sursa maladiei sociale printre soldați. Pe de altă parte, armata profesionistă și industria de apărare sunt ele însele o amenințare. În țări precum SUA, complexul industrial militar este un puternic centru al puterii, aflat dincolo de orice control social și este o serioasă amenințare la adresa păcii din lume.11 mențină vie ideea unei federații balcanice. O inițiativă crucială a fost revista Iztok13 (1975-1991), editată de anarhiștii aflați în exil, printre care s-au numărat Nikola Tendjerkov din Bulgaria și Nicolae Trifon, anarhist din România cu origini aromâne14. Publicația a devenit o platformă pentru vocile de opoziție din Est, permițând circulația analizelor și știrilor din regiune, însă dintr-o perspectivă libertară și, în același timp, anticapitalistă. După prăbușirea regimurilor socialiste, în contextul războaielor din Iugoslavia, nevoia de comunicare și solidaritate a devenit vitală. Anarhiștii din fostele republici iugoslave, în special din Croația și Serbia, s-au implicat activ în mișcările anti-război, încercând să mențină legăturile și, astfel, să spargă blocada informațională și propaganda 13. https://anarhiva.com/exhibits/show/xx/ iztok-1981 14. https://pagini-libere.ro/carti/nicolastrifon-un-parcurs-libertar-internationalistinterviuri/. 45 �naționalistă. Publicații comune, precum ziarul Dincolo de zidurile naționalismului și războiului (1993), tipărit în Italia și distribuit clandestin pe ambele părți ale frontului, au reprezentat o „voce puternică de solidaritate”. Aceste eforturi au fost completate de turnee comune ale trupelor anarho-punk și de buletine informative precum Zaginflatch, care s-a dovedit crucial în timpul bombardamentelor NATO asupra Serbiei. Comunicarea a fost facilitată de primele rețele online, precum BBS-ul ZaMir și, mai ales, lista de e-mail ex-yua-lista, care a devenit un forum vital pentru schimbul de informații, dezbateri politice și menținerea legăturilor între anarhiștii izolați de război. În paralel, s-au format și alte rețele regionale, precum cele între scenele anarho-punk din Timișoara, Craiova și Novi Sad, sau între anarhiștii din Sofia și Salonic. La începutul anilor 2000, a apărut ideea de a crea un eveniment regulat, itinerant, care să consolideze rețelele de solidaritate existente din Balcani. Astfel, în 2003 a a avut loc prima ediție a Târgului Anarhist de Carte din Balcani, la Ljubljana, care s-a încheiat cu un marș împotriva războiului din Irak. 2004 este anul aderării României la NATO, care a însemnat implicarea armatei române în diferite operațiuni pe glob, din Afganistan în Irak, dar și sporirea 46 numărului de trupe, exerciții și baze militare NATO pe teritoriul țării. În 2008 a apărut un fluturaș despre prezența militară a SUA în România și a centrelor de detenție CIA de pe teritoriul țării. Apariția fluturașului e legată, cel mai probabil, de Summit-ul NATO de la București din același an, la care s-a discutat extinderea Alianței și situația Georgiei și Ucrainei. Mai multe colective anarhiste și antiautoritare din țară și din Europa au încercat să organizeze un protest15 față de această „întâlnire la vârf”. Inițiativa a fost întâmpinată, previzibil, cu supraveghere și represiune din partea statului.16 Mass-media a lansat o campanie de intimidare, prezentându-i pe anarhiști drept o amenințare la adresa securității naționale și anunțând că autoritățile vor interveni în forță împotriva oricărei critici la adresa NATO. În același timp, autoritățile au încercat să-i intimideze pe cei bănuiți că ar lua parte la protest, sunându-i acasă sau vizitându-i la locul de muncă ori la școală. Mulți erau, de altfel, urmăriți zilnic de ceva vreme deja. Mai multor activiști străini li s-a refuzat intrarea în țară doar pentru că dețineau materiale informative anti-război, o măsură considerată o încălcare a dreptului la liberă circulație din UE și a libertății de exprimare. Cu două zile înainte de summit, represiunea a intrat într-o nouă fază. Activiștii locali și internaționali, care pregăteau o serie de evenimente într-o hală închiriată (discuții, proiecții de filme, concerte etc.), au fost sistematic opriți pe stradă, fiind reținuți arbitrar, fără nicio acuzație concretă. Motivele invocate pentru aceste rețineri erau diverse și adesea absurde: posesia unei cărți, a unor CD-uri, a tricourilor cu mesaje anti-război sau simplul fapt de a aștepta pe cineva. Punctul culminant a fost atins pe 2 aprilie. Sub pretextul unei agresiuni asupra proprietarului halei, zeci de mascați și trupe antitero au luat cu asalt spațiul unde se aflau activiștii. Aceștia au folosit gaze lacrimogene, i-au imobilizat pe toți cei prezenți, i-au legat și i-au bătut cu pumnii, picioarele și bastoanele. Pe drumul spre secțiile de poliție, au fost amenințați cu moartea. În total, 50 de persoane au fost reținute fără a fi acuzate de vreo infracțiune. Tovarășii rămași afară s-au mobilizat 15. Redacția, Democrația pumnului. Cinci ani de la represiunea manifestanților anti-NATO. Sursa: https://www.criticatac.ro/ democraia-pumnului-cinci-ani-de-la-represiunea-manifestaniloranti-nato/. 16. A se vedea și documentarul realizat cu această ocazie despre acele zile, „Reconstruction. Anti-NATO days”: https://www. youtube.com/watch?v=w9aOzNPn_lY. �rapid, organizând proteste în fața secțiilor de poliție, alături de presă și avocați, și cerând eliberarea celor reținuți. Poliția a recunoscut că a folosit forța, dar a susținut, în mod neverosimil, că a fost în autoapărare sau că unele persoane s-ar fi „automutilat”. De asemenea, autoritățile au refuzat să prezinte înregistrările video ale intervenției. În replică, zece dintre persoanele agresate au dat în judecată poliția pentru violență nejustificată. Într-un articol apărut anul trecut, în decembrie17, Ovidiu Țichindeleanu susține că summitul NATO de la București a reprezentat un moment de cotitură antidemocratic, marcat de violențe împotriva protestatarilor și de oprirea ilegală a demonstranților la graniță. El critică pasivitatea și complicitatea elitelor intelectuale și jurnalistice, care au legitimat represiunea și au transformat critica NATO și a militarizării într-un tabu. Consecința a fost instaurarea unui climat de frică și cenzură, în care spațiul public a fost monopolizat de discursuri necritice, pro-înarmare și pro-militarizare. Țichindeleanu plasează aceste evenimente în contextul înfrângerii globale a mișcărilor de stânga din anii 2000, când forța statală și ideologia anticomunistă au eliminat aproape orice tentativă de opoziție față de capitalism și imperialism. Cu toate acestea, organizarea antimilitaristă „de la firul ierbii” a continuat și după 2008, deși în forme mai puțin vizibile decât până atunci. Anul 2008 poate fi considerat un moment de cotitură pentru mișcarea antiautoritară din România, marcând începutul unei noi perioade a organizării libertare de stânga din țară.18 17. Țichindeleanu, Ovidiu, Defetism și degringoladă. Zece puncte pentru deschiderea opțiunilor. Sursa: https://www.criticatac.ro/defetism-si-degringoladazece-puncte-pentru-deschiderea-optiunilor/. 18. De la Biblioteca Alternativă la Centrul Claca: pași către recompoziția stîngii. Interviu cu V. (2015). Sursa: https://ro.theanarchistlibrary.org/library/de-labiblioteca-alternativa-la-centrul-claca-pasi-catrerecompozitia-stingii-interviu 47 �RECENZII ȘI SUGESTII DE LECTURĂ STRAYING WITH STREET DOGS (ARON NOR & EVA MEIJER), ACTIVE DISTRIBUTION & CĂRȚILE PISICII NEGRE, 2025 Câinii străzii nu sunt ființe pasive. Aceștia își creează propriile norme și strategii pentru a naviga realitățile noastre interconectate. Ei rezistă violenței structurale și ostilităților de zi cu zi, acționând în moduri profund politice. Această carte este o încercare de a hoinări alături de ei. Este un dialog între doi gânditori și scriitori, Aron Nor și Eva Meijer, unul din România, celălalt din Olanda, care urmărește să destabilizeze narațiunile dominante cu privire la câinii de pe străzi. Bazându-se pe propriile lucrări, pe diferite teorii, înțelegeri localizate și experiențe personale, autorii discută o gamă largă de idei filosofice, antispeciiste și anarhiste, alături de diferite realități istorice și intervenții materiale, esențiale pentru a face dreptate câinilor străzii. Punând întrebări cu relevanță politică pentru câini, acest text deschide posibilități de a gândi și de a trăi în alt mod alături de ei. Cartea este însoțită de o postfață scrisă de Maria Martelli, designul coperții fiind realizat de Mina Mimosa. Ideea unei „adunări multispecii” se simte pe cât atât accesibilă, pe atât de evazivă, e ceva ce vrei, ce trebuie să încerci, să vezi cum ar putea funcționa! Sunt multe pe lume care ne fac să ne simțim fără speranță, iar lucrurile care ne copleșesc par uneori mult prea mari. Fie că este vorba de criza climatică, genociduri și războaie, ascensiunea fascismului, industria animalieră infinit de dureroasă sau altceva, toate par dezastruoase, gigantice și pot produce cu ușurință o stare de blocaj. Ceea ce putem recunoaște și apoi... transforma în altceva! Așa cum spune Aron, dacă „câinii străzii ne învață cum să fim neguvernabili”, ei ne arată și cum să continuăm: prin nesupunere, refuzând să reacționăm pur și simplu la condițiile sociale care ne sunt date pentru a începe să urmăm propriile noastre căi și proiecte colective către eliberare. (din postfața semnată de Maria Martelli) Straying with street dogs (Aron Nor & Eva Meijer) e și prima publicație care apare, în colaborare cu Active Distribution, în colecția „Cărților Pisicii Negre”. CUM ORGANIZĂM UN PROTEST, P.R.A.F., 2025 E vorba de o broșură colectivă care încearcă să răspundă câtorva întrebări legate de organizarea unui protest, începând de la legile existente în acest sens și până la chestiuni precum interacțiunea cu autoritățile, siguranța adunării, comunicarea, ceea ce se întâmplă după încetarea protestului etc. Inițiativa a venit de la mai multe persoane și grupuri care au dorit să strângă laolaltă câteva din propriile experiențe și idei în acest sens, în dorința de a consolida și încuraja apariția unor practici coerente de 48 �organizare comunitară, protestul fiind una din modalitățile de a contesta status-quo-ul și de a-ți face vocea auzită. P.R.A.F., grupul de lucru care a pus cap la cap toate aceste informații, nu e o grupare cu o direcție ideologică unică, ci mai degrabă o sintagmă care reunește mai multe persoane diferite, dar care rezonează cu mesajul anticapitalist și feminist. Broșura poate fi citită pe site-ul Pagini Libere. THE ROMANIAN RIGHT (HRISTU PARAIPANĂ), ACTIVE DISTRIBUTION, 2025 Broșura, apărută în limba engleză a fost scrisă în perioada dintre cele două ture de alegeri din 2024/2025, într-un context în care amenințarea fascismului a reapărut în atenția publică în România. Cu toată surpriza unei mari părți a publicului în fața acestei (aparent) neașteptate turnuri legionare, pentru orice observator cât de cât atent și lucid, acest lucru nu a reprezentat ceva neașteptat. Dincolo de proliferarea ideilor naționaliste și de ascensiunea postdecembristă a grupărilor de extremă dreapta, multe dintre ele provenite inclusiv din zone ale vechiului stat așa-zis „socialist”, această resurgență, petrecută de această dată pe fundalul hegemoniei neoliberale, nu ar trebui să ne mire foarte mult. Există o continuitate a acestor teme, a acestei gândiri, care se află la temelia constituirii statului român și care, în diferite perioade istorice, și-a găsit ecouri și în largi pături ale societății. Teama de „comunism” și de „străini”, fantasma purității naționale și a autarhiei, ideea de „cetate asediată” din interior și exterior, sunt teme constante, care apar recurent în discursurile publice. Ele au inspirat nu numai apariția unor curente ultranaționaliste, ultrareligioase și fasciste, la începutul secolului XX de pildă, dar și politici de represiune ale statului îndreptate împotriva unor minorități, așa cum s-a întâmplat în cazul evreilor și romilor, de pildă. Sau, în perioada de până la abrogarea articolului 200, în cazul persoanelor „neconforme”, queer. Tradiția puternică a acestor ideologii a continuat, în diferite forme, prin schimbările de regim din 1947 și 1989, până astăzi. Acest mic volum încearcă să prezinte, unui public nefamiliarizat cu aceste teme, situația socială, economică și politică din România care a contribuit la această deplasare tot mai apăsată spre extrema dreaptă, oglindită nu numai în ascensiunea grupurilor de inspirație legionară, ci și în discursul politic. Mai degrabă decât să ofere răspunsuri definitive, analiza își propune să schițeze câteva direcții de reflecție și să deschidă piste de discuție pentru viitoare analize mai ample. 49 �UNDE MAI CITIM, CE MAI CITIM Nu e o întâmplare că, de-a lungul timpului, multe colective libertare s-au organizat în jurul unor biblioteci, spații de autoeducare sau proiecte editoriale. Dincolo de munca de păstrare a unei memorii, astfel de arhive și biblioteci rămân locuri ale unei cunoașteri vii, angajate și prezente. Astfel că, nu de puține ori în istoria mișcărilor de emancipare, bibliotecile anarhiste au devenit spații ale rezistenței, ale învățării și solidarității. ↓ BIBLIOTECA ANARHISTĂ ro.theanarchistlibrary.org În decembrie 2022 a fost lansată și versiunea în limba română a Bibliotecii Anarhiste („The Anarchist Library”), cea mai mare arhivă de texte anarhiste la această dată, cu materiale în peste 20 de limbi, printre care și limba română. Secțiunea în limba română este actualizată regulat și cuprinde deja o colecție bogată de texte pe diferite teme, preluate de pe blogurile, din arhivele și publicațiile antiautoritare, mai mult sau mai puțin recente, de la noi. ↓ BIBLIOTECA A.CASĂ Cluj (în imaginea de mai jos) Un loc comod în spațiul autonom a.casă, în bibliotecă vei găsi materiale tipărite – cărți, fanzine, reviste, postere, autocolante – dedicate criticii sociale radicale și artei politice, dar și multor altor subiecte. Avem peste 700 de cărți și nenumărate zine despre acțiune directă, feminisme, punk și DIY, ecologie, istorie și teorie radicală, anti-represiune, mișcări sociale etc. Poți căuta cărțile în catalogul nostru online: libracasa.librarika.com Primim cu bucurie donații de cărți și sugestii. Pentru noutăți și program, urmărește-ne pe ig @acasacluj. 50 �↓ BIBLIOTECA FILARET 16 București Spaţiu DiY deschis în Bucureşti, Filaret 16, continuă să adune cărţi pentru biblioteca aflată încă la început de drum. Am strâns până acum cărți și reviste feministe, despre anarhism, educație anti-rasistă, anti-transfobă, anti-autoritară, diferite perspective și voci de stânga, punk și DIY, și alte subiecte super captivante. Dacă vreți să ne faceți cadou o zină, revistă sau carte care credeți că s-ar potrivi în bliblioteca noastră, lăsați-ne un mesaj privat pe pagina de Facebook sau Instagram @Filaret16DiY. Dintre editurile şi inițiativele editoriale din România, veți putea citi la noi: Black Button Books, CUTRA, Dezarticulat, Pagini Libere, Fractalia, Hecate, Literatură și Feminism, Posthum Journal și multe alte nume locale pe care sigur vă veți bucura să le regăsiți aici! ↓ UNGHIUL MORT București Unghiul Mort e un spațiu anarhist DIY destinat modificărilor corporale. Momentan suntem doi rezidenți specializați pe tatuaje și unghii. Regulat avem invitați locali și internaționali care își propun să împingă limitele în ceea ce se poate face cu corpul uman: suspensii, scarificări, ink-rubbing, colorarea limbii și orice altceva e fizic posibil. Spațiul dispune de un mic infoshop cu broșuri și servește ca loc de întâlnire pentru oricine nu simte că aparține societății capitaliste, în scopul de a împărtășii idei, skill-uri, strategii și ce mai e nevoie pentru a înlocui sistemul. 51 �UNDE MAI ASCULTĂM, CE MAI ASCULTĂM ↓ LENEȘX RADIO lenesxradio.ro podcastul de stânga pe care îl poți asculta când nu ai chef de nimic Veritabil veteran al podcasturilor antiautoritare pe aceste meleaguri, Leneșx Radio a împlinit cinci ani de existență în 2025. Vă recomandăm să ascultați episodul 41 („Cum construim o lume nouă ajutându-ne reciproc cu Piața Autonomă Cluj”). Apărut în septembrie, episodul propune o discuție cu doi membrix ai colectivului care organizează Piața Autonomă Cluj (PAC), în care sunt prezentate principiile care stau la baza PAC și, mai general, la baza acțiunilor de tipul „Hrană, nu Bombe”: solidaritate, ajutor reciproc, antimilitarizare, anticapitalism, autonomie alimentară. Conversația urmărește totodată și moduri concrete de organizare, oferind o perspectivă practică asupra felului în care pot fi inițiate astfel de proiecte comunitare. Evenimentele „Hrană, nu Bombe!” au apărut în România la începutul anilor 1990–2000, fiind organizate de colective anarhiste din Craiova, Timișoara, Iași și București. Piața Autonomă Cluj rămâne cea mai longevivă și consecventă inițiativă de acest fel din țară, prima ediție având loc în decembrie 2012. Treisprezece ani mai târziu, numărul edițiilor PAC a depășit 40. ↓ THE LAST FIREFLIES thelastfireflies.libsyn.com A radical climate podcast based in Eastern Europe Un podcast lansat recent, la final de 2025, este și The Last Fireflies. E vorba de un podcast radical despre climă, în limba engleză, care-și propune să discute știința din spatele schimbărilor climatice, împletind însă analiza cu poezia, literatura și cu discuții despre organizare. Am ales numele The Last Fireflies („Ultimii licurici”) pentru că licuricii întruchipează frumusețea fragilă a naturii și lumina pâlpâitoare a speranței, dar și forța micilor gesturi, care pot străluci în întuneric, reamintindu-ne că și cea mai firavă lumină contează. Criza climatică este o problemă globală, însă contextul est-european, incluzând aici și zona Balcanilor, este unul aparte. [...] Deși împărtășesc unele dintre privilegiile și responsabilitățile „Nordului global”, aceste regiuni au trecut, la rândul lor, prin perioade îndelungate de opresiune, sărăcie și nedreptăți. Ne propunem să scoatem la iveală modul în care experiența istorică specifică a regiunii conferă profunzime și nuanțe unei viziuni adesea reducționiste asupra „Europei”. Locuim în România, iar munca noastră e profund influențată de experiențele avute în diferitele colective anarhiste și feministe din care am făcut, de-a lungul vremii, parte. ↓ SUFRAGERISTELE youtube.com/@Sufrageristele Un podcast care, după un prim episod foarte reușit, a intrat parcă în hibernare, deși noi am fi curioși și de alte conversații, pe alte teme. Episodul, intitulat „Eugenismul, ideea proastă care încă n-a dispărut”, propune o discuție asupra eugenismului, explorând rădăcinile și ramificațiile sale istorice, culturale și politice, dar și felurile în care acesta reapare, în diferite forme, în discursul public, științific și politic contemporan. Eugenismul stă, de fapt, la baza etno-naționalismului și rasismului, a segregărilor sociale și a diferitelor 52 încercări de a „purifica” corpul națiunii de elementele considerate „imperfecte”, „străine”. Conversația, susținută de o bibliografie bogată, e cu atât mai interesantă cu cât ne arată și cum a căpătat legitimitate această idee și care a fost rolul ei în justificarea antisemitismului în perioada interbelică, dar și în alte contexte istorice. �DIVERSE APEL LA PARTICIPARE PENTRU TÂRGUL ANARHIST DE CARTE DIN BALCANI 2026 Skopje, 24–27 septembrie Suntem încântați să invităm tovarăși, colective, edituri și inițiative din Balcani și din alte regiuni la Skopje, pentru a participa la Târgul Anarhist de Carte din Balcani 2026, care se va desfășura în perioada 24–27 septembrie. Ne asumăm, cu hotărâre și grijă, responsabilitatea de a găzdui această întâlnire itinerantă a rezistenței, solidarității și autoorganizării. Așteptăm cu nerăbdare să vă primim la Skopje pentru patru zile de întâlniri, discuții, perspective diferite, învățare, organizare și luptă colectivă. După cincisprezece ani, Târgul Anarhist de Carte din Balcani revine la Skopje, unde a avut loc ultima dată în 2011. Târgul revine într-un oraș complet schimbat, într-o regiune transformată și într-un context global radical diferit. Neschimbată a rămas doar nevoia de a ne întâlni, de a ne organiza, de a face schimb de idei și de a rezista împreună. Revenirea TACB la Skopje nu este un gest nostalgic, ci o necesitate politică: aceea de a reconecta luptele vechi și cele noi, de a consolida legăturile regionale și internaționale și de a înfrunta realitățile prezentului prin forța colectivă. O nouă mișcare anarhistă se mobilizează în acest oraș modelat de contradicții, distrugere și supraviețuire. Noi colective, grupuri informale și inițiative apar, reconectându-se la luptele trecutului și deschizând noi fronturi de rezistență. Skopje devine din nou un teren de confruntare cu statul, capitalul și toate formele de dominație. Războaiele nu mai sunt evenimente excepționale, ci devin condiția cotidiană a lumii. Imperialismul nu se mai ascunde în spatele măștilor diplomatice, ci redesenează deschis granițe, vieți și viitoruri. Noile tehnologii sunt dezvoltate în spatele ușilor închise ale proprietății private, în timp ce consecințele lor sunt ne sunt impuse tuturor: inteligență artificială, supraveghere digitală, control algoritmic al muncii, educației, sănătății, războiului și divertismentului. Excluse de la decizii, informații și infrastructuri, suntem totuși nevoite să suportăm povara acestora, tot mai des din postura de ținte ale militarizării și controlului social. În același timp, un nou val de politici reacționare șterge decenii de lupte. Mișcările „anti-gender” atacă femeile, persoanele queer și trans cu o violență reînnoită. Forțe patriarhale, naționaliste și religioase mobilizează frica și resentimentul, modelând noile generații pe calapodul vechilor ierarhii. Mașinăria economică a capitalismului își continuă distrugerea, doborând an de an noi recorduri ale colapsului ecologic, exploatării, strămutării și mizeriei sociale. Aceste crize nu sunt izolate. Ele formează un singur peisaj interconectat al dominației. Sunt urmarea logică a al puterii statului, acumulării capitaliste, controlului tehnologic și ierarhiei sociale. În Balcani, aceste procese globale capătă forme deosebit de brutale și evidente. Regiunea continuă să fie tratată ca un laborator semiperiferic pentru austeritate, privatizare, corupție și politici extractive. Râurile sunt stăvilite, pădurile sunt vândute, munții transformați în mine, iar orașele remodelate pentru profit speculativ, în timp ce comunități întregi rămân fără apă, aer curat sau mijloace de trai. Distrugerea ecologică avansează mână în mână cu șomajul, migrația forțată și dezmembrarea a ceea ce a mai rămas din infrastructura socială. În același timp, regimurile populiste (mai noi sau reciclate), proiectele naționaliste și guvernele autoritare își consolidează puterea prin frică, militarizare, misoginie, rasism și revizionism istoric. Pentru persoanele migrante, granițele Balcanilor rămân zone de detenție, push-back-uri violente și moarte, în timp ce populațiile locale sunt disciplinate prin datorii, precaritate materială și o stare de criză permanentă. Cu toate acestea, în întreaga regiune, mobilizarea și rezistența continuă: împotriva centralelor hidroelectrice, a exploatării abuzive a apei și a terenurilor, a evacuărilor forțate, a violenței polițienești, a opresiunii sexiste, a organizațiilor fasciste, a regimurilor de frontieră și a exploatării la locul de muncă. Adeseori aceste lupte rămân izolate. Tocmai de aceea 53 �avem nevoie de spații precum Târgul Anarhist de Carte din Balcani pentru a ne conecta, coordona și a rezista împreună. În fața acestei realități sumbre, avem o sarcină comună: să răspundem într-un mod revoluționar și radical. Să ne regândim strategiile, să ne reconstruim rețelele și să perfecționăm practicile de rezistență. Să identificăm fisurile sistemului și să acționăm împreună pentru a le lărgi. De mai bine de zece ani, Târgul Anarhist de Carte din Balcani există ca un spațiu dedicat exact acestui scop: nu doar pentru cărți, ci și pentru întâlniri, dezbateri, perspective diferite, învățare, organizare, grijă, indignare și energie reînnoită. Este o întâlnire itinerantă, care refuză să fie fixată într-un singur loc, reflectând atât realitățile regiunii noastre, cât și necesitatea reimaginării și reconfigurării permanente a luptelor. În 2026, Târgul Anarhist de Carte din Balcani va avea loc la Skopje, între 24 și 27 septembrie. Skopje este un oraș marcat de o istorie complexă de revoltă, represiune și supraviețuire. Un oraș în care culturile se întâlnesc și se confruntă, în care spațiul urban este mereu disputat, în noile generații formează noi grupuri de rezistență în condiții din ce în ce mai dificile. De la luptele muncitorești la organizarea antifascistă, de la rezistența feministă și queer la luptele 54 ecologice și de cartier, Skopje nu este doar un loc al crizei, ci și al potențialului. Invităm colective anarhiste, edituri, infoshop-uri, inițiative autonome, grupuri informale și persoane din Balcani (și din afara lor) la întâlnirea de la Skopje pentru a împărtăși experiențe, analize, instrumente și practici. Vă invităm să aduceți cărțile, zinele, textele, posterele, discuțiile, atelierele, filmele, schimburile de cunoștințe și propunerile voastre. Vă invităm să aduceți luptele voastre, îndoielile și întrebările, furia, dar și energiile și dorințele voastre pentru o lume diferită. Târgul Anarhist de Carte din Balcani nu este un eveniment pentru spectatori sau vorbitori, ci un spațiu comun pe care îl construim împreună. Este un loc de întâlnire cu tovarăși din contexte diverse, unde învățăm la fel de mult din înfrângeri și din victorii, un spațiu al discuțiilor și al diferențelor de opinie, un loc de sprijin material și politic reciproc. Este, în același timp, un cadru pentru consolidarea legăturilor translocale și internaționaliste, împotriva granițelor, statelor și capitalului. Într-o epocă a războaielor, autoritarismului, reacțiunii patriarhale, devastării ecologice și dominației tehnologice, afirmăm hotărât nevoia de a ne organiza fără lideri și fără șefi. Punem accentul pe solidaritate în locul competiției, pe autoorganizare în locul reprezentării, pe acțiunea directă în locul delegării. Detalii suplimentare privind alte aspect organizatorice, practice și politice, urmează să fie comunicate. Deocamdată, notați datele și dați vestea mai departe: Târgul Anarhist de Carte din Balcani 2026 – Skopje 24–27 septembrie 2026 Împotriva războiului, capitalului, patriarhatului și statului. Pentru solidaritate, rezistență și eliberare. �REȚETĂ: ↓ PASTE CU LINTE Ingrediente: » ulei (nu neapărat necesar) » usturoi » paste tortiglioni (sau orice fel de paste tubulare) » 250 gr smântână de gătit vegană » o conservă de linte » fulgi de drojdie (dacă aveți) » lămâie Condimente: sare piper nucșoară (o linguriță) scorțișoară (jumătate de linguriță) » +- 5 boabe de ienibahar » +- 5 cuișoare » Cantitățile condimentelor pot fi după gust. » » » » Se fierb pastele (se poate face cât se face sosul). Se taie usturoi după gust, mărunt, și se pune în tigaie să se prăjească (cu ulei). După ce s-a gătit usturoiul, se adaugă smântâna și se amestecă. Apoi, 2-3 linguri de fulgi de drojdie și se amestecă până se îmbină toate. Se scurge lintea și se adaugă în tigaie. Se stoarce o jumătate de lâmâie, se adaugă condimentele de mai sus și se amestecă. După ce au fiert pastele, se scurg de apă și se amestecă împreună cu sosul. Gata masa! Câteva sugestii și idei la care să vă gândiți atunci când organizați un Food not Bombs: » păstrați igiena spațiului de gătit și a instrumentelor, spălați legumele și ambalajele folosite la transport și la servire. Spălați-vă pe mâini des. » atunci când faceți meniul, luați în calcul posibile alergii și opțiunea unei mâncări mai puțin sau deloc condimentate/iuți. » porția de mâncare pentru o persoană cântărește în medie 400-500g. » o mâncare nutritivă conține carbohidrați (cartofi, paste sau orez), diferite legume și proteine (leguminoase) gătite. Dacă aveți posibilitatea, adăugați salate din legume proaspete sau semințe. » un desert, ceva dulce este întotdeauna apreciat. » gândiți-vă la timp: programați gătitul astfel încât la servire mâncarea să fie caldă și să evitați reîncălzirea. » pregătiți un banner cu Food not Bombs și un mic flyer despre acțiunea voastră. Cantități orientative pentru o porție pentru felul principal (în varianta lor uscată): orez 50g -70g paste: 90g cartofi: 200g-300g leguminoase (fasole, linte, mazăre, bob, năut): 30g-60g » legume: 150g-250g » fructe: 100g-150g » » » » Recent a apărut un episod al podcastului Leneșx Radio, pe care îl considerăm important, mai ales în contextul de azi. În cadrul acestuia este explicat scopul acțiunilor „Hrană, nu bombe”, fiind totodată prezentată și o listă de lucruri necesare pentru a demara o astfel de inițiativă. Puteți asculta episodul scanând acest cod QR. 55 �56 �57 �Urmărește BLOC din Timișoara pentru a fi la curent cu evenimentele „Hrană nu Bombe” pe care le organizează! instagram.com/bloc_161 58 Urmărește Piața Autonomă Cluj pentru a fi la curent cu evenimentele pe care le organizează! instagram.com/food.not.bombs.cluj � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Publicațiile Anarhiva Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Buletinul Anarhivei (2025) Subject The topic of the resource Editorial Dosar: Arhive, memorie și conștiință istorică Între documentarea trecutului și redescoperirea prezentului: o perspectivă (an)arhivistică Arhive anarhiste din jurul lumii Perspective anarhiste asupra istoriei Dosar: Plante, ciuperci și rezistență De ce un Sfat al Bucătăriilor Autonome? Ciulinii și rezistența „buruienilor” Din istoria anarhismului în România Dicționar: câteva cercuri și grupuri libertare din România Trei momente de organizare antimilitaristă Recenzii și sugestii de lectură Unde mai citim, ce mai citim Unde mai ascultăm, ce mai ascultăm Apel la participare pentru TACB 2026 Rețetă Description An account of the resource anul V, nr. 1-2 Creator An entity primarily responsible for making the resource Anarhiva Publisher An entity responsible for making the resource available Anarhiva Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource apărut în ianuarie 2026 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource revistă Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2025 2025 anarhism Anarhiva anti-militarism Anti-NATO anti-război Autonomous Kitchen Council Buletinul Anarhivei Cercul „Propaganda Sindicalistă” Cercul Libertar Cercul Râvna CIRA Cluj Cluj-Napoca Eugen Relgis Giuseppe Pinelli herbalism Hrană nu Bombe istorie Kate Sharpley Library May Day Rooms Nicole Rose pacifism Piața Autonomă Cluj Război Războiului! Revista Ideei Rizom Ruth Kinna sindicalism revoluționar Târgul Anarhist de Carte din Balcani Tyneside Anarchist Archive umanitarism https://anarhiva.com/files/original/0303ab7cbc84b4aad212803d16cf7643.pdf 6608a64e56295278cc91775b22ea2a6f PDF Text Text ANUL IV, NR. 2, 2024 Editorial - pag. 1 Ce se mai poate răsfoi prin arhivă (2024) - pag. 2 Serile Anarhivei - pag. 4 Fragmente de istorie trăită - pag. 7 Dosar anarha-feminism - pag. 9 De prin lume adunate... - pag. 26 Recenzii și sugestii de lectură - pag. 36 Colecția anarhivată 2024 - pag. 41 Unde mai citim, ce mai citim - pag. 42 Ce mai ascultăm - pag. 44 Rețetă de grătar vegan - pag. 45 Publicații recente - pag. 46 1 �Platforma ANARHIVA își propune să documenteze istoria puțin cunoscută a pătrunderii și a răspândirii ideilor anarhiste în România, începând din secolul XIX. Colecțiile arhivate nu sunt menite numai să tezaurizeze un patrimoniu, ci mai ales să prezinte continuitatea practicilor și ideilor libertare în spațiul românesc. În ciuda ocultării tradiției anarhiste autohtone, au existat destule personalități, publicații, grupuri, edituri, periodice, corespondențe și, în general, o importantă producție literară asociată mișcării libertare. Indiferent de perioada istorică de care vorbim, anarhiștii din spațiul românesc au avut o contribuție care nu s-a limitat la spațiul autohton, ci a depășit orizonturile granițelor politice. Prin diversitatea surselor și colecțiilor inventariate (broșuri, afișe, reviste, fanzine etc.) încercăm să ilustrăm multitudinea practicilor de organizare și de reflecție critică anti-autoritare. În același timp sperăm ca această colecție să se dezvolte și să atragă viitoare contribuții care să documenteze aspecte necunoscute ale acestei istorii neîntrerupte. De asemenea, dorim ca prin demersul nostru să trezim un interes mai larg legat de cunoașterea și cercetarea anarhismului în România. Anuarul Anarhivei (2020, 2021, 2022), precum și Buletinul Anarhivei este o publicație pe care o edităm începând cu anul 2021. Vă invităm, deci, să răsfoiți și celălalte numere, dacă nu ați făcut-o deja. Acestea pot fi găsite accesând adresa Linktree-ului nostru. 2 anarhiva.com anarhivaa@gmail.com instagram.com/anarhivaro/ facebook.com/anarhivaro linktr.ee/anarhiva �EDITORIAL: Am ajuns, la final de an, la al doilea număr al buletinului nostru din 2024. Un an nelipsit, de altfel, de evenimente, și nu doar în ceea ce privește activitatea arhivei. Diversitatea de materiale publicate în acest număr o demonstrează. Socoteala noastră, atunci când am decis să transformăm „anuarul” într-un buletin bianual, fusese să reducem volumul de texte, iar astfel să ne putem planifica mai bine activitatea editorială. Nu ne-a ieșit de această dată, dar nu renunțăm întru totul la idee. O altă idee la care nu renunțăm este cea a dosarului tematic din fiecare număr. Dacă primul i-a fost dedicat lui Nicolas Trifon (19492023), de această dată subiectul abordat e cel al anarha-feminismului. Dosarul cuprinde, așadar, câteva note biografice dedicate unor voci feminine din „perioada clasică” a anarhismului în România (Didina Constantinescu, Cornelia Ștefănescu-Țărnă, Mina Neuwirth, Lucreția Bălănescu, Ana Luca), dar și un interviu cu membre ale colectivei Lovekills, care publica, în anii 2000, zina anarha-punk și anarha-feministă omonimă. La capitolul noutăți în activitatea arhivei, putem să amintim inițiativa de inventariere a unor bannere folosite, începând cu 2012-2013, la diverse acțiuni de protest sau manifestații, prin urmare și apariția unei noi categorii de materiale „anarhivate” (dar care încă nu se regăsește pe site). O altă noutate este crearea, pe pagina Anarhivei, unei secțiuni care reunește texte relevante pentru istoria anarhismului local publicate în ultimii ani. Acestea sunt ordonate cronologic (secolul XIX, secolul XX etc.), ideea fiind de a face mai ușoară parcurgerea acestor istorii. Secțiunea va fi actualizată cu noile materiale care vor apărea și care sperăm să fie cât mai numeroase. CE SE MAI POATE CITI ÎN BULETIN? Ca de obicei, am inclus în buletin mici dări de seamă dedicate publicațiilor, evenimentelor sau discuțiilor care ne-au atras atenția (sau la care am participat): de la Serile Anarhivei (o serie de discuții dedicate istoriilor antiautoritare, inițiată în 2022), la Târgul Anarhist de Carte din Balcani, ținut anul acesta la Priștina; și de la prezentarea aparițiilor editoriale (de exemplu broșura care rememorează „Ocuparea studențească de la UBB din 2013” sau ultimul număr al revistei Contradictions, dedicat anarhismului din Europa de Est) la publicarea, în bună tradiție libertară, a unui jurnal de călătorie prilejuit de un mic periplu militant prin Slovenia și Italia. Găsiți, de asemenea, și un scurt interviu cu persoane care au participat la tabăra/ocuparea de solidaritate cu Palestina din Cluj, dar și câteva informații despre alte inițiative interesante de autoinstruire, cum ar fi cercul de lectură antispeciist. La finalul buletinului am adăugat lista cu documentele nou indexate în arhivă, o rețetă de grătar vegan (în așteptarea unor vremuri mai călduroase), dar și o listă cu biblioteci care găzduiesc (on sau off-line) titluri prielnice dezvoltării unei conștiințe critice și unei imaginații… revoluționare. Anarhiva 1 �CE SE MAI POATE RĂSFOI PRIN ARHIVĂ (2024) „UN FEL DE PAȘTI AL MUNCITORIMII DE TOATE NAȚIILE”: SCURTĂ ISTORIE A UNUI MANIFEST DE 1 MAI (1892) „Un fel de paști al muncitorimii de toate națiile”: scurtă istorie a unui manifest de 1 Mai (1892) Am adăugat recent colecției anarhivate manifestul-chemare al Clubului Muncitorilor din Botoșani adresat „orășenilor” cu ocazia zilei de 1 Mai 1892. Au fost redactate două manifeste, unul adresat „orășenilor”, iar celălalt țăranilor din satele din împrejurimi, care erau și ei chemați să sărbătorească alături de muncitori. „Fără ca cineva să prindă veste cum, manifestele noastre apărură, deodată, pe toate zidurile târgului, la toate înălțimile, pe garduri, chiar și pe geamul de la felinare. Și cum administrația întreprinsese o goană de exterminare, manifestele apărură pe la ferestrele feluritelor case, lipite pe dinăuntru”, își amintea mai târziu Panait Mușoiu, unul dintre cei care, alături de Panait Zosîn, au participat la organizarea manifestației. De altfel, inițiativa convocării acestei manifestații aparținuse tinerilor din oraș, în marea lor majoritate elevi, eleve și studenți, care au închiriat o grădină de vară și au pregătit zeci de drapele roșii pentru ocazie. Autoritățile, luate inițial prin surprindere, au ripostat prin sporirea numărului de controale și de patrule ale jandarmilor; iar, într-un final, prin arestări în rândurile celor suspectați că ar fi fost „copărtași” la organizare. Panait Mușoiu și Panait Zosîn s-au baricadat în Clubul Muncitorilor pentru a nu fi prinși. După câteva zile de asediu, cu toate străzile și ieșirile blocate de agenții de poliție, „cei doi Panaiți” au fost duși la cazarma unde se găseau și ceilalți elevi arestați. Ca urmare a evenimentelor, Zosîn a fost dat afară din școală. Soartă împărtășită, se pare, și de alți colegi. Ce anume alarmase într-atât autoritățile? Ne putem lămuri poate mai bine parcurgând manifestul „Către orășeni”. În el, muncitorimea din Botoșani, „de orice neam și breaslă”, era chemată să-și afirme înfrățirea, dar mai ales „dorința de a trăi eliberată de orice soi de apăsări și nevoi”. „Oameni care lucrează cu mintea ori cu brațele și care produc lucruri de folos, muncitori de toate breslele”, se arăta în continuare, „[...] toți și toate care zac sub apăsarea zilei de azi și nu știu cum vor mai duce-o mâine, sunt invitați să ia parte la sărbătoarea noastră, la sărbătoarea muncii”. Sărbătorirea nu era însă doar un prilej de a „sta la vorbă, de a dansa, 2 ori de a privi și asculta la teatru”, ci și un prilej al „alcătuirii muncitorilor” într-o „tovărășie de luptă”. Episodul sărbătoririi zilei de 1 Mai la Botoșani în 1892 este remarcabil, dacă ne gândim că evenimentele din piața Haymarket din Chicago avuseseră loc abia cu șase ani mai devreme. Despre evenimentele din Botoșani și mai ales despre cum au reușit atunci o mână de elevi, eleve și muncitori să tulbure viața tihnită a micului târg moldovean, povestește mai multe Panait Mușoiu în nr. 10 (1901) al Revistei Ideii, în articolul „Un moment al mișcării noastre”, care se poate citi în colecția noastră de documente on-line: anarhiva.com/items/show/516. De asemenea, exemplarul de manifest care a intrat în colecția anarhivată are, pe verso, ciorna unei scrisori trimise de Panait Mușoiu Sofiei Nădejde, pe care tânărul (pe atunci) Panait o informa despre evenimentele de la Botoșani. �EMMA GOLDMAN (1869-1940) Emma Goldman, una din cele mai puternice voci anarhiste ale veacului trecut, s-a născut la 27 iunie 1869, în imperiul țarilor (Lituania de azi). Emma Goldman a emigrat de timpuriu în Statele Unite, țară de care se leagă în mare măsură și activitatea sa politică. În discursurile și textele sale, ea a vorbit despre subiecte care, la acea vreme, scandalizau opinia publică și autoritățile. A vorbit despre emanciparea femeii, despre uniunile libere, despre contracepție și autonomie corporală într-o societate în care aceste teme nu doar că erau trecute sub tăcere, ci și, în anumite cazuri, criminalizate. Aceste lucruri i-au câștigat reputația (nemeritată) de „cea mai periculoasă femeie din America”. Dar și o serie de procese și șicane din partea autorităților. Emma Goldman s-a implicat în mișcarea muncitorească, a denunțat militarismul, a fost o avocată a abolirii sistemului carceral și o susținătoare a reformării educației după principii libertare. Intrată în vizorul poliției, ea a fost expulzată în Rusia bolșevică, experiență în urma căreia, fidelă propriilor convingeri revoluționare, a scris mai multe texte în care a denunțat autoritarismul și dogmatismul noii birocrații roșii. Dintre anarhiștii originari din România, l-a cunoscut pe tipograful Joseph Ishill, care i-a și dedicat un superb volum („Emma Goldman — A Challenging Rebel”); dar și pe Mechel Stanger, care a întâlnit-o în cercurile anarhiste evreiești din Berlin, iar mai apoi la Paris. În anii 2000, textele sale au fost redescoperite și readuse la viață de colectivele anarhiste din Craiova și Timișoara, mai multe traduceri apărând de-a lungul timpului în zinele și publicațiile anarha-punk și anarha-feministe de atunci: Ura, Lovekills, Infopropaganda, autotext. Vă recomandăm și antologia de texte „Libertate, Egalitate, Suroritate și Fraternitate!”, tradusă în limba română și publicată de colectivul anarha-feminist Lovekills. Volumul, care cuprinde și o introducere dedicată vieții celebrei anarhiste semnată de istoricul Paul Avrich, poate fi citit în colecția anarhivată: anarhiva.com/items/show/470 CE CREDEA PIOTR KROPOTKIN DESPRE CRĂCIUN? Se spune că Kropotkin ar fi fost amuzat de asemănarea sa fizică cu Moș Crăciun. A profitat de această asemănare (și de apropierea de figura Sfântului Nicolae) pentru a critica excesele societății capitaliste și pentru a răspândi mesajul libertar de justiție socială, întrajutorare și solidaritate. Kropotkin a criticat transformarea unei sărbători a bucuriei comunitare într-un prilej de consum excesiv și acumulare de bunuri. El considera că adevăratul spirit al Crăciunului constă în ajutor reciproc și compasiune, valori pe care, ca anarhist, dorea să le vadă răspândite la scara întregii societăți. Anarhistul rus a reinterpretat atelierele lui Moș Crăciun de la Polul Nord ca pe un model al organizării economice și sociale bazat pe principii antiautoritare. Acestea ar produce bunuri necesare pentru toți, demonstrând posibilitatea unei economii centrate pe satisfacerea nevoilor reale ale oamenilor, nu pe crearea de profit pentru o mică minoritate. Kropotkin nu vedea în dărnicia întruchipată de figura Sfântului Nicolae o utopie. El a criticat și reprezentarea simplistă a Crăciunului ca prilej pentru acte izolate de caritate, argumentând că adevărata dărnicie se bazează pe dorința sinceră de a crea o lume mai justă și mai echitabilă pentru toate ființele. Anarhistul rus insista asupra faptului că spiritul de solidaritate și generozitate specific Crăciunului nu e o utopie și că ar putea fi extins la întreaga societate, prin promovarea cooperării, dărniciei și întrajutorării ca baze ale vieții noastre împreună. Mai multe despre toate acestea, în textul lui Ruth Kinna care poate fi citit în Biblioteca Anarhistă: „Un ghid anarhist despre Crăciun”. 3 �DIVERSE: SERILE ANARHIVEI Sub titulatura „Serile Anarhivei” am inițiat, începând cu 2022, o serie de discuții, ateliere și prezentări dedicate istoriei antiautoritare, în special celei locale. Documentarea acestor povești, multă vreme ignorate sau neînțelese, este un proces colectiv, care nu poate crește, credem noi, decât prin crearea unor comunități de cunoaștere care să aducă toate aceste fire în prezent. Pornind tocmai de la constatarea că majoritatea inițiativelor libertare s-au coagulat în jurul unor proiecte pedagogice sau de autoinstruire (grupuri de lectură, biblioteci, spații culturale, publicații), pe 2 februarie a avut loc prima seară a Anarhivei din 2024. Discuția propusă a încercat să prezinte trăsăturile unei educații libertare, dar mai ales rolul important jucat în acest sens de inițiative precum bibliotecile sau arhivele comunitare. Evenimentul a început cu vizionarea câtorva filme scurte pe această temă, după care s-a discutat despre diferitele proiecte locale a căror activitate e inspirată de ideea și practicile educației libertare. Printre altele, a fost amintită și varianta românească a cunoscutei biblioteci on-line, The Anarchist Library. Discuția 4 generală, la care au luat parte și persoane cu experiență în domeniul pedagogiei, a fost una animată. S-a discutat despre practicile alternative la actualul sistem de educație, dar și despre cum pot diferitele inițiative locale să se coaguleze și să inspire forme emancipatoare de cunoaștere și de relaționare, într-un context în care educația e subordonată aproape în întregime logicii capitaliste a profitului și imperativelor statului-națiune. Materialele vizionate și tipărite special pentru eveniment se pot găsi aici: linktr.ee/edulibertara. * Pe 6 aprilie, la Cluj, a avut loc un concert de acustic și folk punk, cu două trupe: Borneo & Cardanja și Pakopatic. Ne-am folosit de acest prilej pentru a prefața concertul cu o discuție „Punk și anarhie în anii 90-2000”, la care am lansat și primul număr din 2024 al Buletinului Anarhivei. Borneo & Cardanja e o trupă în care cântă, alături de Anja din Weimar, și doi veterani ai scenei punk din anii ‘80-90: Florin „Borneo”, violonist în trupa �post-punk Arc Gotic, și Dan „Nexantes”, care a mai cântat în trupe precum Teens on Parade, Haos, Terror Art, Critica Radicală. Cei doi ni s-au alăturat pentru a ne împărtăși gândurile lor legate de scena punk din acei ani. S-a discutat despre începuturile mișcării punk la Timișoara, despre represiunea împotriva acesteia (și despre continuitatea ei după 1989), dar și despre primele spații și inițiative care s-au coagulat în jurul scenei anarho-punk, în principal la Craiova și Timișoara. Fără a se confunda întru totul, punk-ul și „anarhia” au avut multe puncte de convergență și, mai ales în contextul României acelor ani, au crescut într-o mare măsură împreună. Și de această dată ne-am bucurat să descoperim că tema a trezit interes, la discuție participând un public destul de numeros și, mai ales, curios. * Pe 29 octombrie a avut loc ultimul eveniment din 2024 sub egida Serilor Anarhivei: proiecția, la Cluj, a filmului artistic Unrueh/Unrest (2022), regizat de Cyril Schäublin. Proiecția a fost urmată de o discuție la care ni s-a alăturat și Alexei Evstratov, cel care îl joacă pe tânărul Piotr Kropotkin în film. Josephine, o tânără muncitoare care produce roata balansierului, cea care mișcă inima ceasului mecanic, ajunge să se implice în mișcarea locală a ceasornicarilor anarhiști, unde întâlnește un călător rus, pe prințul Piotr Kropotkin. Cyril Schäublin s-a inspirat în realizarea filmului din istoria familiei sale, străbunicile sale lucrând în fabricile de ceasuri din St. Imier, dar și din ampla lucrare a lui Florian Eitel dedicată ceasornicarilor anarhiști din munții Jura, a căror mișcare s-a aflat la originea primei internaționale anarhiste (Anarchistische Uhrmacher in der Schweiz, transcript Verlag, Bielefeld, 2018). La discuție, Alexei Evstratov ne-a împărtășit din experiența sa din timpul realizării filmului, el aflându-se, de altfel, la prima experiență ca actor. În același timp, ne-a dezvăluit o serie de principii care au stat la baza realizării filmului (folosirea unor actori neprofesioniști, modul aparte în care sunt filmate scenele, lipsa propriu-zisă a „protagonistului” etc.) și care fac din Unrueh nu numai un film despre începuturile mișcării anarhiste, ci și o mostră de cinematografie anarhistă ca atare. 5 �6 �FRAGMENTE DE ISTORIE TRĂITĂ UN AN DE SOLIDARITATE CU PALESTINA Și în a doua jumătate anului 2024 au continuat acțiunile de protest față de genocidul din Gaza, dar și inițiativele de solidaritate cu Palestina în mai multe orașe: Cluj, București, Timișoara. Pe parcursul anului a reieșit tot mai limpede faptul că, prin numeroasele colaborări militare, dar și prin proiectele derulate de universități și diverse companii, statul român își are (direct sau indirect) partea sa de responsabilitate în tragedia care se desfășoară în Palestina. Ca răspuns la toate acestea, dar și pentru a aduce în atenția publică tema militarizării universităților, au avut loc două ocupări studențești, la București și la Cluj. Prima a durat puțin peste o lună, pe când cea de-a doua a durat două săptămâni. Mai jos, puteți citi un scurt interviu cu câțiva dintre studenții care au participat la ocuparea de solidaritate de la Cluj. 1. Ne puteți spune, pe scurt, care au fost motivele care v-au determinat să participați la ocuparea de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din Cluj? R: Probabil, ca totx de acolo, am vrut să protestez împotriva complicității universității la genocidul din Gaza și apartheidul din Cisiordania. Complicitate manifestată atât prin tăcere și lipsă de poziționare/acțiune, cât și mult mai concret, prin colaborarea cu instituții și companii care profită direct de pe urma suferinței palestinienilor. M: Consider că universitățile sunt o parte integrală a sistemului global opresiv în care ne aflăm și o acțiune radicală trebuie să înceapă de undeva. Am simțit că multe energii se adună în jurul mișcării pro-Palestina, căreia m-am alăturat din solidaritate. Am sperat că această acțiune va fi începutul unui travaliu mai lung de reînsușire a spațiului de învățare de către studentx cu o viziune inclusivă de auto-organizare și pentru eliberare totală. Ma: Am început să învăț despre Palestina odată cu începutul genocidului de pe 7 octombrie 2023. De atunci m-am informat tot mai mult, am mers la proteste, am urmărit ororile pe ecranul mic al telefonului meu în fiecare zi. De când s-a anunțat prima oară posibilitatea inițierii unei ocupări în România am știut că vreau să merg. Am vrut să încerc să schimb situația cu armele pe care le am, în instituția unde aveam un loc. Politica e foarte importantă pentru mine și am valori politice ferme. Vreau să mă alătur tuturor luptelor de eliberare și am găsit mai multe colective care s-au reunit alături de noi în aceste lupte. 2. Ce discuții publice s-au propus și ce activități au avut loc în tabără? Care vi se pare cea/cele mai relevantă/-te? R: Au fost ateliere de bannere, proiecții de film, un atelier de traducere de literatură palestiniană, discuții publice: despre istoria cauzei palestiniene, despre mișcarea BDS sau Boycott, Divestment, Sanctions, despre mișcarea studențească și viitorul său, despre veganwashing și eliberare totală. Discuțiile mi s-au părut cele mai importante, acolo veneau cele mai multe persoane, mai ales din afara camp-ului și se crea prilejul unor dezbateri interesante. M: Aș zice că cea mai relevantă pentru a atrage noi persoane a fost prima discuție publică în care am clarificat cine suntem și de ce am ocupat curtea facultății. În urma acestei discuții, au venit multe mesaje de solidaritate și multe persoane care ni s-au alăturat. Ma: Cred că toate evenimentele desfășurate au avut importanța lor. Voi vorbi despre câteva dintre evenimentele la care am participat. Primul eveniment facilitat de mine a fost proiecția documentarului Occupied. Cred că 7 �cinematografia poate să fie un factor important în învățare și simțire, că poate să fie un motor pentru reacție. Următorul eveniment la care am participat a fost o discuție despre veganwashing și cauza palestiniană. A fost o discuție foarte productivă. Am vorbit despre cum Israel folosește această armă și atrage simpatia persoanelor vegane. A fost o portiță de a discuta despre antispeciism și intersecționalitate. Am fost profund recunoscător pentru discuție și am simțit că cei prezenți mi-au împărtășit acest sentiment. 3. Care au fost ecourile mai largi ale ocupării printre studenți, profesori, în societate? Cum vi se pare că a fost receptat mesajul vostru? R: Din păcate, universitățile nu au soluționat revendicările noastre (dar ne așteptam la asta), la care au răspuns oricum destul de vag. Adică UBB. Din partea UTCN nici măcar nu am primit un răspuns oficial. Mi se pare important însă că acțiunea a reușit să coaguleze un grup de persoane din interiorul universității: studentx mai ales, dar și doctorandx sau profesorx care s-au solidarizat cu inițiativa noastră. Și că s-a vorbit destul de mult despre această acțiune în presă (ceea ce nu prea se întâmplă când vine vorba de Palestina în general). M: Cred că mesajul a ajuns mai clar la persoanele deja mai politizate din cercurile menționate anterior; ceea ce mi se pare de așteptat. Din aceste cercuri au venit multe mesaje de solidaritate. Sperăm să lucrăm împreună pentru mult timp de acum înainte pentru ca fiecare pătură a societății să facă parte din acest efort. Ma: Sincer mi-e greu să-mi dau seama ce impact a avut fiindcă trăiesc într-o bulă; e mecanismul meu de apărare. Totuși, cred că ocuparea noastră a vizibilizat mult cauza în lumea academică. Au fost doctoranzi care s-au solidarizat cu noi și o mână de profesori. Cred că dacă nu ne lăsăm descurajați și ne angajăm în lupta asta pe termen lung o să ajungem la tot mai mulți oameni, mai ales fiindcă ne-am dat seama de-a lungul ocupării ce acțiuni au mai mult impact în societate. 4. Cu ce impresii ați rămas după această experiență?  R: Inițial aveam mixed feelings despre impactul acțiunii. Acum încerc să mă bucur, totuși, că s-a întâmplat și să o percep ca pe începutul unor acțiuni mai ample, mai ales că grupul format în jurul ocupării a rămas unit și își dorește să se mobilizeze în continuare. 8 În plus, având în vedere că în România nu prea există o cultură a protestului sau o tradiție a organizării studențești radicale, mi se pare un început bun și o continuare, totodată, a organizării pentru Palestina care se desfășura deja dinainte de ocupare. M: Cred că s-au pus bazele unei campanii pe termen lung și mă bucur mult de rețelele de suport și afinitate care s-au format în acest efort. Este o muncă de durată care abia a început și am mare încredere în persoanele implicate. Ma: Cel mai puternic sentiment cu care am rămas a fost cel de speranță. Mă bucur că s-au legat relații strânse, pentru ce am mai făcut împreună post-encampment. Am lucrat intens cu ei la organizarea unui festival în solidaritate cu Palestina. Ce am eu în plan pe anul acesta sunt organizarea a cât mai multe evenimente pentru strângeri de fonduri. Voi ajuta cu siguranță și la alte tipuri de acțiuni, dar aceste evenimente o să fie preocuparea mea principală. Sunt foarte entuziasmat să particip și la cercurile de lectură antispeciiste și decoloniale care vor fi organizate de prietenx mei. 5. Știați că au mai avut loc ocupări studențești la Cluj și București în 2013? A fost acest lucru relevant pentru voi în vreun fel, direct sau indirect? R: Da, știam, deși la început nu am avut contact așa direct cu persoanele care au participat atunci. Eu cel puțin citisem zina apărută în urma ocupării din 2013 (și mi s-a părut empowering inițiativa de atunci); apoi am apucat să și discut cu cineva care a participat, dar mi-ar fi plăcut să existe niște legături mai directe între persoanele de atunci și cex de acum. Cred că există o anumită cunoaștere care s-a pierdut pe drum și e important să fie dată mai departe, de la o generație la alta. M: O parte din persoanele care au luat parte la acțiunea din Cluj în 2013 au format o rețea de suport pentru această ocupare și, stând la povesti cu ele, m-a ajutat sa reflectez asupra multor aspecte ale ocupării noastre. Deci a existat o influență difuză care s-a tot intensificat cu timpul. Ma: Am aflat despre ocupările respective la prima ședință pentru pregătirea encampment-ului. Nu am apucat încă să citesc mai multe despre ocuparea respectivă, dar am găsit la un moment dat pe o platformă informații despre asta și am salvat ca să revin. �DOSAR ANARHA-FEMINISM CÂTEVA PORTRETE Există o „gaură neagră” în ceea ce privește reprezentarea femeilor și persoanelor queer în istoria locală a anarhismului (care și așa e relativ puțin cunoscută și documentată). Textele care urmează încearcă să schițeze portretele câtorva anarhiste din perioada „clasică” a mișcării din România. În mare măsură aceste portrete se bazează pe dosarele întocmite de agenții de poliție care urmăreau activitățile grupurilor socialiste și anarhiste; ceea ce constituie o limitare. Parcurgerea acestor surse necesită o doză sănătoasă de scepticism, existând mereu riscul unor relatări exagerate sau unor informații denaturate. În plus, trebuie să ne reamintim că aceste note informative reprezintă perspectiva, arareori binevoitoare, a agenților de poliție. Perspectivă pe care, de altfel, anarhistele încercau să o combată. O altă sursă sunt articolele apărute în ziarele vremii, dar și textele publicate de anarhiste în presa antiautoritară sau diferite relatări autobiografice, cum e cazul romanului de debut al actriței Ana Luca, din care am inclus și câteva pasaje relevante. Vă invităm, așadar, să parcurgeți câteva schițe biografice dedicate femeilor care au activat în mișcarea anarhistă din România de dinainte de Primul Război Mondial. Didina Constantinescu, Mina Neuwirth, Cornelia Ștefănescu și Lucreția Bălănescu sunt doar câteva dintre cele care au contribuit, în diferite moduri, la răspândirea ideilor libertare în acea perioadă. Din păcate, contribuțiile multor alți anarhiști de atunci, inclusiv femei, vor rămâne în continuare necunoscute. Sperăm ca istoriile Didinei, Minei, Corneliei și Lucreției să devină, cu timpul, mai cuprinzătoare, iar culorile acestor portrete, abia schițate aici, să capete mai multă viață. DIDINA CONSTANTINESCU (1884-19??) Alexandrina (Didina) Constantinescu a fost cofondatoare a Cercului Cultural și de Studii Sociale „Râvna” (1907-1908), precum și a Cercului Libertar (1908-1911). S-a născut în jurul anilor 1883-1884, fiind originară din București. A absolvit două clase profesionale. De profesie era croitoreasă. Agenții Siguranței care o urmăreau au caracterizat-o pe Didina în notele lor ca fiind „foarte inteligentă”, „foarte îndrăzneață” și o „admiratoare entuziastă a femeilor anarhiste, în special a revoluționarelor din Rusia”. Ea era chiar „sufletul mișcării, încurajându-i și îndemnându-i pe toți”. Cercul Râvna a luat ființă la puțin timp după revolta țăranilor din 1907, revoltă reprimată cu ajutorul armatei. În acest context, la întâlnirile grupului s-a discutat îndelung de inegalitățile sociale și economice aflate la originea revoltelor, de represiunea din partea statului, dar și de modalitățile de a-i rezista. În discuții s-a conturat, la un moment dat, și ideea acțiunii directe (sau a „propagandei faptului”). Asta dacă e să dăm crezare rapoartelor lui Vasile Dașchevici, un informator care ulterior a și făcut carieră în poliție pe seama acestor denunțuri. Despre presupusele experimente cu explozibili ale grupului de pe câmpurile din jurul Bucureștiului au scris, la vremea lor, și câteva gazete. Toate acestea au rămas însă doar la nivel de zvonuri, luate în râs chiar și de presupușii „conspiratori”, care au susținut că totul fusese o farsă, o modalitate de a testa credulitatea (și bogata imaginație) a agenților de Siguranță. Didina a fost o susținătoare a sindicalismului revoluționar, promovat în România de figuri ca Iuliu Neagu-Negulescu, cu care membrii cercului au colaborat la publicarea revistei Vremuri Noi, sau Ștefan Gheorghiu, care îi susținea din Câmpina și Ploiești. Sindicalismul revoluționar, infuzat cu idei anarhiste, nu era pe placul liderilor socialiști de atunci, care-l numeau sarcastic „boala franțuzească” (cu referire la sifilis), ceea ce a dat naștere multor dispute în sânul mișcării muncitorești. Din 1907 până în 1910, Didina a trăit în uniune liberă cu anarhistul Petre Popescu, cei doi formând un fel de „power couple” în mediile politice anarhiste de atunci. Majoritatea întâlnirilor cercului se petreceau la locuința lor, mai ales seara. În timpul zilei, se întâmpla ca tovarășii să se vadă la Cafeneaua 9 �Comercială de pe Calea Văcărești, la un ceai sau o bere, dar și acasă la alți anarhiști, atunci când trebuiau discutate noutățile sau alte chestiuni legate de organizare. Pe lângă greutățile vieții cotidiene, cei doi au trebuit să înfrunte și hărțuielile poliției, ai cărei agenți îi urmăreau la fiecare pas. Petre Popescu nu reușea să-și găsească un loc de muncă, se pare, tot din cauza Siguranței, care contacta angajatorii pentru a-i informa că era un om periculos, un răzvrătit. Din același motiv, Didina s-a refugiat de mai multe ori la mama ei, care locuia în București, sau la un unchi din Constanța, unde a ascuns broșurile și ziarele tipărite de grup. Fiind foarte greu să procure banii necesari pentru tipărire, tovarășii Didinei și ai lui Petre făceau tot posibilul să protejeze materialele de eventualele confiscări din partea autorităților. De altfel, agenții făceau constant presiuni asupra mamei Didinei, sperând să afle informații despre ea și despre Petre Popescu. Chiar și în aceste împrejurări, Didina nu s-a lăsat descurajată și și-a continuat activitățile politice. Aflată la Constanța, a reușit să distribuie, alături de un alt tovarăș, peste 200 de exemplare din broșura „Citește-mă!”, publicată de Cercul Libertar în 1908. De asemenea, a vizitat orașe precum Turnu Severin și Brăila pentru a întări relațiile existente și pentru a discuta despre publicarea altor materiale revoluționare. În vara anului 1910, Didina s-a mutat împreună cu Petre Popescu și alți tovarăși la Ploiești, unde și-au găsit și locuri de muncă. Așa a luat ființă filiala locală a Cercului Libertar, care, din păcate, nu a rezistat decât până în ianuarie 1911, când, ca urmare a despărțirii Didinei de Petre Popescu și a plecării acestuia la Constanța, și-a încetat activitatea. În ianuarie 1911, Didina s-a întors la București, iar din acel moment nu mai avem informații despre ea. ANA LUCA (188?-1957) Cercul Libertar a avut-o drept membră, sau cel puțin simpatizantă, și pe actrița Ana Luca. Originară din Iași, Ana s-a născut cândva în perioada anilor 18851889. A început să studieze la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași, pe care l-a finalizat la București în 1909, an în care a început să frecventeze și ședințele grupului. A întreținut o îndelungată corespondență cu Petre Popescu, chiar și după dizolvarea Cercului. Pe toată durata participării sale la întâlnirile Cercului Libertar, a făcut parte din compania de teatru a lui Alexandru Davila și a devenit, cu timpul, o actriță 10 apreciată, cu angajamente la mai multe teatre de prestigiu din țară. În toamna anului 1910, de exemplu, la scurt timp după înființarea unei secțiuni a Cercului Libertar în Ploiești, artista a jucat într-o piesă pusă în scenă la Teatrul Cooperativa din oraș. A fost întâmpinată la gară de către anarhistul Petre Popescu, iar înainte și după reprezentație cei doi au fost însoțiți de T. Dragomirescu, Dumitru Gălușcă și Adolf Kessler (A. Gălățeanu), membri ai grupului anarhist local. În mai multe note ale Siguranței, întocmite până în 1914, era „recunoscută de acest serviciu ca adeptă a ideilor anarhiste”, însă nu știm cât de mult a fost influențată propriu-zis de ideile libertare. A scris mai multe romane, piese de teatru și poezii, și a jucat, spre sfârșitul vieții, și într-un film, Citadela sfărâmată (r. Haralambie Boroș, Marc Maurette; 1957). În 1927, i-a apărut romanul de debut, intitulat Prin fumul calumetului, la Editura Oltenia. Printre filele cărții, care povestește drama unui cuplu prins în haosul Primul Război Mondial, se află câteva pagini care ne-au atras atenția: descrierea unui grup anarhist și a unor personaje care ne duc cu gândul la Cercul Libertar, la Petre Popescu și la Didina Constantinescu. Personajul principal, Rucăreanu, își amintește la un moment dat de tinerețea sa. În spatele vocii lui Rucăreanu o putem însă ghici (și) pe Ana, care pare că adaugă amintirilor acestuia pecetea propriilor experiențe. La vârsta când încep a se veşteji primele idealuri, când credinţa şi morala curată din suflet încep a se izbi de primele dezamăgiri, când pentru întâia dată se deschid ochii asupra acestei omeniri reale, nevoită a se bălăci în minciună şi laşitate, la vârsta când fiecare tânăr se crede un apostol menit să mântuie biata omenire din mizeria în care e cufundată, atunci îi ieși în cale inevitabilul, tainicul laborios, convertitorul revoluţionar. Era în Cişmigiu. Din nişte tufişuri îi răsări înainte un tânăr cu ochii arzători, cu părul vâlvoi, cu buzunarele pline de cărţi şi ziare. În avalanşa de cuvinte pe care tânărul o revărsă, atât de neaşteptate pentru Rucăreanu încât nu le pricepu dintr-odată, înţelese că era vorba de masele asuprite, de răsturnarea prejudecăţilor, de reorganizare generală. — Înţelegi, vreau să te convertesc, să fi de-ai noştri, îi spunea tânărul. — Nu mă interesează fericirea unei clase de oameni, ci fericirea universală, răspunse Rucăreanu. Într-o nouă avalanşă de cuvinte, tânărul căută să-l convingă că ideile lui conţineau fericirea universală. �ÎI pofti la şedinţele cercului lor şi îi dădu câteva broşuri. Rucăreanu nu înţelese mare lucru din acele şedinţe. Dintr-o singură privire văzu linia generală a caracterizării lor: multă inconştienţă, ambiţie, tinereţe şi poftă de mâncare, care luptau una împotriva alteia. În general îşi băteau joc şi se răzvrăteau împotriva poliției în primul rând, a armatei, a tronului, a căsătoriei şi a tot ce era lege făcută de oameni. Nu voiau să aibă slujbe, pentru că nu admiteau să aibă şefi şi nu lucrau pământul căci nu voiau să fie nici robi, nici negustori. În contrazicere cu aceste păreri aveau o poftă de mâncare îndrăcită şi-şi lingeau buzele mâncând tocanele de ceapă, fără carne, cu sosuri groase, pe care tovarăşa Lenuţa, o femeie uscăţivă şi sentimentală, le pregătea la maşina ei cu cărbuni, pe când cele câteva femei publice din asociaţie, tolănite pe patul ei acoperit cu cearceaf alb, fumau bând cafele şi plângându-şi martiriul la care le îndemna societatea care nu le înţelegea sufletul lor de Magdalene. Tovarăşa Lenuta era de altfel singura care câştiga ceva din produsul mâinilor ei şi, cu toate că ironizând-o pentru înjosirea de a lucra, o proslăveau pentru menirea sublimă ce-o avea de-a întreţine şedinţele cercului. Şi ea îi servea mulţumită şi mândră, înţelegând că tocanele ei hrăneau propăşirea „Ideei”. Întrunirile se ţineau în biata lor odaie, unde lucra necontenit în fumul de tutun prost, căci Lenuţa era şi tovarăşa de viaţă a „şefului”, tânărul din Cişmigiu. „Şef”, adică era exclus din ideile lor; dar indulgenţa cu care el îl înlătura, lăsa atât de indiscret să se vadă plăcerea ce simţea auzindu-l, încât se înţeleseră mutual să-l lase să se strecoare câte puţin, până când într-o zi, unul din tovarăşi proclamă sus şi tare: dacă ar trebui să existe vreodată un şef, acela ar trebui să fii tu. Şi era în adevăr un şef, în banda acea mică, alcătuită din câțiva pierde-vară. Erau câţiva evrei cu privirile pline de mister și cu viaţa intimă necunoscută, câteva femei de noapte şi câţiva meseriaşi fără lucru care se reînnoiau foarte des. Toţi aveau aerul că nu pricep nimic. Dar întrunirile aveau pentru ei ceva senzaţional care îi făcea să se distreze, mai cu seamă când se citea corespondenţa secretă, sau când se vorbea despre fabricarea explozibilelor. Tovarăşul şef era singur capul şi sufletul. Singur redacta broşura cu titlul alarmant: „Auziţi-mi glasul”, a cărei tipărire tovarăşul David o obţinea în chip gratuit printr-o rudă necunoscută! Singur citea toate ziarele, toate cărţile care l-ar fi putut pune în curent cu mişcarea anarhistă din trecut şi prezent, din toate părţile lumii; singur ţinea cuvântări tovarăşilor ce-şi târau timpul în odăiţa lui, în după amiezile şi serile fără MINA NEUWIRTH (1891-19??) Mina Neuwirth s-a născut la București în 1891, într-o familie modestă cu origini evreiești. Părinții, Bernard și Clara, erau originari din Tulcea și s-au mutat la București înainte ca Dobrogea să fie alipită României în urma războiului din 1877-78. Aceștia au mai avut alți patru copii: Samuel, Golda, Piorko și Rașela. Mina a terminat școala secundară de fete Focșăneanu și dădea meditații, probabil de limba franceză, pe care o cunoștea destul de bine. A fost activă ocupaţie, cuvântări nebuloase, a căror idee fundamentală dispărea şi apărea ca lumina unui far îndepărtat şi rămânea veşnic necunoscută; fraze paradoxale şi prea ştiinţifice pentru a fi înţelese de restul grupului, dar cari cucereau prin căldura cu care erau rostite şi prin sugestia ochilor lui aprinşi şi inteligenţi. Dar această putere de sugestie nu se putea întinde asupra lui Rucăreanu, care era făcut să pătrundă cu o singură privire orizonturi largi. Totuşi energia tovarăşului şef înrâuri asupra lui. În felul lui, acela lupta pentru binele omenirii. Rucăreanu îşi începu activitatea din punctul lui de vedere. Zilnic scria, pe câte zece fiţuici, idei de pace, de înfrăţire universală, îndemnuri la lepădarea de ambiţii, la iertare, la înțelegere. Apoi le lipea în ascuns pe ziduri, pe garduri, pe felinare. „Zece pe zi — gândea el —, într-un an de zile pot fi convertiţi mii de oameni.” Nici nu bănuia că poliţia îl urmărise câtva timp, încunoştinţată fiind de vizitele lui în acel cerc suspect, că fiţuicile lui fuseseră citite de poliţie şi apoi fu lăsat în pace, fiind socotit ca un maniac religios şi inofensiv. Apoi, într-o zi, găsi ridicolă ceea ce numise el o activitate şi care se mărginea la câteva garduri din Bucureşti când lumea e atât de imensă. Şi renunţă.1 1. Ana Luca, Prin fumul calumetului, Editura Oltenia, București, 1927, pp. 95-98. politic de la vârsta de 15 ani, fiind membră fidelă a cercului socialist „România Muncitoare”, precum și una dintre colaboratoarele Revistei Ideei, unde a trimis traduceri din franceză precum și texte originale. În perioada în care a colaborat la Revista Ideei, aceasta a încercat să aducă în prim-plan teme ce țin de educație, muncă, situația femeii în societate, căsătorie etc. De asemenea, în articolul pe care l-a semnat în nr. 1 (1908) al Revistei Ideei, intitulat „Neînțelegere”, Mina Neuwirth pleda pentru depășirea neînțelegerilor dintre socialiștii revoluționari și anarhiști, în 11 �virtutea numeroaselor teme și lupte comune asupra cărora toți revoluționarii ar fi trebuit să se concentreze. În bună tradiție „mușoistă” (și, deci, anarhistă), ea amintea de pluralitatea luptelor și perspectivelor și avertiza asupra pericolului ca socialiștii să cadă pradă centralismului, sectarismului și, în definitiv, perspectivei autoritare asupra luptei revoluționare. Conservatorii, liberalii, radicalii sunt frați pentru a se apăra de dușmanii lor social-democrați, socialiști revoluționari, anarhiști. De ce aceștia din urmă sunt pururea în ceartă? Să cercetăm: fiecare din acești oameni apără o doctrină. Minunat. Trebuie să existe cât mai multe păreri, cât mai multe idei, pentru că adevăratul progres nu stă în uniformizare, ci dimpotrivă. Însă acești oameni fac păcatul de-a fi sectari, de-a se închide în doctrina lor, a se închina ei și a nu mai admite cu niciun chip alta. Acesta e un mare, un foarte mare rău. În 1907 a tradus textul lui Frederic Stackelberg, Femeia și revoluția, care a apărut în întregime în nr. 9 al Revistei Ideei din acel an. Traducerea va fi tipărită ca broșură câteva luni mai târziu, în colecția Bibliotecii Revistei Ideei. În acel moment, Mina Neuwirth intră în atenția Siguranței statului. Și atunci, ca și acum, procurarea de fonduri pentru tipărirea și răspândirea cărților și broșurilor era o problemă spinoasă. Drept urmare, la 11 ianuarie 1908 i-a scris o scrisoare lui Adolf Reichmann, anarhist urmărit de poliție, prin care-i cerea un ajutor monetar, pe care avea să-l răsplătească fie în broșuri, fie în bani. Scrisoarea, precum și apariția broșurii, au atras atenția recent înființatei Siguranțe a statului care a pus agenți să-i urmărească fiecare mișcare. Aceștia i-au remarcat prezența la conferințele cercului „România Muncitoare”. De asemenea, în rapoarte sunt menționate și vizitele sale la „anarhistul Panait Mușoiu”. În ziarul Dimineața, din 22 februarie 1908, aflăm că Mina și sora ei Golda au fost chemate la Siguranță și amenințate cu expulzarea dacă vor mai frecventa 12 întâlnirile socialiste și anarhiste.2 În același timp, poliția le-a percheziționat locuința, de unde au confiscat toate materialele cu caracter revoluționar. La 8 decembrie 1909 a avut loc atentatul la viața primului ministru de atunci, I. C. Brătianu. Pe drumul spre casă, după ce participase la o ședință a Senatului, liderul liberal a fost împușcat de trei ori în spate, scăpând însă cu viață. Acest atentat, săvârșit de un muncitor de la atelierele CFR, instigat se pare chiar de agenții sub acoperire ai Siguranței, a dat startul unui nou val de represiuni contra socialiștilor și anarhiștilor. Una dintre persoanele arestate cu această ocazie a fost Mina Neuwirth, care atunci avea numai 18 ani. În timpul arestului, aceasta a fost amenințată cu violența fizică de către agenții care au interogat-o. În ciuda faptului că nu s-au găsit dovezi care s-o lege în vreun fel de atentat, Mina a continuat să fie urmărită de agenții Siguranței, punându-i-se în vedere să nu mai facă propagandă anarhistă: „Sub amenințarea că voi fi expulzată”, își amintea ea, „mi s-a interzis contactul cu muncitorii și comunicarea cunoștințelor mele cu vreuna din persoane. Cu alte cuvinte, mi se îngăduia să învăț, dar să nu comit crima de a comunica gândurile mele.” Într-una din notele informative care o priveau, un agent notează o conversație pe care Mina o avusese cu surorile ei. Ea se plângea de remarcile „pornografice” 2. „Legea asupra streinilor” a intrat în vigoare în 1881. A fost o formă legală de a expulza din țară persoanele a căror idei nu plăceau autorităților, de regulă socialiști, anarhiști sau alți revoluționari. Pe baza acestei legi au fost expulzați zeci de socialiști și anarhiști cu origini evreiești, pe considerentul că ar fi „străini”, deși erau născuți în România. Până în 1923, evreii erau considerați „străini” de către statul român, care așadar nu acorda drepturi depline tuturor celor născuți pe teritoriul său. Aceeași lege, profund șovină și antisemită, a fost folosită și pentru urmărirea și expulzarea anarhiștilor italieni, ruși, francezi etc. care ajungeau la acea vreme în România, de regulă ca muncitori. Expulzările se amplifică după congresul de la Roma din 1898 când se pun bazele colaborării între polițiile europene împotriva revoluționarilor și „anarhiștilor”. De altfel, lucru mai puțin discutat, legea a fost aplicată nu numai împotriva militanților socialiști sau a evreilor, ci și împotriva persoanelor care nu aveau o locuință permanentă, a „vagabonzilor”, dar și a comunităților de romi nomazi. �pe care le făcuseră cu altă ocazie agenții Siguranței față de ea și prietenele ei, în timp ce erau postați sub geamul ei. Trăind cu frica constantă de a fi expulzată din țară sau de a fi arestată, hărțuită și urmărită neîncetat, Mina Neuwirth a încercat să se sinucidă la 20 februarie 1910, împușcându-se în piept. Cazul ei a fost amplu discutat în presa vremii, care a speculat îndelung asupra motivelor pentru care tânăra ar fi încercat să-și ia viața. După câteva zile petrecute la spital, interogată de procuror și presată să dezvăluie ce a determinat-o să recurgă la acest gest, Mina a susținut că motivul era tocmai urmărirea la care era supusă și faptul că „agenții polițienești îi făceau viața imposibilă”. Autoritățile s-au derobat, bineînțeles, de orice responsabilitate, susținând, într-un comunicat publicat în presă, că „împrejurările de atunci au făcut ca ea să fie supusă unui asemenea regim, în timp ce [judecătorul Popovici] a sfătuit-o să caute să se însănătoșească și să uite cele ce a avut de îndurat în trecut din partea poliției”. Chiar și așa, Mina nu s-a dat bătută și a continuat să fie activă politic, făcând parte din grupul anarhist Margulis-Ghelber din București (după cum îl numiseră agenții de poliție în rapoartele lor), unul dintre grupurile din jurul Revistei Ideei din perioada de dinainte de războaiele balcanice. La puțin timp după aceste evenimente, autoritățile au decis că Mina Neuwirth reprezintă o amenințare la adresa „ordinei și siguranței publice”. Drept urmare, s-a emis o ordonanță de expulzare din țară „în termen de 24 de ore”, așa cum prevedea legea din 1881. Nu știm cu certitudine dacă decizia de expulzare a fost (sau nu) pusă în aplicare de autorități. Cert e însă că Mina Neuwirth și-a continuat colaborarea cu Revista Ideei în anii care au urmat, scriind două articole originale, precum și traducând, împreună cu Ștefan Ionescu, capitolul „Munca intelectuală și munca manuală” de Piotr Kropotkin. Textul a apărut în numărul 120 din Revista Ideei, în octombrie 1912. De altfel, acest text a ieșit și sub forma unei broșuri, în martie 1913, în traducerea Leliei Pavlovici (și cu aprobarea anarhistului rus), la Cercul de Editură Socialistă. Această broșură a avut patru ediții succesive, cea din urmă în 1944. Mina reapare în documente abia în 1921 când, pe 16 ianuarie, trimite pentru „Comitetului de organizare al prigoniților”, o scrisoare prin care chema la sprijinirea materială a tovarășilor închiși, precum și la crearea unor comitete de ajutorare a deținuților politici. O regăsim pe Mina Neuwirth și printre delegatele la congresul de înființare al PCR din luna mai 1921. Ea avea programată prezentarea raportului intitulat Mișcarea feminină.3 Din păcate, nu a avut ocazia să-l prezinte. Forțele de ordine au oprit congresul, arestând zeci de participanți. În aceleași circumstanțe a fost arestat și un alt apropiat al lui Panait Mușoiu, scriitorul Iuliu NeaguNegulescu. Acesta își va folosi perioada petrecută în detenție scriind Arimania sau Țara Buneiînțelegeri, 3. În proiectul de statut al partidului, la secțiunea „Organizații feminine”, se arăta că „pentru înlesnirea propagandei socialiste se pot organiza în sânul secțiunilor cercuri feminine, formate din membrele secțiilor” și că „cercurile își vor avea organizația autonomă”, dar vor avea „administrația și conducerea sub controlul Comitetului executiv”. utopie pe care o va publica abia în 1923. Nu avem alte informații despre viața sau activitatea ei de după aceste evenimente. Nu știm dacă ea a rămas în cercurile comuniste sau care i-a fost traiectoria politică mai apoi. Ceea ce impresionează în cazul Minei e în primul rând hotărârea ei. Ea transpare mai ales din modul în care a înfruntat piedicile și represiunea, continuându-și activitatea, dar și din generozitatea viziunii sale politice. Se poate spune că Mina Neuwirth a fost una din vocile „școlii mușoiste” a „socialismului integral”. Nedogmatică, perspectiva ei se baza tocmai pe recunoașterea autonomiei individuale și de grup, pe necesitatea unei lupte de emancipare care să nu recreeze, sub pavăza revoluției, ierarhiile dominației, dar și pe ideea convergenței luptelor, a solidarității revoluționare; o perspectivă inspirată de idealul anarhiei, de ideea libertății, bunăstării și egalității pentru toți și toate. CORNELIA ȘTEFĂNESCU (1888-1962) Cornelia Ștefănescu s-a născut la Brăila, în 1888. Nu avem fotografii sau imagini cu ea, dar din descrierile făcute de agenții de poliție care o urmăreau, știm că era șatenă și purta uneori o rochie albastră, inconfundabilă. Avea, conform acelorași note informative, „o statură obișnuită, aproximativ 1,65 metri înălțime și un chip foarte frumos”. Ne-au rămas despre ea câteva texte împrăștiate în revista publicistului Panait Mușoiu, un articol de ziar și amintirile Mariei Simionescu (Mărioara), care i-a fost vecină în perioada 1915-1916. Aceste relatări, în care figura Corneliei apare 13 �sporadic, au fost scrise la mașină, cândva prin anii 1970. A petrecut o vreme în Italia și Franța, unde a făcut studii de artă și de unde trimitea corespondențe la Revista Ideei. În aceste corespondențe apare menționat și un frate din Brăila. Notele informative și investigațiile agenților au scos la iveală faptul că părinții Corneliei nu mai erau în viață. Două din surorile sale locuiau în Italia. Una se călugărise, cealaltă era căsătorită cu un bancher. Revenită la București, Cornelia a ținut, se pare, și un mic stand cu vederi și ilustrații. Activă în mișcarea muncitorească și anarhistă, a fost arestată și închisă pentru prima dată în 1913, pe motiv că luase parte la o manifestație muncitorească din Piața Teatrului Național. A doua oară a fost închisă în 1919. Se pare că, împreună cu alții, imprimase manifeste revoluționare. Cornelia a fost căsătorită cu studentul Petru Ţărnă, care a publicat o broșură intitulată Problema socială, text apărut inițial în nr. 148 din 1916 al Revistei Ideei. Amândoi au fost colaboratori la Revista Ideei. Lui Mușoiu i-au trimis traduceri din franceză, dar și texte originale, unele numere din revistă fiind realizate aproape în întregime de cei doi. Pe 6 iulie 1916, România a intrat în război, moment în care Revista Ideei a încetat să apară. Petru Ţărnă a murit pe front, fiind printre primii căzuți în confruntare. După moartea soțului ei, Cornelia a rămas singură cu o fetiță de un an, confruntându-se cu mizeria, dar și cu hărțuirea din partea autorităților. Toate aceste lovituri i-au afectat serios sănătatea. În primele luni de război, era vizitată frecvent de Panait Mușoiu. Uneori trebuiau să se ascundă în beciul casei din strada Lucaci, unde locuia, orașul fiind atacat cu bombe de zepeline germane. În decembrie 1916, odată cu intrarea armatelor Puterilor Centrale în București, Cornelia, împreună cu fetița ei, s-au refugiat în Moldova, de unde s-au întors după încheierea ostilităților. 14 Când l-a cunoscut pe Mușoiu, înainte de Primul Război Mondial, Cornelia avea 27-28 de ani. Între cei doi s-a legat în scurt timp o strânsă prietenie. Contribuția Corneliei Ștefănescu la Revista Ideei a început să fie tot mai consistentă: a tradus pentru revistă numeroase articole din franceză, scriind în același timp propriile articole politice, literare și reportaje. Ultimul său articol, „Halele Centrale în 1916,” o combinație între literatură și reportaj, aborda lipsa alimentelor și specula cu alimente din București. „România, se întreba retoric autoarea, ce înseamnă asemenea ficțiune? România nu-i oare numai o abstracție alcătuită de-o mână de șarlatani totdeauna gata, pentru a ne face să uităm de necazuri, să ne joace mici comedii…” După anumite relatări, Cornelia Ștefănescu se apucase să citească toate numerele vechi ale Revistei Ideei, precum și broșurile publicate de Panait Mușoiu. Dorința ei de a se familiariza cât se poate de bine cu munca de până atunci a editorului libertar era, se pare, legată și de intenția acestuia din urmă de a-i încredința la un moment dat revista. Un semn de mare apreciere și încredere din partea lui Panait Mușoiu, după cum remarcă și istoricul Martin Veith în biografia pe care i-a dedicat-o. Ca mulți alții, inclusiv cei din cercurile libertare, Cornelia a fost entuziasmată de valul revoluționar care a urmat Revoluției din 1917, de evenimentele care au avut loc în 1918-1919 în țări precum Germania sau Ungaria. Să nu uităm că în toamna anului 1918, imperiile se prăbușeau sub greutatea grevelor generale și a mișcărilor radicale muncitorești, ceea ce a lăsat multora impresia că revoluția socială și internațională era iminentă. Drept urmare, în această perioadă îi găsim pe unii anarhiști în rândurile aripii radicale a Partidului Socialist și a sindicatelor muncitorești. În august 1919, a fost arestată, așa cum am amintit deja, din cauza implicării sale într-o tipografie comunistă clandestină din Șoseaua Vitan. Cornelia a fost prinsă în timp ce împărțea manifestele tipărite acolo. Episodul a fost relatat și în presa vremii: �În seara zilei de 19 august, Siguranța generală a statului a surprins în șoseaua Vitan nr. 25 pe Nicolae Diaconescu și Gheorghe Marin lucrând în pivniță la tipărirea unor manifeste revoluționare. Din aceste manifeste, care au urmat celor răspândite la 21 iulie și în alte zile, rezultă că autorii lor luptă în contra dinastiei, pentru schimbarea formei de guvernământ a statului, glorifică republicile sovietice, batjocoresc armata română și victoriile ei strălucite, propovăduind grevele permanente și îndemnând la mișcări de stradă. Odată cu cei de mai sus au fost arestați și complicii lor Teodor Himson, Cornelia Ștefănescu, Steinberg, M. Anculescu, E. Zalmanovici, Sofia Marcus, Zambilovici și alții care au fost dovediți că au contribuit la culegerea, tipărirea și răspândirea manifestelor revoluționare, precum și la organizarea unei acțiuni comune cu aceea a revoluționarilor din Rusia, Ungaria și Bulgaria. (Universul, 24 august 1919) În urma acestor evenimente, Cornelia Ștefănescu a fost închisă timp de mai multe luni în închisoarea Văcărești. În închisoare, Cornelia a scris De Profundis, un text îndârjit și emoționant, greu de încadrat într-o formulă anume, o afirmare curajoasă (chiar sfidătoare) a propriilor convingeri, în pofida detenției. Iată cum prefața acest text Panait Mușoiu: „Un spirit învăpăiat caută să rupă zăgazurile închisorii; îl urmăresc în peregrinările lui și mă gândesc la acele serioase probleme de care acest spirit este frământat, probleme care cer o grabnică și cu totul mulțumitoare dezlegare în zilele noastre.” În broșură, Cornelia arăta că socialismul era forța istorică care urma să elibereze muncitorii, o expresie a maselor deposedate, a muncitorilor și muncitoarelor de pretutindeni. În viziunea ei, revoluțiile erau momente de cotitură inevitabile, în care oamenii, împinși de forța istoriei, se ridicau împotriva opresiunii, a statului și a capitalismului. Ideile puse în aplicare în vâltoarea revoluționară, scria ea, nu trebuiau să aparțină niciunei elite, căci „sunt ale tuturora”, fiind totodată „oglinda gesturilor omenirii întregi”. Oamenii, sugera Cornelia Ștefănescu, sunt capabili să se organizeze singuri: nu este, așadar, nevoie de „un om care să ne ridice din mulțime” și cu atât mai puțin de cineva care „să ne sugestioneze, să ne subjuge, să ne stăpânească”. Spirit lucid, ea se întreba în același timp dacă „suntem totuși în stare să ne lepădăm de fetișismul cel vechi care făurea chipurile de piatră, ca să aibă cui să se închine”. Concluzia ei era una simplă, având vădite accente antiautoritare, anarhiste: Jos cu Zeii. Jos cu Idolii. Jos cu chipurile de piatră. Adevărul e vădit, nimeni nu-l mai poate înlătura și nu mai avem nevoie să ni-l arate nimeni. Îl cunoaștem: să-l înfăptuim! În timpul procesului din ianuarie 1920, Cornelia Ștefănescu a fost acuzată de redactarea manifestului pentru care au fost arestați, lucru pe care aceasta a încercat să-l dezmintă, susținând că nu se afla în acel moment la București. Toți cei acuzați au fost ulterior achitați și eliberați din închisoare. Cornelia Ștefănescu a contribuit, de asemenea, la traducerea mai multor cărți publicate la Biblioteca Revistei Ideei: Vae Victis. Memoriile unei deținute de M-me Noro, Materialismul economic al lui Marx de P. Lafargue, Drepturile omului cele adevărate și cele false de ParafJaval, Ce-i de făcut? de Cernîșevski, Libertatea de corelare a lui John Stuart Mill, și altele. A murit la Paris, în 1962. La 26 de ani de la moartea sa, a apărut un scurt articol despre ea în numărul 28 (1988) al Contemporanului. Pentru a nu crea confuzie cu critica și istorica literară Cornelia Ștefănescu (1928-2010), autoarea articolului i-a adăugat numele fostului ei partener, Țărnă. Acest articol, semnat de poeta Violeta Zamfirescu, este, cel mai probabil, singura sursă biografică despre Cornelia Ștefănescu apărută în România după moartea pictoriței. LUCREȚIA BĂLĂNESCU (18??-19??) Lucreția s-a născut în satul Șerbănești, în Moldova, la aproximativ 20 de kilometri de orașul Suceava. A fost, se pare, educatoare. A trăit în uniune liberă cu militantul anarho-sindicalist Iuliu Neagu-Negulescu, cu care a activat în mișcarea muncitorească și sindicalistă. De altfel, cei doi s-au cunoscut prin intermediul Revistei Ideei la care colaborau, intrând inițial în corespondență. Au avut mai mulți copii: Eugeniu, Narcis, Romulus și Libertatea. O fată, Didonia, a murit în același an în care s-a născut, în 1915. Lucreția Bălănescu este autoarea unor traduceri din limba franceză și a unor articole de sociologie. De altfel, științele sociale îi interesau pe amândoi. A colaborat cu mai multe ziare și reviste ale vremii, precum Revista Ideei sau Mișcarea socială. În 1915, împreună cu partenerul ei, a lansat revista sociologică lunară Documente omenești. A luat parte, alături de Iuliu Neagu, la congresul de formare al Partidului Comunist Român din 1921. 15 �„Fetele nu ascultă muzică punk. Fetele sunt prea timide să meargă la concerte. Fetele ar trebui să-și păstreze părerile pentru ele. AICI SUNT FETELE CARE SĂ DEMONSTREZE CĂ ASTA ESTE GREȘIT! Fetele cântă muzică punk. Fetele merg la toate concertele. Fetele publică reviste și se exprimă deschis. Fetele și băieții acționează împreună. E timpul să contribui și tu. Depinde de tine!” LoveKills 16 �O LUME FĂRĂ TEAMĂ: DE LA PUNK LA ANARHA-FEMINISM (INTERVIU LOVEKILLS) Undeva la începutul anilor 2000, mai multe persoane din diferite orașe (Craiova, Timișoara, București) au pus bazele colectivei anarha-feministe „Lovekills” dedicată luptei împotriva patriarhatului, militarismului, rasismului, fascismului și xenofobiei, precum și susținerii persoanelor marginalizate și a tuturor celor afectate de opresiune. În anul 2003 a apărut și primul număr din zina Lovekills. De-a lungul timpului, pe lângă numeroasele numere scoase sub titulatura Lovekills, zina a apărut și alături de alte inițiative publicistice ale scenei anarhiste de atunci: Ura, Revolta! sau Info-propaganda. Gândită ca o platformă alternativă, în paginile Lovekills a început să fie popularizată, printre altele, istoria anarha-feminismului; pe de-o parte prin publicarea unor biografii dedicate unor figuri precum Sofia Perovskaia, Louise Michel, Voltairine de Cleyre, Emma Goldman, Leah Feldman, iar pe de altă parte prin relatarea diferitelor acțiuni ale grupurilor anarha-feministe din întreaga lume: „Rote Zora” (Germania de Vest), „Mujeres Creando” (Bolivia), „Erinyen Collective” (Berlin) etc. Tot la inițiativa colectivei, în anul 2006 a fost organizată prima ediție a festivalului „Lovekills”, în cadrul căruia s-au desfășurat ateliere despre autoapărare, expoziții, documentare și discuții pe teme precum etichetarea în mișcarea punk, rolul bisericii în opresiunea femeii, violența de gen etc. Doi ani mai târziu, cu ocazia summit-ului NATO de la București (2008), brutalitatea intervenției forțelor de ordine a fost relatată pe larg pe blogul colectivei și în paginile zinei. Cu același ton radical, textele apărute în zina Lovekills denunțau cultura patriarhală a violului, hărțuirea stradală, sistemul penitenciar sau rolul poliției în perpetuarea violenței de gen. O privire critică a fost acordată și sexismului din cadrul mișcării anarho-punk de atunci, neasumarea sa politică fiind, de asemenea, adusă în discuție (a se vedea nr. 7). Rândurile de mai jos sunt rezultatul discuțiilor purtate cu membrele colectivei Lovekills în 2024. ÎNCEPUTURI T: M-am născut și am locuit, în prima parte a vieții, în România, mai precis la Craiova. Pot să spun că am avut norocul să trăiesc acolo într-un moment istoric extrem de interesant și de stimulant, atât la nivel intelectual cât și ludic. Așa-numita „perioadă de tranziție” (adică anii ’90–2000) nu a reprezentat în România doar trecerea de la un secol la altul. Ea a însemnat și experimentarea unor noi stiluri de viață, familiarizarea cu diferite subculturi, cu moduri de a gândi și de a se exprima într-un stil alternativ. Pe mine m-a atras (sub)cultura punk. La Craiova exista deja un grup care se întâlnea în centru, la teatru, și care se definea astfel. De ce subcultura punk? Din puținele informații pe care le aveam mi s-a părut cea mai radicală, atât ca estetică, cât și ca mod de a pune în discuție status quo-ul. Mișcarea punk pe care am cunoscut-o eu era deja politizată, dar nu în sensul obișnuit al cuvântului. În practică se discuta despre problemele societății, despre schimbări și cum afectau ele indivizii. Activismul politic se făcea prin încercarea de a trăi și gândi diferit. Chiar dacă era foarte greu de găsit literatură anarhistă propriu-zisă, mulți au început să traducă textele trupelor de punk. Multe dintre ele conțineau deja elemente de propagandă anarhistă. Și așa, încetul cu încetul, s-a trecut de la o „ideologie” existențială la una practică și la dorința de a schimba nu doar viața interioară cât și lumea din jur. R: Pentru mine personal a contat faptul că m-am născut la țară. Acolo am învățat de la bunici să prețuiesc libertatea, natura, animalele [...]. Pe urmă, în perioada liceului, pe care l-am făcut la Timișoara, o colegă m-a prezentat unor prieteni de-ai ei care erau punkiști. M-am tot întâlnit mai apoi cu ei. Ascultam muzică, ieșeam împreună, beam, dar nu făceam mare brânză [politic vorbind]. Cumva ceea ce ne-a unit au fost marile probleme [despre lume, societate, viață în general] pe care le discutam după școală. Deși faptul că veneam de la sat nu a fost neapărat un neajuns în liceu, au mai existat glume legate de culoarea pielii mele, că e puțin mai închisă. 17 �perspectiva asupra lumii. Am contribuit ulterior la traducerea în română și publicarea unei antologii de texte ale Emmei Goldman, intitulată Libertate, egalitate, suroritate și fraternitate (titlu născocit de noi, ca și cuvântul „suroritate”). Acest lucru m-a stimulat spre o mai profundă analiză și cunoaștere a trăirilor umane, pentru că observațiile făcute de Emma Goldman sunt caracterizate tocmai prin atenția pe care o acordă emoțiilor profunde ale indivizilor. Însă „cartea cărților” pentru mine a fost și rămâne Unicul și proprietatea sa de Max Stirner. R: Mie mi-a plăcut foarte mult Emma Goldman. Adică m-am identificat foarte mult cu ea de la prima lectură, chiar dacă eram mai tânără. Ca scriitoare, pot spune că a fost stâlpul meu în viață. Găsisem pe cineva cu care rezonam, care mă făcea să nu mă simt singură, cu toată lipsa de acces la informație de atunci. Îmi plăceau și Piotr Kropotkin și Michel Foucault. Deci cam ăștia, cumva, m-au ajutat. PERSONALUL ESTE POLITIC În anii ‛90, în Timișoara, concertele punk se țineau în tot felul de birturi, dar și în instituții ca Facultatea de Construcții, Casa Studenților. Erau mai accesibile atunci decât acum. Abia când s-a deschis INCA (2002/3?) am avut un loc unde să ținem concerte fără să ne mai rugăm de nimeni. La festivalul „Underground” se adunau mulți punkiști (dar nu numai) de peste tot din țară, în jur de 300-400 de persoane. La fel se adunau și la festivalurile din INCA, dar la „Underground” am întâlnit câteva persoane din Craiova care aveau manifeste și flyere despre anarhism și libertate. Cu câteva persoane am rămas în contact, chiar dacă pe atunci erau doar telefoane fixe. Ne mai vedeam pe la concertele la care veneau și trupe din alte țări. Cele mai multe erau din Serbia și Ungaria, că erau mai aproape. LECTURI T: Anumite lecturi erau „obligatorii” pentru un punkist în perioada respectivă. Câteva mi-au influențat existența într-un mod particular. De pildă Dumnezeu și statul de Mihail Bakunin, Amintirile unui răzvrătit de Piotr Kropotkin sau 1984 de George Orwell. Abia mai târziu am descoperit scrierile Emmei Goldman. Această întâlnire a reușit să-mi schimbe complet 18 T: Perioada implicării mele politice nu pot s-o încadrez într-un interval anume de timp, deoarece ea coincide cu dezvoltarea conștiinței mele. Existența însăși (îmi) era politică. Sloganul din 1968 „Personalul este politic” cred că mă caracterizează cel mai mult. Când spun că personalul e politic, bineînțeles că nu mă refer la a face politică asemenea politicienilor, ci la încercarea de a trăi, pe cât posibil, în concordanță cu ideile asumate. Subiectele care mă interesau atunci, ca și acum, erau cele care priveau (și atacau): discriminarea, exploatarea, naționalismul, fascismul, capitalismul, comunismul, patriarhatul, religia, lupta pentru putere, ierarhia, închisorile, granițele și, nu în ultimul rând, valorile tradiționale; statul și biserica/religia cu toate politicile lor criminale. În aceeași perioadă am descoperit și anarha-feminismul. Un fapt de necontestat pentru mine este că anarha-feminismul nu are absolut nimic în comun cu feminismul instituțional sau reformist. Nu mă interesează să văd femei politicieni, polițiste sau soldați, femei magistrați sau judecători. Toate aceste roluri sunt de combătut pentru un anarhist/-ă, indiferent de identitatea de gen a celor care le dețin. R: Am avut noi la un moment dat o discuție despre anarha-feminism și am realizat că anarhismul cuprinde toate luptele: împotriva fascismului, rasismului, sexismului etc. [...]. În urma acestor discuții, ne-am �delimitat de alte forme de feminism: feminismul liberal și alte forme care au statul în spate. Nu am vrut să ne identificăm în niciun fel cu aceste forme, pentru că inamicul principal al femeii e statul. Iar în patriarhat statul este violatorul principal, statul este criminalul principal, statul este abuzatorul nostru. După apariția grupului Lovekills am avut parte și de multă critică tocmai pentru că noi criticam câteodată și comportamentul femeilor. Criticam și bărbații, e clar. Doar de la ei vine tot ce ține de patriarhat. Dar noi ce facem? Ce facem noi dacă acceptăm lucrul ăsta? Dacă noi nu ne ridicăm? Dacă noi nu spunem stop? Când ești fată cineva mereu îți va spune cum să fii tu. De pildă, când a fost o fată care a cântat la chitară, reacția prietenul ei a fost „vaai nu, nu! Arată ca și cum te scarpini la pizdă”. Cu toate că era aceeași mișcare pe care o făcea și el la chitară. Au fost și mulți băieți care ziceau, „suntem feminiști sau vreau să aveți și voi dreptul vostru”; dar când era vorba de a fi noi înșine, tot patriarhatul ieșea la suprafață, că eram fată, că eram băiat. Poți să zici că am crescut toți sub același sistem și atunci astea erau luptele cu noi înșine, cu cei din jur și cu sistemul ăsta obtuz. Atunci toți erau împotriva ta: părinții, sistemul, școala, poliția. ZINELE, FESTIVALURILE ȘI CULTURA ANARHISTĂ T: Aș dori să subliniez importanța pe care au avut-o fanzinele în propagarea ideilor antiautoritare. La începutul anilor ’90, aceste publicații informale erau scrise la mână sau la mașina de scris. Ulterior, computerele au schimbat radical situația, așa cum a făcut-o și conexiunea la internet, deschizându-ne poarta spre mișcările anarhiste și punk din întreaga lume. În România eram flămânzi de informații și cunoștințe, dar mai ales de dorința de a ieși din izolare. Granițele reale și limitările economice nu ne dădeau posibilitatea de a călători. Contactul virtual a transformat mișcarea punk într-una anarho-punk. Fanzinele au creat o conexiune și la nivel național, grupurile punk având tendința de a se dezvolta și exprima mai degrabă local în anii ’90. Apoi s-a „descoperit” că erau punkiști și la Timișoara, București, Iași ș.a.m.d.; iar împreună se putea face mai mult, atât pentru propagarea ideilor anarhiste cât și pentru organizarea evenimentelor punk. Primul fanzin la care am participat activ a fost Ura. Publicația purta subtitlul „Cultura rezistenței, educație pentru revoluție”. Ura era o zină anarho-punk în care se dezbăteau problemele perioadei respective, în care erau publicate traduceri de texte anarhiste sau scrieri proprii. Am contribuit apoi la publicarea unei serii de broșuri și pliante sub numele de Info-propaganda care cuprindea exclusiv texte anarhiste. Însă pentru mine nu era de-ajuns. Era nevoie de o zină care să „vorbească” despre ideile anarhiste și despre subcultura punk din punctul de vedere al femeilor. Era momentul ca prejudecățile de gen să fie distruse. Trebuia găsit un nume pentru această zină, un nume care să răsune în mințile oamenilor. Într-o zi, ascultând albumul Ramones, „Animal boy”, am dat peste cântecul „LoveKills” și am avut revelația că era numele perfect pentru o zină anarha-feministă. Numele Lovekills/ Dragostea ucide era o provocare împotriva asocierii femeii cu reprezentarea artificială a dragostei, asociere care-i nega astfel orice posibilitate de revoltă eliberatoare. În plus, noțiunea abstractă de dragoste era (și este) folosită ca justificare a multor crime abominabile. La început, publicarea Lovekills/ Dragostea ucide era dificilă deoarece nu dețineam un computer. Până la urmă, cu ajutorul unor camarazi (evit să folosesc cuvântul „tovarăși” pentru că 19 �încă îmi provoacă greață) din Craiova și din Timișoara, fanzinul s-a materializat. Ideea de bază a acestei publicații era să dea posibilitatea tuturor (fete, băieți, punkiști, elevi, studenți, muncitori) să-și exprime într-un limbaj (simplu sau complex) gândurile, nemulțumirile, criticile față de societatea în care trăiam și față de rolurile pe care aceasta le impunea. Pentru a atinge acest scop a fost necesară implicarea mai multor persoane din Craiova, dar și din celelalte orașe, București și Timișoara. Astfel s-a format Colectivul LoveKills. Motto-ul colectivului era „Lupta pentru libertatea individuală”; scopul fundamental era de a ne regăsi și recunoaște ca indivizi, cu experiențe și sentimente diferite, dar uniți prin dorința de libertate. Era mult mai simplă și organizarea unor evenimente dacă eram mai multe persoane. Sub egida Lovekills au fost organizate mai multe festivaluri anarha-feministe și o tabără de o săptămână. La aceste evenimente au participat diferite colective din România și din afară. Discuțiile aveau ca subiect violența de gen, dar și represiunea statului împotriva celor care se opuneau opresiunii de orice fel ar fi fost ea. R: Numele grupului Lovekills a venit de la o trupă punk numită Ramones. După mai multe discuții, am realizat că peste tot unde apare dragostea, apare și ura, gelozia și constrângerea. Cele mai multe limitări ale libertății se fac în numele dragostei. Cele mai multe crime se fac din dragoste. Părinții își bat copiii pentru că îi iubesc, le vor binele, statul recurge la războaie pentru binele poporului, pentru a-l proteja; statul și biserica impun legi împotriva avortului pentru comunitatea neamului și din dragoste pentru cei nenăscuți. 20 Având mai multe discuții în jurul acestei idei a apărut și manifestul Lovekills, în care am continuat să ne punem întrebarea „de ce ucide dragostea”? Începând cu dragostea de animale. Spre exemplu, iubesc animalele. Atât de mult iubesc vulpea cenușie sau argintie, încât o țin la gâtul meu. Nu calc pe o insectă, dar în farfurie mănânc nu știu ce. Un alt exemplu e dragostea de națiune. Tot forme de dragoste sunt considerate și faptul că mama își crește copii cu dragoste față de patrie: băiatul să fie un bun soldat și muncitor, iar fata să fie o bună familistă și producătoare pentru țară; să producă copii, nu altceva. Tot așa au apărut festivalurile Lovekills, datorită unui prieten de care noi ne-am depărtat ulterior. Și ne-am zis atunci, ok, facem noi un festival, dar cum? Facem festivalul fără concert! Concertele ne aduc și destui „maciști” (adică tipi agresivi sau misogini). Noi vom face atunci un after party. Va fi privat și va veni doar cine a participat și la discuții. Și, în felul ăsta, au apărut festivalurile la care au luat parte și o grămadă de străini. Totul a fost organizat pe donații, deoarece noi nu am avut bani, nu am avut nimic. Am făcut niște tricouri. Erau niște oameni la București care ne-au ajutat cu serigrafia. Prietena mea și-a bătut capul foarte mult atunci cu revistele și alte materiale tipărite, iar eu am făcut o compilație de CD-uri pentru „Food not Bombs”, iar lumea a făcut donații. Pe lângă toate revistele, festivalurile și un „camp” la care au participat persoane din Franța, Norvegia și Suedia, am mai făcut o expoziție, cred că de 8 martie, în baruri. Expoziție cu mesaje feministe, cu multe texte și poezii ale trupelor de punk. Am inclus și tot felul de scriitoare, dar toate libertare și anarhiste, din scena underground, cu mesaje și desene. REPRESIUNE T: Să povestesc despre represiune este ceva mai complicat. Cum rebeliunea generației de atunci a început în adolescență, de la 14 ani în sus, mai întâi de toate s-a avut de-a face cu represiunea familiei și societății. Nu era simplu pentru părinții cu „principii” bine bătute în cuie să-și vadă copiii cu frizuri ciudate, îmbrăcați în negru, copii care puneau în discuție toate „valorile”: pe cele vechi și pe cele noi. Eram supărați, mai bine zis înfuriați pentru tot ceea ce trăisem înainte de ’89, pentru izolarea în care eram obligați să supraviețuim în prezent, pentru că „România era pușcăria zilelor noastre, pentru că eram legați de �glie” (Terror Art), pentru că ni se nega individualitatea, pentru că ne era refuzată orice formă de protest. Simțeam că trăiam într-o societate putredă. Dar simțirea nu era de ajuns, iar ideile anarhiste au dat un sens răzvrătirii. Din acel moment a intervenit și represiunea din partea statului. Știu din mărturiile celor mai în vârstă decât mine că autoritățile au încercat să ucidă mișcarea punk încă din fașă. Dar nu au reușit. Mișcarea a renăscut mai puternică și mai doritoare de schimbare. Represiunea autorităților de atunci a însemnat șantaj material și emoțional (făceau presiuni asupra familiei, vecinilor, mergeau la serviciu, la școală), presiune psihologică și chiar și violență fizică. Apogeul a fost atins în 2008, la summit-ul NATO de la București. Contactele cu „străinii” îi deranjau foarte mult pe cei care ne urmăreau. Și era foarte evident și de ce: prin contactele astea existam noi. În plus, așa putea afla toată lumea de abuzurile de aici. Nu trebuie uitat că persecutarea persoanelor care aveau legături cu „străinii” era și încă mai este folosită în toate sistemele totalitare. R: Represiune a fost tot timpul și continuă până în zilele noastre. Am cunoscut persoane care fuseseră punkiști în timpul regimului ceaușist și care povesteau cum erau bătuți și chiar torturați de Securitate. În anii ‛90 nu s-au schimbat prea multe. În continuare punkiștii erau luați de pe stradă și duși la secție unde de multe ori erau bătuți. Erau ridicați aiurea, fără niciun motiv. Adică de cele mai multe ori motivul era îmbrăcămintea sau frizura. După anii 2000, odată cu începerea aderării României la NATO și UE, poliția s-a mai relaxat cu bătăile și cu luatul oamenilor de pe stradă aiurea. În schimb, s-au axat mai mult pe urmăriri și cercetări. Erau urmărite persoanele care făceau sau luau parte la acțiuni (zine, concerte, „food not bombs”, manifestații etc.). Ne urmăreau prin baruri, la concerte, telefoanele, mailurile, ba chiar mai făceau și vizite la familii sau la școală. Înainte cu vreo lună de summit-ul din 2008 au început cu o avalanșă de presiuni, șantaje, amenințări adresate tuturor celor care presupuneau că ar protesta împotriva summit-ului. Cu o săptămână înainte, eu și alți prieteni am fost urmăriți zilnic, chiar și noaptea. Cu toate acestea, tot am ajuns la București. Acolo, în prima zi a summit-ului, au intrat peste noi, ne-au gazat și bătut. Brutalitatea cu care s-a desfășurat acțiunea i-a șocat pe mulți și a lăsat traume multora din mișcare. Chiar au reușit să distrugă mișcarea anarhistă de atunci. Multora le era frică să mai facă vreo acțiune. Peste câțiva ani au apărut alte mișcări, deoarece dorința de a fi liber nu moare. Acum mi se pare cel mai îngrozitor faptul că controlul e peste tot. Suntem ascultați, filmați, urmăriți în toate modurile posibile, prin camerele de filmat de pe stradă, telefoane, carduri, platforme de socializare. Subtil, poliția dirijează acțiunile autorizate, iar pentru cele neautorizate vin amenzi enorme. Acum mi se pare că există mult mai multă presiune psihologică. ANARHISMUL DE LA EST LA VEST T: Aș dori să împărtășesc aici câteva din reflecțiile mele în ceea ce privește anarhismul, experiența mea anarhistă din România, dar și așa-zisul șoc cultural pe care l-am trăit atunci când am plecat din țară. Descoperirea ideilor anarhiste mi-a dat posibilitatea de a-mi imagina o lume diferită, o lume în care fiecare individ contează, o lume în care schimbările se fac în mod orizontal, fără ierarhii, o lume în care fiecare gândește cu mintea sa și își asumă responsabilitatea pentru deciziile luate, o lume liberă de prejudecăți, de privilegii bazate pe 21 �putere, de superstiții și frici nejustificate, o lume fără frontiere, în care fiecare poate să călătorească indiferent de culoarea pielii, rolurile de gen sau posibilitățile economice. O lume fără teamă. Anarhismul este contrar nu numai capitalismului, ci și comunismului de stat, născut din marxism. Mulți anarhiști au prevăzut devierea autoritară a acestuia. Prăpastia dintre cele două curente s-a văzut în momentul în care anarhiștii au fost dați afară din Internațională; s-a văzut în rezistența anarhiștilor împotriva bolșevicilor, s-a văzut în eliminarea oricărei urme de anarhism în țările așa-zis socialiste. Istoria este plină de exemple care au arătat că „dictatura proletariatului” nu are absolut nimic de-a face cu eliberarea oamenilor. La fel ca în orice dictatură, unicul obiectiv era menținerea puterii statului și formarea unei noi clase conducătoare. Recomand trei cărți care explică foarte bine toate acestea: Revoluția necunoscută (1917-1921) de Volin, Revoluția trădată de Emma Goldman și... Ferma animalelor de George Orwell. Anarhismul este antiautoritar, prin urmare antifascist și anticapitalist. Anarhismul se opune oricărei forme de stat sau religie. Anarhismul nu e o dogmă sau o 22 ideologie politică: este cunoaștere și înțelegere, este punerea în discuție a tot ceea ce ne vine impus ca adevăr absolut, de nechestionat. „Șocul cultural” pe care l-am avut în Italia, țara unde trăiesc acum, dar și prin alte țări din Occident pe unde am călătorit, a fost să văd steaguri cu secera și ciocanul folosite ca simboluri ale rebeliunii și libertății. A fost să văd luptele feministe radicale „depășite” sau transformate în parade de stradă; marile contraste între curentul anarhist de acțiune numit „insurecțional” și cel social, nonviolent, al federațiilor anarhiste oficiale. În România nu era atât de clară această diferență. Dar, informându-mă despre istoria anarhismului și a luptelor stângii radicale din Italia, am început să înțeleg contextul. Subiectele anarha-feministe care în România păreau extrem de provocatoare, în Italia păreau jocuri de copii. Inclusiv mesajele cu care ieșeam la manifestații în România, în Italia păreau cel mult democratice. Așa că, în mod automat, mi-am pus întrebarea dacă ar putea exista o coordonare anarhistă reală la nivel internațional, când contextul în care ideile și luptele se dezvoltă este atât de diferit de la o țară la alta? �R: Chiar dacă luptele erau internaționale, în România lucrurile stăteau puțin diferit. Aici discutam faptul că există multiple forme de opresiune: ideologică, economică, statală, patriarhală etc. Astfel, am realizat că există o ierarhie chiar și cadrul formelor de opresiune a femeii. Femeia din clasa muncitoare sau din clasa de mijloc, le simte sau nu le simte, vorbește sau nu vrea să vorbească despre asta, tot merge înainte, deoarece are cât de cât tot ce-i trebuie. Pe de altă parte, femeile sărace sau cele rome, de pildă, trăiesc tripla opresiune a sărăciei, a stigmatului de a fi romă și de a fi femeie. Și atunci, feminismul privilegiatelor e să ceri drepturi și pentru celelalte, e să renunți la anumite privilegii. Altfel, drepturile și revendicările lor subjugă, de fapt, mai tare alte femei, care oricum se lovesc de multiple forme de opresiune. [...] Am fost la rândul nostru invitate în alte țări precum Croația, Serbia, Austria sau Italia. În Balcani a fost mai ușor cumva, era o altfel de conexiune. Când am ajuns în Italia, ne-am gândit „ce să vorbim acolo?”, că acolo există alte forme de feminism. Cu toate acestea, până la urmă a fost frumos și ne-am înțeles. Au participat multe persoane și am discutat cu alte tipe care aveau interese comune cu ale noastre. Tot așa am intrat în legătură și cu colective din Berlin sau Leeds. PRIVIND ÎNAPOI R: Majoritatea discuțiilor din cadrul Lovekills erau despre capitalism și fascism, pentru că ambele sunt forme ale patriarhatului. Discutam despre rasism, capitalism, fascism, imperialism, despre biserica ortodoxă și oprimarea femeilor, deoarece toate sunt forme și metode de acțiune ale acestor ideologii care contribuie la buna funcționare a patriarhatul, la buna funcționare a războiul, a puterii, a dominației, a ierarhiilor și a goanei după bani. T: Publicațiile, concertele, festivalurile, manifestațiile, discuțiile, toate au avut un rol important pentru cine le-a trăit. Eu nu pot și nici nu vreau să vorbesc aici despre impactul pe care l-au avut asupra persoanelor în mod abstract. Vreau doar să reamintesc faptul că era o perioadă de experimentare. E adevărat că luam multe exemple din Occident, unde exista deja o tradiție a luptelor și organizării anarhiste. Noi însă încercam să adaptăm aceste practici și idei la societatea românească, ținută decenii la rând în izolare și întuneric. Făcând acest lucru, noi ne reinventam istoria. Contextul social și politic din România s-a schimbat cu o rapiditate incredibilă după 1989. Am avut parte de un veritabil bombardament informațional. Și de prea puțin timp pentru a putea analiza critic noile informații. Posibilitatea de a descoperi alte locuri a deschis noi orizonturi, s-au mărit și posibilitățile economice. Toate acestea au influențat raporturile dintre noi, cei din perioada de tranziție, și chiar modul de a interpreta evenimentele și viața însăși, ducând câteodată la conflicte deschise între cei care s-au radicalizat și cei care au ales să accepte status quo-ul și chiar să îl susțină și să îl întărească. Pentru a putea înțelege prezentul trebuie cunoscută istoria. De aceea este important să rămână o mărturie a acelei perioade, chiar dacă realizez că trăirile de atunci nu se pot exprima cu totul în cuvinte. Pentru cei care privesc acum în urmă, ceea ce făceam noi atunci poate să pară naiv și simplist. Eram însă spontane și departe de retorica academică. E adevărat că multe situații nu au fost înțelese și rezolvate în modul cel mai inteligent la acel moment, dar cu gândirea de acum îmi dau seama că nu se putea altfel în condițiile de atunci. TOTITNA 23 �24 �25 �DE PRIN LUME ADUNATE… TÂRGUL ANARHIST DE CARTE DIN BALCANI, PRIȘTINA, 2024 În perioada 5-7 iulie 2024 a avut loc o nouă ediție a Târgului Anarhist de Carte din Balcani, care s-a ținut de această dată la Priștina, în Kosovo. Evenimentele principale ale târgului au avut loc la Termokiss, un centru cultural și comunitar autogestionat, care în general găzduiește activități culturale și educaționale. Clădirea, construită cel mai probabil în perioada socialistă și destul de spațioasă, a permis prezența unui număr relativ mare de colective din regiunea Balcanilor, dar și din Europa și din Americi, fiecare cu materialele proprii. Discuțiile au avut loc afară, într-un cort încăpător, clădirea fiind înconjurată de o zonă verde relativ mare și „păzită” de proverbialii căței ai Priștinei care au onorat și ei cu prezența lor, în spirit de solidaritate, târgul. În spatele Termokiss și-a făcut apariția și un cuptor mobil de pâine, însoțit de niște brutari pricepuți care, timp de trei zile, au reușit „să închidă” numeroase guri; cel puțin pentru o vreme. Le mulțumim, pe această cale, pentru că ne-au adus aminte că, dincolo de vorbe și idei, pâinea rămâne unul din limbajele noastre universale. Ediția a fost cu mult peste așteptările noastre. Spațiul a fost mai mult decât prietenos, iar numărul de participanți a făcut ca târgul să nu fie nici o experiență copleșitoare, dar nici una prea intimă sau restrânsă. La final, ca de fiecare dată, s-a redactat o declarație comună, pe care o reproducem parțial, textul complet putând fi citit la acest link: bab2024.espivblogs.net DECLARAȚIA COMUNĂ DE LA FINALUL TÂRGULUI ANARHIST DE CARTE DIN BALCANI 2024 În perioada 5-7 iulie, Priștina, Kosovo, s-a transformat într-un centru al gândirii, coordonării și solidarității anarhiste, găzduind cea de-a 16-a ediție a Târgului Anarhist de Carte din Balcani (TACB). Această primă întâlnire anarhistă într-o localitate vorbitoare de limbă albaneză a reunit peste 250 de participantx din 29 de țări, din Chile până în Azerbaidjan. Un total de 32 de colective și inițiative au expus cărți și zine și au fost organizate 18 discuții și evenimente, ilustrând marea diversitate a mișcării. În adevăratul spirit al colectivismului și ajutorului reciproc, participantx s-au implicat activ în organizare, făcând din acest eveniment o excelentă demonstrație a ceea ce se poate realiza prin efort colectiv. Organizarea unui astfel de eveniment în Priștina este deosebit de importantă. De la sfârșitul războiului, Kosovo a rămas captiv într-o 26 stare de conflict perpetuu, ceea ce a dus la o atmosferă de tensiune permanentă între statul Kosovo și Serbia. Elitele din ambele țări au profitat din plin de această situație, creând un climat de dezbinare între societăți, de pe urma căruia au beneficiat. Simplul fapt că tovarăsx din toți Balcanii, inclusiv din Kosovo și Serbia, au denunțat, umăr la umăr, naționalismul și politica statului este o dovadă puternică a angajamentului nostru colectiv față de solidaritate, rezistență și colaborare, dincolo de hotarele artificiale și de politica de stat care încearcă să ne separe. Importanța acestei reuniuni nu poate fi minimalizată. Într-o perioadă în care flăcările războiului fac ravagii, iar „fantoma” fascismului se răspândește peste tot în lume, statele devin din ce în ce mai militarizate, iar represiunea crește. [...] În calitate de colective anarhiste, dar și ca indivizx, considerăm că este imperativ ca popoarele din Balcani (dar nu numai) să-și aprofundeze coordonarea și să-și consolideze rețelele de rezistență împotriva intensificării naționalismului și militarismului. Dacă nu facem acest lucru, se va ajunge inevitabil la război. Războiul este o parte intrinsecă a sistemului capitalist. Fie că este de intensitate mică sau de amploare, el servește drept instrument important pentru extinderea capitalismului, prin deschiderea de noi surse de exploatare, cum ar fi pământul, marea, mineralele, ființele vii sau producția și vânzarea de arme. Nu cădem în capcana de a considera conflictele drept antagonisme binare între statele-națiune, deși acceptăm nuanțele și contextele care le generează. Le înțelegem mai degrabă ca războaie ale capitalului împotriva societăților. �Conflictele din Ucraina, Sudan, Siria, Myanmar, Africa Subsahariană, războaiele cartelurilor din Mexic și altele împărtășesc toate aceeași logică a dominației și a expansiunii capitalului, care aduce doar moarte și distrugere. [...] Poate că cel mai respingător și evident exemplu de logică a războiului este genocidul din Gaza, dar și atacurile din Cisiordania împotriva poporului palestinian. Acestea au făcut zeci de mii de victime civile și au devastat întreaga regiune, imaginile atrocităților fiind difuzate pe toate ecranele. Totul e susținut de puterile mondiale și de complexul militar-industrial, inclusiv de statele balcanice, care au oferit sprijin politic și militar. Războiul de anihilare din Gaza servește deopotrivă drept memento al capacității Occidentului de a duce războaie colonialiste, de exterminare, cât și ca un laborator de thanatopolitică, arătând ceea ce doresc și sunt capabile să facă în prezent clasele conducătoare unor întregi populații. Târgul Anarhist de Carte din Balcani 2024 a reafirmat forța colectivă și angajamentul nostru, al tuturor, de a construi o lume liberă de opresiune, reafirmându-ne și devotamentul pentru rezistență și solidaritate. [...] Coordonarea și solidaritatea sunt pilonii pe care ne vom construi rezistența și vom crea un viitor bazat pe ajutor reciproc, libertate, empatie radicală și egalitate. Trebuie să subliniem încă o dată importanța organizării acestui târg de carte într-o geografie unde se vorbește albaneza, acest eveniment marcând prima adunare anarhistă care a avut loc vreodată în aceste ținuturi. Colectivele, grupurile și persoanele din întreaga lume care au participat la întâlnire au avut ocazia de a afla mai multe despre contextul și luptele locale, dar și de a-și împărtăși poveștile și luptele cu oamenii din Priștina. Pentru numeroșii locuitori din Priștina care au vizitat târgul de carte, precum și pentru colectivele și persoanele care l-au susținut, aceasta a fost o experiență de învățare care a demonstrat puterea organizării non-ierarhice, bazată exclusiv pe solidaritate și ajutor reciproc. De asemenea, a ieșit în evidență și relevanța analizei și organizării anarhiste în cadrul luptelor locale și regionale. În cele din urmă, ne face plăcere să anunțăm că următorul Târg Anarhist de Carte din Balcani va avea loc la Salonic, Grecia. Participantx la Târgul Anarhist de Carte din Balcani 2024 7 iulie, Priștina. 27 �28 �„ÎN VIZITĂ LA TOVARĂȘII NOȘTRI DIN BALCANII DE VEST” (FILE DE JURNAL) JOI, 29 AUGUST Am ajuns de la aeroportul din Treviso la Veneția cândva în prima parte a după-amiezii. În cele câteva ore până la trenul către Trieste/ Trst, ne-am zis să luăm orașul la pas mărunt. Nu ajungem în fiecare zi la Veneția și nici nu aveam de gând să venim dacă ar fi trebuit să ne căutăm cazare și masă! Unul din primele lucruri care ne-au sărit în ochi au fost numeroasele mesaje de susținere a Palestinei și împotriva genocidului. Cele mai multe mesaje se puteau găsi în apropierea sediilor Universității Ca’ Foscari din Veneția, care, se pare, este părtașă la acest conflict prin colaborarea cu autoritățile israeliene. Partea superioară a unei porți ce dă într-una din curțile universității era împroșcată cu vopsea roșie, devenind, astfel, un nou landmark de fotografiat de către turiști. (...) Am fi vrut să mergem să vedem palatul venețian unde a avut loc, în 1984, o Adunare Anarhistă Internațională1, dar nu ne-a permis timpul. Anul acesta, în perioada 18-30 octombrie, tova. de la Arhiva Pinelli din Milano vor organiza o aniversare a 40 de ani de la acea întâlnire, la care au participat figuri importante ale mișcării anarhiste de atunci, ca Murray Bookchin, Colin Ward sau „al nostru” Nicolas Trifon. Cex de la Pinelli au reușit 1. centrostudilibertari.it/en/ venezia-84-back să se organizeze chiar bine pentru acest eveniment, făcând accesibile aproape toate materialele legate de întâlnirea de atunci, precum și numeroase transcrieri ale discuțiilor purtate.2 La 21:02 am avut trenul către Trieste/Trst. (...) VINERI, 30 AUGUST (...) Cu ocazia asta am putut vizita puțin satul Padriciano despre care Mi. ne-a spus ulterior că poate fi considerat o suburbie a orașului, aici trăind mulți oameni bogați. În centrul satului se află o bisericuță din piatră, pe care, oarecum surprinzător, se află o placă cu numele eroilor antifasciști din cel de-al doilea război mondial (în majoritatea lor, sloveni), precum și o stea roșie, comunistă. Gazdele noastre ne-au spus că, în ciuda caracterului de stânga, antifascist al zonei rurale din afara Trieste/Trst, cazul acestei biserici este unic, monumentele antifasciste fiind independente de cele religioase. Gazda noastră ne-a explicat că în regiune există o diferență între Trieste/Trst, orașul, și zona rurală: orașul este unul italienizat, pe când zona rurală este una majoritar slovenă, care pe vremuri privea cu admirație spre Iugoslavia lui Tito și fusese antifascistă încă de la începuturile fascismului, în 1920-22. 2. centrostudilibertari.it/en/ ven84-homepage-en Tot Mi. ne-a mai menționat despre procesul forțat de italienizare a orașului Trieste/Trst, început de îndată ce acesta a intrat în componența Italiei, în urmă cu 100 și un pic de ani. Acest proces a însemnat eliminarea simbolurilor, amintirii, istoriei și a tot ce nu era italian; zona a fost, în perioada veche, o regiune mai degrabă multiculturală (chiar și astăzi, în afară de italiana oficială, în regiune se vorbește friulană, venețiană, slovenă, germană bavareză). Acest lucru creează un antagonism profund între cele două lumi, orașul fiind italian, național, exploatativ, expansiv, iar zona rurală fiind slovenă, antifascistă, productivistă, mai lentă în ritmicitatea vieții. Desigur, nici acest proces de colonizare urbană nu este ceva nou pentru noi, cunoscând exemplul orașului Cluj/Kolozsvár (și a multor alte orașe din Transilvania, Banat, Crișana, Basarabia etc.) care a trecut printr-un proces de românizare odată cu intrarea în componența teritorială a statului român. Există chiar și o diferențiere geografică între cele două „lumi” din această parte a regiunii FriuliVeneția Giulia3: Trieste/Trst este la nivelul mării, pe când ruralul se află pe Podișul Karst (Carso în italiană, Kras în slovenă), la minim 250-300 m deasupra nivelului mării. Regiunea 3. Istoric vorbind, o mare parte din această regiune a fost parte din Imperiul Austriac. În 1866, mai multe localități au fost integrate în nou-apăruta Italie, dar chiar și așa, mare parte din regiune a rămas sub austrieci, respectiv Imperiul Austro-Ungar, până în 1918. 29 �este importantă și din punct de vedere istoric, deoarece aici s-au studiat pentru prima dată formele de relief create de disoluția calcarului prin intermediul apei încărcate cu dioxid de carbon. Chiar denumirea de relief „carstic” derivă din numele podișului. În prezent se dorește și eliminarea elementelor „rebele”, a oricăror zvâcniri contraculturale, un exemplu ilustrativ în acest sens fiind limitarea organizării de concerte, mai ales a celor care ar fi după ora 22:00. În urmă cu ceva ani au dispărut localurile contraculturale, iar cine a continuat să organizeze concerte punk, de exemplu, a apelat la tot felul de spații precum sălile de bowling sau cluburile pentru persoane vârstnice. Din cauză că oficialitățile au aflat că în cadrul acestor evenimente se împărțeau și fluturași cu mesaje mai politice, au început să amenințe spațiile cu pricina cu controale și amenzi dacă vor mai permite organizarea de concerte. De frică, așadar, în multe locuri nu s-au mai putut organiza astfel de evenimente. Odată cu răcoarea după-amiezii, au început să apară invitații și participanții la festivalul auto-organizat din curtea casei, în special cei din slovenia, dar și un localnic italian, Iv., foarte dornic de povești. Pe când încă ne aflam în Trieste/Trst, D. observase un sticker al colectivului Kraken, pe care se află o caracatiță care „îmbrățișa” cu mare drag o navă de croazieră. În discuție, Iv. a oferit mai multe detalii despre acest colectiv, precum și despre nemulțumirea crescândă a oamenilor legată de aceste nave de croazieră, care de la an la an sunt tot mai multe (uneori și două pe zi), ridicând nivelul de poluare din oraș; precum și de fluxurile nebune de turiști care coboară, dintr-o dată, în oraș, ca termitele. Legat de Veneția, Iv. ne-a spus că a existat și acolo o mișcare împotriva acestor nave, acestea afectând integritatea structurală a clădirilor (construite pe piloni de lemn, vechi de sute de ani). Din fericire, dar poate și din cauza importanței orașului în rețeaua globală de turism, mișcarea a avut succes, iar navelor de croazieră nu li s-a mai permis să intre în Laguna Venețiană. SÂMBĂTĂ, 31 AUGUST Ziua cea mare și cea mai lungă. Azi au avut loc, concomitent, două evenimente: festivalul Črn Trn („Spinul Negru”) al rețelei radicale de agricultori, precum și zilele de naștere ale lui Mi. și Sa., care și le-au mutat la această dată pe motiv de tovărășie: a fost o perioadă în care au existat în proximitate nu doar tova. lor din 30 slovenia și italia, ci și tova. dragx din grecia, în frunte cu Comrade Baby (o tovarășă de numai 8 luni, căreia i-am dat acest nume după ce am aflat cât de calmă și fericită este). Pe acest considerent am fost invitați și noi, spre a ne bucura de această ocazie cât mai multx. Am ajutat încă de dimineață la curățarea și tăierea legumelor necesare pentru masa de prânz și cină, ca după amiază să stoarcem două gastronoame de bucăți de soia lăsate la hidratat 6 sau 7 ore, care ar fi trebuit să ajungă pentru 30 de persoane.4 Noroc că am fost ajutați de două persoane italiene care au intrat în vorbă cu D., deoarece de la un punct încolo au început să ne doară mâinile. Ce sală-ți mai trebuie când ai atâta cantitate de mâncare de pregătit? În acest timp, tova. agricultori au avut mai multe ședințe interne de organizare, dar la un moment dat, după-masă, a avut loc și o discuție deschisă despre diverse lupte și situații locale legate de mediu și agricultură și nu numai, precum și despre implicarea statului în toate aceste probleme. Partea cea mai mare de timp a fost acordată luptei locale din Trieste/Trst— Opicina/Opčine, intitulată NO Ovovia, împotriva construirii unei telecabine (ovovia) care ar fi legat cele două localități. Dar care nu avea niciun beneficiu pentru comunitatea locală. Ca idee, Trieste/Trst este un oraș aflat la nivelul mării, iar Opicina/Opčine este sus, la o altitudine de 330 de metri, în Podișul Karst. Sunt trei aspecte pe care le considerăm importante de subliniat: primul este acela că toată lumea, indiferent de politica asumată sau clasă, se opune acestui proiect. Totx consideră lipsită de sens construirea acestei telecabine, cu atât mai mult cu cât există o linie de tramvai construită la începutul secolului trecut care leagă deja cele două localități. [...] — Infrastructura există deja, trebuie doar folosită, ne-a spus vorbitorul. Un al doilea aspect este faptul că orașul Trieste/Trst trebuie să folosească banii alocați prin PNRR5 cât mai repede posibil (până în maxim 2026), altfel îi pierd. Așa că au scos de la naftalină acest proiect stupid (să ne amintim de metroul nostru din Cluj/Kolozsvár). Tot aici trebuie menționat faptul că, de altfel, se dorește sifonarea acestor bani publici spre privat, o manevră cu care suntem deja mult prea obișnuiți și la noi în românia. Desigur, cum era de așteptat, proiectul are deja o întârziere de câteva luni. 4. Rețeta poate fi găsită la pag. 45. 5. Planul Național de Redresare și Reziliență, bani primiți de la Uniunea Europeană. �Ceea ce ne duce la cel de-al treilea aspect, acela al monopolului avut de cele câteva firme care construiesc astfel telecabine, cu sediul fie în Tirolul austriac, fie în cel italian. Din cauza saturării pieței, nemaiconstruindu-se telecabine la munte, zăpada fiind tot mai rară în regiune, deci nici pârtii noi de schi, firmele încearcă să pună presiune pe diverse localități să-și construiască astfel de linii. [...] Municipalitatea nu se sfiește să folosească tactici de intimidare sau chiar presiunile poliției pentru a intra pe proprietățile rezidenților, pentru a face diverse măsurători sau pentru a lua mostre de sol — cu atât mai mult încât zona este una carstică, deci solul este mai degrabă format de roci moi. În același timp, pentru a putea construi partea de gondolă care trece prin oraș, municipalitatea este obligată să schimbe niște legi de urbanism. Zona naturală aflată sub linile telecabinei este o zonă protejată la nivel european, fiind inclusă în Natura 2000. Există ecosisteme și copaci vechi, iar proiectul ar interfera inclusiv cu sursele de apă, în care trăiesc, pare-se, țestoase mici. Vegetația va trebui păstrată joasă, ca să nu interfereze cu cablurile telecabinei. De asemenea, va fi nevoie de drumuri pentru utilajele de construcție, ceea ce ar însemna defrișări și modificări ale terenului. Pentru că nu va exista o alternativă rutieră la tramvai, iar în oraș trebuie să plătești pentru a avea acces la orice, nu prea există parcuri sau copaci; zona naturală este așadar folosită drept parc de foarte mulți localnici. Ca formă de protest, au fost deja organizate diverse activități pentru localnici ca să exploreze zona naturală, precum egg hunts. Iar localnicii au acoperit marcajele de tăiere a unor copaci cu noroi. De asemenea, există planuri pentru unele acțiuni directe, precum ocuparea unor zone prin construirea de case în copaci și mobilizarea localnicilor. Doar că și municipalitatea a pus camere de supraveghere în pădure pentru a monitoriza fauna; sau cel puțin asta susțin reprezentanțiii municipalității. — Poate că vor supraveghea animalele care vor trece prin fața camerelor, ne spune vorbitorul, dar la fel de bine se pot folosi camerele și în supravegherea animalelor umane, a tova. noștri. [...] Acest proiect este combătut nu doar pe cale populară, comunitară, ci și la nivel legal, în justiție. Inițiativa lor nu are legătură cu organizarea populară și e foarte costisitoare, fiind cheltuiți până acum peste 80.000€. Ar mai fi nevoie de alți 100.000. Nu au neapărat susținere de masă, dar e limpede că nu duc lipsa fondurilor. În schimb, Comitetul NO Ovovia6 este unul popular, format atât din persoane neimplicate politic, cât și din rezidenți afectați de proiect care în cadrul acestui grup au învățat, cu timpul, diverse tactici de organizare, de dezbatere, de luptă, venite dinspre zona politică, libertară/ anarhistă. — Mi-aș dori ca, prin modul acesta de organizare, oamenii să vadă mai departe de propriile lor curți, să vadă că este o chestiune la nivel de societate, că lucrurile sunt legate între ele și că mai e mult de lucrat și de luptat pentru a avea o viață mai bună. [...] Am avut și noi o intervenție scurtă, legată de Neptun Deep, despre Roșia Montană, despăduriri ilegale și presupusa „problemă” a urșilor, care, de altfel, coboară în zonele populate de oameni din cauza micșorării habitatului lor natural. De asemenea, am prezentat situația din Cluj/Kolozsvár, legată de 6. https://noovovia.it/ 31 �gentrificare și efectele negative ale acesteia asupra mișcării noastre. Mai spre seară a început petrecerea propriu-zisă, având loc trei concerte. Primul concert a fost al unui rapper care ne-a făcut impresia nouă, celor care nu cunoaștem limba croată, că are versuri mai degrabă „liniștite”. Ulterior am aflat că, în ciuda aparențelor, versurile lui sunt foarte bine „împământenite” în teorie și praxisul luptei de clasă. A urmat o cântăreață queer de origine israeliană, plecată din Palestina. Iar ultimul concert a fost al unei trupe punk italiene, care a pus publicul în mișcare. În paralel s-au făcut grătare vegane și nevegane, s-au ciocnit pahare, s-au discutat fel și fel de povești personale și/sau politice, am făcut conexiuni noi, iar la finalul zilei, din miez de noapte până către aproape dis-de-dimineață, lumea a fost fericită și distrată de DJ X, care a pus muzică foarte bună de pe viniluri. D. a stat la povești cu grecx care supravegheau cu rândul bebelușul care dormea în timp ce boxele erau date la un volum ridicat în curtea din satul italian. DUMINICĂ, 1 SEPTEMBRIE După o noapte care s-a prelungit pentru noi până destul de târziu, a doua zi ne-am trezit cam răciți. Din cele 50-60 de persoane care fuseseră cu o noapte înainte, multe au plecat, mai ales dintre cele 32 care locuiesc relativ aproape, prin italia. Am dejunat, după care am plecat la Opicina/Opčine, localitatea unde va fi una dintre cele două stații de capăt ale telecabinei din Trieste/Trst. Mai multe persoane au plecat de dimineață, pe jos, dar majoritatea dintre noi am luat autobuzul 51. De cum ne-a văzut, șoferul și-a dat seama (se vedea pe fața lui un soi de „ehhh, da, gloata asta veselă…”) că nu aveam de gând să plătim biletul. În autobuz s-a simțit ca și cum am fi mers într-o excursie cu clasa. Toată lumea vorbea cu toată lumea, veselia se simțea în aer, precum și mahmureala cauzată de petrecerea ce avusese loc cu numai câteva ore înainte. Ajunși în Opicina/Opčine, am luat-o pe jos până la Obeliscul de unde se deschide o panoramă spre Trieste/Trst și Marea Adriatică. Oamenii au putut vedea pădurea, precum și clădirile care vor fi afectate dacă proiectul gondolei va fi pus în aplicare. După câteva cuvinte despre locație, a avut loc o afișare de banner în solidaritate cu această cauză. Imediat după, „clasa”, în frunte cu Mi., a fost dusă la gelateria locală. Multora ne-a fost greu să ne decidem ce sortimente să alegem, având peste 20 de opțiuni, sau câte cupe. Am ieșit cu toții din clădirea gelateriei și ne-am găsit un loc la umbră, unde ne-am terminat gelato-ul. După, am vizitat monumentul local dedicat luptătorilor antifasciști și familiilor acestora, uciși și ucise în �1944-1945. Și aici, ca și la Padriciano/ Padriče, majoritatea erau slovenx. Versurile poetului Srečko Kosovel7 erau înscrise pe monument, atât în limba acestuia, cât și în italiană. Moartea pândește în inima mea. A crezut că mă voi prăpădi. Dar spiritul, Care este în mine până în ultima zi Strigă; mă voi răzvrăti!8 La ora 13:00 am luat autobuzul înapoi. [...] Reajunși la Padriciano/Padriče, am petrecut mai multe ore relaxându-ne și strângând lucrurile, făcând curat etc. Lungiți pe șezloange, am povestit câte ceva despre noutățile din mișcările noastre locale, adică din cele slovene și românești, așteptând, cu leneveală, ora 18:00, când aveam de gând să plecăm la Trieste/ Trst, ca să vizităm Centrul Cultural „Germinal”9. Ne-am dus cu mașinile, pe care le-am parcat lângă Piața St. Giacomo. Acolo, în fața bisericii, erau amplasate mai multe mese cu haine și fel de fel de alte obiecte. Avea loc un eveniment de schimb prin troc sau gratuit! D. și-a luat o fustă, intrând în vorbă cu persoana care era la acea masă, aflând astfel cum are loc acest eveniment. Nu este neapărat un eveniment organizat de persoane din mișcarea anarhistă, ci e mai degrabă o acțiune comunitară, organizată legal, cu aprobarea municipalității.[...] Puțin mai târziu, adunați cu toții în fața spațiului Germinal, am fost primiți de către una din membrele mai în vârstă ale colectivului. Putem spune că spațiul este unul destul de mărișor, cu un fronton din sticlă, ceea ce permite oricui să vadă înăuntru — aspect, de altfel, surprinzător, mai ales pentru grecx. — Nu avem ce ascunde de oameni, suntem parte din comunitate! Iar cine e curiosx, e invitatx să intre. De îndată ce am intrat, am fost întâmpinați de rafurile înalte ale bibliotecii, pline cu materiale tipărite. La vedere erau cărțile publicate de colectivul care administra locul, sau de alte colective din trecut și prezent, care puteau fi cumpărate. În dreapta se puteau găsi ultimele 4-5 numere din ziarul pe care aceștia îl publică încă din anul 1907. Revista apare de ceva vreme anual, în luna mai, și are zeci de pagini cu cele mai diverse subiecte. La pagina asta, despre NO Ovovia, câteva pagini mai încolo, despre greutățile persoanelor trans cu privire la accesibilitatea sistemului de sănătate din regiune. Istorii, poezii, recenzii, artă. În spatele rafturilor, alte rafturi! De această dată, rafturi întregi cu cărți ordonate pe categorii mai specifice: anarhism, anarhism, anarhism, anarhism, anarhism…. Dar, stând cu fața spre aceste rafturi dedicate anarhismului, în dreapta un perete întreg cu alte rafturi, dedicate multor alte subiecte, precum feminismul, istoria, protestele etc. [...] Spațiul este deținut de Germinal, dar nu este folosit în exclusivitate de acest grup. Ba, din contră, în spațiu își au centrul de întâlnire sau sediul foarte multe alte grupuri și colective. Nu trebuia să ne zică nimeni nimic, dovada era în fața ochilor noștri: calendarul pe zile al spațiului, pe care se puteau observa și câte două evenimente pe zi. Pe lângă grupuri asumat anarhiste/libertare, 7. Srečko Kosovel (1904-1926) a fost un poet socialist activ politic, originar din Sežana și localnic al Karstului, care a fost un oponent al italienizării forțate a zonelor slovene anexate de Italia. 8. Smrt je legla na moje srce. / La morte si e acquattata nel mio cuore. Mislila je, da se bom strl / Credeva che mi sarei infranto. Ali duh, / Ma lo spirito, Ki je v meni do zadnjega dne / Che e in me fino all`ultiomo giorno Bo klical, jaz se boim uprl! / Gridera; io mi ribellero! 9. germinalts.noblogs.org/ 33 �aici se adună grupuri precum No Ovovio sau un altul, al persoanelor queer. În cartier, Germinal nu este singurul spațiu, mai existând și alte spații comunitare sau sociale, dar nu neapărat asumat libertare. Cumva, în zonă, mai ales datorită istoriei muncitorești locale, există un fel de rețea de întrajutorare între comunitățile mai mult sau mai puțin politice. Trebuie să recunoaștem că am resimțit admirație față de acest spațiu. C. mai ales față de partea publicistică, de tradiție a tipăriturilor etc., pe când D. față de organizarea spațiului, curățenie, resursele la care au acces și pur și simplu față de faptul că sunt implicate persoane din generații atât de diferite; asta, în timp ce tova. grecx îl aveau cu ei pe Comrade Baby, bebelușul la îngrijirea căruia participau mai mulți tova. Ne-am bucurat, așadar, să ne aflăm într-un spațiu împreună cu persoane cu vârste cuprinse între 8 luni și 70+ ani. După Germinal, au plecat și ultimx slovenx, grecii rămânând în oraș la câteva pahare, iar noi restul am avut un ultim grătar înainte de un somn adânc, de oameni obosiți. LUNI, 2 SEPTEMBRIE Zi de schimbare a locației: plecăm la Ljubljana. [...] La câteva ore după ce am ajuns în capitala slovenă, ne-am dus la terenul de sport de lângă Metelkova, spațiu de asemenea ocupat de către persoanele din squat, deoarece un hostel din apropiere ar fi vrut să-l transforme mai degrabă într-un loc de parcare privat. Persoanele din Metelkova s-au coalizat, au curățat spațiul, au creat o zonă de delimitare dintre vechea parcare/drum și acest spațiu, plantând copaci și plante și au început să organizeze diverse evenimente acolo. Actualmente, săptămânal, au loc jocuri de volei, cum a fost și când am ajuns noi. Din păcate, nu ne-am adunat prea multe persoane, la început jucând în trei, mai apoi în patru. După joc, ne-am mutat pe scările din fața Jala Jala, unde D. a deschis o discuție, în principal despre cum se simt femeile în Metelkova din perspectiva unor bărbați, despre cum s-a schimbat spațiul pe parcursul anilor, apariția pusher-ilor de droguri, împinși acolo de către autorități, pentru a fi scoși din orașul care era, în urmă cu câțiva ani, într-o rapidă gentrificare și turistificare. [...] Am urcat mai apoi în Infoshop-ul10 de la primul etaj al uneia din multele clădiri ale Metelkovăi. Este un spa10. instagram.com/a.infoshop 34 țiu ocupat de către anarhistx de peste 20 de ani deja, aici avându-și sediul, sau locul de întâlnire, fel și fel de grupuri locale sau federale. La etaj se poate urca numai cu cheie, fiind poartă din bare de metal la parter, în mare parte din motive de siguranță. Chiar în stânga porții se adună, de cele mai multe ori, pusher-ii. Tot sus, la etaj, se află o bucătărie și o baie la comun pentru tot etajul/mansarda, precum și câteva ateliere ale unor artiști. D. se aștepta să fie un spațiu mai mare. N-a fost să fie așa. Dar are un mezanin, unde se poate găsi o mică arhivă aflată în proces de constituire, precum și o cameră cu mai multe saltele și lenjerii de pat, pături etc. Au și o mică bibliotecă, pe care, am aflat ulterior, nu o mai prea întrețin, din motiv de lipsă de vreme și de interes. I-am lăsat să-și țină ședința și am făcut o mică plimbare într-o parte a centrului gentrificat și turistificat. În drumul nostru spre râul Ljubljanica, am trecut pe lângă Centrul Cultural Rog, clădire nou construită în locul fostului Centru Social Rog. Adevăratul Rog11 a fost un alt squat care a fost evacuat în urmă cu câțiva ani, chiar în mijlocul iernii. Desigur, municipalitatea a avut absoluta nesimțire de a păstra numele de „Rog”, iar acest centru cultural a devenit fix opusul a ceea ce era înainte: dintr-un spațiu accesibil omului de rând, a devenit ceva elitist, inaccesibil multora dintre localnici. Cel puțin, din partea mișcării, continuă și Rog-ul vechi, sub forma unei Ambasade12. În Ljubljana mai există un squat, numit PLAC (Participativna Ljubljanska Avtonomna Cona)13, la care nu am ajuns, din păcate. MARȚI, 3 SEPTEMBRIE [...] La 17:40 am plecat totx patru în Trg Republike (Piața Republicii), unde avea loc o manifestație pentru Palestina. Majoritatea celor care au vorbit în fața manifestanților au fost persoane din comunitatea palestiniană. Pe lângă discursurile acestora, s-au mai citit mesaje din partea altor persoane din comunitate care nu au fost prezente, au fost și câteva piese cântate de către o fată cu o voce foarte frumoasă. Unul dintre cântece era despre genocidul armenilor din atunci-nou-apărutul stat turc al secolului trecut. Persoana care a cântat a fost, de altfel, și cea care a început manifestația cu un cântec foarte sobru, care a calmat publicul 11. atrog.org/en 12. ambasada-rog.si 13. instagram.com/avtonomni_plac �și l-a făcut să-și îndrepte atenția spre „podium”. [...] A fost o manifestație fără autorizație, ca și toate celelalte de dinainte; dar chiar așa, au spus localnicii, a fost o manifestație atipică: spre deosebire de dățile trecute, polițiștii au fost ca pe ace. Au fost prezente multe doamne în vârstă, în șlapi, cu pălăriuțe. Una dintre acestea venise chiar în cârje. Se băgau cu maximă încredere în fața cortegiului, încercând să ocupe cât mai mult spațiu din stradă. Ba chiar doamna cu cârje a mers, de una singură, la un moment dat, pe banda de contrasens. O altă doamnă, cu rucsac cu stea roșie, arunca fluturași pe stradă ca acelea pe care le-au primit și palestinienii din Gaza din avioanele israeliene, în care li se cerea să evacueze într-un timp mai scurt decât ar fi fost posibil. [...] Două ore mai târziu, cortegiul s-a oprit într-un parc din apropierea pieței Republiska, unde lumea a aplaudat și s-a dispersat. — A fost o manifestație foarte lungă, în standarde grecești! Noi am decis să mai petrecem ceva vreme afară, așa că ne-am întors în Piața Republicii. [...] 35 �RECENZII ȘI SUGESTII DE LECTURĂ DANIEL GUÉRIN: O OPERĂ MILITANTĂ ÎMPOTRIVA CAPITALISMULUI, FASCISMULUI, STATULUI ȘI IMPERIALISMULUI Daniel Guérin (1904–1988) a dobândit recunoaștere internațională în special ca istoric al anarhismului, dar și în calitatea sa de editor a numeroase texte anarhiste fundamentale. Deși și-a început activitatea politică în organizațiile socialiste franceze, iar ulterior, datorită opoziției sale față de stalinism, a colaborat cu troțkiștii, interesul său pentru anarhism a devenit tot mai pronunțat începând cu anii 1950–1960. Valul revoluționar din 1968 l-a impulsionat și mai mult în această direcție, marcându-i astfel evoluția intelectuală. Ulterior acestui moment, el s-a implicat activ în diferite grupuri socialiste/comuniste libertare, la a căror înființare a și contribuit. Dincolo însă de variațiile parcursului său ideologic, opera sa rămâne, în mod fundamental, o operă militantă împotriva capitalismului, imperialismului colonial, barbariei fasciste, discriminării minorităților sexuale și oricărei forme de represiune statală. Deși Guérin este autorul a numeroase articole și a zeci de lucrări mai ample (inclusiv analize istorice, scrieri cu caracter autobiografic și opere de ficțiune), iar despre viața sa a fost realizat un film documentar (Daniel Guérin, combats dans le siècle, 1994), opera sa, care acoperă o mare parte a secolului XX, a rămas aproape complet necunoscută publicului cititor din Ungaria. Antologia de texte traduse de Losoncz Márk și Poór Péter, publicată la sfârșitul anului 2022 și apărută într-o ediție underground, autonomă, e menită să remedieze, cel puțin parțial, această lacună (Losoncz Márk & Poór Péter: Daniel Guérin antológia, 2022). Fragmente din traducerea aflată în lucru au apărut anterior pe platforma on-line Mérce Tett. După apariția volumului, acesta a fost prezentat într-o serie de dezbateri sub egida Péntek Esti Kísértetjárás („Bântuiala de vineri seara”) care au avut loc în lunile ianuarie și februarie. Ulterior, temele abordate în volum au fost popularizate și în emisiunea „Forr a világ” („Lumea în fierbere”) de la Radio Tilos. Interesul relativ mare pentru subiect a reieșit și din faptul că, în decurs de aproape un an, aproape toate exemplarele ediției tipărite s-au epuizat, iar emisiunea dedicată lui Guérin a ajuns una din cele mai ascultate din seria „Forr a világ”. 36 Pe lângă prefața semnată de traducători, antologia include trei dintre lucrările fundamentale ale lui Guérin, fiecare abordând teme diferite. E vorba de Anarhismul: de la teorie la practică, o lucrare amplă, care poate fi considerată un ghid introductiv explorând originile ideologice și evoluția istorică a anarhismului, precum și momentele sale cheie; Anarhism și marxism, un eseu despre relația dintre marxism și anarhism; și, într-un final, un capitol dintr-o altă lucrare a lui Guérin, Fascismul și marele capital, intitulat „Concluzie: câteva iluzii care trebuie spulberate”. Deși aceste lucrări, apărute acum pentru prima dată în limba maghiară, au fost concepute în faze diferite ale operei autorului (troțkism, anarhism clasic, comunism libertar) ele nu sunt în deloc dezacord, ci, dimpotrivă, se completează într-un mod organic. Guérin a publicat prima versiune a lucrării Fascismul și marele capital în 1936 (după ce Hitler a ajuns la putere și după primele succese ale expansiunii imperialiste italiene, dar înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și a Holocaustului), însă concluziile ultimului său capitol nu au fost contrazise sau făcute irelevante de evenimentele ulterioare. În această lucrare, autorul încearcă să demonteze mai multe afirmații acceptate de opinia publică internațională de atunci și, într-o anumită măsură, de către stânga franceză, lucru care a dus la adoptarea unor poziții teoretice greșite și, pe baza acestora, la aplicarea unor tactici eronate în lupta împotriva fascismului. Conform acestora, fascismul e un fenomen local, specific țărilor agrare înapoiate, un răspuns al burgheziei la organizarea proletariatului, o fază de tranziție dureroasă, dar necesară și treptată care, prin intensificarea contradicțiilor sistemului, va facilita în cele din urmă izbucnirea revoluției proletare. Guérin subliniază, dimpotrivă, că fascismul este mai degrabă un produs al marii industrii monopoliste și că, pentru a proteja profiturile trusturilor capitaliste, statul poate renunța la democrație în favoarea fascismului. �Pentru Guérin fascismul era o formă de gestionare a capitalismului în declin, care nu ducea în niciun fel la socialism, ci doar la consolidarea capitalismului privat. Și asta cu atât mai mult cu cât, odată ajuns la putere, fascismul atacă sistematic organizațiile proletariatului de pretutindeni, aducând clasa muncitoare sub dominația sa politică, economică și ideologică. În același timp, din cauza represiunii constante și a unei atomizări crescânde, aceasta devine incapabilă să-i reziste în mod organizat și eficient. Cu toate acestea, concluzia lui Guérin este optimistă: ascensiunea fascismului nu este inevitabilă. Iar mișcarea socialistă îl poate înfrunta și înfrânge dacă acționează organizat, dacă își lărgește baza socială și dacă oprește ostilitățile interne. Guérin subliniază însă că lupta împotriva fascismului nu trebuie să se ducă „din exterior”, prin războaie imperialiste, ci „din interior”, prin lupta de clasă proletară; iar pentru aceasta e necesar un nivel ridicat de solidaritate și cooperare în cadrul clasei muncitoare. De asemenea, lupta trebuie îndreptată nu numai împotriva fascismului, ci și împotriva bazei sale materiale, deoarece „antifascismul rămâne o iluzie fragilă dacă se limitează la măsuri defensive și nu vizează distrugerea capitalismului însuși”. Volumul cuprinde și monografia Anarhismul: de la teorie la practică, care reprezintă aproximativ patru cincimi din antologie și este împărțită în trei secțiuni principale. După cum sugerează și titlul, autorul abordează mai întâi mișcarea studiată dintr-o perspectivă filozofică și ideologică. Pe baza acestei analize, Guérin prezintă dezvoltarea istorică a anarhismului ca mișcare, arătând cum, în cadrul acesteia, teoria și practica se întrepătrund. În consecință, structura lucrării urmează o ordine tematică, iar apoi una cronologică. Guérin începe cu câteva lămuriri etimologice, iar apoi examinează trăsăturile fundamentale ale anarhismului, analizând noțiuni precum revolta împotriva statului, critica democrației burgheze și opoziția față de socialismul autoritar. Depășind dezbaterea între individualism și colectivism, el demonstrează că anarhismul este atât o luptă pentru eliberarea individului, cât și o luptă pentru emanciparea comunității umane, și că cele două nu sunt deloc contradictorii. Totodată, autorul desființează stereotipuri precum ideea că „anarhismul ar însemna dezordine” și reabilitează figuri precum Max Stirner, ale cărui idei, subliniază Guérin, au fost greșit interpretate de Marx și Engels și de mulți alții care le-au urmat. În a doua parte a lucrării, Guérin examinează diferitele concepte aflate la baza ideii de societate anarhistă și noțiunile fundamentale care le sunt asociate. Aici el se concentrează în principal asupra organizării economice (fundamentele schimbului, concurenței etc.) și sociale (autogestiunea, centralizarea, planificarea, federalismul etc.), făcând totodată un bilanț al instituțiilor și modelelor pe care anarhiștii au încercat să le pună în practică de-a lungul timpului (de pildă federațiile bazate pe comune sau sindicatele). Guérin nu ezită să abordeze dezacordurile și disputele interne dintre anarhiști, nici evoluțiile, regresele sau contradicțiile care au marcat scrierile și viața unora dintre aceștia. Fără a accepta că există poziții de necontestat, el polemizează cu gânditorii din trecut și folosește analogii istorice pentru a respinge sau confirma validitatea ideilor lor, în lumina experienței practice. În cel de-al treilea capitol este discutată dezvoltarea istorică a mișcării. Este important de menționat aici faptul că, deși prezentarea lui Guérin acoperă mai multe țări, perspectiva sa este mai degrabă eurocentrică și, prin însăși natura sa, tinde să se concentreze asupra unor evenimente marcante și să urmărească dezvoltarea mișcării în general, fără a intra în detaliile mișcărilor anarhiste din fiecare țară. Cititorul primește o imagine a dificultăților generate de 37 �„propaganda prin fapte” din perioada de după prăbușirea Primei Internaționale, a luptei pentru influența asupra mișcării muncitorești între anarhiști și social-democrați, precum și despre intrarea anarhiștilor în sindicate și ascensiunea sindicalismului revoluționar, urmate de studii de caz despre Rusia, Italia și Spania. Descrierile revoluțiilor și războaielor civile din Rusia și Spania sunt foarte detaliate și acoperă o serie de aspecte importante, de la exercitarea puterii revoluționare la organizarea fabricilor și autoapărarea armată. Lucrarea, publicată inițial în 1965, a fost scrisă într-un context social frământat, având totodată un efect catalizator, chiar dacă de o mai mică amploare, asupra evenimentelor care au urmat. Acest lucru este demonstrat cel mai bine de faptul că, în ediția ulterioară a cărții, Guérin a adăugat o postfață dedicată lui „mai ’68”, subliniind caracterul antiautoritar și, în multe privințe, libertar al evenimentelor și importanța autoguvernării promovată de studenții și muncitorii revoltați. Dintre toate lucrările incluse în antologie, Anarhism și marxism (1973) a fost scrisă cel mai târziu. Prin urmare, poate fi considerată o completare specifică a lucrării anterioare. Eseul, structurat în nouă puncte, explorează relația dintre cele două școli de gândire, concentrându-se asupra operei lui Marx și Engels. Guérin susține că marxismul de mai târziu, dezvoltat de discipolii celor doi, a ajuns să deformeze, în numeroase privințe, teoriile maeștrilor. El arată și faptul că ideile lui Marx și Engels au evoluat odată cu realitățile vremii lor, că învățătura lor nu a fost omogenă și nici nu ar trebui luată ca dogmă. Cu atât mai puțin consideră el anarhismul un sistem unitar. Prin urmare, Guérin își concentrează analiza asupra acelor ramuri ale anarhismului care sunt cele mai apropiate, din punct de vedere teoretic, de marxism: „anarhismul constructiv, comunitar, anarhismul colectivist sau comunist”. Guérin afirmă că dezvoltarea marxismului și anarhismului nu poate fi separată, că cele două doctrine s-au influențat reciproc de-a lungul timpului și că au o origine comună: ambele sunt inspirate de Revoluția Franceză și de luptele muncitorilor din anii 1840. Din punct de vedere ideologic, ambele sunt materialiste și își imaginează construirea unei noi societăți prin lupta de clasă și revoluție. Împărtășesc, de asemenea, un țel comun: răsturnarea statului capitalist și transferul avuției sociale și al mijloacelor de producție în mâinile muncitorilor. Acest lucru s-a reflectat în mod clar în eforturile lor comune de a crea Prima Internațională. Cu toate acestea, Guérin nu ascunde diferențele care au dus la ruptura dintre cele două mișcări și apoi la o lungă perioadă de antagonism. El observă că, în ceea ce privește Revoluția Franceză, Marx și Engels au oscilat constant între iacobinism și 38 comunalism, în timp ce anarhiștii au condamnat de la bun început orice manifestare a iacobinismului. În mod similar, anarhiștii au respins necesitatea unui stat tranzitoriu și a „avangardei” revoluționare, principii susținute de marxism, precum și rolul conducător al unui partid politic, preferând în schimb spontaneitatea revoluționară. În timp ce marxiștii nu respingeau utilizarea anumitor instrumente și instituții ale democrației burgheze (de exemplu votul și alianțele electorale), anarhiștii căutau să își atingă obiectivele bazându-se pe acțiunea directă, acțiunea sindicală, autonomia muncitorilor, grevele generale etc. Din păcate, opoziția dintre anarhism și marxism nu s-a bazat doar pe diferențe ideologice, ci a fost adesea agravată de neînțelegeri și conflicte personale, care au intensificat polemicile și au făcut ca ruptura să fie ireversibilă. Aceste tensiuni, consideră el, au avut consecințe negative pentru ambele curente: anarhiștii s-au izolat treptat de mișcarea muncitorească, în timp ce social-democrații au denaturat marxismul, alunecând tot mai mult spre reformism. Revoluțiile din Rusia și Spania au exacerbat în cele din urmă aceste diferențe, transformând divergențele ideologice în confruntări violente. Cu toate acestea, concluzia lui Guérin are o notă optimistă. Inspirat de experiențele din 1968, el subliniază renașterea socialismului libertar, sporirea conexiunilor dintre cele două curente și destrămarea treptată a stereotipurilor legate de anarhism. El își exprimă speranța că aceste schimbări vor ajuta la depășirea veacurilor de antagonism și vor duce la apariția, în ultima parte a secolului XX, unei mișcări intelectuale și practice orientate spre viitor. Poór Péter �CONTRADICTIONS/KONTRADIKCE: A JOURNAL FOR CRITICAL THOUGHT (VOL. 7, NR. 2, 2023) CENTRAL AND EASTERN EUROPEAN ANARCHISMS De curând a apărut ultimul număr al revistei Contradictions/Kontradikce: A Journal for Critical Thought, dedicat anarhismului în spațiul central și est-european. Numărul marchează o premieră, abordând istoria anarhistă dintr-o perspectivă regională de regulă puțin prezentată în studiile anarhiste dedicate istoriei antiautoritare globale. Noutatea demersului nu constă doar în prezentarea unor figuri, grupuri sau momente importante ale istoriilor anarhiste locale. De-a lungul timpului au apărut câteva studii importante care explorează istoria anarhismului în Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Cehia ș.a.m.d. Volumul de față pornește însă de la o premisă ușor diferită, încercând nu doar să spună niște istorii, ci și să inițieze o reflecție teoretică pornind de la acestea și de la particularitățile dezvoltării practicilor anarhiste într-o regiune modelată de ambiții imperiale, de proiecte naționale și răbufniri naționaliste, dar și de experiența istorică a socialismului de stat și a tranzițiilor post-socialiste. Ondřej Slačálek, unul dintre editorii numărului, explică în amănunt toate aceste chestiuni în articolul-program, „The Hidden Originality of Central and Eastern European Anarchisms. Let’s End with Also-ism”, pe care, de altfel, vi-l recomandăm. Un alt material pe care vi-l recomandăm este excelenta analiză pe care Bogdan Rusu o dedică gândirii lui Nicolas Trifon: „Nicolas Trifon — a Franco-Romanian Aromanian Anarchist”. Din câte știm, este și singura radiografie care-și propune trasarea evoluției ideilor anarhistului aromâno-francez. Un alt text pe care-l recomandăm celor interesați de istoria anarhistă locală este „Science Popularization, Print Activism, and Vegetarianism: an Introduction to Classical Anarchism in Romania” care propune o periodizare, dar și un cadru teoretic de interpretare a istoriei anarhismului în România, pornind de la o perspectivă transnațională și de la analiza politicilor culturale ale anarhismului clasic. Volumul cuprinde însă și alte studii foarte interesante, cum este cel dedicat lui Lajos Kassák și legăturilor dintre avangardele literare și artistice și anarhism. Ori analiza dezvoltării anarhismului în Slovacia după 1990 și intersecțiilor dintre cultura punk și reapariția primelor grupuri și inițiative anarhiste (cu multe paralele care pot fi făcute și cu România). De asemenea, vă recomandăm și interviul lui Yavor Tarinski despre istoria anarhismului în Bulgaria, dar și cele două traduceri din Luisa Landová-Štychová (1885– 1969) și Maria Orsetti (1880–1957), două autoare anarhiste importante din Cehia, respectiv Polonia. Nu în ultimul rând, numărul conține și un dosar dedicat războiului din Ucraina și pozițiilor diferite pe care anarhiștii din regiune (dar nu numai) le-au luat în legătură cu conflictul început în 2022. Numărul poate fi citit în Biblioteca digitală a Academiei de Științe a Republicii Cehe: Un exemplar se găsește și în biblioteca spațiului Ⓐcasă de la Cluj. 39 �TEXTE DESPRE MUNCITORI, EMIGRARE ȘI MIȘCAREA ANARHISTĂ DIN ROMÂNIA DE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX (APĂRUTE ÎN REVISTA STEAUA, NR. 6-8, 2024) În primii ani ai veacului XX, numeroși muncitori evrei din jurul Revistei Ideei (1900-1916) au emigrat în S.U.A. Odată ajunși acolo, aceștia au continuat să trimită corespondențe în România, să răspândească revista printre românii din New York, Chicago, Denver, St. Louis etc., implicându-se în același timp în mișcările muncitorilor din Statele Unite. Traversarea oceanului, dar și primele experiențe din America au fost minuțios documentate în scrisorile pe care i le-au trimis lui Panait Mușoiu și pe care acesta le-a publicat în Revista Ideei. Samuel Most îi scrie în 1902 despre Clubul Anarhist din New York pe care începuse să-l frecventeze, iar Nathaniel Finkelștein îi amintește de cuvântările entuziasmante ale Emmei Goldman, audiate la același club, împărtășindu-i lui Mușoiu și planul tovarășilor „de aici” de a înființa un grup revoluționar român. Din Chicago sosesc corespondențe despre muncitori în grevă, despre arestări și revolte… Povestea lor o puteți citi în Revista Steaua, nr. 6 (p. 6-7): „În jurul Revistei Ideei: de la Panait Mușoiu la Joseph Ishill”. Corespondențele lor se găsesc în colecția „Revistei Ideei” din anii 1902-1903-1904, anarhivată la noi pe site. * Între discipolii „mușoiști” care au traversat oceanul, o figură aparte o reprezintă Joseph Ishill (sau Iosif Ișileanu). Născut în Botoșani, atras de timpuriu de arta tipografică și de ideile pedagogului libertar Franciso Ferrer, Ishill a devenit, odată ajuns în America, unul dintre cei mai apreciați tipografi ai vremii. La presa sa manuală din Berkeley Heights, acesta a scos, în tiraje restrânse, cărți superb ilustrate cu gravuri, înfrumusețate cu desene, motive florale și letrine. Era în același timp editor, traducător, zețar și legător. Întâlnirea sa cu anarhismul, dragostea pentru litere și descoperirea vocației de tipograf s-au suprapus în 40 mod fericit, în cazul său, într-o existență de creator și „muncitor conștient” al frumosului de care nu s-a dezis niciodată. Povestea lui Joseph Ishill o puteți citi în Revista Steaua, nr. 7 (p. 16-17): „Joseph Ishill: tipograful anarhist”. În colecția anarhivată puteți să răsfoiți câteva din broșurile și revistele scoase de Ishill la presa sa manuală. * Una din cele mai remarcabile (și neobișnuite) publicații scoase de anarhiștii din România în S.U.A. a fost revista La Coș! (sau The Wastebasket). Publicația, din care au apărut cinci numere în limba română și două în limba engleză, era imprimată, cu ajutorul mimeografului, în 100 de exemplare, la Leclaire, un orășel din statul Illinois. La Coș! era o „publicație intimă”, scrisă în întregime de mână. „Coșul” era, de fapt, o contra-revistă, o „pubelă” în care erau exilate, în spirit ludic și de revoltă, noțiuni precum autor, operă, recunoaștere literară, succes etc. În revistă era prezentată și viața din Leclaire. Satul fusese înființat în 1890 de N.O. Nelson, un industriaș vizionar care construise aici o fabrică și care încercase să urmeze teoriile economistului francez Edme-Jean Leclaire, un pionier al întreprinderilor cooperative și al împărțirii câștigurilor cu muncitorii. În plus, „poliție, biserici, crâșme și alte instituții de felul acestora” nu existau în Leclaire, iar oamenii trăiau ca „vecini”, în egalitate. Revista anticipează, la distanță de un veac, primele publicații informale (sau zine) ale anarhiștilor din România. Povestea revistei, a grupului din jurul ei, dar și a comunității din Leclaire, poate fi citită în Revista Steaua, nr. 8 (p. 16-17): „La Coș!, o publicație intimă de la începutul veacului XX”. �COLECȚIA ANARHIVATĂ ÎN 2024 4.7 Colecție fluturași sec. XXI (2001-20xx) 19. C.A.F. „Împotriva frontierelor” (2005) 20. Fluturaș: Freeshop de rechizite (2010) 4.8 Colecție afișe sec. XXI (2001-20xx) 21. Afișe „La garaj” București (2022-2023) 22. Afișe Biblioteca Alternativă - București (2010-2020) 5. Colecție fotografii, portrete etc. 23. Mina Neuwirth (1910) 24. Valeriu Buja 6.2 Colecție spații alternative, biblioteci și squat-uri 1.6 Colecție diverse sec. XIX (18xx-1900) 1. Manifest: „Către orășeni” (1892) 2.2 Colecție volume sec. XX (1901-1947) 2. „Adevăratul rol al omului în Univers”, de Antioco Zucca (1929) 2.4 Colecție broșuri sec. XX (1901-1947) 3. „Antisemitism și sionism” de Grupul Studenților Socialiști, Revoluționari, Internaționaliști din Paris (1901) 4. „Calea la adevăr”, de Stanislav Tomici, trad. din esperanto de G. N. Ghinescu (1911) 5. „Datoria noastră cea socială”, de Maurice Maeterlinck, trad. de I. Nisipeanu (1908) 6. „De Profundis” de Cornelia Ștefănescu (1919) 7. „Femeia și Revoluția”, de Frederik Stackelberg (1907) 8. „Internaționala pacifistă. Cu o scrisoare și un mesagiu de Romain Rolland”, de Eugen Relgis (1928) 9. „Lizistrata”, de Aristofan, trad. Panait Mușoiu (1916) 10. „Max Stirner”, Victor Roudine, trad. Panait Mușoiu (1912) 11. „Nemurirea”, Maurice Maeterlinck, trad. de Panait Mușoiu (1909) 12. „Povestiri cenzurate”, de Iuliu Neagu-Negulescu (1919) 13. „Sindicalismul francez” de Paul Louis, trad. Iuliu Neagu (1908) 14. „Sociologi ruși. Herzen-Kropotkin-BakuninKowalewski-Lavrov”, de Ossip Lourié (1924) 25. „L.a. B.i.r.o.u.” - București (2007-2009) 26. „La garaj” București (2022-2023) 27. Biblioteca Alternativă - București (2010-2020) 7.1 Video (documentare, filme, interviuri etc.) 28. Anti Pro - Aici, acum 29. Anti Pro - Sînt viaţa 30. Concert Anti-Pro Craiova Part I (1999) 31. Concert Anti-Pro Craiova Part II (1999) 32. Concert Anti-Pro Craiova Part III (1999) 33. Concert Punk Craiova Part I (1992) 34. Concert Punk Craiova Part II (1992) 35. Concert Terror Art Part II - Ineu (1999) 36. Concert Terror Art Part I - Ineu (1999) 37. Independent Voices Festival Timișoara - Aktivna Propaganda (2009) 38. Independent Voices Festival Timișoara - Pavilionul 32 (2009) 39. Independent Voices Festival Timișoara - Pavilionul 32 (2009) 40. Komunitas la Street Delivery (2009) 41. Kraft durch Suppe on Tour in Romania No Borders Timișoara (2005) 42. Thrashfest # 4 (2009) 43. Thrashfest # 4 - Michel Platinium - (2009) 3.2 Colecție volume sec. XX (1948-2000) 15. „Marx à l’Est” de Nicolas Trifon (1984)) 3.7 Colecție fluturași sec. XX (1948-2000) 16. Ce este o corporație multinațională? (2000) 4.5 Colecție broșuri sec. XXI (2001-20xx) 17. Info-propaganda: Vremuri noi (2006) 18. Info-propaganda: Vremuri noi (2003) 41 �UNDE MAI CITIM CE MAI CITIM Nu e o întâmplare că, de-a lungul timpului, multe colective libertare s-au organizat în jurul unor biblioteci, spații de autoeducare sau proiecte editoriale. Dincolo de munca de păstrare a unei memorii, astfel de arhive și biblioteci rămân locuri ale unei cunoașteri vii, angajate și prezente. Astfel că, nu de puțin ori în istoria mișcărilor de emancipare, bibliotecile anarhiste au devenit spații ale rezistenței, ale învățării și solidarității. ↓ BIBLIOTECA ANARHISTĂ ro.theanarchistlibrary.org În decembrie 2022 a fost lansată și versiunea în limba română a Bibliotecii Anarhiste („The Anarchist Library”), cea mai mare arhivă de texte anarhiste la această dată, cu materiale în peste 20 de limbi, printre care și limba română. Secțiunea în limba română este actualizată regulat și cuprinde deja o colecție bogată de texte pe diferite teme, preluate de pe blogurile, din arhivele și publicațiile antiautoritare, mai mult sau mai puțin recente, de la noi. ↓ BIBLIOTECA A.CASĂ Cluj (în imaginea de mai jos) Un loc comod în spațiul autonom a.casă, în bibliotecă vei găsi materiale tipărite – cărți, fanzine, reviste, postere, autocolante – dedicate criticii sociale radicale și artei politice, dar și multor altor subiecte. Avem peste 700 de cărți și nenumărate zine despre acțiune directă, feminisme, punk și DIY, ecologie, istorie și teorie radicală, anti-represiune, mișcări sociale etc. Poți căuta cărțile în catalogul nostru online: libracasa.librarika.com Primim cu bucurie donații de cărți și sugestii. Pentru noutăți și program, urmărește-ne pe ig @acasacluj. 42 �↓ BIBLIOTECA FILARET 16 București Spaţiu DiY deschis în Bucureşti, Filaret 16, continuă să adune cărţi pentru biblioteca aflată încă la început de drum. Am strâns până acum cărți și reviste feministe, despre anarhism, educație anti-rasistă, anti-transfobă, anti-autoritară, diferite perspective și voci de stânga, punk și DIY, și alte subiecte super captivante. Dacă vreți să ne faceți cadou o zină, revistă sau carte care credeți că s-ar potrivi în bliblioteca noastră, lăsați-ne un mesaj privat pe pagina de Facebook sau Instagram @Filaret16DiY. Dintre editurile şi inițiativele editoriale din România, veți putea citi la noi: Black Button Books, CUTRA, Dezarticulat, Pagini Libere, Fractalia, Hecate, Literatură și Feminism, Posthum Journal și multe alte nume locale pe care sigur vă veți bucura să le regăsiți aici! ↓ CERCURI DE LECTURĂ ȘI AUTOINSTRUIRE Cercul de lecturi antispeciiste a apărut din nevoia Palestina, așa că am propus lectura a doua texte des- de a avea un spațiu alternativ la veganismul main- pre veganwashing1 și decolonizare2 și am discutat des- stream de tip liberal, care deseori constă doar în dis- pre intersecțiile dintre lupta de eliberare a poporului cuții despre mâncare plant-based și nu leagă neapă- palestinian și mișcarea pentru drepturile animalelor rat mișcarea pentru drepturile animalelor de alte lupte. Prin urmare, scopul nostru este să revendicăm energia revoluționară a practicilor antispeciiste și să analizăm împreună cum am putea crea niște punți de legătură astfel încât să deconstruim toate sistemele de oprimare. Cercul antispeciist funcționează ca un cadru non-ierarhic unde cunoașterea are loc prin dialog. Oricine poate propune noi lecturi sau teme de discuție. Este deschis și persoanelor non-vegane, dar nu se acceptă comentarii speciiste, rasiste, sexiste, homofobe etc. Prima întâlnire a avut loc pe 18 noiembrie 2023, în contextul genocidului produs de statul Israel în non-umane. De atunci, ne întâlnim periodic pentru a citi, a comenta texte și a imagina împreună lumi libere de exploatare de orice tip. Până acum am discutat despre agentivitatea și rezistența animalelor non-umane, citind Sarat Colling3 și Sarah E. Mcfarland & Ryan Hediger4; despre veganism și intersecționalitate, pornind de la un manifest5 scris de feminoska și tradus în limba română de Maria Martelli; despre cum să coalizăm în stânga în lupta pentru eliberarea animalelor, având ca suport cartea lui John Tallent6. Ne găsiți pe instagram la @antispeciista pentru detalii despre discuțiile care urmează. 1. https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/07256868.2019.1617254 2. https://www.jstor.org/stable/42982377 3. https://www.goodreads.com/book/show/52951214-animal-resistance-in-the-global-capitalist-era 4. https://brill.com/display/book/9789047429241/Bej.9789004175808.i-382_002.xml 5. https://posthum.ro/6-feminisme/feminoska-privirea-neutra-nu-exista/ 6. https://johntallent.com/wp-content/uploads/2023/11/How_to_Unite_the_Left_on_Animals-2023-John-Tallent.pdf 43 �CE MAI ASCULTĂM ↓ PODCASTUL PLATZFORMA platzforma.md/arhive/category/podcast Vă semnalăm apariția podcastului Platzforma care, până astăzi, a scos cinci episoade (sau discuții) dedicate culturii, ideologiei, istoriei etc. Podcastul Platzforma, scriu realizatorii săi, „își propune să includă puncte de vedere marginalizate sau ignorate, precum și să găzduiască dialoguri între viziuni diferite, să popularizeze dar și să educe.” Vă recomandăm, în acest sens, discuția cu Călin Cotoi, pe marginea volumului Holera și duhul comunismului; sau cea dedicată unui alt volum apărut recent, Basarabia în componența Imperiului Rus 1812-1917. Și stăm cu urechile ciulite pentru noi episoade! ↓ LENEȘX RADIO lenesxradio.ro podcastul de stânga pe care îl poți asculta când nu ai chef de nimic Veritabil veteran al podcasturilor antiautoritare pe aceste meleaguri, Leneșx Radio va împlini în 2025 cinci ani. În 2024 am ascultat câteva episoade foarte bune și informative de la ei, din care vă recomandăm episodul cu Saad Shahriar de la Unrest Radio despre revolta și valul de proteste care a dat jos guvernul din Bangladesh, discuția cu Muath despre rezistența în fața genocidului sau cea cu Sinan de la Climaximo despre cum să ne organizăm în fața crizei climatice. O mențiune specială merită scurtul episod informativ despre situația din Rojava (și despre proiectul democratic de acolo) care, odată cu răsturnarea regimului din Siria, a intrat într-o nouă fază. Oricum, dacă nu vă este lene, vă recomandăm să ascultați oricare din cele (deja) mai bine de 40 de episoade scoase de colectiv de-a lungul anilor, printre care veți găsi, suntem siguri, teme care să vă intereseze. ↓ TRUPA EVAZIJA Croația Recomandăm să ascultați o trupă de hardcore-crust din Croația numită Evazija, care pe parcursul anilor a colaborat la diferite acțiuni cu colectiva anarha-feministă Lovekills. Din trupă făceau parte Katarina la bas, Sunčana chitară/ voce, Gajo tobe și Mirna voce. Atât piesa „Copilăria” cât și altele se pot asculta pe YT la următoarele link-uri: 44 Evazija - Copilăria Aud pași lovind în corpul meu încă o treaptă este lacrima pe perna mea un alt pas este palma în copilăria mea. Sunetul pașilor lui face sunete în mintea mea nu este nimic care se me protejeze dar dacă ar fi nu m-ar deranja nu m-ar deranja!!! Unde este cheia minții mele camerei mele, universului meu? Voi încuia lumea mea nu voi lăsa pe nimeni fără permisiunea, permisiunea mea!!! �REȚETĂ: ↓ GRĂTAR VEGAN pentru 30 de oameni Pentru grătarul la care am participat1, bucătarul ne-a spus următoarele: eu am înmuiat 5 kg de soia uscată. A fost înmuiată în apă la temperatura camerei timp de 6-7 ore, dar aș recomanda înmuierea peste noapte. Apa fierbinte o face prea spongioasă pentru grătar. După înmuiere, soia se trece prin apă curată după care se stoarce cât de bine se poate. În final, ar trebui să aveți în jur de 10-12 kg de soia, în funcție de produs. Nu este neapărat nevoie să o marinați mult timp, fiindcă soia este spongioasă și absoarbe repede. Singurul beneficiu al marinării prelungite este că aroma se îmbunătățește pe măsură ce condimentele se întâlnesc și „se înțeleg” între ele. Așadar, dacă aveți timp și voință, pregătiți marinada și înmuiați soia cu o seară înainte de petrecerea la grătar. » sos de soia deschis/light (nu închis/dark): 2/3 sos de soia și 1/3 apă, plus 15-20% ulei în funcție de cantitatea de soia (înmuiată). De exemplu, pentru 1 kg de soia, folosesc 150 g de ulei. Nu-mi amintesc exact cât sos de soia am folosit data trecută, pentru că mă ghidam după pipăit, dar aș estima în jur de 100 ml pentru 1 kg de soia înmuiată; » adăugați usturoi proaspăt mărunțit, cam un cățel, un cățel jumătate per kilogram, și mixați până obțineți un smoothie; 1. Poți citi povestea din spatele » adăugați o cantitate generoasă de rozmarin zdrobit (rozmarinul uscat este mai ușor de zdrobit): nu vă fie teamă să folosiți din abundență; » adăugați mult piper negru (am folosit 40 g data trecută, dar aș putea folosi mai mult). Dacă este disponibil, adăugați și un pic de piper alb; » paprika dulce, din care am folosit 100 g data trecută, dar aveți grijă să nu adăugați prea mult, deoarece poate crea o textură făinoasă și poate strica rețeta; » muștar (am folosit un tub, adică aprox. 100 ml) pentru lotul mare, dar și două tuburi ar fi cool); » dacă vreți, puteți să adăugați chilli, chimen sau orice alte condimente care vă plac; Gustați marinada, bineînțeles. Nu trebuie să fie copleșitor de sărată, dar ar trebui să fie destul de sărată, deoarece oamenii mănâncă în general fripturile cu pâine. Dacă nu este suficient de sărată, adăugați sare normală mai degrabă decât mai mult sos de soia. Nu în ultimul rând, folosiți cărbune pentru grătar: fumul este condimentul principal din toată povestea asta. Dacă folosiți un grătar electric, pur și simplu nu va fi la fel, dar puteți adăuga niște paprika afumată sau orice alt condiment afumat pe care îl aveți și îl îmbunătățiți puțin. Câteva sugestii și idei la care să vă gândiți atunci când organizați un Food not Bombs: » păstrați igiena spațiului de gătit și a instrumentelor, spălați legumele și ambalajele folosite la transport și la servire. Spălați-vă pe mâini des. » atunci când faceți meniul, luați în calcul posibile alergii și opțiunea unei mâncări mai puțin sau deloc condimentate/iuți. » porția de mâncare pentru o persoană cântărește în medie 400-500g. » o mâncare nutritivă conține carbohidrați (cartofi, paste sau orez), diferite legume și proteine (leguminoase) gătite. Dacă aveți posibilitatea, adăugați salate din legume proaspete sau semințe. » un desert, ceva dulce este întotdeauna apreciat. » gândiți-vă la timp: programați gătitul astfel încât la servire mâncarea să fie caldă și să evitați reîncălzirea. » pregătiți un banner cu Food not Bombs și un mic flyer despre acțiunea voastră. Cantități orientative pentru o porție pentru felul principal (în varianta lor uscată): » orez 50g -70g » paste: 90g » cartofi: 200g-300g » leguminoase (fasole, linte, mazăre, bob, năut): 30g-60g » legume: 150g-250g » fructe: 100g-150g grătarului la pp. 29-35. 45 �Broșurile acestea au apărut în 2024 pe site-ul pagini-libere.ro, unde le și puteți găsi și răsfoi! În martie 2013 a avut loc prima ocupare studențească din Cluj. Au trecut 11 ani de atunci. Textul acesta și-ar fi avut, mai degrabă, rostul acum un an, la „întâlnirea de zece ani”, așa cum se face după >>> ce termini liceul sau facultatea, când te întâlnești cu foștii colegx și vedeți ce ați mai făcut în tot acest răstimp. De altfel, tot anul 2023 ar fi trebuit să aibă loc diverse aniversări ale evenimentelor care au avut loc în 2013. N-a fost să fie (în afară de aniversarea a 10 46 ani de spațiul a.casă), dar 2024 e un an la fel de bun ca oricare altul pentru aducere aminte. Cu atât mai mult în contextul recentelor mobilizări globale ale studenților și a ocupării de către aceștia a spațiilor și/sau a clădirilor universităților acuzate că ar fi partenere cu diferite companii și instituții care susțin războiul genocidar dus de statul Israel în Palestina. Dar ce s-a întâmplat în martie 2013? Citiți broșura și veți descoperi! Urmărește Piața Autonomă Cluj pentru a fi la curent cu evenimentele pe care le organizează! instagram.com/food.not.bombs.cluj � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Publicațiile Anarhiva Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Buletinul Anarhivei (2024) Subject The topic of the resource Editorial - pag. 1 Ce se mai poate răsfoi prin arhivă (2024) - pag. 2 Serile Anarhivei - pag. 4 Fragmente de istorie trăită - pag. 7 Dosar anarha-feminism - pag. 9 De prin lume adunate... - pag. 26 Recenzii și sugestii de lectură - pag. 36 Colecția anarhivată 2024 - pag. 41 Unde mai citim, ce mai citim - pag. 42 Ce mai ascultăm - pag. 44 Rețetă de grătar vegan - pag. 45 Publicații recente - pag. 46 Description An account of the resource anul IV, nr. 2, 2024 Dosar anarha-feminism Interviu Lovekills Creator An entity primarily responsible for making the resource Anarhiva Publisher An entity responsible for making the resource available Anarhiva Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource apărut în februarie 2025 Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2024 1 Mai 1892 2024 Ana Luca anarha-feminism Anarhiva anarho-punk Borneo & Cardanja Botoșani Buletinul Anarhivei Cercul Libertar Cercul Râvna Cluj Cornelia Ștefănescu-Țărnă (1888-1962) Cyril Schäublin Daniel Guérin Didina Constantinescu Emma Goldman interviuri Joseph Ishill jurnal de călătorie La Coș!/The Wastebasket Lovekills Lucreția Bălănescu Mina Neuwirth ocupare studențească Palestina Panait Mușoiu Panait Zosîn (1873-1942) Petre Popescu Piotr Kropotkin Priștina Târgul Anarhist de Carte din Balcani Unrueh https://anarhiva.com/files/original/576c3b502e61a42f7c74c2a5e080d26d.pdf b299dae490e48facefd7cec28c81f232 PDF Text Text 1 �Platforma ANARHIVA își propune să documenteze istoria puțin cunoscută a pătrunderii și a răspândirii ideilor anarhiste în România, începând cu secolul XIX și până în zilele noastre. Colecțiile arhivate nu sunt menite numai să tezaurizeze un patrimoniu, ci să prezinte continuitatea practicilor și ideilor libertare în spațiul românesc. În ciuda ocultării tradiției anarhiste autohtone, au existat destule personalități, publicații, grupuri, edituri, periodice, corespondențe și, în general, o importantă producție literară asociată mișcării libertare. multitudinea practicilor de organizare și de reflecție critică anti-autoritare. În același timp, sperăm ca această colecție să se dezvolte și să atragă viitoare contribuții care să documenteze aspecte necunoscute ale acestei istorii neîntrerupte. De asemenea, sperăm ca prin demersul nostru să trezim un interes mai larg legat de cunoașterea și cercetarea anarhismului în România. De altfel, materialele prezentate pot fi surse de inspirație pentru acțiuni și practici de auto-organizare ghidate de aceleași principii. Indiferent de perioada istorică de care vorbim, anarhiștii din spațiul românesc au fost mereu conectați la rețelele internaționale, având o contribuție care nu s-a limitat doar la spațiul autohton, ci a depășit orizonturile granițelor politice. Încercăm să ilustrăm prin diversitatea surselor și colecțiilor inventariate (broșuri, afișe, reviste, fanzine etc.) anarhiva.com anarhivaa@gmail.com instagram.com/anarhivaro/ facebook.com/anarhivaro linktr.ee/anarhiva Anuarul este broșura, sau, în cazul de față, revista pe care o publicăm începând cu anul 2021. Vă invităm, deci, să răsfoiți și celălalte numere, dacă nu ați făcut-o deja. Acestea pot fi găsite pe site-ul colectivului editorial Pagini Libere, sau scanând următoarele QR code-uri: 2020 2 2021 2022 �EDITORIAL: Dedicăm acest număr lui Nicolas Trifon, în amintirea prieteniei sale, a căldurii și solidarității cu care ne-a înconjurat și susținut mereu. Suntem la al patrulea număr (și an) din Anuarul Anarhivei. Ideea de la care am pornit inițial a fost să scoatem un buletin informativ în care să cuprindem chestiuni care țin în principal de activitatea arhivei: ce documente am mai primit sau descoperit, ce articole sau studii au mai fost publicate în anul precedent, ce s-a mai urcat în arhiva digitală, ce discuții și inițiative ne-au mai atras atenția etc. Bineînțeles, în paginile anuarului și-au mai făcut loc și alte materiale: mici recenzii de carte, rețete vegane, articole „de opinie” sau prezentarea unor biblioteci online ori din spații autonome. Formatul nu e, așadar, unul foarte rigid. Am încercat să păstrăm, de-a lungul anilor, o structură coerentă, organizată în jurul chestiunilor istorice, dar deschisă actualității. În acest sens, am decis și ca Anuarul să devină, începând cu acest an, Buletinul Anarhivei, cu o ritmicitate bianuală a apariției. Am simțit că era nevoie, mai ales pentru o publicație al cărei scop rămâne, în principal, unul informativ, de o împrospătare. Anul 2023 a fost unul mai lent pentru noi, o viteză care convine, de fapt, muncii de arhivă și cercetare. Ne-am luat mai mult timp pentru reflecție, mai mult timp pentru discuții, călătorii și învățare, mai mult timp pentru parcurgerea materialelor care așteaptă să fie indexate… Între drumuri, discuții și picături de viață, am început să folosim și noul scaner, luat la finalul lui 2022. Fiind un colectiv a cărui sarcină este în primul rând păstrarea documentelor, ne-a bucurat nespus apariția acestui nou coleg mecanic, mult mai rapid, manierat și știutor decât eram noi obișnuiți. Mulțumită lui, am reușit să scanăm și să urcăm în arhiva digitală colecția Revistei Ideei pentru perioada 1900-1910. De asemenea, ne bucurăm să vă semnalăm și faptul că în colecția digitală se găsesc acum și cele mai importante volume de nuvele și povestiri scurte de Iuliu Neagu-Negulescu, cunoscut mai degrabă pentru Arimania. Anul care a trecut și colecția fizică a crescut considerabil grație numeroaselor (și generoaselor) donații de fanzine, reviste, cărți, afișe sau alte materiale pe care le-am primit. Ceea ce ne-a făcut să realizăm și că e nevoie de un spațiu mai cuprinzător care să le fie dedicat. Așa că, la finalul lui 2023, cu ceva ajutor din partea prietenilor arhivei, am început reamenajarea spațiului, adăugând mai multe rafturi și locuri de depozitare. Reînnoim pe această cale invitația lansată către cei/cele/cex care ar dori să doneze arhivei materiale legate de istoria (mai mult sau mai puțin recentă) a colectivelor, publicațiilor, inițiativelor antiautoritare din geografia noastră (sau de aiurea). Sperăm ca, pe lângă documentele inventariate pe site, să punem la punct și un fond documentar care să poată fi accesibil și în afara platformelor online. De altfel, în toți acești ani, activitatea arhivei a fost însoțită, fie că a fost vorba de interesul pentru discuțiile pe care le-am propus, de o vorbă bună, de idei sau de contribuții la fondul arhivei, de o solidaritate neîntreruptă. Iar pentru asta suntem profund recunoscătoare. Ce se poate, așadar, citi în acest număr din Buletinul Anarhivei? DE PRIN LUME ADUNATE G. Ganait n-a prea stat locului nici în 2023 și ne povestește, la pag. 31-33, despre congresul IFA din italia, unde a ajuns cu alți tovarăși din regiune. După câteva zile de refacere în „fortăreața” Metelkova din Ljubljana, a revenit în italia, de această dată pentru un mini-turneu de prezentare a Târgului Anarhist de Carte din Balcani (TACB), care urma să aibă loc în iulie 2023, în slovenia. Prezentările și discuțiile s-au desfășurat în diferite orașe din italia, turneul făcând parte parte dintr-un efort mai larg de popularizare a istoriei anarhiste balcanice în alte geografii, care a inclus zeci de localități și spații alternative din Lyon, Graz, Viena, Varșovia, București etc. La târg au participat peste 80 de colective din regiune, din Europa, dar și din Americi! Noroc că evenimentul 1 �s-a ținut într-o sală de sport destul de încăpătoare, Tabor (o sală cu o lungă tradiție de sport muncitoresc), care a fost vizitată zilnic, pe perioada târgului, de sute de persoane. În timp ce colectivul Paginile Libere a avut un stand cu broșuri, cărți și alte cele la târg, Anarhiva a propus o discuție dedicată eforturilor de documentare a istoriei anarhiste. O prezentare mai detaliată a chestiunilor discutate cu această ocazie, găsiți la pagina 33-35. De asemenea, la pag. 35-39 puteți citi declarația comună de la finalul TACB, iar la pag. 40 puteți citi apelul la participare pentru ediția din 2024, care se va ține la Priștina. Dintre numeroasele titluri prezentate la târgul de carte de la Ljubljana, vă semnalăm două publicații apărute sub egida „Antipolitika”, un proiect transbalcanic demarat în 2016. În primul rând, vă semnalăm apariția revistei „Antipolitika” #3. Numărul e dedicat naționalismului, cu analize, din perspectivă antiautoritară, ale ascensiunii naționalismului în spațiul ex-iugoslav și balcanic, dar și cu texte care abordează chestiunea luptelor naționale anti-imperialiste. Numărul conține, printre altele, și textul deja clasic al lui Fredy Perlman, „Atracția continuă a naționalismului” (1984), care poate fi citit în limba română și în colecția anarhivată. De asemenea, la târg a fost lansată și o scurtă istorie a rețelei de solidaritate din Balcani. Textul trece în revistă diferitele inițiative în acest sens, începând cu perioada postbelică și până în anii ‘90-2000. Sunt amintite atât târgurile de carte, cât și concertele anarho-punk din anii 2000, marșurile și acțiunile comune, precum marșul antifascist anual „anti-Lukov” din Sofia, ori diferitele publicații balcanice, inclusiv cele din exil, precum Iztok. Mai multe despre toate acestea citiți la pagina 29; sau, mai bine, căutați și citiți broșura pe site-ul Pagini Libere. La prezentarea de la Ljubljana a fost invitat și Nicolas Trifon, anarhist cu origini aromâne de a cărui nume se leagă apariția Iztok, care din păcate nu a putut să fie prezent. O lună mai târziu, în august 2023, Nicolas ne-a părăsit. Vestea ne-a întristat profund. În Nicolas nu am pierdut doar un tovarăș de luptă, ci mai ales un prieten apropiat. Despre viața și personalitatea sa puteți afla mai multe citind cele două materiale care i-au fost consacrate de Bogdan Rusu și Răvășel, la pag. 13-22. 2 PRIN CLUJ, CAPITALA CAPITALISMULUI Înapoi în țară, am încheiat vara cu o discuție din seria „Serile Anarhivei” (pag. 9-10) dedicată lui Nicolas Trifon, ocazie cu care am scos din arhivă și câteva documente inedite pe care ni le-a trimis de-a lungul timpului, copii ale revistei Iztok și ale unui manifest adresat muncitorilor români, tipărit în Franța, în limba română și intitulat „Ce vor anarhiștii” (1981). Toamna a debutat la Cluj cu a patra ediție a festivalului antiautoritar „Laolaltă”, care a revenit după o întrerupere de câțiva ani. Între 5 și 15 octombrie, au avut loc discuții (despre războiul din Ucraina, despre antifascism, despre sport și sobrietate etc.), diferite ateliere de scriere creativă politică și antispecistă, drag shows, proiecții, concerte, lecturi și petreceri. Manifestul acestei ediții exprimă poate cel mai bine intențiile care au animat „Laolaltă”, la care ne-am bucurat să participăm, chiar dacă nu am reușit să ajungem la toate evenimentele: Trăim într-un context al crizelor multiple care se intensifică: vedem un război la graniță, valuri noi de militarizare, suntem expuse la măsuri de austeritate, la criza locativă și a costurilor traiului. Simțim de multe ori pe propria piele răspândirea și întărirea ideilor naționaliste, fasciste, patriarhale și queerfobe, în jurul cărora neoliberalismul ne fragmentează și exploatează viețile și luptele. Criza climatică devine tot mai profundă, avansând îngrijorător. Tot mai multe vieți umane și non-umane sunt pierdute, tot mai multe ecosisteme și comunități sunt distruse. Ne strângem laolaltă ca să ne opunem acestor crize și forțelor lor distructive, ca să ne întărim luptele antiautoritare, anticapitaliste, antirasiste, antifasciste, decoloniale, anarha-queer-feministe, antispeciiste, antiabilitiste și antisaniste! Ne strângem laolaltă ca să creștem rădăcinile unor noi lumi, să explorăm alte posibilități de a fi împreună în geografiile noastre locale, aspirând către lumi bazate pe solidaritatea și cooperarea dintre lupte, grupuri și inițiative. În ultimul week-end de „Laolaltă” a avut loc și cea de-a cincea ediție a Târgului Autonom de Carte și Zine, un alt prilej, pentru noi, de a explora istoria antiautoritară locală. Remarcăm aici, printre altele, lansarea volumului Federalism, socialism și antiteologism & Catehism revoluționar de Mihail Bakunin, �text tradus în premieră în limba română; discuția dedicată volumului Holera și duhul comunismului de Călin Cotoi (mai multe la pagina 25), în prezența autorului; ori lansarea celui de-al doilea număr din Turma! Zina Comunității Vegane Queer (mai multe la pagina 29), pe care vă recomandăm s-o citiți. O TOAMNĂ (ȘI O IARNĂ) PLINE PRIN BUCUREȘTI ȘI TIMIȘOARA Între 3 și 5 noiembrie a avut loc primul Tattoo Circus din București. Trei zile întregi de tatuaje, dublate de concerte. Donațiile strânse cu această ocazie au fost trimise către Sea Watch și No Border Kitchen. Ambele inițiative activează în prima linie împotriva „Fortăreței Europa” și pentru dreptul la viață și demnitate al celor care se refugiază. Sea Watch este o organizație de salvare pe mare, iar No Border Kitchen este activă pe insula Lesvos din Grecia, sprijinind (cu acte, provizii, hrană, spații de dormit și îmbrăcăminte) refugiații. Anual, sute dintre aceștia mor pe mare din cauza politicii de militarizare a frontierelor europene, care înseamnă și criminalizarea tuturor refugiaților și migranților. Așteptăm cu nerăbdare următoarele ediții. Important de amintit și faptul că, începând cu luna noiembrie, în marile orașe din țară au avut loc mai multe acțiuni de informare și de solidarizare cu populația din Gaza, supusă unui atac fără precedent în istoria recentă. Notăm aici și apariția unei inițiative locale de solidaritate, PalestineSolidarityCj. Vă recomandăm să îi urmăriți pe platformele de socializare dacă doriți să fiți la curent cu demersurile lor, pentru a vă informa referitor la situația din Palestina sau pentru a afla de manifestații sau alte evenimente de solidarizare. Înainte de Crăciun, tot la București, între 15 și 17 decembrie a avut loc a șasea ediție a Târgului Autonom de carte și Zine. De-a lungul celor trei zile, au existat standuri cu cărți, fanzine, benzi desenate, autocolante și merch diy, dar și mâncare vegană de casă. În cadrul târgului au avut loc și discuții pe teme precum cultura de securitate, ascensiunea dreptei extreme din România, combustibilii fosili, criza climatică și pericolul eco-fascismului, sportul și sobrietatea. A existat, de asemenea, un stand organizat de Blocul Roz la care au putut fi găsite mai multe materiale, precum poezii ale unor poețx palestinieni traduse în română. Donațiile au fost trimise unor tovarășx aflați în tabăra de refugiați Jenin din Cisiordania, aflată sub atacul neîntrerupt al armatei și coloniștilor israelieni. Și la Timișoara au avut loc diverse activități și evenimente, în special la Centrul Social Iedera: brunch-uri comunitare, film proiecții de filme, lansări de carte, un eveniment de autoapărare feministă, precum și discuții pe diferite teme. Două tipuri de evenimente au avut continuitate și în noul an: cele dedicate situației din Gaza și seria de discuții și prezentări dedicate ecologiei sociale, pornind de la scrierile și gândirea lui Murray Bookchin, un autor anarhist (încă) puțin cunoscut la noi. Vă invităm să-i urmăriți și pe tovarășx de la Iedera, unde se întâmplă regulat lucruri interesante! LA POVEȘTI CU ANARHIȘTII DIN CRAIOVA (C.A.F.) De ceva vreme, am început o serie de interviuri prin care încercăm să documentăm aspecte ale istoriei anarhiste (relativ) recente, în principal perioada de după ‘89, apelând la cele/cei care au participat sau au contribuit la diferitele inițiative de atunci. A fost o perioadă, din multe puncte de vedere, de pionierat și (re)inventare a unei vieți politice comunitare, de la firul ierbii, ostilă în mare măsură așa-zisei politici de stat (sau de partid/e); o perioadă în care au apărut primele fanzine anarho-punk, s-a înfiripat o mică scenă antifascistă, au apărut primele acțiuni „hrană, nu bombe”, primele spații autonome, primele manifestații antirasiste, antimilitariste etc. În acest peisaj cultural și politic radical diferit (sau, la fel de bine, radical și diferit) care începea să se contureze, Craiova a jucat un rol important. Interviul realizat în 2023 cu două din persoanele active atunci, în anii ‘90-2000, încearcă să schițeze atmosfera acelor zile, primele surse, lecturi și inițiative care i-au animat, cum arăta un parcurs anarhist în contextul „tranziției românești”, care erau legăturile cu scena punk, dar și aspecte mai puțin discutate, în special represiunea polițienească și modurile de a-i rezista. Pentru noi a fost nu doar o discuție interesantă, ci una pasionantă. La paginile 41-44 puteți, așadar, citi și un fragment din acest interviu. 3 �BIBLIOTECI, REȚETE, MUZICĂ ȘI ALTE CELE… O altă veste bună e apariția, la finalul anului 2022, versiunii în limba română a „The Anarchist Library” (sau Biblioteca Anarhistă), cea mai cuprinzătoare colecție online de texte antiautoritare. Și mai îmbucurător e faptul că Biblioteca Anarhistă (despre care mai multe veți afla la pag. 50), crește încetișor, dar sigur, precum cresc și bibliotecile spațiilor autonome din românia (pag. 50-51). La finalul buletinului am inclus, ca de obicei, lista cu documente nou indexate în arhivă, o rețetă de chec vegan, dar și versurile unei piese recent lansate de Bezna Minții, un proiect muzical anarhohip-hop pe care vi-l recomandăm și despre care puteți afla mai multe la pag. 52. * Bineînțeles că acest succint rezumat nu acoperă toate lucrurile (bune) care s-au petrecut în ultimul an, care ne-au atras atenția sau la care am participat. Nici nu are acest scop, până la urmă, ci doar cel de a puncta, imperfect, câteva chestiuni care ni s-au părut mai relevante în contextul activității noastre. Ceea ce ne dă speranță în prezent, în ciuda a autoritarismului crescând, a militarizării societății și minților, a conflictelor tot mai violente, este faptul că micile spații și inițiative de solidaritate, în care oamenii încearcă să se regăsească într-un altfel de laolaltă, nu dispar; ba chiar dimpotrivă. Poate și pentru că nevoia profundă care le naște (și le-a născut dintotdeauna) nu a dispărut niciodată, și nici nu poate să dispară. „Purtăm o nouă lume în inimile noastre” nu e doar un slogan, ci și vocea care se opune mașinăriei morții, care continuă să trăiască și să creeze un altfel de prezent, mai liber, mai deschis, mai cuprinzător pentru toțx și toate. Anarhiva 4 �CE SE MAI POATE RĂSFOI PRIN ARHIVĂ (2023) CLACĂ ȘI ROBIE DE IULIU NEAGUNEGULESCU (1926) În 1848, ideea dezrobirii romilor era pentru prima dată înscrisă în proclamația revoluționară de la Islaz. „Poporul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţine robi”, așa începea unul din punctele proclamației. Abia opt ani mai târziu, pe 20 februarie 1856, a fost adoptată legea pentru emanciparea romilor din Principatul Ţării Româneşti. Timp de o jumătate de mileniu, domnitorii, biserica și boierii deținuseră romi ca sclavi. Deși îndelungată și brutală, istoria sclaviei romilor este puțin (re)cunoscută în România. Iuliu Neagu-Negulescu a fost unul dintre puținii scriitori care au abordat în nuvelele sale în mod direct acest subiect. Găsiți în colecția anarhivată nuvela „Clacă și robie” în care, prin vocea unui fost sclav, sunt evocate brutalitatea, exploatarea și umilințele la care erau supuși romii. Vă recomandăm să ascultați, dacă n-ați făcut-o deja, și episodul Leneșx Radio cu sociologul Adrian Nicolae Furtună dedicat acestui subiect: „Locurile memoriei: sclavia și holocaustul împotriva romilor, cu Nicu”. ← Clacă și robie Fluturaș 19 martie → 19 MARTIE, ZIUA INTERNAȚIONALĂ ÎMPOTRIVA MILITARISMULUI Toate războaiele împotriva noastră, noi împotriva tuturor războaielor! Craiova Anarho-Front Începând cu anii 2000, colectivele anarhiste din România s-au mobilizat de mai multe ori împotriva militarizării și războaielor, fără a socoti aici și acțiunile „hrană, nu bombe” organizate frecvent în toate marile orașe: Timișoara, București, Craiova, Iași sau Cluj. Un exemplu în acest sens a fost și manifestația împotriva războiului din Irak din 1 martie 2003 de la Craiova, la care anarhiștii/-ele au participat în număr mare. Tot în 2003, în 9-16 martie, a fost organizată și „săptămâna anti-război” la Timișoara, cu concerte, proiecții de filme, discuții etc. Dări de seamă de la ambele evenimente se pot găsi și în revista Revolta! #1, ori în zina D.I.Y. #1, ambele aflate în colecția anarhivată. Tot în colecția on-line se găsesc și materiale pregătite și tipărite cu această ocazie de anarhiști/-te, care au scos și răspândit o serie de fluturași împotriva naționalismului și înarmărilor și în favoarea solidarității internaționale, egalității și libertății tuturor. 5 �REVISTA IDEEI (1900-1910) Reiese din toate practicile noastre că cel dintâi lucru ce e să-l facem este acela de a stabili o solidaritate între toți călătorii vieții, să nu mai fie nimeni singur, lăsat la bântuirea restriștei, pradă tuturor încercărilor rele. Panait Mușoiu Am reușit, în sfârșit, să adăugăm la arhivă colecția 1900-1910 a Revistei Ideei, cea mai importantă publicație anarhistă de la noi, apărută între 1900-1916 și editată de Panait Mușoiu. Numerele au fost scanate și trecute printr-un OCR, fapt care permite găsirea direct în document a termenilor căutați, ușurând astfel căutările și, implicit, și munca de cercetare. Revista Ideei a funcționat ca un organ neoficial al mișcării anarhiste românești, câștigând, la fel ca și alte publicații anarhiste cunoscute de la acea vreme (cum ar fi Freiheit, Freedom, Les Temps Nouveaux etc.) un statut cvasi-instituțional. De altfel, Revista Ideei avea numeroși abonați internaționali, în Europa și mai ales în S.U.A. Programul propus de Panait Mușoiu a fost în primul rând unul de „iluminare socială”, vizând popularizarea științei și a literaturii revoluționare. Panait Mușoiu dorea să alcătuiască o arhivă/bibliotecă de literatură științifică, socială și politică în limba română, folositoare tuturor celor dornici de emancipare și „însetați de mișcare”. Colecția de cărți și broșuri a Revistei Ideei a devenit astfel cea mai cuprinzătoare colecție de literatură anarhistă și socialistă în limba română, cuprinzând sute de titluri, majoritatea traduceri din autorii clasici ai anarhiei: Bakunin, Kropotkin, Reclus etc. În jurul revistei s-a adunat un larg cerc de susținători, care contribuiau cu articole sau traduceri, răspândiți peste tot în țară și în lume, dintre care-i putem aminti pe Iuliu Neagu-Negulescu, Petru Țărnă, Moriss Maier, Nath. Finkelstein, Mina Neuwirth, Cornelia Ștefănescu, Matei Dimitriu, Gh. Varlaam-Ghițescu, Grigore Goliav, Samuel Most, Gheorghe Mărculescu, Lucreția Bălănescu etc. 6 Cercurile anarhiste românești au atras în acea perioadă și un număr mare de militanți cu origini evreiești. Persecuțiile politice din partea statului român, precum și antisemitismul în creștere, i-au împins pe mulți socialiști evrei să emigreze. În mare parte aceștia și-au continuat activitatea politică și în străinătate, rămânând în contact cu Panait Mușoiu și fideli Revistei Ideei. Vă recomandăm, așadar, să citiți articolele trimise de aceștia din S.U.A., în care sunt descrise în culori vii drumul emigrării, dificultățile întâmpinate, perspectiva lor asupra mișcărilor muncitorești din locurile de adopție etc. Mai ales în primii ani, Revista Ideei a publicat numeroase astfel de corespondențe din partea anarhiști lor stabiliți peste ocean. Aceștia anunțau, de exemplu, crearea, în 1903, a unui grup anarhist la New York, format din muncitori evrei din România; sau, în 1905, înființarea unui fond de sprijin dedicat Revistei Ideei, pentru a face din ea „organul” internațional al anarhiștilor români. Vă recomandăm, de asemenea, colecția Revistei Ideei din 1907, care cuprinde numeroase articole despre răscoala țărănească și despre reprimarea ei brutală de către regimul liberal. Alte teme abordate în paginile revistei erau libera cugetare, uniunile libere, feminismul, educația anarhistă, Revoluția din 1905, pacifismul și anti-militarismul, acțiunea directă, sindicalismul revoluționar, expulzările socialiștilor și represiunea din partea poliției etc. De altfel, încă de la începutul apariției revistei, autoritățile au încercat să împiedice răspândirea ei, încercând să-l intimideze pe Mușoiu (care era urmărit tot timpul de Siguranță), să distrugă tirajele sau să oprească expedierea revistei către abonați. Dacă doriți să aflați mai multe despre editorul Revistei Ideei, vă recomandăm scurta biografie publicată de Pagini Libere, urmată de o anexă literară, în care găsiți mai multe evocări ale publicistului libertar semnate de contemporanii săi: Tudor Arghezi, Sașa Pană, Brunea-Fox, Isac Peltz etc. �SĂ NE AMINTIM DE ORIGINILE ANARHISTE ALE ZILEI DE 1 MAI! Dacă munca era bună, o luau stăpânii. Șt. Gheorghiu Sărbătorirea zilei de 1 Mai, ca zi a muncitorilor din întreaga lume, este legată de evenimentele din piața Haymarket din 1886, când opt muncitori anarhiști au fost arestați, iar mai apoi condamnați la moarte pentru participarea lor la lupta pentru ziua de muncă de opt ore. Această semnificație fost ocultată pe parcurs, fie prin reducerea zilei la o benignă sărbătoare, fie prin cooptarea ei în funcție de interesele diverșilor actori: partidele politice și statele. Sărbătoarea muncitorilor (care e și o zi de comemorare și de aducere aminte a luptei lor) a fost astfel transformată într-o sărbătoare a statului, ori într-o celebrare a conducătorilor, cu muncitorii defilând pe post de recuzită în spectacolul puterii. Încă din secolul XIX, anarhiștii din România au încercat să reamintească, prin publicații, evenimente și acțiuni, de semnificația radicală, populară și anti-autoritară a zilei de 1 Mai. În 1892, Panait Mușoiu și Panait Zosîn au hotărât să organizeze o serbare de 1 Mai în Botoșani. Alertate, autoritățile au făcut totul pentru a opri manifestarea. Botoșaniul arăta în acele zile ca un oraș sub asediu, își amintea Mușoiu, cu patrule de jandarmi la fiecare colț de stradă și numeroase arestări printre tinerii care ajutaseră la organizarea manifestației. Același Panait Mușoiu a publicat în Revista Ideii câteva texte despre evenimentele din piața Haymarket. Găsiți în colecția anarhivată textul „În amintirea martirilor din Chicago”, în nr. XII (1901). De asemenea, o traducere a discursurilor anarhiștilor din Chicago de la procesul în care au fost condamnați se găsește în nr. 114 (1911), aflat în curs de digitalizare: „Procesul anarhiștilor din Chicago. Întâi Mai 1886” (August Spies, Michel Schwab, Oscar Neebe, Adolf Fischer, Louis Lingg, George Engel, Samuel Fielden, Albert Parsons). Vă mai recomandăm, tot din aceeași perioadă, numărul 6 al revistei Pagini Libere (1926), dedicat zilei de 1 Mai. Unul din textele cele mai interesante este cel al muncitorului Petre Popescu, intitulat „Vrem libertate”. După 1989, anarhiștii din Craiova au încercat să readucă semnificația zilei de 1 Mai în atenția publicului, organizând în 2002 o manifestație în centrul orașului. Tinerii anarhiști de atunci protestau față de sporirea cheltuielilor militare în contextul războiului din Afghanistan, organizând în același timp și un eveniment „Hrană, nu bombe”, pentru a reaminti de spiritul solidarității între toți cei exploatați care definește ziua muncitorilor. Doi ani mai târziu, în numărul 13 al zinei Ura, cu ocazia zilei de 1 Mai, a fost publicat un manifest semnat de Craiova Anarho-Front, care poate fi citit în colecția anarhivată. În anii care au urmat, au apărut mai multe texte legate de ziua de 1 Mai, data fiind marcată prin acțiuni de solidarizare cu muncitorii (la Timișoara), prin evenimente „Hrană nu bombe”, „Critical Mass” (București), prin lipiri de afișe (Cluj), discuții, ateliere etc. Toate aceste acțiuni, texte și evenimente încercau să ne amintească de un 1 Mai al solidarității: cu cei și cele care muncesc, cu muncitoarele aflate departe de casă, cu pensionarii, cu șomerii, cu cele/cex a căror muncă „nu contează”, cu munca ființelor non-umane, cu toți cei/ cele/cex care duc povara unui sistem nedrept și brutal. Dar și de un 1 Mai al luptei, al neresemnării, al grijii reciproce, al rezistenței în fața tuturor nedreptăților. O selecție de astfel de texte puteți găsi în colecția anarhivată. De asemenea, pentru cei care doresc să audă mai multe despre istoria și transformările zilei de 1 Mai dintr-o perspectivă anti-autoritară, vă recomandăm podcastul tovarășilor de la Leneșx Radio: Ep. 003 — (Contra)istorii leneșe: ziua internațională a muncii cu Alex și Adi [RO]. 7 �INFO-PROPAGANDA (2001-2008) O categorie aparte a publicisticii libertare o constituie tipăriturile ușor de răspândit și care cuprindeau, într-o formă accesibilă, informații necesare emancipării sociale și politice. Aceste publicații erau destinate unui public larg, oricine putând mai apoi să le copieze și să le distribuie mai departe, la manifestații, la concerte, la școală etc. Un exemplu foarte bun în acest sens îl oferă seria de fluturași, broșuri și pliante „Info-propaganda”, care apare între anii 2001-2008. Inițiativa s-a dezvoltat inițial în mediile anarhiste și anarho-punk craiovene. În aceeași perioadă, tot la Craiova, apăruse și „temutul fanzin URA”, după cum fusese numit, nu fără o oarecare ironie amicală, într-o altă publicație anarhistă din acea vreme. Începând cu 2005, broșurile sunt scoase sub titulatura Inițiativa Autonomă Craiova. Însă, de-a lungul timpului, Info-propaganda a fost un format editorial folosit și de alte inițiative informale, de pildă Craiova Anarho-Front sau Lovekills. În colecția anarhivată puteți găsi mai multe astfel de texte, destul de variate din punct de vedere tematic și al realizării. De la scurte broșuri de analiză a relației dintre capitalism și statul autoritar, la broșuri informative despre principiile anarhiste, ori despre sindicalismul revoluționar; și de la traduceri din Emma Goldman la pliante antirasiste distribuite la manifestații, ori chiar pe stradă. O altă parte importantă o reprezintă și broșurile istorice (cazul Sacco & Vanzetti), dar au apărut și alte materiale interesante, precum seria de interviuri „Despre putere” de M. Foucault. Scopul avut în vedere nu era doar acela de a propaga o serie de idei sau o ideologie, ci mai ales acela de a crea o „cultură a rezistenței” și „educație pentru revoluție”, după cum arată și motto-ul folosit pe majoritatea materialelor scoase. Îndemnul care apărea la finalul broșurilor de atunci este și el grăitor: „Citește, multiplică, distribuie!”; o practică importantă, mai ales într-o perioadă în care internetul se afla la început, iar puterea de amplificare a rețelelor sociale era încă greu de imaginat. O perioadă, de asemenea, în care suportul material, dar și contactul personal, erau încă mijloace importante de răspândire a ideilor. Puteți citi o parte din pliantele „Info-propaganda” în colecția din arhivă. ALFREDO M. BONANNO (1937-2023) Alfredo Bonanno (1937-2023) a fost una din vocile importante ale anarhismului insurecționar din ultima jumătate de veac. A fost scriitor, editor, militant, dar și (ocazional) „expropriator” de bănci. Bonanno se raporta critic la modelele clasice ale anarho-sindicalismului și sindicalismului revoluționar. Perspectiva sa asupra organizării se baza pe ideea grupurilor de afinitate, organizate informal și autonom. Acțiunea directă era, de asemenea, o componentă esențială a concepției sale anarhiste. Alfredo Bonanno 8 a văzut în anarhism în primul rând realitatea luptei de zi cu zi, nu doar o teorie abstractă: „Anarhismul nu este un concept ce poate fi închis într-un cuvânt, precum o piatră de mormânt. Nu este o teorie politică. Este un mod de a concepe viața, iar viața, fie ca suntem tineri sau în vârstă, bătrâni sau copii, nu este ceva definitiv: este o miză pe care trebuie să o jucăm zi după zi.” În colecția anarhivată puteți citi unul din textele care rezumă cel mai bine concepțiile lui Bonanno, Tensiunea anarhistă, tradus în limba română în 2009. �DIVERSE: SERILE ANARHIVEI Sub titulatura „Serile Anarhivei” am inițiat, începând cu 2022, o serie de discuții, ateliere și prezentări dedicate istoriei anarhismului în România. Documentarea acestor povești, multă vreme ignorate sau neînțelese, este un proces colectiv, care nu poate crește, credem noi, decât prin crearea unor comunități de cunoaștere care să aducă toate aceste fire în prezent. Tocmai de aceea, recuperarea micilor istorii libertare locale înseamnă, credem noi, mai mult decât simpla lor inventariere. A treia întâlnire din această serie, care s-a ținut la Cluj, i-a fost dedicată lui Nicolas Trifon, anarhist cu origini aromâne, stabilit în Franța și un prieten al arhivei, care ne-a părăsit, din păcate, în 2023. Mai multe despre Nicolas Trifon, a cărui activitate a fost documentată în cartea de interviuri apărută anterior la Pagini Libere, găsiți și în textele care i-au fost consacrate, după moartea sa, de doi amici, evocări pe care le-am inclus în acest buletin. La final de octombrie, încercând să ne mai bucurăm de vremea de dinaintea iernii, ne-am întâlnit din nou la Cluj pentru o discuție dedicată de această dată gândirii lui Murray Bookchin: „Ecologie socială și utopii imperfecte”. Am povestit puțin despre noul volum apărut la Pagini Libere, Să ne amintim de Spania, care reunește două articole ale lui Bookchin despre revoluția spaniolă, încercând să înțelegem perspectiva antiautoritară asupra acestei istorii. Exercițiul pe care-l propune Bookchin nu e însă doar unul istoric, ci și unul de reimaginare critică a lumii prin schimbarea de accent de la acele practici și viziuni care privilegiază ierarhia, dominația, acapararea, spre cele care pun la bază întrajutorarea, egalitatea, conlucrarea (cu oamenii, cu ființele non-umane, cu natura). În discuție s-au atins, așadar, și temele principale ale gândirii bookchiniene, toate interconectate: ecologia socială, municipalismul libertar, organizarea ecologică și autonomă, contestarea imperativului capitalist al creșterii nesfârșite, practicile anti-hegemonice etc. Bookchin pune viața ecologică împotriva ierarhiei și dominării, orașele împotriva urbanizării, mișcările revoluționare împotriva statului și capitalului, transformarea colectivă continuă împotriva pasivismului, lejereala împotriva înregimentării oricărui aspect al vieții, utopia împotriva tehno-optimismului, scara umană de organizare împotriva gigantismului modernității capitaliste ș.a.m.d. Întâlnirile dedicate gândirii lui Murray Bookchin au continuat mai apoi într-un format tematic la Iedera, în Timișoara. Așadar, dacă doriți să participați la una din discuții, urmăriți paginile lor pentru a vedea când sunt anunțate și alte seri de lectură și discuții. 9 �Ultima întâlnire a Anarhivei din 2023 a avut loc în decembrie, la Cluj, fiind intitulată „Art and Revolution, the two inseparable twins.” Joseph Ishill, the printer of Anarchy. Prezentarea a încercat să ofere o imagine de ansamblu asupra vieții și operei lui Ishill (1888-1966), anarhist evreu, vegetarian, pedagog și tipograf, dar și a contextului formării sale în mediile anarhiste din România la începutul veacului XX. În acea perioadă, micile cercuri anarhiste din România au atras un număr mare de muncitori evrei. Aceștia s-au adunat mai ales în jurul Revistei Ideei (1900-1916) și a lui Panait Mușoiu, redactorul ei. Iosif Ishill (sau Iosif Ișileanu) s-a familiarizat cu ideile antiautoritare prin intermediul legăturii cu Panait Mușoiu, pe care l-a cunoscut în timpul șederii sale la București. Devotamentul său de o viață pentru arta tiparului și pentru litere își are, așadar, rădăcinile în acest mediu politic și cultural vibrant din jurul lui Mușoiu și celebrei sale reviste libertare. După ce a plecat din România, în 1909, Ishill și s-a stabilit în Statele Unite, unde a început să publice mici loturi de cărți și jurnale, tipărite de mână, ilustrate cu gravuri și dedicate unor figuri precum Emma Goldman, Piotr Kropotkin, Elie și Elisée Reclus, ori unor scriitori/-oare mai puțin cunoscute, precum soția sa, poeta Rose Florence Freeman, sau Eugen Relgis, scriitor pacifist și antiautoritar din România. Opera lui Ishill reflectă angajamentul său de o viață față de gândirea revoluționară și anarhistă, dragostea sa pentru natură, pentru frumos și pentru obiectele atent lucrate, precum și spiritul său idiosincratic și solitar. Mai multe materiale legate de Joseph Ishill se pot găsi, bineînțeles, în colecția on-line a Anarhivei. 10 �IN MEMORIAM… LA MOARTEA UNUI TOVARĂŞ CU INTERMITENŢE ŞI MAI ALES PRIETEN: GÁSPAR MIKLÓS TAMÁS Atâta timp cât există capitalism, va exista nedreptate socială. Atâta timp cât există stat, va exista nedreptatea constrângerii. Scopul, desigur, este eliminarea societății capitaliste și a statului. Gáspar Miklós Tamás (1948-2023) Pe Gáspar Miklós Tamás (GMT) l-am văzut pentru prima dată la Budapesta, în 1984. Publicasem în Iztok, revue libertaire sur les pays de l’Est, traducerea prefeţei cărţii Ochiul şi mâna în care se pronunţa pentru socialismul libertar, pe filiaţie anarhistă şi sindicalistă.1 Cartea apăruse în samizdat, mai bine zis la o editură independentă maghiară. În Ungaria climatul era relativ permisiv atunci, într-un fel poate mai permisiv decât azi. Cu ocazia asta am dat de mama lui, o doamnă foarte în vârstă, cu care locuia și despre care, din vorbă în vorbă, am aflat că fusese formată politic de bunicul meu, Eugen Rozvan (Rozvány Jenő), cofondator al PCR, deputat de Bihor, executat la Moscova în 1938. Mi-a apărut ca un fel de fostă ilegalistă stalinistă în dizgraţie datorită evoluţiei PCR și faptului că a trebuit să se mute în Ungaria unde, puțin după sosirea lor în 1978, fiul ei va intra în disidență. De la bun început şi până în 2018, când ne-am văzut pentru ultima oară, am avut senzația stranie cu GMT că aparţinem aceleiaşi familii, lărgită desigur, nu de sânge, cu toate tensiunile şi relaţiile conflictuale inevitabile în cadrul unei structuri sociale precum familia pe care nu o alegi. La Budapesta, ca regulă generală la acea vreme, disidenţa era mai ales de factură marxistă, aflându-se sub patronajul unor intelectuali comunişti prestigioşi care adoptaseră, din diverse motive, poziţii critice. Angajamentul libertar de atunci al lui GMT constituia un caz aparte. De acolo şi decizia noastră la Paris să traducem cartea, ceea ce am și făcut, cu concursul Marianei Enckell de la Lausanne, în 1985. Informaţiile despre GMT le primisem de la sociologul István Kemény cu care eram în contact la Iztok. El fusese militant anarhist până în 1947, când încă se mai putea, participase la insurecţia din 1956 şi a realizat o serie de anchete sociologice privind muncitorii din Ungaria la sfârșitul anilor ‛60, înainte de a se stabili în Franţa. Reacţiile la carte, care comporta pe alocuri paragrafe atât de absconse încât erau aproape incomprehensibile pentru cititorul neavizat, au fost mai degrabă rezervate. Personal, preocupările 1. Gáspar Miklós Tamás, „Le « socialisme existant » et le socialisme inexistant”, Iztok, nr. 9 (septembrie 1984): https://www.la-presse-anarchiste.net/spip. php?article1577. 11 �mele anarhiste erau mai repede militante și legate de noua dinamică din Est, după starea de război decretată în Polonia şi interzicerea sindicatului Solidarność cu câţiva ani înainte, decât de ordin filozofic. În 1988, la întoarcerea din Statele Unite, unde a avut un fel de bursă, l-am găzduit un timp la Paris și am constatat în convorbirile noastre că antistatismul lui era mai repede de natură libertariană (sau „anarhistă de dreapta”), ceea ce nu m-a mirat decât pe jumătate. Eram prea preocupat de actualitate şi angajat în tot felul de comitete ca să epiloghez pe tema evoluţiei lui GMT, un intelectual briliant și cam snob în ochii mei de atunci. Ceva mai târziu, el a devenit deputat „liberal de centru-stânga”, cum era etichetat partidul la care aderase, SZDSZ (Alianţa Democraţilor Liberi), şi ne-am pierdut din vedere. Mult mai târziu am dat de un articol al lui tradus în franceză de Claude Karnoouh, pe care m-am grăbit sa-l răspândesc şi despre care am scris şi vorbit în mai multe rânduri.2 A fost pentru prima dată când o intervenţie de-a lui pe plan intelectual mă mobiliza pe bune, independent de proclamațiile marxiste, de altfel cam fanfaroane, ale autorului. Rămâne cea mai pertinentă analiză a faimoasei tranziţii de la „socialismul realmente inexistent” la capitalism pur şi simplu. După aceea, ne-am revăzut de mai multe ori, ultima dată în 2018, la Budapesta, când am făcut un interviu cu el3. La el acasă, în cartierul burgheziei evreieşti de la Pesta, cum îi plăcea să spună, unde locuia împreună cu fata lui, pereţii erau plini de cărţi. Asta mi-a adus aminte de o scenă care a avut loc la mine, în Faubourg Saint-Antoine. Un amic de-al lui care a venit să-l vadă la mine – arhitectul László Rajk, fiul ministrului comunist de interne şi pe urmă de afaceri externe, executat tot de comunişti în 1949, în urma unui proces trucat – a făcut o remarcă dezagreabilă. „Obicei tipic de Europa centrală”, a spus el cu voce tare privind biblioteca plină de cărţi. Asta m-a agasat pe moment, după care m-a pus pe gânduri. Ceva mai târziu, am renuntat la o bună parte dintre cărţi și mai ales, pe cât se poate, am renunțat să mai achiziţionez altele. GMT nu. În ultimii ani era din ce în ce mai izolat. Mai izolat poate chiar decât în România sub Ceauşescu, mi-a lăsat el să înţeleg odată. Nu ştiu cât îl ajutau cărţile. Trist. Foarte trist. Acum că s-a stins, realizez că eram mai mult decât membrii aceleiaşi „familii”, eram prieteni. Tovarăşi cu intermitenţe, dar mai ales prieteni. Mă gândesc la fata lui de care părea foarte ataşat. Sper că e bine. Nicolas Trifon Paris, 16 ianuarie 2023 2. Cf. Nicolas Trifon, „1989-2019, l’avènement du « Capitalisme pur et simple » à l’Est”, Courrier des Balkans (2019): https://www.courrierdesbalkans.fr/ Blog-o-1989-2019-l-avenement-du-capitalisme-pur-et-simple-a-l-Est 3. Gáspár Miklós Tamás: „Stânga are o problemă de logistică” (interviu 2018): https://pagini-libere.ro/ gaspar-miklos-tamas-stanga-are-o-problema-de-logistica-interviu-2018/. 12 �DOSAR NICOLAS TRIFON NICOLAS (1949-2023) Prin 2009 am dat, în colecția digitală a revistei Idealistic Studies, peste un studiu de un autor al cărui nume mi-a atras imediat atenția, prin sonoritatea lui românească: Sorin-Titus Vassilie-Lemeny. Căutarea pe internet a întors puține informații. Cele mai importante se găseau într-o revistă electronică publicată la Bordeaux, în care apăruse, în 2000, un „Omagiu lui Sorin-Titus Vassilie Lemeny”, semnat de Jean-Marc Trigeaud și Doru Imbroane Mărculescu. Filosoful meu idealist murise în acel an, la București. Nu era un român din exil, nici cineva cu o mai distantă ascendență românească, ci un compatriot de care aproape nimeni nu știa mai nimic. Aveam să-mi dau seama mai târziu că aproape nicio informație despre filosof din acest articol nu era veridică. Articolul, însă, mi-a furnizat numele a două persoane care l-au cunoscut pe Vassilie-Lemeny și pe care am încercat să le contactez. În urma mai multor descoperiri bibliografice, încolțise în mintea mea proiectul unei ediții din scrierile filosofului, proiect care se va concretiza, sper, în sfârșit, în toamna acestui an (2023). N-am reușit să-l contactez decât pe Trigeaud, profesor de drept și filosofie a dreptului la Bordeaux. Am corespondat o vreme și am vorbit și la telefon, până când contactul s-a întrerupt brusc și fără explicații. Trigeaud era evaziv și precaut și, în plus, poseda numai informații neconforme cu realitatea. Faptul că filosoful și soția sa avuseseră probleme cu poliția politică, însă, s-a confirmat și mi-a permis să identific cele două personaje și să dezgrop o parte din istoria lor personală din dosarele din arhiva C.N.S.A.S. Printre alte zvonuri, căci altfel nu pot fi numite, pe care mi le-a împărtășit Trigeaud, era că Sorin-Titus Vassilie-Lemeny avea o soră care trăia la Paris și al cărei fiu făcuse pe disidentul în țară ca să poată fugi în străinătate, iar odată ajuns aici activase în cadrul unui partid comunist. Nesperată șansă, pentru un biograf, să descopere astfel de persoane avizate în chiar orașul său de reședință. Numele de domnișoară al surorii lui Vassilie-Lemeny îl aflasem din dosarele Securității. Nu mai rețin felul în care am exploatat aceste vagi informații și lanțul de inferențe care m-au condus la ipoteza că nepotul „comunist” și „pseudo-disident” al lui Vassilie-Lemeny se numea Nicolas Trifon. L-am contactat pe Nicolas via mesageria Facebook pe 22 martie 2015, comunicându-i rezultatul deducțiilor mele și solicitându-i să stăm de vorbă despre unchiul său. Mi-a răspuns afirmativ în aceeași zi. Discuția s-a mutat apoi pe e-mail. Recitesc primele noastre schimburi și pot spune cu precizie data când ne-am văzut pentru prima oară: luni, 6 aprilie 2015. Pentru loc, n-am nevoie de aide-mémoire: acasă la Nicolas, pe strada Guyton de Morveaux. Pentru anecdotă, Nicolas uitase că conveniserăm să ne întâlnim (faimoasele uitări ale lui Nicolas!), era prin zonă la cumpărături. A ajuns după vreo 20 de minute, însoțit de soție, Cristina Passima Trifon. Discuția a început imediat, din mers; până să ajungem la etajul doi, cred că deja spusesem tot ce era important despre mine (Nicolas n-avea nicio răbdare, aveam să aflu, pentru detaliile irelevante când se discuta despre un subiect precis; altfel, era un maestru al cozeriei). Cristina a adus niște tartine cu icre, delicioase, și discuția a continuat vreo două ore. S-a vorbit despre Vassilie-Lemeny, am putut clarifica unele lucruri, afla altele, dar și comunica lucruri pe care Nicolas nu le știa. Am vorbit despre istoria familiei, pe linia Lemeny (mai puțin Rozvany) și, în acest context, Nicolas a adus vorba despre familia lui pe latură paternă, Trifon. Atunci am aflat că era (și) aromân. Discuția s-a mișcat la chestiunea armânească. Pe mine m-a interesat dintotdeauna acest izotop al romanității orientale. Așa văd eu chestiunea raportului dintre români și armâni (și meglenoromâni și istroromâni), prin prisma noțiunii de izotopie, cu care, după Noica, știința modernă a spus mai mult despre unu și multiplu decât toată filosofia greacă. Îmi place sonoritatea limbii lor, mă duceam adesea pe Trâ Armânami și aiurea și citeam în armâneashte. Găsisem și un dicționar online. Cititul în această limbă 13 �seamănă cu rezolvarea de ecuații, sau cu dezlegarea de enigme rebusistice. Trebuia să citesc cu voce tare pentru ca conexiunile etimologice să se facă și să achicâsescu, uneori în detaliu, alteori numai în mare, ceea ce citeam. Dar exercițiul în sine îmi făcea plăcere. Îmi aduc aminte cum m-a fixat Cristina cu privirea: „Tu ești armân?”. Mini nu escu armân. „Nu este, spune Nicolas, dar îl interesează aromânii”. Bănuiesc că interesul meu i-a făcut plăcere lui Nicolas, fără să fi avut cine știe ce greutate în economia relației noastre. În orice caz, mai târziu am primit o invitație pentru a intra într-un grup Facebook, „Rrâmânji – farsariots!”, cred că de la el. După această întrevedere, Nicolas mi-a cerut numărul de telefon. Prefera comunicarea orală, mai bogată și totodată mai economică în termeni de timp. Vorbea repede, scurt. Mă suna și, dacă nu răspundeam, lăsa mesaje, după obiceiul francez. Eu, după obiceiul românesc, nu lăsam mesaj audio, mai degrabă preferam un sms sau un e-mail. „Bună, bună! Nicolas sunt, ce faci?”. Ne întâlneam din când în când, fie prin arondismentul al 13-lea, fie prin al 18-lea, fie prin zona mea, când locuiam în arondismentul al 20-lea, fie aiurea. De altfel, era cam complicat de prins pentru că se mișca mult, atât în Franța cât și în străinătate. La mine în cartier se simțea un pic expatriat, observa cu curiozitate cum e „pe la mine”, el era patriot al zonei Butte aux Cailles. Spunea și chelnerilor că el nu e de aici, ci de la Butte aux Cailles. De altfel, avea o ușurință deosebită de a intra în vorbă cu lumea, mă lăsa cu gura căscată. Ca și pe unii interlocutori, pe care îi „citea” imediat și îi uimea cu întrebări de genul „Dites-moi, mon ami, la petite, ou la grande?”. Nicolas văzuse că omul era kabil, deși nu scria pe el că este. Și discuția începea pentru că Nicolas, evident, știa o grămadă de lucruri despre Kabilia și despre minoritatea kabilă din Algeria. Când interveneau hiaturi prea lungi în comunicare, Nicolas era cel care telefona, cu justificarea francă că nu mai știe nimic de mine. Apropo de obiceiuri franțuzești: într-un an am pierdut din vedere să-i transmit urările mele de an nou, cum spune cutuma, în luna ianuarie; nu mi-a spus nimic, însă am simțit o răceală care a durat câteva luni, cu care a pedepsit pe bună dreptate mojicia mea. Nicolas era și francez, sută la sută, iar eu păcătuisem în relația de la francez la francez. Era atât de „și francez” încât, în ultimele dăți în care l-am văzut, bolnav și slăbit, deși eram numai noi doi, vorbea spontan în franceză atunci când aborda unele subiecte pe care căpătase obișnuința să le gândească în franceză. 14 Însă nu trebuie lăsat de la sine înțeles că Nicolas era și român, născut și crescut la București, atent la ce se întâmplă în cultura și în societatea română, scriitor și de limbă română, limbă care a fost, în definitiv, limba lui maternă. Ascendența lui Nicolas era transilvăneană și balcanică. Am spus deja că, pe partea mamei sale, descindea din două familii transilvănene, Lemeny și Rozvany. Era descendent în linie directă din Ioan Bran Pop de Lemeny et Kozla, cunoscutul revoluționar de la ‘48 și prefect al românilor din Făgăraș. Familia avea înscrisuri de noblețe cel puțin din 1610, așa cum arată monografia familiei, scrisă de Doina și Mihai Dâmboianu (Mihai Dâmboianu este văr de gradul al treilea cu Nicolas, descinzând prin femei din această familie). Bunica lui Nicolas, Nora Lemeny (1885-1948), a participat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia și la negocierile de la Trianon. Pe linie maternă, ascendența Norei era săsească, ea trăgându-se din familia Dörr. Primul ei soț, bunicul lui Nicolas, Eugen Rozvany (18781938), a fost unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist Român și a murit executat la Moscova, în vremea marii epurări staliniste. Rozvany avea și el ascendență armânească. Strămoșii lui veniseră din Macedonia în secolul al XVIII-lea și se instalaseră în Salonta. Tatăl său luptase, ca ofițer de cavalerie, sub ordinele generalului Bem, în 1848. Pe partea tatălui lui Nicolas cunosc mai puțin bine istoria, însă era dintr-o familie de armâni „muluvishteani”, de fapt moscopoleni, trăitori în Bulgaria de câteva generații. Această ereditate s-a vărsat acum în apele națiunii franceze, prin fiica lui Nicolas și cei trei nepoței ai lui. Subiectul armânilor, atât de scump lui Nicolas, și în care a fost un specialist recunoscut, a revenit de mai multe ori. Eram de acord că româna și armâna nu sunt reciproc comprehensibile (italiana este mult mai comprehensibilă spontan pentru un locutor de română decât armâna). Nu puteam fi decât de acord că distincția dintre limbă și dialect este mai mult politică decât științifică. Eu am considerat de când îmi aduc aminte că armânii au limba lor și n-am înțeles niciodată interesul de a-i asimila, mai ales pe cei din afara frontierelor României, românilor (vorba vine: văd bine mizele ideologice ale acestei mișcări, începând cu prelungirea istoriei naționale cu vreo două-trei secole). Dar au existat și dezacorduri. Ostilitatea lui Nicolas contra denumirii de „străromână” pentru strămoașa limbilor română și armână nu m-a câștigat. Țin minte că i-am spus că eu nu voi înceta să spun „maică-mea” �numai pentru că se întâmplă să nu fiu singur la părinți; strămoașa limbii române este, pentru români, străromâna. Totuși, nu m-aș opune să fie numită științific R.00, dacă asta permite atenuarea anumitor tensiuni. Nu mă simt vexat dacă alții decid să-i spună stră-armână sau romană orientală. Discuția mi se părea specioasă. What’s in a name? Alt subiect de tensiune a fost legat de ce înseamnă să fii armân, mai larg ce înseamnă să aparții nu numai unei minorități etnice, ci unei etnii în general. Nicolas a respins cu vehemență rolul auto-identificării performative în constituirea identității etnice a individului. Mi-am dat seama că era, în termenii filosofiei medievale, un realist despre etnii, că profesa un soi de realism etnic, s-ar putea spune. Nici hetero-identificarea, nici auto-identificarea nu sunt decisive, în măsura în care nu se suprapun peste o apartenență deja acolo. Elementul armânesc este, există obiectiv, opune rezistență timpului și acțiunii lui corozive, armânlu nu chiari. Ce determină apartenența la armânami? În discuții, Nicolas respingea mai toate propunerile, cu excepția înscrierii într-o anumită istorie, mai întâi de toate familială și apoi comunitară. În orice caz, considera că armânii sunt printre singurii care încă mai știu cine sunt și de unde vin. Această memorie a itinerariului familial constituie identitatea armânească poate chiar mai mult decât limba, care în destule cazuri se pierde sau este stăpânită rudimentar. Ar fi multe de povestit despre cât îl contrariau pe Nicolas aiurelile unora lipsiți și de știință, și de bun simț, care colportează povești cu Alexandru Macedon și cu cutare Armenius; la fel de tare ca aroganța naționalistă a celor care decretează că armânii sunt români și limba lor dialect al românei, puțin contează ce spun ei înșiși. Un astfel de ins l-a enervat atât de tare, când era bolnav, încât a avut febră vreme de trei zile. Dar nu despre armâni era grosul convorbirilor noastre, iar aceste mici fricțiuni au fost fără consecințe. Vorbeam despre câte în lună și în stele. Despre actualitatea politică franceză, de exemplu, despre situația internațională (Ucraina, nu numai după începerea războiului, ci dintotdeauna), despre cărți apărute, despre articole la care trimitea link-uri; despre istorie, despre cei pe care îi cunoscuse (erau foarte mulți). Avea, de pildă, o mulțime de povestit despre Claude Karnoouh și Gáspár Miklós Tamás, pe care îi cunoscuse bine. Istoria tristă și grotescă a implicării primului în procesul Faurisson, de exemplu. Pe ultimul îl și găzduise o vreme. Mi-a oferit un exemplar din L’œil et la main, care apăruse în franceză cu ajutorul lui Nicolas, și în care Tamás propune o gândire politică libertară. Îl cunoscuse și pe Maximilien Rubel, bucovinean și „foarte simpatic”, căruia i-a și luat un interviu, publicat în paginile revistei Iztok, în 1982. Curios – sau nu – unul dintre subiectele despre care n-am discutat foarte mult a fost anarhismul. Când am descoperit că „comunistul” lui Trigeaud era, de fapt, un notoriu militant anarhist, am fost mai mult decât încântat. Eu însumi eram și sunt socialist libertar, adică anarhist de stânga. I-am spus de îndată ce s-a ivit ocazia, însă nu a avut vreo reacție particulară, cel mult m-a privit o secundă mai atent. Dacă n-am aprofundat subiectul, însă, era pentru că eram în esență de acord. Nu aveam ce dezbate, iar Nicolas nu era genul pe care să-l pasioneze exegezele pe textele lui Bakunin. Pe acest plan, Nicolas era un om al acțiunii, el se împlinea montând pichete de grevă, organizând rețele de solidaritate, manifestând în stradă, animând emisiuni de radio, difuzând manifeste. Bakunin era, însă, un autor semnificativ în ochii lui Nicolas. Cred că-l aprecia în particular pentru critica vizionară a marxismului și a potențialului lui totalitar. Anti-„marxist” eram și eu, însă eu mai eram, cu termenul lui Rubel, și „marxian”. Am avut și am o mare considerație pentru opera lui Marx, chiar dacă nu văd în el tocmai un „teoretician al anarhismului”, precum Rubel. Însă de analiza marxiană a alienării și a exploatării capitaliste nu se poate lipsi niciun proiect de emancipare socială libertară. Pe Nicolas, în schimb, îl agasa această „reîntoarce” – așa o vedea el – la Marx, după eșecul „comunismului istoric”. Perfect de acord cu mine că acest „comunism” nu fusese decât un capitalism de stat, Nicolas considera că marxismul nu poate să ducă decât la așa ceva („marxismul”, de acord; gândirea lui Marx, asta e altă gâscă în altă traistă; să-l credem pe Marx când spune „eu nu sunt marxist”). Nu se mai poate ca un libertar să-l resuscite pe Marx, mi-a zis Nicolas odată, după pamfletul „Listen, Marxist!” al lui Bookchin. Asta este o prostie, o pierdere de vreme periculoasă. Era, de altfel, „estomaqué”, cum zic francezii, când auzea că noii „stângiști” din România zilelor noastre sunt marxist-leniniști sau chiar staliniști pe față. Când i-am făcut publicitate lui Bernard Friot, al cărui seminar l-am urmat vreme de un an, și ideii lui de „salariu pe viață”, Nicolas s-a tras înapoi pe scaun și a făcut grimase sceptice. Auzind despre ce-i vorba, n-a putut să fie împotrivă, 15 �însă se vedea că, psihologic, nu achiesa la „comunismul” lui Friot, suspectându-l de a prezenta riscuri pentru libertatea individuală și pericol de derive totalitare, în ciuda tuturor aparențelor. Nu-i mirosea a bine, pur și simplu. Din „comunism” îi displăcea uvrierismul, cultul proletarului, neadoptând dogma proletariatului drept clasă revoluționară în sine. Avea pentru o anumită franjă a lumpen-proletariatului mai multă simpatie decât pentru anumite pături ale „proletariatului” din zilele noastre. Într-o ocazie mi-a zis ceva de genul „eu, anarhist, nici cu furtul n-am probleme”; știm că, în tinerețe, în România, căuta să scape uniformizării totalitare adoptând un mod de viață „nonconformist”, comportând chiar unele forme de delincvență. Un alt lucru care îi displăcea lui Nicolas era intelectualismul noii stângi române, caracterizat de vid pe planul practicii politice și de zel pentru sincronizarea cu instrumentele criticii vestice ale capitalismului pe plan ideologic. I se părea că asistă la o competiție de cine-i cel mai la curent cu ultimele noutăți, irelevantă pentru orice acțiune socială și politică în contextul românesc. S-a spus că Nicolas vedea în afirmarea sau, mai degrabă, rezistența identitară a minorităților un cap de pod pentru opoziția contra dezvoltării naționalismelor, a resurgenței îngrijorătoare a fascismului. Prin prisma antropologiei lui Clastres (colaborator la revista Interrogations, ca și Nicolas), se iscă niște întrebări interesante, pornind de la reticența aromânilor de a se angaja într-un proiect național, despre o posibilă strategie a unei etnii, sau popor, de a evita să facă stat propriu. Parafrazând celebrul titlu al lui Clastres, s-ar putea, oare, vorbi despre „etnie contra statului-națiune”? N-am mai avut ocazia să-l iscodesc pe Nicolas despre asta, însă așa mi se pare că s-ar putea împăca cele două angajamente ale lui Nicolas, pentru cauza armânească și pentru socialismul libertar. Altminteri, știut este că nu anarhismul este cea mai populară doctrină politică printre armâni. Acum câțiva ani îmi venise ideea să traduc în românește din Bakunin; încă nu fusese reeditată traducerea lui Mușoiu din Dumnezeu și statul. Când am văzut această reeditare, la Pagini Libere, am luat contact cu colectivul ei și i-am întrebat dacă i-ar interesa (îi interesa). I-am spus și lui Nicolas că sunt pe cale să realizez această traducere și m-a întrebat unde am de gând să o public. La o mică editură anarhistă, i-am spus, Pagini Libere, băieții sunt simpatici, au scos Arimania și tot felul de broșuri diy. Nicolas s-a bucurat, et pour cause: îi cunoștea pe cei de la Pagini Libere, îi întâlnise 16 personal și le trimitea cărți și alte materiale pentru îmbogățirea unei biblioteci anarhiste. De atunci, cred că a vorbit mai mult cu ei despre proiectul Bakunin decât am făcut-o eu. Prin el aflam că isprava mea era apreciată de colectivul editorial. O aprecia și el, ca ispravă, însă nu știu dacă a avut sub ochi manuscrisul ca să-i poată judeca conținutul. Aș fi vrut să-i ofer un exemplar al cărții, nu o simplă dactilogramă. Ar fi fost mai bine așa, după părerea mea. E bună vorba franțuzească că le mieux est l’ennemi du bien. Bine ar fi fost să-l fi bucurat cu dactilograma, până la apariția cărții. *** Pandemia a perturbat toate cele. Ocaziile de a ne vedea au lipsit. Mi se pare, totuși, că ne-am și întâlnit odată, între două restricții de deplasare. Am făcut, fiecare, covid. Lui i s-a diagnosticat, cu această ocazie, o fibroză pulmonară, așa cum aveam să aflu numai mult mai târziu. Am reușit să ne vedem, după sfârșitul tuturor restricțiilor, la noi acasă, apoi la Nicolas și Cristina, în iarna lui 2021. Aceste momente conviviale sunt printre cele mai plăcute amintiri pe care le am cu Nicolas. Rămăsese să găsească el o perioadă în care să ne poată vizita din nou. Timpul a trecut pe nesimițite, prins fiind cu afacerile cotidiene ale vieții, și n-am avut decât puține știri de la Nicolas. I-am trimis manuscrisul volumului de scrieri ale unchiului său, prin august, pentru care m-a felicitat. Prin decembrie am avut un sumar schimb epistolar despre excelentul și consistentul articol pe care tocmai îl publicase, „L’aroumain, dialecte du roumain ou langue à part?”. M-a sunat prin primăvara acestui an ca să mă certe că n-am mai dat semn de viață. „Păi nu rămăsese că îmi spuneți dvs. când sunteți disponibil, ca să stabilim când veniți pe la noi?”. „Păi da, mi-a spus, dar vezi că eu am avut o vară de neuitat, am stat șapte săptămâni în spital”. Acum, însă, era disponibil, nu mai pleca pe nicăieri. Rămânea să găsesc eu un week-end în care să putem organiza o masă la noi acasă. Am aflat de la un prieten comun că Nicolas era „mult diminuat”, ceea ce m-a îngrijorat serios. Am reușit să liberez un week-end și să le propun lui Nicolas și Cristinei să ne viziteze. Invitația a fost acceptată „cu plăcere”, ceea ce m-a mai liniștit; însă, cu o săptămână înaintea datei convenite, Nicolas m-a sunat ca să contramandeze vizita. Mi-a spus că, de vreo opt luni, avea un cancer pulmonar, în plus de fibroză; când a acceptat vizita încă putea să se deplaseze cu mașina, dar acum nu mai rezistă. Cred că stupoarea mea se simțea prin telefon. Tot el mă consola: �„Ce să-i faci, se poate întâmpla, s-a întâmplat și la case mai mari”. L-am văzut de două ori după această convorbire, la el acasă. Era cald, era zăpușeală. Nicolas era așezat într-un fotoliu, slab și cu părul alb. „Eu, cum vezi…”, mi-a spus cu un zâmbet trist, arătând în jos cu degetul mare. Era din ce în ce mai rău. Făcea tratament dar, din câte se interesase el, evitând să intre prea mult în detalii, tratamentul dădea bune rezultate pentru orice altceva decât ce avea el. „Eu sper, totuși, să funcționeze”, zic eu. „Da, sigur, se poate întâmpla și asta”. Cam atât am vorbit despre boală și perspective. Am discutat ca de obicei, despre lucrurile care ne interesau. Avea reviste, cărți nou-apărute, despre care îmi vorbea. Spiritul îi era vioi, avea aceeași vervă, însă îi era greu să-și amintească unele lucruri. Aștepta venirea fiicei sale și a celor trei nepoței, în aceeași zi. Îi străluceau ochii de mândrie și de bucurie când vorbea despre asta. Noi trebuia să plecăm în vacanță, însă peste vreo două săptămâni. Mă pregăteam să plec, văzând că Nicolas obosise. „Păi poate ne mai vedem înainte…” – „Înainte de vacanță!”, a intervenit prompt Cristina. I-am spus că desigur că îl voi mai vizita și ne-am luat la revedere. Când ieșeam pe ușa salonului, Nicolas m-a privit cu duioșie și tristețe și am văzut mijind, în ochii lui, o lacrimă. Am reușit să-l mai vizitez o dată, în luna iulie. Era singur acasă, a durat mult până a ajuns la ușă să apese pe butonul interfonului. Am găsit că nu slăbise mult la față, ceea ce mi s-a părut a fi un semn bun. M-a trimis în bucătărie să-mi iau neapărat un pahar cu apă. Nu mai mânca și nimic nu-i mai făcea plăcere, decât să doarmă. „Acolo sunt rege”, zicea. A sosit și Cristina, într-un suflet, surprinsă să mă găsească acolo, pentru că Nicolas se pare că uitase să o țină la curent cu ce stabiliserăm noi. Mi-a spus că nu mai făcea chimioterapie, pentru că tumoarea nu avansa, nu cancerul era problema, ci lipsa de globule roșii. Am sperat că doctorii pot trata această anemie și că starea lui Nicolas s-ar putea stabiliza, pentru o vreme lungă, poate chiar ani de zile. Nicolas nu respingea speranțele mele, zicea „să vedem, sa vedem”. Lua anxiolitice, ceea ce îi diminua capacitățile intelectuale, nu prea mai putea citi. Nu mai urmărea tot ce se vorbea în jurul lui, se pierdea în gânduri. Însă, când vorbeam cu el, era același Nicolas dintotdeauna, volubil, interesant, expresiv, amuzant. M-a oprit, când am vrut să plec, și am mai rămas vreo zece minute. Vedeam însă că e din ce în ce mai obosit. În săptămânile următoare, când eram eu plecat, când era Nicolas în spital. Cuvântul de ordine era „foarte nasol”. Am vorbit ultima oară la telefon pe 19 iulie, noi eram în Vandeea. M-a întrebat ce face fiica mea, i-am spus că ne bălăcim în mare și am simțit din vocea lui că îi plăcea și lui bălăceala. A rămas să ne vedem când mă întorc. Nu mi-a mai răspuns. Pe 14 august i-am trimis un mesaj din Savoia, unde mă aflam cu familia. Nu am avut semnal la telefon în toată săptămâna. Totuși, pe munte, pe la 2.000 de metri, captam intermitent. Eram cu fiica mea pe o potecă alpină când, pe 17 august, la ora 15:39, am primit un sms de la Nicolas, care îmi dorea, cu drag, o vacanță frumoasă. Mi-am spus că e mai bine, dacă e în stare să trimită sau să dicteze mesaje. A doua zi, însă, am primit vestea că se stinsese la ora 03:02, la nici 12 ore de când îmi scrisese. Vasile Ernu l-a numit pe Nicolas „ultimul nostru anarhist”. Dimpotrivă, într-un sens este primul „nostru” anarhist, după lichidarea anarhismului din România, odată cu instalarea regimului comunist. Noi, unii dintre cei care l-am cunoscut, ne simțim camarazii lui și vedem în el un înaintaș al nostru. Însă nu militantismul ne-a unit, ci prietenia, ideile disputate și valorile împărtășite. Nu ce am făcut, împreună, ci cum am devenit, unii în prezența altora. De aceea, Nicolas face parte din noi. Bogdan Rusu Paris, august 2023 17 �18 �CÂTEVA GÂNDURI DESPRE NICOLAS TRIFON Pe 18 august 2023 ne-a părăsit Nicolas Trifon. Multă vreme mi-a fost greu să vorbesc sau să scriu despre Nicolas la timpul trecut, deși vestea plecării sale nu a fost neapărat neașteptată pentru mine. Știam chiar de la el că lucrurile nu-i mergeau strălucit încă din acea „vară de neuitat” a lui 2022, când, din pricini de sănătate, a trebuit să-și anuleze venirea la Cluj/Koloszvár, unde era așteptat la Târgul Anarhist de Carte din Balcani, ediție organizată, pentru prima dată în istoria de 20 de ani a târgului, de colectivele din România. I-am simțit dezamăgirea în glas, mai ales că de Cluj/Koloszvár îl legau firele unei bogate istorii familiale.1 Dacă pe linie maternă era transilvănean, pe linie paternă, familia lui Nicolas avea rădăcini balcanice, mai precis aromâne. Istoria aparte a acestei comunități transbalcanice l-a preocupat în mod special pe Nicolas; poate nu în ultimul rând și datorită faptului că, spre deosebire de alte popoare din regiune, aromânii nu au avut niciodată un stat al lor, nici nu au formulat vreun proiect național. Un popor, un arhipelag de comunități unite prin limbă și tradiții, cu multe țări, dar fără stat. Parafrazându-l pe Pierre Clastres, 1. Bunica din partea mamei, Eleonora Lemeny, social-democrată și feministă, fusese prima femeie doctor în litere de la universitatea din Cluj. Bunicul, Eugen Rozvan, de care amintea adeseori în conversații, fusese un cunoscut militant comunist, printre fondatorii PCR, executat în URSS, în 1938, în timpul marilor epurări staliniste. care vorbise de „societatea împotriva statului”, Nicolas Trifon a vorbit, reflectând de această dată la aromâni, de „comunitatea împotriva națiunii”. Putem ghici de ce, dincolo de legătura personală și familială, istoria aromânilor l-a fascinat într-atât pe anarhistul Nicolas Trifon, care în 2005 i-a și dedicat o amplă analiză, iar mai apoi numeroase alte texte, intervenții și cercetări.2 În același timp, ar fi greu să nu citim în perspectiva pe care a dezvoltat-o în chestiunea aromână urmele unei evidente sensibilități libertare, care i-a marcat profund parcursul personal, intelectual și politic. Partea cea mai cunoscută a activității lui Nicolas Trifon rămâne cea legată de Franța, țara în care, începând de la mijlocul anilor ‛70, a trăit și unde s-a format, până la urmă, politic. Ucenicia sa anarhistă, dacă-i putem spune așa, a început în stradă, în comunitățile alternative și colectivele militante de atunci, unde a activat o vreme cvasi-clandestin, de teama unei eventuale expulzări ca „străin”. A continuat mai apoi cu implicarea în structuri ca OCA (Organisation Combat Anarchiste) și cu numeroase colaborări la presa anarhistă scrisă (Lutter, Iztok, Le Monde Libertaire, Interrogations etc.) sau la Radio Libertaire, post la care a ținut în anii ‛80 o rubrică despre țările din est și unde, din când în când, revenea ca invitat. 2. Nicolas Trifon, Les Aroumains, Un peuple qui s’en va, Acratie, 2005. Iztok a reprezentat cel mai important proiect editorial în care a fost implicat Trifon. Revista, scoasă inițial de anarhiștii bulgari aflați în exil în Franța, a devenit în scurt timp o platformă pentru vocile antiautoritare din „blocul estic”, în general reduse la tăcere de regimurile „socialismului realmente inexistent” (pentru a relua una din expresiile folosite în paginile revistei). În același timp, Iztok a reprezentat o punte (cu dublu sens) între Franța și țările din est, într-o perioadă în care, din Polonia până în România, revoltele muncitorilor și încercările lor de organizare în afara (și împotriva) tutelei partidului și statului erau reprimate brutal de autoritățile așa-zis „comuniste”. De altfel, chestiunea sindicatelor libere muncitorești l-a preocupat intens în această perioadă pe Nicolas, care s-a implicat activ în susținerea Solidarność din Polonia, ori în campania de eliberare a lui Vasile Paraschiv, muncitor hărțuit și arestat de nenumărate ori de autoritățile române de atunci pentru vina de a fi militat în favoarea înființării unui sindicat liber al muncitorilor. De Iztok (și Nicolas Trifon) se leagă și apariția singurului manifest anarhist în limba română din acea perioadă, publicat în 1981 ca supliment al revistei. Destinat în principal muncitorilor din România și intitulat „Ce vor anarhiștii?”, textul pornea de la critica regimului birocratic al capitalismului de stat (autointitulat 19 �„socialist”) și avansa ideea unei schimbări radicale de sistem în direcția democrației directe muncitorești și a socialismului libertar, incluzând, pe lângă revendicări economice și politice, și o puternică componentă antimilitaristă, feministă, ecologistă și antirasistă. Broșura era însoțită de propunerile muncitorului Vasile Paraschiv și de chemarea adresată tuturor muncitorilor (din Albania, Bulgaria, România etc.) de delegații primului congres al sindicatului Solidarność. Planul, îmi mărturisise Nicolas, era să trimită în România cât mai multe broșuri, care urmau să fie distribuite clandestin, în speranța că ar fi fost mai apoi copiate și circulate în samizdat. Din păcate, în țară au ajuns foarte puține exemplare, iar ecourile manifestului au rămas firave. N-am să insist asupra acestor aspecte care sunt menționate mai pe larg în toate notele biografice care îi sunt consacrate. Aproape cu totul absente din aceste mici biografii sunt însă referirile la legăturile pe care l-a cultivat, mai ales în ultima perioadă a vieții sale, cu libertarii din România. Chestiunea nu mi se pare deloc lipsită de interes, măcar din punct de vedere documentar. Deși ea luminează și alte laturi, mai puțin evidente poate, ale parcursului său personal și politic. La începutul anilor 2010, atunci când Nicolas a stabilit primele legături cu anarhiștii din România, mica mișcare locală părea că renaște, după anii de demoralizare care au urmat „zilelor anti-NATO” din 2008, organizate de anarhiști la București ca răspuns la summit-ul alianței din acel an. Întâlnirea antimilitaristă de atunci fusese reprimată violent de autorități, evenimentele fiind precedate de numeroase încercări de intimidare și presiuni asupra participanților, dar și de o insistentă campanie de presă împotriva anarhiștilor. Patru ani mai târziu, în 2012, revista Anarhia din București a publicat, în premieră, un excelent „dosar Iztok”. Numărul conținea interviuri cu Frank Mintz și Nicolas Trifon, diferite materiale despre Vasile Paraschiv, dar și textul manifestului din 1981, republicat pentru prima dată, din câte știu, în limba română. Descoperirea, în 2012, micilor nuclee antiautoritare, a scenei activiste și alternative locale, a animatelor spații autonome, a publicațiilor și inițiativelor anarhiste, a fost un prilej de uimire și bucurie pentru Nicolas. Își amintea mereu cu emoție de discuțiile la care fusese invitat și la care a participat la București, de Biblioteca Alternativă pe care a vizitat-o, de redescoperirea, sub neverosimile auspicii libertare, a locurilor natale. Asta, spunea el, l-a făcut să se simtă dintr-o dată „mai puțin singur”. 20 Am legat mereu această remarcă și de experiența anilor de Iztok, când legăturile sale cu exilul românesc au fost mai degrabă sporadice și, în general, parcă lipsite de cordialitate. În ochii unora dintre compatrioții săi, Nicolas trebuie că a trecut drept un excentric, un om greu de înțeles. De stânga (și încă, horribile dictu, de stânga radicală) într-o țară în care stânga era confundată, aproape fără rest și fără speranță, cu puterea discreționară a nomenclaturii și cu pumnul securității, Nicolas fusese un critic neîmpăcat al regimurilor așazis socialiste, însă de pe poziții anticapitaliste și antiautoritare, chestiuni greu de asimilat, la acea vreme, într-o cultură intelectuală dominată de judecăți binare, dar și de lipsa unor repere esențiale ale gândirii politice. Privind retrospectiv, momentul 2012 mi se pare că poartă o încărcătură aparte, dincolo de semnificația sa personală pentru Nicolas și pentru mai tinerii săi tovarăși de idei. El marchează, pentru prima dată, o convergență între generațiile de libertari, dar și, pe de altă parte, nașterea unei conștiințe istorice a mișcării din România. De altfel, una din particularitățile renașterii anarhismului în România după 1989, cel puțin în primii săi ani, a fost tocmai lipsa raportării la o tradiție libertară anterioară, lipsa unor puncte de reper sau a unei experiențe colective moștenite istoric. Așadar, momentul în care Nicolas descoperă (și e descoperit de) anarhiștii din România se suprapune, în mod fericit, peste o turnură istorică în sânul mișcării. Dincolo de încercările meritorii, însă sporadice, de până atunci, grupuri precum Anarhia – sau chiar Râvna – își asumă, de această dată în mod susținut, și munca de recuperare istorică. În aceeași perioadă apar și primele încercări de a produce cunoaștere în această direcție. De exemplu, Martin Veith, muncitor și istoric german, realizează o amplă cercetare dedicată lui Panait Mușoiu și Revistei Ideei (1900-1916), cea mai importantă publicație anarhistă antebelică, publicând mai apoi și alte studii despre Zamfir C. Arbure-Ralli, Iuliu Neagu, ori despre mișcarea sindicalistă și antimilitaristă din preajma primului război mondial.3 Deși revista Anarhia și-a încetat aparițiile după doar trei numere, primii pași fuseseră făcuți. Din discuțiile ulterioare purtate cu Nicolas, mi-am dat seama că aceste momente l-au făcut mai atent cu ceea ce se întâmpla în România pe „frontul libertar”, chestiune căreia în trecut îi acordase, din varii motive, puțină 3. De altfel, interviul cu Nicolas Trifon apărut în Anarhia în 2012 a fost reluat și în revista Bună, pe care Martin Veith o scotea la acea vreme în Germania. �atenție. În același timp, l-au făcut, cred eu, să intuiască și că rădăcinile și ramificațiile acestor istorii, nebănuite până atunci, erau mult mai întinse decât crezuse inițial. Iar această realizare l-a făcut să privească cu alți ochi inclusiv propriul parcurs (ca) anarhist și propria situare în raport cu această istorie. Acest prim episod inaugural a fost însă unul de scurtă durată. Nicolas a continuat, în anii care au urmat, să păstreze câteva legături și să urmărească, de departe, de ceea ce se petrecea în mediile de stânga. Legăturile cu anarhiștii din România s-au reînnoit, de această dată ceva mai trainic, abia în 2020. Inițiativa a venit tot din partea lui Nicolas care dăduse, mulțumită unui prieten din redacția Anarhiei, peste proiectul editorial al Paginilor Libere. Îmi amintesc și acum mesajul trimis atunci, în care ne împărtășea bucuria de a fi descoperit cărțile și publicațiile noastre, adăugând la final: „Tare m-aș fi bucurat să particip la o asemenea inițiativă editorială când trăiam în România.” Privind retrospectiv, sunt oarecum surprins de rapiditatea cu care s-au legat lucrurile între noi atunci. Curând am început să lucrăm împreună cu colectivele Pagini Libere și Anarhiva la un mic volum de interviuri în limba română4 care să documenteze parcursul său ca anarhist, anii petrecuți în România ceaușistă, primele contacte cu stânga radicală franceză, proiectele la care participase în Franța, dar și perspectiva sa asupra evoluțiilor sociale și politice din răsărit. Ne-am dat seama că pentru Nicolas, la fel ca pentru noi, cunoașterea cuiva nu era derivată în primul 4. Nicolas Trifon: un parcurs libertar internaționalist, Pagini Libere, Cluj, 2020. rând din discuții și schimburi de idei (avându-și și ele rostul lor, evident), ci din ce anume reușeam să construim, aici și acum, împreună; și, mai ales, de modul în care o făceam. Lucrând la acest mic volum, mi-a devenit limpede destul de repede că nu ideile constituiau (în primul rând) miezul întâlnirii noastre, ci generozitatea și înțelegerea prieteniei, pe care le-am resimțit, vii și prezente, încă din primul moment în care l-am cunoscut. În anii care au urmat, de altfel, el a devenit nu doar un susținător constant (deși discret) al micului proiect editorial, ci și un participant activ și entuziast, contribuind cu numeroase traduceri, articole, recenzii și sugestii la activitatea colectivului. Unul din aspectele care l-au atras către Pagini Libere, cel puțin inițial, a fost dimensiunea de recuperare istorică pe care o asumasem încă de la început. O vreme, discuțiile noastre s-au purtat în jurul diferitelor figuri ale istoriei anarhiste autohtone, pe ale căror urme se pornise, nu lipsit de un oarecare elan. Nu mică ne-a fost mirarea când, după ceva vreme, ne-a pus în legătură cu un bun prieten de-al său din Franța, unul din nepoții lui... Iuliu Neagu-Negulescu, a cărui utopie anarhistă Arimania, scrisă în 1921, de altfel singurul text de acest fel în limba română, fusese primul nostru proiect editorial. Sau când, un an mai târziu, ne-a descoperit, prin intermediul altui amic, figura pasionantă a lui V.G. Paleolog, biograf al lui Brâncuși și unul dintre apropiații anarhistului Panait Mușoiu. În ultimul an, Nicolas își făcuse obiceiul de a trimite în țară, în mod regulat, mici colete cu reviste, cărți și broșuri. În mare parte ele erau donate unei arhive libertare, începută din dorința de a crea o platformă de documentare și popularizare a istoriei anarhiste locale, idee de care se simțea, fără îndoială, atașat. Grație generozității sale, în colecția Anarhivei se găsesc acum mai multe numere din Iztok, exemplare din cărțile sale, colecțiile unor ziare anarhiste franceze, dar și ediții fundamentale ale unor opere anarhiste clasice. Acestea au fost doar câteva din modurile prin care Nicolas a susținut, discret, mereu generos și neabătut, activitatea celor câteva nuclee libertare din România cu care a menținut de-a lungul timpului relații: un colectiv editorial, arhiva, o bibliotecă, dar și câțiva prieteni și tovarăși de idei. Însă amprenta pe care a lăsat-o el nu s-a rezumat la aspectele legate de munca editorială, de colaborările punctuale ori de schimburile de idei. Întâlnirea lui Nicolas a fost una transformativă pentru mulți dintre noi, atât în sens politic, cât și personal. În Nicolas am descoperit în primul rând un spirit generos și lipsit de orice meschinărie. Deși nu era omul care să-și mestece vorbele atunci când avea ceva de spus, detesta profund atitudinea demolatoare, critica paralizantă, corozivă, atitudinile inchzitoriale, pe care le considera sterpe intelectual și politic. El era mai degrabă un om al punților și al discuțiilor ziditoare sau edificatoare, atunci când aveai ce spune, bineînțeles. Cu Nicolas nu te puteai simți, pe de altă parte, niciodată singur. Prezența lui nu era însă nici copleșitoare, nici sufocantă, ci vie; o prezență care, în mod paradoxal, mai degrabă crea decât lua spațiu. Poate mai mult decât orice, Nicolas avea (și dădea) curaj, mai ales în chestiunile spinoase, care păreau fără ieșire. De pildă chestiunea războiului care-l preocupa 21 �în mod deosebit în ultima vreme (et pour cause). Nu evita contradicțiile, nu căuta să împace dialectic totul, înțelegând poate mai bine decât mine că „poziționarea corectă” putea să reprezinte, în anumite situații, o falsă miză. Graba pe care o observase, mai ales într-o parte a stângii radicale, de a emite „poziția corectă”, de a produce discursul cel mai potrivit, repetând adesea în gol o serie de poncife decuplate de realitatea din teren, i se păruse de o pedanterie ridicolă. Grija sa de căpătâi, mi-a spus odată, nu era să-și salveze puritatea conștiinței (sau „sufletul”), ci să acționeze, acolo unde putea și era nevoie, pentru a răspunde unei suferințe reale, pentru a îndrepta sau alina o nedreptate. Iar din război, la fel ca din viață, nimeni nu ieșea imaculat. În plus, păcătoșii îi fuseseră dintodeauna mai aproape de inimă. Ideea era să nu fi poltron, să nu fi laș. Fără să fie formal sau protocolar, Nicolas ținea totuși la ritmurile și ritualurile prieteniei. Ne auzeam regulat la telefon („Salut, salut, Nicolas aici!”), obicei pe care l-a păstrat neabătut până la capăt. Rămăsese 22 la fel de volubil, de atent, de causeur, de conectat la actualitate, pe care o comenta cu poftă și umor („Hai că iar am făcut conferință”). Despre sănătate vorbea rar, iar eu nu-l iscodeam de teamă să nu comit o indiscreție. Era, în schimb, mult mai interesat să afle de la mine „cum merge treaba” și să-l pun la curent cu progresul la ultima carte, o traducere din Bakunin făcută de un prieten comun, pe care, din păcate, nu a mai apucat s-o răsfoiască. Ne-am auzit ultima oară într-o seară de august. Mi-a amintit de o fotografie pe care o făcusem împreună, într-o altă „vară de neuitat”, la București, pe terasa unui restaurant armânesc unde-i plăcea să meargă când era în România. Am realizat atunci că Nicolas își lua rămas-bun. Generos ca întotdeauna, îmi amintise, în chiar clipa despărțirii, de viață, de prietenie, de bucuria regăsirii. Răvășel martie 2024 �MINI-RECENZII UNRUEH (R. CYRIL SCHÄUBLIN, 2022) În 2022 a fost lansată pelicula Unrueh (titlu tradus în engleză ca Unrest) a regizorului elvețian Cyril Schäublin. Acțiunea filmului e plasată la finalul secolului al XIX-lea, în munții Jura, în perioada în care muncitorii ceasornicari puneau bazele Federației Jurasiene. În jurul acestei federații s-a organizat mai apoi și prima federație antiautoritară (sau anarhistă) internațională. De altfel, filmul a fost lansat la 150 de ani de la „schisma” dintre socialiștii autoritari și cei libertari din sânul primei internaționale, care a dus și la apariția internaționalei anarhiste. Inspirați de ideile anarhiste, ceasornicarii din munții Jura s-au organizat într-o federație a muncitorilor care contesta valorile „pieței” și ale „statului-națiune”, opunându-le solidaritatea internațională și valorile întrajutorării. Parafrazând un faimos slogan, „o altfel de lume e posibilă”, deviza lor ar fi putut fi „un altfel de timp e posibil”; sau, poate mai aproape natura ocupației pe care o aveau, în văile Jurei elvețiene, anarhismul se putea rezuma și prin încrederea că putem construi un altfel de timp împreună. Josephine, o tânără muncitoare care produce „balansierul” („Unrueh”), o rotiță aflată în inima mecanismului ceasului, ajunge să se implice în mișcarea locală a ceasornicarilor anarhiști, unde întâlnește un călător rus, pe tânărul prinț Piotr Kropotkin. Într-un interviu recent, Cyril Schäublin mărturisea că s-a folosit de două cărți atunci când a scris scenariul: „Memoriile unui răzvrătit” de Piotr Kropotkin, în care acesta a vorbit pe larg de conversiunea sa la anarhism printre ceasornicarii din munții Jura, și cartea istoricului Florian Eiten, „Anarchist Watchmakers in Switzerland”, apărută în 2018. Iată ce scria Kropotkin în memoriile sale despre experiența sa în Elveția: „Conștiința deplinei egalități a tuturor membrilor federației, independența raționamentelor și mijlocelor de exprimare pe care le-am remarcat la acești muncitori, precum și devotamentul neprecupețit față de cauza lor comună, mi-au câștigat sentimentele. Iar când am plecat din munți, după ce am trăit o săptămână printre ceasornicari, concepțiile mele despre socialism erau deja definitiv stabilite. Am devenit anarhist.” 23 �PEDAGOGIA AUTONOMIEI, PAULO FREIRE (TRAD. VERONICA MANOLE, ALEXANDRIA PUBLISHING HOUSE, SUCEAVA, 2023) Pedagogia autonomiei, testamentul intelectual al lui Paulo Freire, e prima lucrare tradusă în limba română a unuia dintre cei mai importanţi gânditori ai secolului al XX-lea. E concluzia unei opere care plasează în centrul reflecţiei filosofice educaţia. Paulo Freire (1921-1997) este unul dintre cei mai importanți pedagogi și filosofi ai educației. Urmează studii de drept, însă crizele sociale și politice ale Americii Latine din anii 1950-1960 îl atrag în vâltoarea dezbaterilor ideologice în care se înfruntă diverse curente socialiste, populiste, sindicaliste sau creștine. Inspirat în egală măsură de marxism și de catolicism, Freire se dedică studiului și activității pedagogice, înțelegând procesele de alfabetizare și de instruire a copiilor și adulților nu ca pe un acces spre straturile superioare ale societății, ci ca pe o eliberare de sub oprimarea politică și economică. Reținut de poliție și anchetat timp de 70 de zile în urma loviturii de stat din Brazilia din 1964, filosoful reușește să se refugieze în Chile, unde participă la eforturile de implementare a unei educații publice universale. Ideile sale sunt preluate de misionarismul creștin, iar Freire poate să-și continue eforturile de teoretizare în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva. Se întoarce în Brazilia abia în 1980, unde se implică în reformele învățământului din São Paulo. În cea mai cunoscută cartea sa, Pedagogia oprimatului (1968), autorul oferea o primă sinteză a angajamentului său în favoarea unei educaţii a eliberării, opusă procesului secular de domesticire. Metodele şi conceptele sale au devenit arme ale luptei de emancipare socială, dar şi provocări pentru generaţii de profesori şi discipoli. Pedagogia critică şi democratică proclamată de Freire subminează modelul ierarhic al unui transfer bancar al cunoştiinţelor. Supunerea e internalizată de clasele inferioare nu doar prin habitusuri dobândite în procesul de socializare, dar şi prin organizarea şi practicarea învăţării. În filosofia educaţiei propusă de Paulo Freire alfabetizarea şi edificarea 24 culturală conduc la dobândirea unei conştiinţe politice. Pedagogia autonomiei reuneşte aceste teme într-o prezentare accesibilă, sub forma unui ghid al pedagogului în care metodologia decurge din exigenţe etice. Practica dialogului educativ, care conduce la transformarea interioară şi la resituarea politică a profesorului şi a elevului, a fost preluată şi adaptată în lumea artelor spectacolului, prin experienţele teatrale şi scrierile teoretice ale lui Augusto Boal (Teatro do oprimido). Pedagogia autonomiei este ultima carte a autorului, un îndrumar al pedagogiei aplicate spre folosul dascălilor și învățăceilor, trecând dincolo de separațiile lor politice. Lucrarea s-ar adresa aşadar şi unor profesori care nu împărtăşesc principiul freirean după care învăţarea e practica şi interiorizarea revoluţiei sociale atât pentru profesor, cât şi pentru elev. Dezvăluirea aspectului revoluţionar e cuprinsă însă în practica predării, ca posibilitate pur umană derivată din învăţare. Insistenţa pe practică şi neglijarea structurii teoretice marxist-hegeliene face broşura mai abordabilă, dar şi mai înşelătoare, pentru că cerinţele sale – respectarea şi încurajarea diversităţii şi particularităţii elevului şi a profesorului, seriozitatea şi libertatea relaţiei lor – par de la sine înţelese. Pedagogia autonomiei aduce şi o nouă temporalitate, cea a epocii neoliberale, pe care însă autorul refuză să o definească exact, simţind cu tactul său de educator că tocmai practicile libertăţii şi individualizării sunt pe cale de a fi deturnate de noul management economic al şcolii contemporane. �HOLERA ȘI „DUHUL COMUNISMULUI”, CĂTĂLIN COTOI (IDEA, CLUJ-NAPOCA, 2023) Volumului recent apărut la Editura Idea, Holera și duhul comunismului. Inventarea socialului în România, 1831-1914 este, de fapt, traducerea în română a unui amplu studiu, apărut inițial în 2020, în engleză. Cartea încearcă să scoată la iveală rolul jucat de diverși medici, anarhiști, revoluționari și oameni de știință în conturarea peisajului și a vocabularului modernității sociale în România veacului XIX. Complicatele traiectorii de viață (și politice) ale acestor anarhiști și revoluționari, care traversează frontiere naționale, profesionale și ideologice, sunt ilustrative pentru modul în care diferite modele de progres și raționalitate au fost tematizate și adaptate la contextul local. Există două componente cheie care au modelat „invenția locală a socialului” în România, arată Cotoi. În primul rând, epidemia de holeră din anii 1830, care s-a răspândit ulterior în Europa de Vest. Experți în administrație, medici și oameni de știință s-au grăbit să intervină în teritoriile danubiene și au încercat să introducă noi modele sanitare, statistici și noțiuni de igienă publică. În al doilea rând, a fost spectrul revoluției sociale, folosit ca dispozitiv retoric începând cu 1848, un „semn gol”, care a structurat însă în mare măsură dezbaterile politice și sociale din epocă. Istoria povestită de Călin Cotoi ne dezvăluie traiectoriile întrețesute ale unor figuri fascinante, unele mai cunoscute (cum e cazul revoluționarilor Ion Ionescu de la Brad sau C.A. Rosetti), altele cvasi-uitate azi (anarhiștii narodnici Zamfir Arbure, Nicolae Russel sau Nicolae Codreanu), reușind să surprindă complexitatea schimburilor politice, personale și intelectuale care au modelat și traversat epoca, dar și să inspire reflecții asupra discursurilor și politicilor „modernizării sociale” din prezent. Ediția în limba română a fost lansată, în prezența autorului, în cadrul Târgului Autonom de Carte și Zine (TACZ), care a avut loc în perioada 13-14 octombrie la Cluj. 25 �PIRATE ENLIGHTENMENT, OR THE REAL LIBERTALIA, DAVID GRAEBER (FARRAR, STRAUS & GIROUX, 2023) Antropolog, teoretician și militant anarhist, David Graeber a scris cu pătrundere și pasiune despre datorie, muncă, bani sau democrație, cele mai cunoscute lucrări ale sale fiind Datoria: primii 5000 de ani (Art, 2020) sau Bullshit Jobs: A Theory (2018). Este, de asemenea, autorul unui mic volum pe care vi-l recomandăm cu căldură, mai ales dacă aveți interese în zona științelor sociale: Fragments of an Anarchist Anthropology (2004). Activitatea sa n-a fost însă una exclusiv teoretică. David Graeber a fost membru al sindicatului IWW (Industrial Workers of the World) și s-a implicat în numeroase mișcări de stradă, fiind una dintre figurile cele mai cunoscute ale mișcării Occupy Wall Street. În limba română a mai fost tradus recent și volumul scris de David Graeber împreună cu David Wengrow, Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii (Polirom, 2022). Recent a apărut și ultimul său volum postum, Pirate Enlightenment, or the Real Libertalia, o continuare a cercetărilor făcute la începutul carierei sale de antropolog în Madagascar, unde a întâlnit și comunitatea Zana-Malata, alcătuită din descendenții piraților ajunși pe insulă începând cu secolul XVIII. În această cercetare, Graeber analizează modul în care practicile protodemocratice (chiar libertare) ale Zana-Malata au contribuit la proiectul iluminist. Astfel, Graeber scoate la iveală sursele non-europene a ceea ce noi considerăm a fi gândirea „occidentală”. La fel ca în Zorii tuturor lucrurilor, antropologul anarhist încearcă să scoată astfel la iveală forme uitate ale organizării politice și sociale, ilustrând convingător viabilitatea altor moduri, mult mai democratice și egalitare, de a articula socialul, economicul și politicul, în afara paradigmelor autoritare ale capitalismului și statismului. David Graeber începe să fie (re)descoperit de un public tot mai larg, ceea ce de multe ori duce și la minimalizarea (sau neglijarea) dimensiunii anarhiste a demersurilor sale. David Graeber se înscrie, de altfel, în 26 lunga tradiție intelectuală a „anarhiei”, care pornește de la Kropotkin, Reclus, Rudolf Rocker și continuă cu Murray Bookchin, toți autori ai unor analize sociale și istorice cuprinzătoare. Apartenența la această tradiție nu e un simplu accesoriu al activității sale de antropolog. După cum nici cercetările lui Kropotkin sau Reclus nu erau simple exerciții intelectuale, ci cercetări ancorate (politic și social) în viziunea anarhistă pe care o împărtășeau. Anarhismul poate fi mai lesne înțeles, ca viziune și practică socială, citindu-l pe Graeber. În același timp (și poate într-o mai mare măsură), munca lui David Graeber ca antropolog, activist, publicist, nu poate fi pe deplin înțeleasă dacă e decuplată de contextul intelectual și politic care-i este propriu, adică de „matca” gândirii anarhiste clasice pe care o duce mai departe. �ZILELE MUNCII, CORPURILE MUNCITOARE (CENACLUL X, 2023) „Poezia nu e un lux”, a scris Audre Lorde, iar noi ne facem timp pentru ea în zilele de muncă. Între programe și norme, pe metrouri, trenuri și autobuze, între joburi plătite și neplătite, între proiecte și îngrijire, curățenie și reproducere, scriem; și aceasta e muncă. De 1 mai am pregătit o cărticică cu poeme din Cenaclul X despre muncă, productivă sau reproductivă, creativă sau plictisitoare, deprimantă sau satisfăcătoare. Colecția nu se dorește a fi una exhaustivă, ci doar o serie de pagini, cuvinte puse unele după celelalte în speranța că ele ne pot apropia, sensuri manifestate în tânjirea pentru solidaritate. Conține poeme de: Mădălina Oprea, oana ciobanu, Nóra Ugron, Maria Martelli, oana ungureanu, Andreea Gheo, Ioana Florescu, Andrei Gabriel Nicolae, Yigru Zeltil, Ioana Bălănescu, Gabriela Diana Oprea. ELIBERAREA CÂINELUI, COEXISTENȚĂ ȘI REZISTENȚĂ: SCHIMB DE IDEI ANTISPECIISTE ÎNTRE ILC ȘI ARON NOR (HUNEDOARA, 2023) Cum vorbim despre animalele non-umane în apropierea cărora trăim, dintr-un punct de vedere antispeciist? Mai exact, cum vorbim despre acel așa-zis „cel mai bun prieten” al omului cu care am coevoluat și cu care avem o lungă istorie de conviețuire și supraviețuire, dominație și tovărășie? Trecând prin trei teme principale și abordând multe alte subiecte adiacente, textul este o incursiune în gândirea și practica unor viziuni eliberatorii în relațiile cu câinii. Acest schimb de idei e o reflecție asupra adaposturilor de câini și adopțiilor internaționale, ridicând diferite întrebări legate de necesitatea acestora și explorând mai multe perspective, locale și internaționale. Discuția face referire atât la situația Italiei, cât și a României, luând în considerare în ce măsură cea din urmă este un caz special. Concomitent, textul explorează diferite posibilități de rezistență împotriva proiectului umanist, moduri de a ne alia cu câinii vagabonzi și imaginarii de coexistență multispecii. Dialogul este și o invitație, o deschidere spre diverse întrebări care abordează justețea relațiilor noastre interspecii, spre propuneri mai curajoase pentru spații comune în afara ordinii umaniste și capitaliste, spre a fi împreună-cu-celălalt, alături de câini și a învăța, înțelege, simți, de lângă ei, alte moduri de a fi. 27 �↑ Zilele muncii, corpurile muncitoare (pag. 27) ↓TURMA! Zina Comunității Vegane Queer #2 (pag. 29) 28 Eliberarea câinelui, coexistență și rezistență: schimb de idei antispeciiste între ILC și Aron Nor (pag. 27) ↑ Rețeaua anarhistă balcanică (pag. 29) ↓ �TURMA! ZINA COMUNITĂȚII VEGANE QUEER #2 (2023) TURMA! Zina Comunității Vegane Queer #2 este rezultatul unui proces colectiv, o colecție mixtă care adună scrierile comunității timp de un an, incluzând eseuri scurte sau lungi, gânduri colective, poeme și ilustrații primite în „poșta” online. Înăuntru veți găsi poziționări queer-vegane și antispeciiste asupra unor subiecte precum: justiție multispecii, teorie și practică, doliu și sănătate mentală, imaginea corpului, muncă, paternalism, politicile respectabilității, rezistența și nesupunerea animalelor ș.a.m.d. Avem o serie de interviuri din comunitate, alte două interviuri cu fondatoarele unor sanctuare vegane și inclusiv o listă de recomandări pentru alte lecturi. REȚEAUA ANARHISTĂ BALCANICĂ (ANTIPOLITIKA, 2023) Balcanii sunt o regiune modelată de luptele imperialiste pentru dominație, de construcții naționale violente, de războaie, schimburi de populație și genociduri, precum și de experiența nu foarte îndepărtată a socialismului de stat din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Începând cu anii ’80, regiunea a fost expusă unor politici neoliberale agresive, emigrației în masă și naționalismului feroce, ceea ce a dus la războaiele din anii ’90. Cu toate acestea, există și Balcanii „de dedesubt”. Regiunea găzduiește și mișcări și comunități care sfidează logica statului-națiune. Oamenii obișnuiau să fie (și, într-o anumită măsură, continuă să fie) multilingvi, multiculturali și multiconfesionali. Și le place să se amestece. Au existat mișcări anti-imperialiste, unele de eliberare națională, altele în mod expres antinaționaliste; au existat mișcări pentru egalitate socială și a existat rezistență împotriva războaielor. Anarhiștii fac parte din această istorie mai puțin cunoscută „de dedesubt”. Această succintă, dar lămuritoare, istorie își are rădăcinile în perioada postbelică, când ideea a început să fie vehiculată în cercurile anarhiștilor aflați în exil. Un alt punct de cotitură l-a constituit apariția primelor inițiative de solidaritate din timpul războaielor din fosta Iugoslavie. Sunt, de asemenea, amintite acțiunile comune din anii 90-2000, târgul anarhist de carte, concertele anarho-punk, taberele „no border”, marșurile antifasciste, publicațiile comune ca Iztok, Dincolo de zidurile naționalismului și războiului, Antipolitika etc.; dar și figuri sau grupuri importante ale acestei istorii împărtășite. Broșura, lansată la Ljubljana în 2023, se referă, așadar, la eforturile anarhiștilor/-elor/-x din regiune de a construi o mișcare dincolo de granițele statelor și națiunilor. Textul, apărut în opt limbi, printre care și limba română, este însoțit de imagini care documentează povestea solidarității antimilitariste și antinaționaliste din Balcani. 29 �FOCUS LITERAR URSULA K. LE GUIN Ursula Kroeber Le Guin (1929-2018) este una dintre cele mai celebrate autoare de cărți SF și fantasy. A scris zeci de nuvele, volume de povestiri scurte, poezie, cărți de copii, colecții de eseuri. Datorită părinților ei, scriitoarea Theodora și antropologul Alfred Kroeber, precum și a prietenilor care îi vizitau, a dezvoltat încă de mică o pasiune pentru scris și antropologie culturală. În timp, taoismul, feminismul, anarhismul, dar și textele psihanalistului Carl Jung, s-au adăugat ca surse de inspirație pentru literatură și viață. La noi au fost traduse câteva din cărțile ei: Mâna stângă a întunericului, Lumii îi spuneau pădure, Deposedații, Sfâșierea cerului, Orașul iluziilor etc. Au apărut și câteva povestiri scurte, precum Cei care pleacă din Omelas, care poate fi găsită pe internet. În scrierile ei se regăsesc, prelucrate, diferite surse și orizonturi de idei. De exemplu, în prima carte din seria Earthsea, A wizard of Earthsea, apar teme taoiste și reflecții asupra echilibrului universal, în timp ce în Mâna stângă a întunericului, este abordată fluiditatea genului, iar în Lumii îi spuneau pădure e explorată reacția unei societăți pașnice atunci când e atacată din exterior cu violență. 30 Pe lângă explorarea unor teme precum rasa, genul sau sexualitatea, Ursula K. le Guin și-a închipuit în scrierile ei și și forme anarhiste de organizare socială și politică, reflectând la ideea de revoluție, utopie, egalitate etc. Câteva texte reprezentative în acest sens sunt Cei care pleacă din Omelas, The day before the revolution, dar mai ales romanul Deposedații. Principalul element utopic din romanul Deposedații este o versiune pacifistă de anarhism, care este pe atât de „yin” pe cât poate fi o ideologie politică. Anarhismul respinge identificarea civilizației cu statul și a puterii cu coerciția. (Ursula K. Le Guin) Odonianismul [n.n. - ideologia de pe Anarres] este anarhism. Nu varianta „cu bomba în buzunar”, care e terorism, indiferent de numele cu care încearcă să se justifice; nici „libertarianismul” economic sau darwinismul social al extremei drepte, ci anarhismul așa cum e prefigurat în gândirea taoistă timpurie și expus mai târziu de Shelley și Kropotkin, de Goldman și Goodman. Principala țintă a anarhismului este statul autoritar (capitalist sau socialist); principala sa temă morală și practică e cooperarea (solidaritatea, întrajutorarea). Este cea mai idealistă și, pentru mine, cea mai interesantă dintre toate teoriile politice.” (Ursula K. Le Guin) �DE PRIN LUME ADUNATE… DARE DE SEAMĂ DE LA CEL DE-AL XII-LEA CONGRES AL IFA În perioada 7-10 aprilie 2023, C. Ganait a fost prezent, ca observator, la cel de-al XII-lea Congres al Internaționalei Federațiilor 1 Anarhiste (IFA) , la invitația unor tovarăși și tovarășe din Federația pentru Organizare Anarhistă din Slovenia și Croația. Ce este Internaționala Federațiilor Anarhiste? După ruptura din 1872 dintre socialiștii autoritari și cei libertari din prima Internațională, au început discuțiile pentru formarea unei internaționale antiautoritare. Primele discuții de acest fel au avut loc la Saint-Imier, în Elveția, în 1872. Anul acesta va avea loc o întâlnire internațională2 pentru a marca 150 de ani de la acel moment (ar fi trebuit să aibă loc anul trecut, dar post-pandemie…). Până la a se ajunge la forma actuală a internaționalei, au existat și alte încercări de organizare antiautoritară. Represiunea statului le-a însoțit mereu. Prima organizare federativă internaționalistă, care continuă să existe și astăzi, este Asociația Muncitorească Internațională3, fondată în 1922 la Berlin (din care a făcut parte și grupul anarho-sindicalist din Cernăuți4, în perioada României Mari). După cel de-al doilea război mondial, au avut loc mai multe întâlniri, iar la congresul din 1968 de 1. https://i-f-a.org/ 2. https://anarchy2023.org/en 3. https://www.iwa-ait.org/ 4. https://pagini-libere.ro/brosuri/ anarhismul-in-bucovina-de-nord-o-scurtaistorie-1925-1935-c-ganait/ la Carrara, în Italia, a avut loc întemeierea Internaționalei Federațiilor Anarhiste. Actualmente fac parte din Internațională federații din Argentina, Brazilia, Bulgaria, Cehia și Slovacia, Croația și Slovenia, zona vorbitoare de franceză (Franța, Belgia și Elveția), zona vorbitoare de germană (Germania și Elveția), Marea Britanie, Grecia, Kurdistan, Italia (peninsulară, Sicilia), Mexic, Iberia (Spania și Portugalia). Iată, pe scurt, o relatare a lucrărilor congresului: *** Congresul de anul acesta a avut loc în Italia, la Massenzatico, localitate care face parte din Reggio Emilia5. La fel ca majoritatea localităților din Italia, orașul are o istorie bogată în privința mișcării anarhiste. Ca idee, numai în acest sat de numai 3.700 de locuitori poate fi găsită o Bucătărie a Poporului (Cucine del Popolo6). Pe lângă faptul că am mâncat o mâncare foarte bună acolo, toate persoanele implicate sunt asumat anarhiste. Împreună cu tovarășii și tovarășele din Slovenia am ajuns joi seara, ocazie cu care am participat la un scurt tur al centrului orașului Reggio Emilia, unde ni s-au arătat locurile importante ale istoriei anarhiste și antifasciste locale. 5. https://federazioneanarchicareggiana. noblogs.org/ 6. https://www.facebook.com/ cucinedelpopolo/ Vineri, după plenara de deschidere, au avut loc trei ateliere: despre migrație, luptele de gen și despre religie. Am considerat că multe din motivele pentru care există problema migrației (ca de exemplu, războaiele), precum și luptele de gen (ca de exemplu, conservatorii care-și bagă nasul în drepturilor reproductive ale femeilor) pleacă de la religie, așadar am ales să particip la atelierul dedicat acestei teme. În cadrul atelierul s-a discutat despre cum colonialismul din America Latină a avut ca prim motor catolicismul, având efecte profunde resimțite și astăzi: genocidul contra populațiilor indigene, capitalismul extractiv, state autoritare care continuă să distrugă comunitățile locale precum și natura, pentru a face loc exploatărilor de resurse și a agriculturii industriale. Să nu uităm că ceea ce cunoaștem drept „acumulare primitivă”, adică însușirea forțată a unor resurse precum aur, argint, ființe umane sau non-umane, a prins avânt pe continentele americane, iar toate bogățiile au fost aduse în Europa. Iată de ce ne minunăm la catedrale megalitice și aurite în țările occidentale, în timp ce în țările din America Latină vedem mai mult sărăcie lucie. De asemenea, s-au subliniat efectele negative ale religiei instituționalizate (mai ales ale sfintei treimi catolicism+ortodoxism+islamism) asupra femeilor, persoanelor queer, 31 �ființelor non-umane, dar și asupra credințelor indigene care în general nu doresc să se impună, să se extindă, să exploateze alte ființe vii. După cină, a avut loc prezentarea tovarășilor din Slovenia a Târgului Anarhist de Carte din Balcani7, care a avut loc la Ljubljana pe 7-9 iulie 2023. A fost ediție de mari proporții, cu o prezență internațională semnificativă, cu discuții și prezentări care nu s-au limitat la munca editorială, ci au acoperit un spectru larg, de la sport antiautoritar la arhive libertare sau anti-militarismul internaționalist. Sâmbătă a avut loc discuția centrală a congresului, anume „capitalism, război și autoritarism”, care a acoperit în mare parte toată ziua. S-au discutat multe, dar sunt câteva lucruri (destul de evidente, de altfel), pe care aș putea să le menționez: Capitalismul, războiul și autoritarismul sunt mecanisme care funcționează și cresc împreună, fiind interdependente. De aceea este indicat să nu susținem acele grupuri care aleg să lupte în cadrul structurilor naționale, chiar și atunci când e vorba de grupuri antiautoritare. Trebuie să acceptăm, să recunoaștem că nevoia lor de a se apăra este firească. Nu acest aspect e criticabil, ci decizia de a se încadra în structurile militare ale statului care nu pot aduce nicio schimbare reală. De această schimbare (sau de această perspectivă) revoluționară ar fi, în schimb, nevoie acum mai mult ca niciodată. Au fost cazuri (și vor mai fi) în care cei care doreau să se apere contra unor atacuri imperialiste să fi fost absorbiți în logica opresiunii, ajungând să reproducă chiar mecanismele acesteia. De aceea, în cazul oricărui război, chiar și cel din Ucraina, e nevoie să fie susținute acele colective, grupuri, persoane care se opun războiului și a militarizării dintr-un punct de vedere antimilitarist și internaționalist; și de a susține, de asemenea, obiectorii de conștiință, dezertorii, revoluționarii, sabotorii etc. După cină a avut loc un concert de muzică politică libertară cu două trupe locale. Nu pot zice decât că italienii sunt mari cântăreți; au avut și de unde să se inspire cu muzica. De la piese despre Gaetano Bresci8 și Giuseppe Pinelli9, la ridiculizarea unor politicieni de dreapta sau evocarea luptei de partizanat antifascist din Italia sau Spania, cântăreții au reușit să acopere un spectru larg de piese anarhiste mai noi sau mai vechi. Duminică au avut loc, din nou, mai multe ateliere: unul despre educație și pedagogie (critică la adresa educației de stat și alternativelor pedagogice dintr-o perspectivă libertară), precum și unul despre lupta de clasă. Ca și în cazul primei serii de ateliere, am decis să merg la atelierul despre educație, deoarece consider că o luptă de clasă/luptă anti-guvernamentală mai „sănătoasă” poate pleca dinspre acele grupuri care au ales calea spre autoinstruire sau spre educație libertară. Trebuie să admit că a fost unul dintre cele mai emoționante ateliere la care am participat vreodată, în mare parte datorită modului în care persoanele din America Latină au prezentat contextele și situațiile din geografiile din care provin. Am putut observa o diferențiere în tactici, mai ales atunci când vorbim despre efectele politicilor neoliberale din anii `90. În 7. https://bab2023.espivblogs.net/ 8. https://libcom.org/article/bresci-gaetano-1869-1901 9. https://libcom.org/article/giuseppe-pinelli-death-anarchist 32 �timp ce în Europa mișcările studențești au apărut pentru a salva drepturile care dispăreau încet-încet prin mișcări de masă și ocupări de licee și facultăți, în Argentina sau Brazilia sau Mexic, păturile sărace s-au trezit că au rămas fără școli sau nu mai e loc pentru ei și ele în cele existente. Așa că au început să apară colective și școli populare, al căror scop era acela de a educa persoanele, indiferent de vârstă, pentru a le ajuta să se descurce în societate. Un lucru important la aceste școli este că nu propagă ideile libertare, ci le aplică în modul de organizare, în curriculă, în faptul că sunt concentrate pe dezvoltare comunitară mai degrabă decât pe a produce indivizi și individe pentru piața muncii. Luni au avut loc ultimele două ateliere, pe low-tech și pe anti-fascism, dar nu am mai avut energie mentală să particip la niciunul dintre ele, deoarece timp de 3 zile am notat în caiet cam tot ce era important; și, în final, plenara de închidere. Nu voi intra în mai multe detalii, deoarece voi scrie în zilele care urmează texte mai detaliate plecând de la atelierele pe religie și educație, cu atât mai mult cu cât am făcut rost de o broșură despre una dintre școlile libertare din Argentina. Numai curricula acestei școli ar merita o dezbatere mai largă. De asemenea, IFA va produce texte generale pentru atelierele și celelalte discuții care au avut loc, de îndată ce acestea vor fi acceptate/ratificate de toate federațiile participante. Dar, pe scurt, cam așa a fost la cel de-al 12-lea congres al IFA. C. Ganait DISCUȚIE DEDICATĂ ARHIVELOR, BIBLIOTECILOR, CERCETĂRILOR ISTORICE ȘI PROIECTELOR EDITORIALE ANARHISTE ÎN CADRUL TÂRGULUI ANARHIST DE CARTE DIN BALCANI 2023 PE SCURT DESPRE TACB LJUBLJANA 2023 În 2023 s-au împlinit 20 de ani de Târg Anarhist de Carte din Balcani, prima ediție având loc tot la Ljubljana, în 2003. Târgul s-a născut din diferitele inițiative „de la firul ierbii” apărute în contextul războaielor din fosta Iugoslavie și din nevoia de a contracara militarismul, naționalismul, discursurile urii și realitatea războiului care decurgea de aici. Din 2003, târgul a călătorit peste tot în regiunea balcanică, de la Zagreb la Skopje, de la Novi Sad la Ioannina și de la Sofia la Cluj/Kolozsvár. Într-un context în care conflictele militare se reaprind în regiune și peste tot în lume, târgul s-a întors la Ljubljana, adunând peste 80 de colective din Balcani, Europa dar și din întreaga lume. A fost cea mai numeroasă participare de până acum, aspect reflectat nu numai în numărul mare de persoane prezente, ci și în diversitatea de discuții, ateliere și acțiuni care s-au desfășurat sub egida târgului. Deviza care a însoțit întâlnirea, „Dincolo de zidurile naționalismului și războiului”, a reluat titlul unei publicații scoasă de anarhiștii croați în timpul războiului, în 1993. Mai multe despre istoria rețelei de solidaritate balcanică și despre inițiativa târgului puteți afla din broșura „Rețeaua anarhistă balcanică”, pe care o puteți citi și pe blogul Pagini Libere: https://pagini-libere.ro/brosuri/ reteaua-anarhista-balcanica/ DISCUȚIE DEDICATĂ ARHIVELOR, BIBLIOTECILOR, CERCETĂRILOR ISTORICE ȘI PROIECTELOR EDITORIALE ANARHISTE ÎN CADRUL TÂRGULUI ANARHIST DE CARTE DIN BALCANI 2023 Cu ocazia Târgului Anarhist de Carte din Balcani care a avut loc în 7-9 iulie 2023 în Ljubljana, în așa-numita slovenia, am organizat și participat la o discuție dedicată arhivelor, 33 �bibliotecilor, cercetărilor istorice și proiectelor editoriale anarhiste. De ce am făcut asta, precum am spus și în apelul care a precedat discuția: Pentru că înțelegem că e nevoie de o memorie vie a mișcărilor și luptelor trecute pentru emancipare, pentru că modul în care ne povestim istoriile e important; pentru că e nevoie de o cunoaștere vie, care să se poată transforma în conștiință activă și în solidaritate cu toți/toate cei/cele care luptă și speră la o lume mai bună; pentru că toate istoriile ne vorbesc, de fapt, despre prezent și despre posibilitățile sale; pentru că memoria luptelor nu trebuie să fie un muzeu, ci un laborator și un spațiu de cunoaștere, vă invităm să participați, în cadrul Târgului Anarhist de Carte din Balcani 2023, la o serie de discuții dedicate arhivelor, bibliotecilor și proiectelor editoriale anarhiste și antiautoritare. Ne-am dorit să creăm un spațiu de întâlnire pentru toate persoanele interesate de istoria anarhistă din regiune sau de istoriile luptelor sociale în general și totodată să ne cunoaștem mai bine, să ne împărtășim experiențele și să punem temeliile unor colaborări mai strânse. Iar în limitele timpului mereu prea scurt, am făcut asta. Într-o căldură toridă, de iulie în plină schimbare climatică, sporită de prezența uriașă a persoanelor la târg — peste cinci sute de persoane — ne-am strâns și noi într-o sală adiacentă târgului de carte. Ne-am bucurat de o participare mare, direcții noi de interes, întrebări care să ne ghideze activitatea pe viitor, ne-am (re)găsit, am schimbat resurse și mici trucuri ale „profesiei”. Și am simțit, cum simți în multe întâlniri de genul, entuziasm și that sense of empowerment. În prima parte a întâlnirii, persoane din diferite colective din zone geografice precum serbia, cehia, slovacia, italia, elveția, franța și românia și-au prezentat pe scurt activitatea. S-a vorbit despre istoricul colectivelor, ce tipuri de materiale arhivează – zona geografică, tematici alese, dacă sunt anarhiste sau includ și alte mișcări sociale – și despre alte activități precum publicații, discuții, evenimente. Au mai fost prezentate câteva inițiative care au ca scop conectarea bibliotecilor și arhivelor, precum e La Xarxa de Biblioteques Socials, care aduce împreună într-un catalog comun bibliotecile libertare din Catalonia, și Anarchist Libraries (.net) care indexează toate bibliotecile libertare on-line. Un tovarăș a vorbit despre koha, un sistem open source pentru biblioteci gratuit, care poate susține și documente, util rețelelor de biblioteci descentralizate. 34 A doua parte a întâlnirii a fost deschisă discuției libere. Am vorbit despre importanța pe care o atribuim muncii de cercetare și arhivare, atât în aspectele sale comunitare și sociale, cât și în cele istorice și politice. Credem că e important să consolidăm infrastructura de cunoaștere alternativă și de interacțiune cu istoria, credem că înțelegerea trecutului poate fi o unealtă pentru prezent și viitor, iar munca asta are un rol în luptele actuale. Ca persoane implicate în mișcare, este important să ne scriem propria istorie. De asemenea, este important să arătăm continuitatea mișcării. În acest sens, s-a vorbit despre dorința de a lucra cu istoria vie, de a nu lăsa ca arhivele să devină muzee, monumente ale trecutului. Câteva colective au vorbit despre activitățile lor precum organizarea de discuții publice, publicații, emisiuni radio, zile de studiu, cercetări și analize mai profunde, ori păstrarea istoriei sociale prin interviuri cu persoane implicate în mișcare. S-a amintit nevoia unor discuții focalizate pe gen și decolonizare, inclusiv în felul în care privim istoria și cercetarea ei, și nevoia inițiativelor feministe și queer. În ceea ce privește chestiunea continuității, am vorbit și de inițiativele noastre, despre cum facem ca acestea să rămână viabile și durabile în timp. Chestiunea durabilității se referă atât la aspectele materiale, de infrastructură – câteva arhive mai mari au probleme legate de lipsa spațiului –, cât și la cele umane. O problemă comună multor colective este cea a posibilității de a avea o activitate susținută în condițiile în care pot exista discontinuități în implicare, iar transmiterea cunoștințelor rămâne uneori o problemă. Am vorbit și de rolul digitalizării. Deși poate fi o soluție pentru colectivele care se confruntă cu lipsa spațiului fizic, aceasta nu este soluția cea mai sigură, iar arhiva materială rămâne în continuare necesară pentru păstrarea documentelor pe termen lung. În schimb, digitalizarea este utilă pentru a ajunge la mai multe persoane sau pentru a păstra și informații de pe tipuri de media care expiră în timp, precum casetele VHS, fotografiile etc. Securitatea este un aspect important al muncii noastre și realizăm responsabilitatea pe care o avem când lucrăm cu informații și faptul că între popularizare și vulnerabilizarea mișcării e o graniță fină. Au fost amintite și câteva metode prin care ne asigurăm că trecem totul prin filtrul securității precum prin dezbaterea riscurilor pentru securitatea tuturor implicați, obținerea consimțământului colectivelor și persoanelor, publicarea doar a documentelor mai vechi de cinci ani sau tehnici de anonimizare a documentelor. �În continuare ne-am întrebat ce putem face pentru a ne conecta mai bine cu luptele locale, altfel spus cum revenim la mișcare? O propunere în acest sens a fost de a organiza un tur în diferite locuri în care să prezentăm istoria locală, documentele arhivate și să aducem aceste informații în dezbaterile actuale. Am vorbit despre ce putem face împreună, ce proiecte putem dezvolta în comun, cum putem sublinia transnaționalismul mișcării, atât din trecut cât și prin colaborarea noastră. Am hotărât o metodă de comunicare care ar putea consolida această rețea și ar putea duce la alte proiecte în comun. Întrebările deschise de întâlnire rămân în continuare cu noi, cex prezentx la ea sau cex care citesc acum și sperăm să deschidă discuții oriunde și oricând: De ce e importantă cunoașterea și păstrarea urmelor și istoriilor anarhiste? Cum ne raportăm la tradiție și la trecut? Ce putem învăța din istoriile luptelor trecute, într-o regiune minată de războaie, dominație imperială și răbufniri naționaliste? Care sunt dificultățile de care ne lovim în activitatea noastră? Cum ne organizăm? Care e orizontul și practicile de cunoaștere la care ne raportăm sau la care aspirăm? DECLARAȚIA COMUNĂ DE LA FINALUL TÂRGULUI ANARHIST DE CARTE DIN BALCANI, LJUBLJANA 2023 DINCOLO DE ZIDURILE NAȚIONALISMULUI ȘI RĂZBOIULUI! SOLIDARITATE ȘI REZISTENȚĂ ÎMPOTRIVA MAȘINĂRIEI MORȚII. În perioada 6-9 iulie 2023, aproximativ 800 de tovarășe/i/x din toate geografiile Balcanilor, din Europa, dar nu numai, s-au adunat la Ljubljana, Slovenia, pentru a participa la Târgul Anarhist de Carte din Balcani, ediția 2023. Anul acesta târgul și-a sărbătorit cea de-a 20-a aniversare. Peste o sută de edituri, distro-uri și colective din mișcarea anarhistă și antiautoritară internațională și-au prezentat cărțile, publicațiile și alte materiale dedicate luptelor sociale din întreaga lume. TACB este însă mai mult decât o întâlnire a editorilor, reprezentând, de asemenea, un punct de convergență pentru tovarășii/ele/x din Balcani (dar nu numai), un spațiu în care se poate învăța din luptele celorlalți. Prin urmare, paralel cu târgul, au avut loc zeci de discuții și ateliere interesante care au atras până la câteva sute de persoane fiecare. În Ljubljana, intervenția politică a luat forma unei demonstrații împotriva războiului, naționalismului, patriarhatului, frontierelor și capitalului, la care au participat aprox. 1.000 de persoane și care a avut loc sâmbătă seara. Demonstrația a fost inițiată spontan de adunarea participantelor/x la TACB, fiind autoorganizată de aceștia. A fost încă o confirmare clară și concretă a caracterului internaționalist al adunării și al mișcării noastre în general. Sloganele scandate și scrise pe bannere în numeroase limbi nu au fost doar o declarație simbolică, ci o expresie concretă a internaționalismului nostru și a politicii de unitate în diversitate pe care o îmbrățișăm. S-ar putea să fim diferite/iți/x, să venim din diferite locuri și să ne organizăm în moduri diferite, însă cu toții împărtășim aceeași pasiune pentru libertate și lupta pentru viață și demnitate. Ne este tuturor limpede că, peste tot în lume, din Balcani până în Rusia și Ucraina, dușmanul este capitalul și statul, iar dușmanii popoarelor de pretutindeni stau în bănci și parlamente. De la Varșovia la Belgrad și Barcelona, de la Ankara la Copenhaga și Londra, de la Sydney la Valparaiso și Bogota, de la Sofia la Paris și Roma, de la Nicosia la Atena și Moscova, tovarăși din întreaga lume s-au întâlnit la Ljubljana pentru a împărtăși idei, analize și perspective. Am discutat despre experiențele, practicile și modelele noastre de organizare și de luptă, dar și despre modalitățile de participare la mișcările sociale și la procesele revoluționare mai largi. Toate acestea cu intenția de a găsi puncte de convergență, de a construi o direcție comună care să includă o pluralitate de tactici, și de a formula propuneri strategice și alternative concrete. Acestea ne pot ajuta să ne mobilizăm forțele și 35 �inspirațiile pentru a face față provocărilor și problemelor cu care se confruntă mișcările și societățile noastre, în contextul multiplelor moduri prin care devastarea politică, economică și socială este implementată prin dominația capitalismului global. ÎMPREUNĂ ÎMPOTRIVA RĂZBOIULUI, FRONTIERELOR, PATRIARHATULUI ȘI CAPITALISMULUI! Punctul de plecare al analizei și luptei noastre este o înțelegere a rolului comun pe care capitalismul și statele — ca sisteme împletite de dominație, exploatare și opresiune, împreună cu patriarhatul, sexismul, naționalismul și rasismul — îl au în distrugerea societăților, a popoarelor, a naturii și mediului înconjurător. Toate crizele recente, intensificarea constantă a atacurilor împotriva claselor populare, colonizarea și ocuparea orașelor și satelor noastre de către capital și poliție, radicalizarea represiunii și a violenței de stat și, în cele din urmă, militarizarea și războiul, confirmă analiza noastră din trecut: capitalismul înseamnă criză și capitalismul înseamnă război. Toate acestea fac ca agenda noastră politică de schimbare socială radicală și de construire a unei alternative să fie cu atât mai urgentă pentru viitor. Înțelegem războiul ca parte integrantă a sistemului actual al devastării: este instrumentul și expresia sa naturală. Acesta se manifestă în diferite forme, dar rezultatele sale sunt întotdeauna aceleași: subjugare, opresiune, moarte și genocid. Vedem asta peste tot. Din Ucraina până în Sudan, din Kosovo până în Chiapas, din Franța până în Mediterana, din 36 Kurdistan până în Palestina, forțele puterii și ale capitalului – prin intermediul armatelor naționale, poliției militarizate, alianțelor imperialiste, ori a forțelor private sau prin intermediari, fie prin alte forme de violență și atacuri – duc un război neîntrerupt împotriva oamenilor și societății. Pentru noi, dușmanul este războiul însuși. Pentru noi, statele care au nevoie de război pentru a-și impune dominația asupra populației sunt dușmanul. Pentru noi, inamicul este capitalismul care are nevoie de state și de războaie pentru a-și perpetua stăpânirea asupra lumii. A ne opune războaielor înseamnă a ataca sistemul care are nevoie de ele și care le îngăduie. Frontierele, în general, și în particular regimul ucigaș al „fortăreței Europa”, sunt parte integrantă a acestui sistem al morții. Dezastrul din Pylos, în care sute de migranți au fost uciși în naufragiul unei ambarcațiuni, la fel ca alte zeci de mii de migranți uciși în Mediterană înaintea lor, pe ruta balcanică sau în alte zone de frontieră, nu a fost un accident. A fost o crimă în masă comisă de statul grec și de UE. Aplicând politicile de migrație ale UE, pe care le-au negociat în prealabil, statele ucid în mod constant persoanele care ajung la granițe. Acestea se folosesc de naționalism, de discursul despre securitate și de rasism pentru a legitima pogromurile, bătăile, evacuările și alte discriminări. Cei care reușesc să supraviețuiască violenței de la frontieră sunt exploatați în ateliere ilegale. Se construiesc lagăre de concentrare moderne pentru a-i închide pe migranți și pentru a-i ține într-o stare de excludere continuă. În același timp, autoritățile recompensează poliția și pe polițiștii de frontieră care ucid, molestează și jefuiesc zilnic. Această normalizare a violenței este politica oficială a UE. Vom continua să ne organizăm împotriva ei și a tuturor formelor sale, dar și împotriva tuturor celor care o facilitează, fie că este vorba de Frontex, de gloatele fasciste sau de patrulele de graniță. Vom continua să ne organizăm în solidaritate cu persoanele migrante. Vom continua să luptăm împotriva dezumanizării și să cerem dreptul de a călători, de a migra și de a trăi în demnitate și libertate pentru toată lumea. Trebuie să luptăm împotriva rasismului, a militarizării frontierelor și criminalizării migrației. Însă, cu toate că ne dedicăm luptei împotriva regimurilor criminale de frontieră, atât în privința granițelor trasate în jurul statelor naționale cât și a celor reproduse în interiorul orașelor și comunităților în care trăim, realizăm că diverse forme de rasism continuă să persiste în comunitățile noastre de rezistență. Lupta �noastră împotriva tuturor regimurilor de frontieră trebuie să însemne, în mod necesar, și o autoreflecție critică, dar și identificarea modului în care anumite discursuri și practici reproduc pozițiile de putere impuse. De asemenea, ea trebuie să implice și angajamentul nostru onest de schimba aceste lucruri. Este esențial să construim o luptă comună a celor care sunt supuși rasializării ca „migranți” și a celor care sunt considerați „autohtoni”. Recunoaștem că o astfel de luptă nu pornește pentru toată lumea de la aceleași premise, câtă vreme unii au acces la asistență medicală, locuințe și educație, în timp ce alții nu. Nu ne putem baza pe stat pentru a ne oferi drepturi universale. Singura modalitate de a obține o egalitate radicală este de a lupta și de a rezista tuturor politicilor care duc la moarte, migrație forțată, exploatare și alte forme de opresiune. Înțelegem că patriarhatul e unul dintre principalii piloni ai sistemului de dominație actual. Asistăm peste tot la creșterea forțelor reacționare și a proceselor contrarevoluționare. Repatriarhalizarea societății, atacurile asupra drepturilor reproductive, violența împotriva femeilor, a persoanelor trans și queer, femicidurile, homofobia și transfobia fac parte din același proces. În timpul TACB 2023, Tbilisi Pride a fost atacată violent de fasciști și fundamentaliști, în timp ce o tânără trans, Noa Milivojev, a fost ucisă la Belgrad, în Serbia. Crimele motivate de ură și discriminarea împotriva persoanelor queer și trans sunt într-o creștere accentuată, câtă vreme continuăm să fim ținta globală a violenței și a propagandei pline de ură a extremei drepte, a fundamentaliștilor religioși și a societății capitaliste conservatoare în ansamblul ei. Ne exprimăm hotărârea de a continua să organizăm rezistența împotriva acestor procese și să ne apărăm împotriva violenței misogine, adesea susținută și alimentată de puterile statului, până când patriarhatul și celelalte sisteme de dominație vor fi zdrobite. În același timp, vom continua să abordăm structurile și atitudinile patriarhale din spațiile și mișcările noastre, care sunt o reflectare a lumii în care dorim să trăim în viitor. Prin intermediul Zilei 01 din acest an, zi în care am dedicat spațiu și timp stabilirii de conexiuni între mișcările anarha-queer-feministe din regiune și de mai departe, dar și cu alte ocazii în timpul târgului; prin intermediul prezenței puternice a vocilor eliberării trans la demonstrația de sâmbătă, am așezat această luptă în centrul luptei noastre comune și am contribuit la eforturile de organizare anarha-queer și la o mai strânsă legătură între diferitele rețele de solidaritate. Vom continua să sprijinim mobilizările antifasciste împotriva marșurilor naziste din Sofia, Budapesta și din alte părți. E nevoie să luptăm în mod constant împotriva naționalismului, căci naționalismul este un instrument prin care clasele conducătoare și statul justifică diviziunile între oameni și cuceririle. Știm foarte bine că naziștii și alte gloate fasciste sunt mâna dreaptă a guvernanților, ei fiind cei care fac, din umbră, munca murdară a statului. De aceea trebuie să-i confruntăm și să le distrugem 1. https://bab2023.espivblogs.net/program/ day0/ 37 �capacitatea de a avea o prezență semnificativă, fie ca grupuri organizate, fie pe străzi. Suntem hotărâte/x/ți să continuăm să ne organizăm la nivel local, regional și internațional, astfel încât să putem construi rezistență și solidaritate împotriva acestui regim al terorii. În același timp, știm că este important să ne construim organizațiile, structurile, relațiile și comunitățile pe baza principiilor auto-organizării antiautoritare. Coerența dintre idei și practică, dintre mijloace și scopuri, este un principiu critic al anarhismului. Pe cât e de urgent să construim rezistența, pe atât e de important să continuăm să ne chestionăm pe noi înșine și viața noastră de zi cu zi. Trebuie să lucrăm pentru a ne decoloniza mințile, pentru a deconstrui mentalitatea dominantă (din noi și din societate) și pentru a confrunta comportamentele agresive, sectare și distructive din spațiile noastre. Toate acestea sunt condițiile prealabile și necesare pentru edificarea unei mișcări și a unei societăți bazate pe respect reciproc, grijă și solidaritate. Vedem, de asemenea, cum istoria este folosită de cei aflați la putere pentru a-și legitima dominația și pentru a ne oprima. Considerăm că cercetarea și analiza istoriei sunt componente necesare oricărui proces revoluționar. Acest subiect a fost discutat, printre altele, în cadrul discuției de grup dedicată arhivelor anarhiste2. E necesar să creăm practici de educație populară liberă, să ne scriem propriile noastre istorii, să ne construim propria cunoaștere și să o răspândim în toate colțurile societății. Pentru mișcările antiautoritare, accesul la pământ, semințe, alimente de calitate, energie și alte resurse naturale reprezintă un aspect important al luptei politice. Le recunoaștem ca fiind o condiție prealabilă pentru construirea oricărei autonomii semnificative. Exproprierea, exploatarea și jefuirea neoliberală sunt procese inerente reorganizării spațiului rural din întreaga lume. În regiunea Balcanilor, acestea se manifestă în contexte locale specifice. Ele se materializează prin suburbanizare, gentrificare și turism rural, precum și în megaproiectele dăunătoare mediului din comunitățile marginalizate, ori în coridoarele logistice în continuă expansiune ale piețelor globalizate, care restrâng posibilitățile sociale și de acces la resurse. Astfel, lupta noastră nu ar trebui să se concentreze doar asupra unor probleme de mediu abstracte, ci ar trebui să putem participa la diverse procese care au loc în mediul rural: ca mișcare antiautoritară, ca 2. https://bab2023.espivblogs.net/program/ discussion-anarchist-archives/#ro 38 fermiere, ca tovarăși/x/e, ca săteni, conectând astfel luptele rurale și urbane. Am deschis aceste discuții la târgul de la Novi Sad, le-am continuat la Cluj/Kolószvár și la târgul de anul acesta de la Ljubljana, în ideea de a le dezvolta pe viitor, atât la nivel teoretic, cât și practic. SOLIDARITATE CU CELE/ CEI/X CARE SE REVOLTĂ! De la Nanterre la Atlanta, din Iran și Kenya până în Chile, ne exprimăm solidaritatea cu persoanele care se revoltă pretutindeni. De asemenea, ne exprimăm solidaritatea cu cei/x/cele care sunt ținta represiunii și cu toți prizonierii politici, din Belarus până în Turcia și din Grecia până în Germania. Vom continua să organizăm solidaritatea și să-i sprijinim pe toți cex/cele/cei care sunt ținta represiunii statului. În unele geografii, sistemul penitenciar este o continuare a sclaviei. Toate acestea sunt modalități prin care clasele conducătoare controlează, exploatează și ucid populația dispensabilă. Ne propunem, așadar, să luptăm pentru abolirea sistemelor penitenciare. Nu suntem cu adevărat liberi decât printre oameni la fel de liberi. Înrobirea, chiar și a unei singure ființe umane, încalcă demnitatea umană și anulează libertatea tuturor. Ne exprimăm solidaritatea cu procesele revoluționare din Kurdistan. De asemenea, ne exprimăm hotărârea de a continua dialogul cu Mișcarea de Eliberare din Kurdistan, de a discuta împreună propunerile ideologice și practice ale Confederalismului Democratic și de a construi astfel relații strategice pentru un front comun al forțelor antisistem împotriva modernității capitaliste. Din Balcanii de dedesubt, trimitem salutări de solidaritate și sprijin comunităților zapatiste din sud-estul Mexicului, care se află tot mai mult sub atacul forțelor (narco)paramilitare susținute de statul mexican. Ne exprimăm angajamentul pentru a continua dezvoltarea rețelei transnaționale de sprijin pentru lupta zapatistă, cerem oprirea imediată a războiului împotriva comunităților zapatiste și ne alăturăm apelului la acțiune3 lansat de „Espacio de Coordinación Nacional Alto a la guerra contra los pueblos Zapatistas” pentru perioada 13-16 iulie 2023. PENTRU O ALIANȚĂ GLOBALĂ ÎMPOTRIVA MAȘINĂRIEI MORȚII! 3. https://hide.espiv.net/?https://www.congresonacionalindigena. org/2023/07/05/chiapas-es-mexico-alto-a-la-guerra-contra-lospueblos-y-las-comunidades-zapatistas/ �Susținem că este necesar să creăm o viziune alternativă, emancipatoare a lumii, una care să se opună inerției, normalizării și banalizării războiului. Cu alte cuvinte, ne dorim o poziție clară, care să inspire și să motiveze, împotriva fundăturilor noii lumi bipolare în formare și împotriva sentimentului de a ne risipi în analize geopolitice. Propunem construirea unei alianțe globale împotriva mașinăriei morții, astfel încât mișcarea să recâștige inițiativa. Ideea este de a reuni rețelele, inițiativele și comunitățile de luptă globale pentru a clarifica multiplele fețe ale capitalismului ca război. La nivelul vieții de zi cu zi, aceasta înseamnă lupta împotriva premiselor războiului: naționalism, militarism, patriarhat, politici de excludere etc. La nivelul economiei politice, trebuie să organizăm campanii împotriva industriei de armament, a corporațiilor care profită de pe urma războiului, a corporațiilor din domeniul alimentar și al energiei etc. Nu trebuie să omitem aparatele militare naționale, nici coalițiile militare multinaționale. Procesul prin care vom crea această alianță globală împotriva mașinăriei morții este, de asemenea, crucial dacă dorim să dăm o nouă perspectivă mișcării de eliberare socială prin organizarea orizontală, la nivel local, regional și, în cele din urmă, global, având ca obiectiv o întâlnire globală (poate cu ocazia zilei de 1 Mai 2024). În acest punct, trebuie să mulțumim locuitorilor din Ljubljana care ne-au primit cu brațele deschise și care, timp de patru zile, ne-au găzduit, ne-au hrănit și ne-au făcut posibilă în multe alte moduri participarea la această frumoasă reuniune politică. Este clar că o adunare de o asemenea amploare nu ar fi fost posibilă fără sprijinul semnificativ al locuitorilor orașului. Ljubljana de dedesubt a confirmat încă o dată că legăturile organice dintre oamenii reali, legați între ei prin dragoste, solidaritate și respect, se află în centrul luptelor noastre. Încă o dată s-a demonstrat limpede că nicio intervenție a statului nu poate rupe aceste legături din Balcani și nu numai. În aceste ultime zile legăturile n-au făcut decât să se întărească. Este clar că trebuie să creăm mai multe astfel de spații în care să ne întâlnim, să discutăm și să ne organizăm la diferite niveluri și în diferite forme. Rețeaua de solidaritate din Balcani este hotărâtă să își consolideze eforturile de organizare și în viitor, prin diverse inițiative comune. Ne vom revedea, de altfel, în curând la întâlnirea antiautoritară de la St. Imier4 și vom căuta noi oportunități de a duce mai departe procesele începute la TACB 2023. Un alt spațiu de acest fel va fi reprezentat, firește, de următorul târg balcanic, care va avea loc în 2024 și se va ține pentru prima dată într-o țară de limbă albaneză, la Priștina, în Kosovo. Participantele/x/ții la Târgul de Anarhist de Carte din Balcani 2023 9 iulie 2023, Ljubljana * Textul a apărut inițial pe blogul Balkan Anarchist Bookfair 2023.5 4. https://hide.espiv.net/?https:// anarchy2023.org/en 5. https://bab2023.espivblogs.net/finalstatement-of-the-balkan-anarchistbookfair-2023/ 39 �INVITAȚIE: TÂRGUL ANARHIST DE CARTE DIN BALCANI, PRIȘTINA 2024 Cu mare entuziasm vă anunțăm că, pentru prima dată, cea de-a 16-a ediție a Târgului Anarhist de Carte din Balcani 2024 (TACB) va avea loc în Priștina, Kosova, în perioada 5-7 iulie 2024. TACB nu este doar o platformă de promovare a cărților, ci și un loc pentru schimb de informații și idei, de creare de noi inițiative și de consolidare a colectivelor. Ca atare, de mai bine de 20 de ani, acesta reprezintă o mărturie a angajamentului nostru colectiv față de solidaritate, rezistență și colaborare, dincolo de granițele artificiale ale Balcanilor. TACB se desfășoară într-un moment crucial când capitalul trece printr-o criză obișnuită de acumulare, focurile războiului fac ravagii în întreaga lume, ducându-ne în pragul unui război mondial, iar fascismul, în forma sa explicită, se răspândește ca un foc de paie. Statele se militarizează tot mai mult, iar populațiile sunt tot mai controlate și supravegheate, ceea ce duce la destrămarea comunităților și legăturilor de solidaritate dintre oameni. Și pentru că orice disidență a ajuns să fie reprimată, capitalul circulă liber, extinzându-se mereu către noi surse de exploatare. Balcanii nu fac excepție. Asistăm la militarizarea tot mai accentuată a țărilor din Balcani, cu stocuri de arme și tehnologii din ce în ce mai avansate, cu planul de a introduce servicii militare obligatorii. Iar sub pretextul interesului național și prin intermediul discursului naționalist și rasist, au fost introduse și mai multe metode opresive de control al populației, adesea în detrimentul minorităților etnice, sociale și politice. Puterea politică a fost centralizată și mai mult, represiunea politică se desfășoară mult mai deschis, în timp ce organizațiile politice au fost neutralizate datorită procesului de ONG-izare, reflectând logica neoliberalismului care s-a infiltrat în fiecare colț al vieții politice, sociale și culturale. În același timp, patriarhatul, parte integrantă a exploatării capitaliste, creează un mediu tot mai ostil pentru totx, dar mai ales pentru femei și pentru comunitatea LGBTQI+, cu un număr tot mai mare de femicide și atacuri fizice, menținând un mediu ostil atât în 40 sfera publică, cât și în cea privată, precum și prin încercările de a ne controla corpurile. Aceeași logică patriarhală dă naștere fanatismului religios, al cărui fals antagonism, împreună cu conservatorismul național, nu face decât să consolideze sistemul patriarhal. La scară internațională, Balcanii joacă un rol crucial în politica globală. Manevrele geopolitice ale NATO și ale Federației Ruse mențin o influență directă asupra regiunii. În același timp, reformele neoliberale au oferit deja acces la capitalul internațional, în special la capitalul din UE, China și Turcia, care a obținut controlul asupra tuturor infrastructurilor publice esențiale din întreaga regiune a Balcanilor. Și dacă Balcanii sunt interconectați cu piețele internaționale de exploatare, acum devin și mai interconectați în ceea ce privește controlul populației și al circulației în beneficiul centrelor capitalului. Balcanii nu mai sunt doar granița „Fortăreței Europa”, ci mai degrabă o „bază avansată” pentru controlul populației de migranți prin găzduirea unor centre de detenție a migranților, cum ar fi, de exemplu, cel planificat în Albania în numele Italiei. În calitate de anarhiste/ști/x, ne-am arătat întotdeauna angajamentul de a ne organiza dincolo de granițe, de a crea structuri de solidaritate și de a găsi modalități de a rezista opresiunii. Confruntându-ne azi din nou cu toate provocările amintite, pe care le resimțim ca locuitori ai regiunii balcanice, trebuie să ne regăsim puterea și modalitățile de a răspunde structurilor de opresiune cu maximă urgență. Astfel, și în acest an, la fel ca la TACB-urile anterioare, facem apel la editurile și inițiativele anarhiste, precum și la mișcările anarhiste și antiautoritare din geografia Balcanilor, dar nu numai, să își planifice participarea la BAB2024 de la Priștina. Salutăm toate persoanele și grupurile interesate să se alăture procesului de organizare a evenimentului. Pentru informații suplimentare, întrebări și propuneri, contactați-ne la adresa bab2024@riseup.net sau vizitați bab2024.espivblogs.net Adunarea Târgului Anarhist de Carte din Balcani 2024 �FRAGMENTE DINTR-UN INTERVIU CRAIOVA ANARHO-PUNK ȘI ANTIFASCISTĂ Fragmentele fac parte dintr-o convorbire mai lungă, de câteva ore, purtată în primăvara anului trecut cu doi anarhiști activi în grupurile care s-au coagulat la Craiova între finalul anilor ‛90 și primii ani de după 2000. Pentru a urmări mai ușor firul discuției, am încercat să grupăm cronologic și tematic răspunsurile. Evident, am lăsat multe lucruri deoparte, de pildă chestiunea, dezbătută mai pe larg, represiunii împotriva mișcării anarhiste de atunci. Până vom scoate și o versiune neabreviată a discuției noastre, puteți citi în rândurile care urmează despre cum s-a politizat scena punk în acei ani, despre scena anarha-punk și educația antisexistă, despre acțiunile de stradă ale anarhiștilor la Craiova, despre internaționalism, antirasism și lupta împotriva dreptei extreme, dar și despre anarhie ca utopie a prezentului. VECHEA GENERAȚIE Ca să vorbim de cum s-a ajuns la [producția] asta de fanzine, de documente scrise, de reviste [anarhiste], e nevoie să intrăm în cum s-a trecut de la punk la anarho-punk în românia și în Craiova, în cazul acesta. În Craiova, punkul cred că era dinainte de revoluție. Adică, noi ne-am întâlnit [cu] punkiștii bătrâni, care mulți erau mult mai mari decât noi și veneau [de] dinainte revoluție, aveau deja experiențe, întâlniri ale lor, ca să zic așa, într-o formă auto-organizată. Nu știu dacă exista o conștientizare a acestui cuvânt la momentul respectiv. Cred că se trata mai mult ca grupuri, găști, cum se numeau pe atunci. Iar din punctul ăsta de vedere, Craiova a avut norocul de a număra multe găști de genul ăsta. Dar ce voiam să spun, și-n Craiova, punkiștii ăștia bătrâni, cum erau numiți, ce-au avut ei foarte important, după părerea mea? Nevoia de a sta împreună, de a se găsi. [...] Pentru mine, chestia asta a fost foarte importantă. N-aveau nicio informație, n-aveau nimic (sau aproape nimic), totul fiind limitat din cauza traiului și cenzurii din pușcăria ceaușistă de atunci. Probabil că mulți încă nu aveau habar ce era ăla anti-autoritarism, de fapt. [...] Se poate vorbi de o formă antisocială, de o subcultură care se năștea de la 5-6 persoane. S-a născut de jos în sus, așa cum trebuie să se nască, din nevoia oamenilor de a sta împreună, de a face ceva împreună. PRIMA SCHIMBARE, PRIMA SCÂNTEIE Prima schimbare a fost când, ascultând punk acasă, ne-am hotărât să ieșim din casă și să căutăm alți punkiști ca noi. Să vedem ei ce zic, cine sunt. Asta a fost prima scânteie. Am ieșit din casă, am mers în centrul orașului și-am început să găsim alți punkiști, să vorbim cu ei. [...] Trebuie ținut cont și că punk-ul în perioada respectivă avea un sens de libertate. Era un fel de legătură cu libertatea, dar și cu exteriorul. Până atunci noi stătusem într-o închisoare, ca să zic așa. Iar, chestia cu muzica cred că a fost și primul contact cu străinătatea, cu ceea ce era în exterior, cu noutatea. Și mi-aduc aminte că muzica era aproape, cum să zic, o chestie subversivă. Adică când avea unul o casetă ți-o dădea așa ca și cum ar fi fost o chestie nemaipomenită. Pentru noi era o treabă fantastică, inclusiv muzica era o evadare din societatea în care trăiam. Iar chestia cu punk-ul nu a făcut altceva decât să ne unească în dorința asta de libertate... Noi veneam dintr-o ură împotriva sistemului, împotriva comunismului, iar punk-ul era singura chestie care ne dădea asta, crea legătura asta. DE LA REVOLTA PUNK LA REVOLTA PUNKIȘTILOR Noi aveam puține informații. Dar când ne-am întâlnit cu cei mai bătrâni, ei aveau câte ceva, cărți xeroxate care vorbeau despre anarhie. [...] În momentul când au făcut Revolta Punk (1994 – n.n.), poate că nu era atât [de politizată scena]. Dar Revolta Punk era o revistă politică, pentru că vorbea despre punk, despre anarhism și încerca să facă legătura asta. Noi, la Craiova, influențați de treaba asta, de Revolta Punk, [...] am zis, hai să facem noi una, să facem și noi o revistă. Eram nou-veniții, cum s-ar spune. 41 �Și am vorbit de câteva ori, ne-am întâlnit într-un bar și-am zis, vrem să facem revista asta, hai s-o facem. Păi și ce spunem în revista asta, ce ne interesează pe noi? Vorbim despre libertate, că libertatea e chestia. Începem de la cuvântul ăsta: libertate. Și de-aici vedem unde ajungem. Nici n-am zis cum să-i spunem, cum s-o chemăm, nu știu ce. Am mers la ștrand, zilele următoare. Și când ne-am întors de la ștrand, taică-meu îmi spune, vezi că te-a căutat poliția. Au zis că tre’ să te prezinți la poliție mâine. [...] Cum am ieșit de acolo, ne-am chemat prietenii și le-am zis ce s-a întâmplat. Ce credeți de treaba asta? Am vorbit că facem o revistă despre libertate și ne cheamă ăștia la „Securitate”. [...] Și-am vorbit despre treaba asta. Și-am hotărât să luăm atitudine, să nu lăsăm autoritățile să ne calce în picioare. CRAIOVA ANARHO-FRONT Ce vreau să subliniez, Craiova Anarho-Front nu era o organizație... era o ambiție! Nu era un colectiv bine definit. Era, cum s-ar zice acum, o tensiune a oamenilor din Craiova, a anarhiștilor, a punkiștilor, care, în baza situațiilor de atunci, au luat atitudine în mod spontan, au pus în picioare anumite forme de protest. Dar era totuși începutul unei forme de trecere de la punk, ca să zic așa, la a lua poziție. Și chiar a ieșit din punk, adică am luat-o în serios cu anarhismul. Aveam puține posibilități să ne opunem autorităților. Și de-aia am ales numele Craiova Anarho-Front, ca să pară ceva foarte puternic și foarte rău; ca o sfidare împotriva autorităților, a represiunii. [...] Și de-aici am înțeles multe, am înțeles că ideea de libertate sperie autoritățile și sperie statul în maniera în care l-a speriat. Că ei s-au organizat împotriva noastră, atunci a fost nevoie să ne organizăm și noi într-un fel ca să putem să rezistăm. Ieșirea primelor scrieri semnate cu sigla AnarhoFront a preocupat foarte mult autoritățile, pentru că nu exista totuși controlul capilar care există acum. Și habar n-aveau cine eram, despre ce era vorba, iar chestia asta le-a creat mari temeri. În plus, sigla era atât de puternică, „Craiova Anarho-Front”... Când a fost emisiunea la televizor despre anarhiștii sataniști, exact după, orașul s-a trezit într-o dimineață cu toate instituțiile cu steaguri negre și roșu-negre, ca și cum am fi revendicat Craiova, ca și cum am fi luat-o noi. Erau peste tot, la primărie, la tribunal era steagul negru, la Teatrul Național... 42 PUNK-UL CA AMENINȚARE Din violența statului se naște violența societății, în general. Și din aia și violența noastră, așa cum era ea. Adică, cu siguranță, noi eram o generație traumatizată de violența istorică și de violența socială a perioadei respective. Venisem după revoluție, era o violență, ca să zic așa, în întreaga societate. Ceea ce pe noi, aflați în minoritate, ne-a împins să ne apărăm. Dacă erai punkist trebuia să te confrunți, cum ar veni, cu închiderea, cu obtuzitatea oamenilor din jur, a familiei care nu te accepta cu creasta în cap, și mulți au ales să părăsească casa și, împreună cu alții ca ei, să ocupe beciuri, să găsească alternative la lipsa de libertate. Care pleca în primul rând de la familie, după aia se dezvolta odată ce ieșeai din scara blocului. Când ieșeai în stradă aveai de-a face mereu cu oameni care ți se opuneau, pentru că pentru ei diversitatea ta estetică era o amenințare. Și așa și era. Trebuia să te bați cu lumea pentru a-ți apăra libertatea și identitatea, cum ar veni. Dar a fost și singurul mod de a ne... conserva, într-un fel. ANARHA-PUNK-UL ȘI LUPTA PENTRU EMANCIPAREA DE PATRIARHAT Au fost două perioade. Una în care eram mai puțin atenți, iar comportamentele difereau în realitate uneori de ideile pe care ziceam că le avem. Adică era problema sexismului, misoginismului, inclusiv raportul cu restul lumii, care era destul de agresiv. Problemele existau, bineînțeles, nu era totul perfect. Abia după aceea, prin emancipare, prin discuții, prin elaborarea textelor, s-a creat o evoluție și-o emancipare, inclusiv a unei părți bărbătești, ca să zic așa, care făcea parte din mișcare. Și femeile erau punkiste și nu puteau să suporte chiar așa fără să zică nimic. Și chiar aveau multe de zis, multe de zis. [...] Și prima dată, îmi amintesc că a fost un graffiti la Teatrul Național: M.F.E.B., care era Mișcarea Feministă pentru Emanciparea Bărbaților. Că ele au zis, dom‛le, ce să ne mai emancipăm?! Noi suntem deja emancipate, idioții ăștia trebuie să se emancipeze, bărbații. Și aveau dreptate. Și așa a început cu ideea de Lovekills, care a fost tot un fanzin anarho-punk la început. Făcut de fete, de femei și mai mult pentru ele. Adică să sublinieze că și noi am avut ceva de spus în punk de la început, ca să nu mai vorbim de anarhism. Pentru că femeile și bărbații, normal, suntem toți la fel, suntem egali. �1 MAI, „HRANĂ, NU BOMBE”, SOLIDARITATE CU MUNCITORII Una dintre primele acțiuni în stradă a fost și o inițiativă de 1 Mai. Am făcut o inițiativă informativă pentru care am cerut aprobare, dacă nu mă înșel, pentru o expoziție de artă. Bineînțeles că noi eram artiștii, dar nu în sensul în care se așteptau ei. Și atunci a trebuit să facem niște panouri pe care noi le-am îmbogățit cu tot felul de mesaje împotriva burgheziei, împotriva războaielor, pentru pace între muncitori și chestii de genul ăsta. Și așa am reușit să mai facem un pic de propagandă. Că toți ieșeau să facă grătare, să sărbătorească 1 Mai. Și ziceau, dar voi, anarhiștii, unde ați mai auzit voi de anarhism? Cum ziceau securiștii, că-n românia n-a fost niciodată nimic, că nu știu ce. De unde și până unde? Ce-i aia anarhism!? Păi, sărbătoriți 1 Mai. 1 Mai ce e ? Unde era 1 Mai fără anarhiști? Să nu uităm că a fost și „Food not Bombs”. Am chemat copiii străzii, le-am dat să mănânce. Și oamenii ziceau, cum e posibil așa ceva? Ce, voi vreți să schimbați lumea? Le ziceam: dacă eu, care n-am bani nici măcar de-o bere, reușesc să le dau să mănânce la copiii ăștia, dacă le-ai da și tu o mână, dacă am face toți asta, nu ar mai fi nicio problemă. Problema asta de fapt nu există în românia. Există pentru că vreți voi și pentru că nu sunteți de partea noastră, pentru că vă mirați cum facem treaba asta, că nu putem să schimbăm lumea. Sigur că putem s-o schimbăm, e foarte simplu. De ce să nu le dăm să mănânce? Voi aruncați mâncare acasă, aveți frigiderele pline. Eu nu-l aveam, dar ei da, ăștia care ziceau că nu putem să schimbăm lumea. Și au început încet, încet să ne privească cu alți ochi, adevărul ăsta e, chiar dacă nu ne sprijineau direct. Și s-a ajuns până acolo încât oamenii să ne sprijine direct. Un alt exemplu de luare de atitudine a mișcării a fost și cu altă ocazie, a fost o grevă a muncitorilor din Craiova care cereau drepturi în fața patronilor și a instituției. Iar în momentul respectiv, inclusiv noi, o parte a punkiștilor, a anarhiștilor, am decis să participăm. Iar când am ajuns acolo, în piață, bineînțeles, ne-am lovit imediat de represiunea poliției. Am fost imediat încercuiți în mijlocul muncitorilor de forțele de ordine. Și au încercat să ne îndepărteze de grevă, zicând că noi nu avem nicio treabă cu greva respectivă. Bineînțeles că noi am adus materialele noastre, cu steagurile noastre, am dat manifeste la sindicaliști, la muncitori, la toți protestatarii din piață. Momentul interesant a fost când s-a creat o solidaritate de clasă, exact când poliția a vrut să ne ia pe sus, ca de obicei. Au intervenit muncitorii și muncitoarele care erau în piață și s-au opus poliției spunând: plecați, dom’le de-aici, ei sunt parte din noi, sunt copiii noștri. ANTIRASISM ȘI ANTINAȚIONALISM Mișcarea punk se legase de alte orașe, de alte persoane care nu erau în același oraș cu noi, a creat legături în străinătate. Muzica ne-a ajutat și din punctul ăsta de vedere, s-a creat, cum ziceam, un internaționalism plecând de la muzică în primul rând. În afară de faptul că eram și noi de diferite etnii și chestia asta pentru noi nu era absolut nicio problemă, cum ar veni. [...] Pentru că idealurile noastre erau internaționale, erau pentru o lume fără frontiere. Înțelesesem bine că doar uniți putem face ceva și schimba lumea. Iar noi am avut norocul ăsta, prin anarhism, l-am putut trăi în mod direct. Adică numai anarhismul ne-a dat deja deschiderea față de restul lumii. Bineînțeles că, după asta, rasismul nu era decât o prejudecată ruptă de viața noastră. De fapt, prin legăturile care s-au făcut prin muzică, prin trupele care veneau din străinătate sau inclusiv prin trupele din românia, din Craiova, care plecau în străinătate, s-au stabilit și primele contacte cu alte realități, ca să zic așa, atât muzicale cât și culturale, libertare. Și bineînțeles că chestia asta a dus la o dezvoltare, o îmbogățire a noastră și din punct de vedere al conceptelor. Pentru că noi reușeam să discutăm și cu alte persoane care trăiau aceleași situații, dar în alte țări. Internaționalismul devenise realitate, cum ar veni. Mișcarea punk s-a politizat și s-a declarat clar antirasistă, antinaționalistă, internaționalistă, iar pe partea ailaltă, tot cam în aceeași perioadă, au început să apară primele grupări de dreapta. [...] De-acolo a apărut inclusiv o nevoie de a lua și mai mult o atitudine antirasistă și antinaționalistă pentru a ne opune noilor organizații de extremă dreapta care apăreau prin românia. Noi, din noroc, în Craiova nu am avut prea multe elemente organizate. Existau, bineînțeles, și-n Craiova. Dar nu au reprezentat niciodată o problemă reală, fiind puțini. Și cred că aspectul ăsta s-a datorat și ideilor care existau în Craiova. Nu au lăsat să crească anumite mișcări de dreapta. 43 �„CULTURA REZISTENȚEI, EDUCAȚIE PENTRU REVOLUȚIE” A fost dificil pentru că în românia până atunci nu am avut un schimb direct de experiențe, în sensul revoluționar. Nu am avut un contact cu experiențele oamenilor care erau înaintea noastră. [Asta a fost diferența față de] alte țări unde exista deja o cultură a rezistenței și a revoluției, ca să zic așa, o cultură libertară. Iar pentru noi a plecat [totul] de la zero. Noi am plecat de la puținele lucruri pe care le-am avut, dar am avut norocul ăsta de a le transforma într-o utopie prezentă. Noi am trăit, într-adevăr, chestia asta, noi anarhia am trăit-o în relațiile noastre, în ceea ce făceam. Iar chestia asta, o repet, anarhismul relațiilor se creează ciclic în viață. Adică eu, în viața mea, cam prin toate orașele prin care am stat și împreună cu camarazii pe care i-am întâlnit, anarhismul a continuat. Duceam [anarhismul] cu noi, de aia eram periculoși. Îl ducem în continuare cu noi. Iar câteodată chestiile care se creează împreună cu ceilalți duc la realizarea momentelor ăstora care ajung să fie considerate realități utopice. Anarhia nu e o utopie, e o chestie prezentă, pe care noi o trăim. Deși nu am avut multe informații, noi anarhia am inventat-o în experiența cotidiană, prin noi înșine. De la puținele texte pe care le-am avut, am încercat să ne imaginăm și să aplicăm ce era auto-organizarea, ce era autogestiunea, ce era atitudinea față de sistem, lupta de clasă. Erau chestii pe care încercam să le aducem mereu în realitatea noastră. Atitudinile împotriva rasismului, sexismului. Deși nu existau informații, am ajuns la o intensitate de raporturi care a dus, cum ziceam înainte, la a trăi într-adevăr eliberarea asta. Într-un fel pe noi ne-a salvat anarhia, ne-a salvat punk-ul. Dacă azi suntem ceea ce suntem și reușim să avem legături și frați în toată lumea, e datorită chestiei ăsteia. Deci anarhia e ceva care există acum. Nu era o chestie pentru viitor, noi făceam propagandă ca să se schimbe odată lumea. Lumea se schimba și cu noi. Schimbându-ne noi, se schimba și lumea. ZĂRI FĂRĂ FRONTIERE Plecând din românia, personal, am avut de-a face cu bucuria de a întâlni camarazii de aici și împreună cu ei am continuat lupta împotriva sistemului capitalist și puterii în general. Numai că, bineînțeles, multe 44 persoane dintre noi care au plecat din românia au lăsat un gol în urma lor și cred că mulți chestia asta au trăit-o ca o deziluzie, pentru că s-au văzut într-un fel abandonați. Dar, repet, lupta cred că trebuie să fie internațională, fără frontiere, ceea ce pe mine m-a făcut să continui lucrurile, inclusiv de aici, mereu cu o viziune, cu o atenție față de locul de unde am plecat, din punctul de vedere al ideilor pe care le aveam. Am încercat mereu să contribuim la mișcarea din românia în posibilitățile pe care le aveam. Dar nu am avut o mentalitate patriotică, o legătură doar cu țara de plecare. [...] Parcursul care a început în românia, n-a făcut decât să se dezvolte în alte părți, cu alte persoane, cu aceeași idee pentru schimbarea întregii lumi. PRIVIND ÎN URMĂ [Totuși, toate chestiile astea, grupurile de „punkiști bătrâni”, activitatea din Craiova, fanzinele etc.] au ajutat. Și au ajutat cultural multe persoane din perioada respectivă. Eu azi pot să număr mulți prieteni în românia, nu neapărat camarazi, ca să zicem așa, în activitate politică, dar de care ne leagă o prietenie profundă și cu care continuăm să împărtășim o sensibilitate pentru o lume diferită, o lume mai bună, liberă. [...] Ne-am schimbat noi, s-au schimbat și ei… Iar dacă azi există niște persoane din generația mea, [dar nu numai], care privesc lucrurile diferit, e și datorită experiențelor de atunci. Că persoanele astea sunt totuși sensibile la niște argumente și nu au devenit niște reacționari pur și simplu. Putem spune că experiența mișcării punk și anarho-punk din Craiova din acea perioadă, împreună cu experiențele prietenilor și camarazilor din întreaga țară, din Timișoara, București, Iași, Bacău, Constanța, Cluj, Galați, Ploiești, Bistrița, Brașov, Sibiu etc., au avut o contribuție semnificativă la mișcarea libertară și anarhistă din românia, stabilind primele contacte și legând românia de mișcarea anarhistă internațională. Protestele împotriva summitului NATO din București (2008) au fost doar unul din rezultatele acestei lupte comune, locale și internaționale. �COLECȚIA ANARHIVATĂ ÎN 2023 2.3 Colecție reviste sec. XX (1901-1947) 1. Revista Ideei (1900-1901) 26. Autocolante Spațiul DIY Craiova (2012-2014) # 4 27. Gândește global, acționează local! (2007) 2. Revista Ideei (1900-1910): index și copertă 4.7 Colecție fluturași sec. XXI (2001-20xx) 3. Revista Ideei (1901-1902) 28. Craiova Anarho-Front: „Anarhismul” (2005?) 4. Revista Ideei (1903) 5. Revista Ideei (1904) 6. Revista Ideei (1905) 7. Revista Ideei (1906) 8. Revista Ideei (1907) 9. Revista Ideei (1908) 10. Revista Ideei (1909) 11. Revista Ideei (1910) 3.2 Colecție volume sec. XX (1948-2000) 12. „Trudiții. Icoane din norod”, Iuliu Neagu-Negulescu (1902) 3.5 Colecție broșuri sec. XX (1948-2000) 13. „Povestiri cenzurate”, Iuliu Neagu-Negulescu (1919) 4.3 Colecție reviste sec. XXI (2001-20xx) 14. Revolta! # 1 (2003) 29. Critical Mass București (2007) 30. Fluturaș „1 Mai. Solidaritate” (2008?) 31. Info-propaganda: „Nu rasismului!” (2007?) 32. Manifest C.A.F. (Craiova Anarho-Front) (2005) 33. Prezența militară SUA în România (2008) 34. „Camp Inski”: Campanie Anti-G8 la Marea Baltică (2006) 4.8 Colecție afișe sec. XXI (2001-20xx) 35. Afiș party benefit Lady Fest Romania (2007) 36. No Border Festival Timișoara #2 (2006) 5. Colecție fotografii, portrete etc. 37. Mechel Stanger, portret (1934) 6.1 Colecție afișe concerte și festivaluri DIY+ 38. Afișe concerte punk, acțiuni și festivaluri București (2001-?) 4.4. Colecție zine sec. XXI (2001-20xx) 39. Afișe concerte și alte materiale Terror Art (1997-2002) 15. News from the fields and beyond # 1 (2006) 6.3 Colecție acțiuni, proteste, marșuri și festivaluri 16. Ura # 14 (2004) 40. Timișoara Tattoo Circus (2018) 4.5 Colecție broșuri sec. XXI (2001-20xx) 6.4 Colecție graffiti 17. Info-propaganda: Cazul Sacco & Vanzetti. 41. Graffiti „Antifa” un asasinat politic (2008?) 18. Info-propaganda: Despre putere, 5 interviuri cu Michel Foucault (2008?) 19. „Abolirea muncii”, Bob Black (2009) 20. „Către distrugerea învățământului”, Jan. D. Matthews 21. „Copilul”, Raoul Vaneigem 22. „Fluturi, poliamorie și ideologie”, Aviv Etrebilal 4.6 Colecție diverse sec. XXI (2001-20xx) 23. Autocolante Frontul Antifascist 42. Graffiti „ANTIFA” 43. Graffiti „CAF” (Craiova Anarho-Front) 44. Graffiti „Steag Acțiunea Antifascistă” + Stencil „6, vin punkiștii” 45. Graffiti Fuck PTN 46. Graffiti VEGAN! + Antifa 47. GRIND DOWN WHITE POWER! 48. NOUL COD AL MUNCII = REINVENTAREA SCLAVIEI! Craiova (2004-2008) # 1 24. Autocolante Frontul Antifascist Craiova (2004-2008) # 2 25. Autocolante Craiova (2009) # 3 45 �CĂRȚI ȘI BROȘURI NOU APĂRUTE LA PAGINI LIBERE CĂRȚI SĂ NE AMINTIM DE SPANIA (MURRAY BOOKCHIN) FEDERALISM, SOCIALISM ȘI ANTITEOLOGISM & CATEHISM REVOLUȚIONAR (MIHAIL BAKUNIN, TRAD. BOGDAN RUSU) QUEERȘ PENTRU PALESTINA (LUĂRI DE POZIȚIE, ESEURI ȘI POEME) 46 �BROȘURI 47 �48 �REȚETĂ (DE LA COOP.): CHEC VEGAN CU IERBURI PROASPETE & FRUCTE » 1 cană apă minerală » 1/2 cană zahăr » 1/2 cană ulei floarea soarelui » 2 căni făină » 2 lingurițe esență vanilie » 2 lingurițe praf de copt » 1 cană fructe proaspete (piersici, mere, căpșuni - ce aveți și ce vă place) tăiate și tăvălite prin 1 lingură făină » 5 linguri ierburi proaspete mărunțite (busuioc, mentă, rozmarin, salvie - ce aveți) » coaja și zeama de la 1 lămâie Preîncălziți cuptorul. Se amestecă toate deodată, mai puțin apa care se adaugă la sfârșit, se pune în tavă cu hârtie de copt și se coace 30-40 min la foc mediu. E gata când e rumenită deasupra și dacă scobitoarea înfiptă la mijloc iese curată. Câteva sugestii și idei la care să vă gândiți atunci când organizați un Food not Bombs: » păstrați igiena spațiului de gătit și a instrumentelor, spălați legumele și ambalajele folosite la transport și la servire. Spălați-vă pe mâini des. » atunci când faceți meniul, luați în calcul posibile alergii și opțiunea unei mâncări mai puțin sau deloc condimentate/iuți. » porția de mâncare pentru o persoană cântărește în medie 400-500g. » o mâncare nutritivă conține carbohidrați (cartofi, paste sau orez), diferite legume și proteine (leguminoase) gătite. Dacă aveți posibilitatea, adăugați salate din legume proaspete sau semințe. » un desert, ceva dulce este întotdeauna apreciat. » gândiți-vă la timp: programați gătitul astfel încât la servire mâncarea să fie caldă și să evitați reîncălzirea. » pregătiți un banner cu Food not Bombs și un mic flyer despre acțiunea voastră. Cantități orientative pentru o porție pentru felul principal (în varianta lor uscată): » orez 50g -70g » paste: 90g » cartofi: 200g-300g » leguminoase (fasole, linte, mazăre, bob, năut): 30g-60g » legume: 150g-250g » fructe: 100g-150g 49 �UNDE MAI CITIM CE MAI CITIM ↓ BIBLIOTECA ANARHISTĂ https://ro.theanarchistlibrary.org/ În decembrie 2022 a fost lansată și versiunea în limba română a Bibliotecii Anarhiste („The Anarchist Library”), cea mai mare arhivă de texte anarhiste la această dată, cu materiale în peste 20 de limbi, printre care și limba română. Secțiunea în limba română este actualizată regulat și cuprinde deja o colecție bogată de texte pe diferite teme, preluate de pe blogurile, din arhivele și publicațiile antiautoritare, mai mult sau mai puțin recente, de la noi. Nu e o întâmplare, pe de altă parte, faptul că, de-a lungul timpului, multe colective anarhiste s-au organizat în jurul unor biblioteci, spații de (auto)educare, mici librării sau proiecte editoriale. Dincolo de munca de păstrare a unei memorii, astfel de arhive rămân locuri ale unei cunoașteri vii, angajate și prezente. Astfel că, nu de puțin ori în istoria mișcărilor de emancipare, bibliotecile anarhiste au devenit spații ale rezistenței, ale învățării și solidarității. Vă invităm, așadar, să urmăriți Biblioteca Anarhistă, un proiect care vine oarecum în completarea și sprijinul demersului nostru anarhivistic și pe care vi-l recomandăm. ↓ BIBLIOTECA A.CASĂ Cluj (în imaginea de mai jos) Un loc comod în spațiul autonom a.casă, în bibliotecă vei găsi materiale tipărite – cărți, fanzine, reviste, postere, autocolante – dedicate criticii sociale radicale și artei politice, dar și multor altor subiecte. Avem peste 700 de cărți și nenumărate zine despre acțiune directă, feminisme, punk și DIY, ecologie, istorie 50 și teorie radicală, anti-represiune, mișcări sociale etc. Poți căuta cărțile în catalogul nostru online: libracasa. librarika.com Primim cu bucurie donații de cărți și sugestii. Pentru noutăți și program, urmărește-ne pe ig @ acasacluj. �↓ BIBLIOTECA FILARET 16 București Spaţiu DiY deschis în Bucureşti, Filaret 16, continuă să adune cărţi pentru biblioteca aflată încă la început de drum. Am strâns până acum cărți și reviste feministe, despre anarhism, educație anti-rasistă, anti-transfobă, anti-autoritară, diferite perspective și voci de stânga, punk și DIY, și alte subiecte super captivante. Dacă vreți să ne faceți cadou o zină, revistă sau carte care credeți că s-ar potrivi în bliblioteca noastră, lăsați-ne un mesaj privat pe pagina de Facebook sau Instagram @Filaret16DiY. Dintre editurile şi inițiativele editoriale din România, veți putea citi la noi: Black Button Books, CUTRA, Dezarticulat, Pagini Libere, Fractalia, Hecate, Literatură și Feminism, Posthum Journal și multe alte nume locale pe care sigur vă veți bucura să le regăsiți aici! ↓ BIBLIOTECA CENTRUL SOCIAL IEDERA Timișoara oricărei persoane interesate de aceste teme. Pentru a afla când este deschis spațiul, vă invităm să urmăriți pagina de Instagram a colectivului: @csiedera. Dacă calendarul pentru anul trecut l-am terminat deja la final de noiembrie, calendarul pe anul acesta vine cu o întârziere… binemeritată! Am decis să facem niște schimbări mari la el, iar pe lângă font, am adăugat diferite „iconițe” (haha) în locul unor denumiri precum „militant/ă/x” sau „educator/oare/x”. Uite așa ne-am trezit cu foarte mult spațiu nou! Ceea ce înseamnă că avem peste 30 de intrări noi în calendar. De la câteva date importante pentru persoanele din Palestina, momente importante în revoluția din Kurdistanul de Sud, la multe altele care au legătură cu mișcarea din geografia noastră locală Centrul Social Iedera din Timișoara are și ea, la rândul ei, propria bibliotecă aflată în creștere. Având broșuri și cărți pe teme precum anarhism, marxism, feminism, LGBTQ+, mad, punk, biblioteca este deschisă 51 �FOCUS MUZICAL BEZNA MINȚII - DEAD END (VERSURI) O apariție muzicală importantă în 2023 este trupa de hip-hop Bezna Minții, un grup care, în propriile lor cuvinte, „experimentează cu producția de artă politică pornind de la principii DIY și anti-autoritare prin care se articulează un mesaj critic față de structurile opresive ale capitalismului, hetero-patriarhatului și tuturor sistemelor de dominație. Suntem autonomi, nu depindem de vreun finanțator, șef sau grup politic și ne producem prin Goarna, sună departe: explozii, sunet de moarte Nerozii, se țin deoparte în loc să pună burta pe carte Parte dintre imperii se sparg în mii de puzderii, frate, nu vreau să te sperii, bazat pe apărare, fix ca john terry, Pasată încolo-ncoace, vina de-a-ncepe s-atace, revolta dospește și coace, se-ajunge la bombe nu doar la capace. Cioace periculoase, elita trage foloase, practici profund nemiloase, tot omu’ de rând va trage ponoase Durerea ce-o poartă vântu’, acu’ le vine lor rându’: uite, le-nghite pământu’, trupe și trupuri întinse de-a lungu’ Multor state și granițe, foamea purtată prin ranițe, lipsa tradusă în banițe, hrănite cu trupuri drept mraniță Soartă crudă și tragică, lupta e necrofagică, martiriu nu-i treabă magică, politică ce-i hemoragică, Lideri cu stiluri manice, n-am încredere-n umanii ce cu multe mijloace varii ce te pun la pământ ca pe-un larice Nu pofta, ci arma-n cui: războiu lor nu-i a orișicui, când vine mă pornesc hai-hui, să se jertfească nu doresc nicicui Se aleg dintre cei precari, să-i dreseze ca militari, să lupte pentru demnitari sau chiar și lideri autoritari. 52 propriile forțe instrumentalele, înregistrările, editurile, mixurile sau masterizările.” În doar câteva luni de activitate au avut concerte la Cluj, București și Timișoara. Pot fi ascultați și susținuți pe mai multe platforme, precum yt sau Bandcamp, și pot fi urmăriți pe platformele de socializare. Dar cel mai bine e să-i vedeți și auziți live. Susțineți muzica autonomă și underground! �Decizii militare-n dictaturi totalitare, Bombe nucleare fără servicii sanitare, Crize financiare ale clasei muncitoare, Minciunile lui peterson nu îți sunt folositoare. Sergentul major îi un copil, Cadavrul soldatului docil, Am no-chill, man, e nociv Pace-n orientul mijlociu! Escrocii epocii, contribuie la genocid, Farmaceuticele m-au [nenorocit]. Instabil emoțional, stau cu piatra-n buzunar Am văzut prea multe tavane de spital, Victimă al proiectului neoliberal, Ajuns la final, îs mental, antiguvernamental Rică fără frică bagă xanny în burtică, Fuga, fuga, fuga când lucrurile se complică Cădere-n gol necontenită, Se strică totul într-o clipă, Nu dau sfaturi, asta-i doar o critică, politică. Eager with the cleaver, integritatea mea mentală se înclină, Degeaba ai tu tulpină, dacă nu ai rădăcină, Cine e de vină, când, totuși, puțină îndrumare nu putea să obțină. Look around, what the fuck is happening armies getting bombing permits for nothing Look around… I said look around... A war has started and i know it will bring pain in this fucking world there are some things that were not said: they sold the mountains, they sold the lakes, They filled the world with cyanide, they dig our grave, day by day, governments unite to kill the poor, bombs take flight destroying schools, Thousands die, media doesn’t show, they do it for land to dig some more, they have the power, they have control, they have the power to start a war You kill the poor, we kill the rich, you son of a bitch, you’re worse than a snitch people will rise and pigs will fall, for what they’ve done they’ll pay for all You think you’re big, I say you’re not. You’re trained to kill, I’m trained to fight, stop hiding your rage, get out of the cage: not a single story is written on a page! On a page, on a page… 53 �54 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Publicațiile Anarhiva Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Buletinul Anarhivei (2023/2024) Subject The topic of the resource Editorial Ce se mai poate răsfoi prin arhivă Serile Anarhivei In Memoriam Gáspár Miklós Tamás Dosar Nicolas Trifon Mini-recenzii Focus literar: Ursula K. le Guin De prin lume adunate... Craiova anarho-punk și antifascistă Colecția anarhivată în 2023 Cărți și broșuri noi apărute la Pagini Libere Rețetă vegană Unde mai citim, ce mai citim Focus muzical: Bezna Minții Description An account of the resource anul IV, nr. 1, 2024 In memoriam Nicolas Trifon (1949-2023) Publisher An entity responsible for making the resource available Anarhiva Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2023-2024 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource revistă Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2023-2024 Creator An entity primarily responsible for making the resource Anarhiva 1 Mai 2023 Alfredo Maria Bonanno anarhism anarhism insurecționar Anarhiva anarho-punk anti-fascism anti-militarism anti-naționalism anti-speciism Bezna Minții Biblioteca Anarhistă Buletinul Anarhivei Cluj Craiova Craiova Anarho-front Cyril Schäublin David Graeber educația libertară Federația Jurasiană film Gáspár Miklós Tamás Info-propaganda interviuri Iuliu Neagu-Negulescu Joseph Ishill Ljubljana Murray Bookchin muzică Nicolas Trifon Pagini Libere (2018-2025) Paolo Freire Piotr Kropotkin poezie Poezii Priștina Revista Ideei Târgul Anarhist de Carte din Balcani Unrueh Ursula K. LeGuin https://anarhiva.com/files/original/ddb5e03e29ae4ad5a870410f340520ee.pdf 22f794ba21d9dc31b2bb371419471174 PDF Text Text 1 �Platforma ANARHIVA își propune să documenteze istoria puțin cunoscută a pătrunderii și a răspândirii ideilor anarhiste în România, începând cu secolul XIX și până în zilele noastre. Colecțiile arhivate nu sunt menite numai să tezaurizeze un patrimoniu, ci să prezinte continuitatea practicilor și ideilor libertare în spațiul românesc. În ciuda ocultării tradiției anarhiste autohtone, au existat destule personalități, publicații, grupuri, edituri, periodice, corespondențe și, în general, o importantă producție literară asociată mișcării libertare. Indiferent de perioada istorică de care vorbim, anarhiștii din spațiul românesc au fost mereu conectați la rețelele internaționale, având o contribuție care nu s-a limitat doar la spațiul autohton, ci a depășit orizonturile granițelor politice. Încercăm să ilustrăm prin diversitatea surselor și colecțiilor inventariate (broșuri, afișe, reviste, fanzine etc.) multitudinea practicilor de organizare și de reflecție critică anti-autoritare. În același timp, sperăm ca această colecție să se dezvolte și să atragă viitoare contribuții care să documenteze aspecte necunoscute ale acestei istorii neîntrerupte. De asemenea, sperăm ca prin demersul nostru să trezim un interes mai larg legat de cunoașterea și cercetarea anarhismului în România. De altfel, materialele prezentate pot fi surse de inspirație pentru acțiuni și practici de auto-organizare ghidate de aceleași principii. anarhiva.com anarhivaa@gmail.com instagram.com/anarhivaro/ facebook.com/anarhivaro linktr.ee/anarhiva Anuarul este broșura, sau, în cazul de față, revista pe care o publicăm an de an, începând cu anul 2021. Vă invităm, deci, să răsfoiți și celălalte două numere, dacă nu ați făcut-o deja. Acestea pot fi găsite pe site-ul colectivului editorial Pagini Libere, sau scanând următoarele QR code-uri: 2020 2 2021 �EDITORIAL: O PĂRERE: 100+ ANI DE PUBLICISTICĂ LIBERTARĂ ÎN ROMÂNIA Luna asta, colectivul Anarhiva aniversează trei ani de existență, ocazie cu care se fac la fel de mulți ani de când mi-am propus să fiu ceva mai atent (și puțin mai organizat) cu privire la cele scrise și traduse în spațiul românesc încă de la primele apariții ale ideilor libertare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Trei ani mai târziu și această atenție organizată începe să dea și primele ei roade, care sunt mai degrabă la nivelul unei păreri spuse cu ceva mai multă încredere. Mai sunt multe de citit, (re)descoperit, discutat, gândit și cântărit în lunile și anii care vor urma, până se va ajunge la niște certitudini factuale. Dar chiar și cele ce urmează n-ar fi putut fi posibile fără citit, (re)descoperit, discutat și gândit cu dragii mei tovarăși și prietini. Pe lângă asta, în urmă cu câteva săptămâni a apărut și varianta românească a site-ului The Anarchist Library, mai precis Biblioteca Anarhistă. Scopul acestei biblioteci digitale este de a fi un spațiu pentru arhivarea textelor care au legătură cu istoria, practica, ideile, literatura ș.a.m.d. libertară. Site-ul părinte, varianta în engleză, este compus din mii de texte, de la scurte notițe și opinii, la cărți de sute de pagini, iar proiectul continuă să crească în fiecare lună. Materialele sunt accesibile în mai multe formate digitale, compatibile cu unele e-reader-e și pot fi chiar descărcate în format de broșură pentru a fi tipărite. Este, prin urmare, una din cele mai importante surse de literatură anarhistă din lume, la momentul actual. Pe varianta românească au fost deja urcate câteva zeci de texte originale sau traduse în limba română, în special de pe blogurile colectivelor care nu mai sunt active și în cazul cărora există riscul să dispară de pe internet. Fiind vorba despre o arhivă digitală, construită și dezvoltată mai degrabă în jurul conceptelor ajutorului reciproc, participării colective și non-ierarhiei (mai ales a celei informaționale), doresc să subliniez că oricine are texte care se regăsesc oricât de puțin în cele scrise la secțiunea „Despre proiect”, poate contribui la arhivă apăsând simbolul „+” care se găsește în partea dreaptă-sus a paginii. Sunt câteva casete care trebuie completate. Trebuie, bineînțeles, adăugat și textul cu pricina, care poate fi editat (ca oricare altă înșiruire de cuvinte) într-un editor web de text. Dacă nu vă descurcați, nu ezitați să-i contactați pe „admini”. Dacă nu veți avea nicio problemă cu trimisul textului, acesta va fi, cel mai probabil, aprobat de către persoanele care administrează site-ul. Și, desigur, înainte de orice, să nu uitați să căutați pe pagină să vedeți dacă acel text nu a fost deja adăugat. Este important să fie urcate cât mai multe texte originale sau traduse în română, deoarece acest site poate fi folosit ca o unealtă folositoare oricui dorește să afle mai multe despre gândirea și practicile anarhiste în general sau despre expresiile lor locale. Să revenim, totuși, la tema textului de față… Experiențele cumulate ale muncilor mai degrabă calitative ale Anarhivei, precum și trecerea rapidă și cantitativă printre titlurile disponibile pe Biblioteca Anarhistă încep să creeze o vedere mai de largă, o perspectivă a ceea ce înseamnă producția de text sau traducerea în mediile libertare din România de după 1989. Privirea s-ar putea extinde și la perioadele de dinainte de 1989, dar acest lucru va fi posibil abia după ce cel puțin câteva zeci de texte vor fi fost scanate și trecute printr-un OCR, corectate și urcate pe Biblioteca Anarhistă, pentru a putea vedea dacă există ceva special care atrage atenția. Dar, pentru perioada de după 1989, cele două arhive funcționează împreună foarte bine, pe Anarhiva fiind urcate zeci de materiale care există fizic și au fost scanate (sau copiate pe un calculator în cazul CD-urilor cu muzică, filmări și poze digitale), pe când pe Biblioteca Anarhistă sunt urcate acele texte care existau deja într-un format digital editabil. Perspectiva care am impresia că se conturează este una a evoluției, a unor pași care se fac. Și, o dată făcuți, se trece la următorul nivel, 1 �care necesită alți pași de făcut. Și așa mai departe. Este vorba de o evoluție organică a lucrurilor. De ce evoluție organică? Pentru că, în lipsa unei continuități a tradiției libertare pe teritoriul României actuale, din momentul „apariției” și până-n zilele noastre, în principiu din cauza fascismului crescând, a dictaturilor carliste și antonesciene, precum și a regimului așa-zis comunist, persoanele care au (re)descoperit aceste idei, începând cu perioada de final a vechiului regim, nu au avut parte de niște „instituții” ale producției de informație materială (ziare, reviste, cărți, broșuri etc.) sau imaterială (idei, discuții etc.) de care să se folosească în scopul cunoașterii. Urmarea logică a fost că, atunci când condițiile istorice au fost din nou prielnice, anarhismul a renăscut ca mișcare vizibilă. Nevoile — de apartenență la un trecut comun, la un prezent și un viitor mai bun/sigur, de cunoaștere, de experimentare cu practica etc. — sunt fenomene normale, iar dorința de a le satisface e la fel de firească. Cu timpul, unele nevoi sunt îndeplinite, dar ele continuă să existe ca atare, într-o formă mult mai puțin intransigentă, creând constant alte nevoi mai specifice, cu rezolvări la fel de specifice. Iar nevoile creează contextul pentru apariția unor „instituții”, care vor fi uneltele îndeplinirii acestora. Printr-o instituție înțeleg » fie un organ care poate fi un ziar, o revistă, un colectiv artistic, o editură, un cenaclu de poezie, o trupă muzicală sau de teatru etc., care are utilitatea specifică de a folosi orice metodă (materială, imaterială), formă (vizuală, auditivă etc.) și timp/spațiu pentru a-și duce scopul la bun sfârșit; scopul unui o. este producerea de mesaje, idei, concepte, practici conform unor valori și principii și răspândirea acestora în societate; » fie o organizație, care poate fi un grup de afinitate, un colectiv, o fracțiune, un sindicat, un club etc., formată prin asumarea liberă și colectivă a unui set de valori și principii sau pe baza unei nevoi imediate; o o. desfășoară una sau mai multe activități cu caracter social, cultural, politic, sau acțiuni politice directe, bazându-se pe principiile asumate, folosind ce spații are la dispoziție, proprii sau nu; mai rar și în condiții istorice mai favorabile, vor exista și acele o. care se vor ocupa de administrarea unor spații alternative/autonome în care se pot desfășura activități întreprinse de un organ sau de o altă o.; în unele contexte, instituțiile pot fi atât organ cât și o., precum este o editură care are în propriul 2 uz și administrare atât modurile de producție cât și spațiul necesar producției și depozitării, sau o trupă de teatru care are propria recuzită, modurile și abilitățile necesare producției acesteia, precum și o sală pe care o folosesc pentru repetiții, evenimente publice și producție, depozitare. * Prima perioadă de existență a unor astfel de „instituții” a început prin anii 1870, continuând, cu diferite intensități, până prin anii 1930. Perioada se suprapune, în mare măsură, peste activitatea lui Panait Mușoiu, cel mai prolific și important editor anarhist din România la acea vreme, ori a unor militanți precum Iuliu NeaguNegulescu. A fost, de asemenea, o perioadă în care mai multe periodice libertare, anarho-sindicaliste, anarho-comuniste ș.a.m.d. au apărut (Răzvrătirea, Revista Ideei, Mișcarea socială, Vremuri Noi, Pagini Libere etc.), iar în unele orașe au luat ființă grupuri de discuții, autoinstruire și propagandă. Vorbim despre o perioadă când au început să fie traduse pentru prima dată în limba română multe din textele libertare clasice. A fost o perioadă prolifică, în care au fost publicate și răspândite numeroase cărți, broșuri, periodice în legătură cu ideile anarhiste, dar și numeroase texte literare sau de popularizare a științei. Desigur, această perioadă corespunde cu primele trei faze ale anarhismului clasic „românesc”, dar acele persoane și colective care au fost parte din aceste faze au putut să se exprime și au putut fi vizibile prin cadrul instituțiilor pe care le-au creat sau la care aveau acces. De asemenea, perioada se suprapune și cu faza maturizării mișcării socialiste din România, precum și a „spartului târgului”, când fiecare și-a ales un drum ceva mai bine definit: autoritarism sau antiautoritarism. Din câte știm, până în ziua de astăzi au existat mici tipografii și inițiative în acest sens, care să aparțină de mișcarea libertară de pe teritoriul țării, dar ele au fost lipsite de amploare sau zdrobite în față de autorități. Ba mai mult, mașinăriile de tipărit care erau trimise în secolul al XIX-lea din occident în Imperiul Rus treceau prin România; dar, pare-se, niciuna n-a „voit” să poposească aici pentru o perioadă mai lungă de timp. Desigur, acestea aveau un scop și un rol mult mai important în imperiul țarist, unde narodnicii, nihiliștii, socialiștii și anarhiștii luptau cu cartea, și de multe ori chiar cu arma în mână, împotriva opresiunii. De obicei, a avea o astfel de tipografie înseamnă o mai mare libertate de publicare și un nivel mai mare �de siguranță cu privire la colectiv și al producției. Desigur, șansele de „cenzură” sau ale unui răspuns negativ cu privire la ce se dorește a fi tipărit scad. Și, la fel de importante sunt costurile de producție, care și acestea scad, însemnând exact ceea ce-și dorește fiecare dintre noi: mai mult loc de propagandă, mai multe materiale de diseminat. Iar aceste diseminări se făceau adesea prin poștă pe baza unor subscripții lunare/anuale, trecând pe la unul din cluburile socialiste, unde puteau fi găsite materialele cu pricina sau prin campanii de popularizare. Putem observa beneficiile de care s-au bucurat acele ziare mai de stânga din România interbelică, care aveau și o tipografie. Acestea au putut să se dezvolte în foarte multe dintre domenii, de la jurnalism până la artă, și să devină relevante pentru părți însemnate din societate, nu doar pentru persoanele asumate, ci și pentru cele care doar „cochetau” cu unele dintre idei. Aceste ziare au fost și un punct de plecare (sau, cel puțin, un mediu propice) pentru evoluția și dezvoltarea a foarte multora care erau sau au devenit mai târziu bune și buni în ceea ce făceau. Anii `30 sunt pe final. Începe dictatura carlistă, urmată de începerea unui nou război mondial. Multitudinea de grupuri fasciste și militariste e de neoprit. Iuliu NeaguNegulescu moare în 1940, patru ani mai târziu fiind urmat de Mușoiu. Printre ultimii care „sting becul” se află pacifistul Eugen Relgis, care părăsește țara în 1947. * Au urmat zeci de ani în care, cel puțin din câte se știe în momentul de față, nu au existat în România persoane cu convingeri libertare asumate în mod public. Au fost aceia și acelea care, o dată plecate din țară, au descoperit anarhismul. A mai fost și tineretul anilor `80, care asculta primele casete cu muzică punk și încet-încet își asuma și look-ul. Au existat și câteva tentative de a trimite literatură libertară, pe filieră anarho-sindicalistă, din Franța în România, dar nu se știe dacă a avut vreun efect. Dar, în mare parte, perioada dintre 1947 și 1989 reprezintă un mister, o necunoscută cu foarte multe variabile. Totuși, în perioada „necunoscutelor”, au fost publicate la edituri de stat câteva cărți care au o legătură cu anarhismul: Louise Michel de D. Rosenzweig (1967), Amintirile unui răzvrătit de Piotr Kropotkin (1969), sau Panait Mușoiu de A. Gălățeanu și N. Gogoneață (1970). Cea din urmă făcea parte din colecția Evocări, în care a mai apărut și volumul Ștefan Gheorghiu și epoca sa, de M. Gh. Bujor (1968), dar și monografia dedicată lui Nicolae Codreanu de Stelian Neagoe (1970). Ștefan Gheorghiu a fost un militant sindicalist apropiat mai degrabă de partea revoluționară și chiar anarhistă a organizării muncitorești. A fost recuperat ulterior în iconografia socialismului de stat într-un mod care ignora tocmai dimensiunea antiautoritară a militantismului său. S-au scris și studii prin diverse reviste de specialitate, despre mișcarea socialistă în perioada sa de început, despre primele publicații socialiste sau despre Tudor Arghezi sau Garabet Ibrăileanu (primul îi era prieten de nădejde, al doilea a făcut școala împreună cu Mușoiu), în care apar și periodice libertare sau sunt amintite figuri ale mișcării anarhiste. În tonul textelor se poate resimți o urmă de rezervă atunci când se specifică (rar) că unele din aceste 3 �persoane și periodice au fost sau doar au „cochetat” cu anarhismul. În anumite cazuri, cum era cel al revoluționarul și poetul bulgar Hristo Botev care a locuit mai mulți ani la Brăila și București, orientarea sa bakuninistă nu putea fi ocolită. Desigur, critica anarhismului trebuia asumată de autori, ca o precauție ideologică minimă, astfel că, de cele mai multe ori nu ne putem da seama de adevăratele sentimente ale acestora. Anarhiștii au mai apărut ca personaje în literatură, piese de teatru sau memorii. A fost mai mult cazul lui Panait Mușoiu care a fost totuși o figură marcantă a mișcării socialiste; asta pe lângă faptul că a fost și primul traducător al Manifestului comunist în română, precum și a altor texte marxiste. Ar mai fi poate de amintit aici cartea lui PierreJoseph Proudhon, Principiul artei și destinația ei socială, apărută în românește în 1987. Oricum, în afară de faptul că textele amintite au apărut într-o perioadă de relativă relaxare a regimului, urmare a îndepărtării lui Ceaușescu de URSS și de stalinism, în studiile și textele de istorie sau literatură, asumările ideologice militanților anarhiști sunt văzute fie drept o „naivitate a tinereții”, fie drept o eroare ideologică. Un caz reprezentativ este cel al prefeței românești la Amintirile unui răzvrătit, în care autorul admite importanța politică și intelectuală a lui Kropotkin, dar îi vede aderarea la anarhism ca pe o „greșeală”; sau cel al utopistului Iuliu NeaguNegulescu a cărui perioadă de anarhism militant este chiar omisă cu totul. Totuși, aceste fapte sunt mult mai „bune” decât discursul care fusese până la perioada de relaxare, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, când peste tot se susținea că socialismul „cel bun”, cel materialist și științific, este numai acela venit din est, pe când anarhismul este o prostie și o naivitate occidentală, un socialism „rău” care trebuie potolit, pentru că nu are nicio potență revoluționară reală, fiind doar un individualism burghez ș.a.m.d. Niște falsități, dacă e să luăm în considerare istoria care ne prezintă că estul și anarhistele și anarhiștii de acolo (Mihail Bakunin, Piotr Kropotkin, Emma Goldman și Alexander Berkman, Nestor Mahno etc.) au jucat un rol foarte important în formarea și dezvoltarea anarhismului global, încă de la începuturi. Iar aceleași persoane erau adepte ale anarho-comunismului, o formă de anarhism care caută să reconcilieze individul și comunitatea, un curent majoritar și în care au participat și multe persoane care-l citeau pe Marx sau pe alți teoreticieni apropiați de viziunea 4 sa. Anarhismul nu se rezumă numai la un Max Stirner prost înțeles. * Anii `90 au marcat începutul celei de-a doua (re)nașteri a instituțiilor libertare. Prin intermediul scenei punk, care ia naștere în această perioadă, informația începe să fie produsă și diseminată într-un limbaj accesibil oricui. Este vorba în mare parte de zine, reviste și fluturași care prezintă scena și etica punk, practicile do it yourself, feminismul și anarhismul. Apar și traduceri scurte din clasicii Anarhiei, de la Emma Goldman, la Mihail Bakunin și alții, texte despre Războiul civil din Spania, despre lupta antifascistă ș.a.m.d. În fine, în 1997 apare și prima carte despre anarhism, publicată la o editură nesocialistă: Anarhismul clasic: gândirea politică a lui Godwin, Proudhon, Bakunin și Kropotkin, de George Crowder (Editura Antet). Fiind prima istorie a anarhismului apărută la noi după 1989, cu siguranță că este pasată din mână-n mână și citită pe nerăsuflate. Nouă ani și multe zine mai târziu, apare și Istoria anarhismului de Jean Préposiet (Editura Sirius). Ambele au fost, pentru foarte mulți ani, singurele texte introductive în limba română accesibile și în afara mișcării anarho-punk. Pe cea de-a doua am găsit-o și eu, într-o librărie, la doi ani după publicare, fiind prima mea carte „serioasă” într-ale anarhismului. Luasem toate librăriile din municipiul D. la rând, iar în fiecare librărie mă uitam prin fiecare volum în parte, având un crez naiv că voi găsi multe cărți despre anarhism. Am găsit-o doar pe aceasta, bucurându-mă că măcar aceasta a fost să fie. Ulterior, volumul a circulat pe la mai toți prietenii mei interesați de anarhism. În orașele în care scena anarho-punk era activă, pe lângă prezența acestor fanzine, fluturași și broșuri, se organizau și concerte și festivaluri de muzică (dar nu numai), care constituiau prilejuri bune pentru răspândirea textelor și materialelor cu pricina. Cu timpul, aceste orașe (Craiova, Timișoara, București etc.) au devenit foarte importante, iar tot mai multă lume din alte orașe a început să îmbrățișeze etica, ideile și look-ul punk. Atunci când avea loc un concert în Timișoara, de exemplu, oamenii din orașele din împrejurimi se organizau și se ducea la concert în grup. Ocazie cu care multă lume făcea cunoștință atât cu altă lume, cât și cu lumea libertară. La fel a fost și în cazul meu și a multor altor oameni care încă suntem �prezente și prezenți în scena punk și/ sau în mișcarea anarhistă. Desigur, oamenii se adunau din mai multe orașe și la organizarea unor marșuri comemorative (9 noiembrie), proteste antifasciste (anti-Noua Dreaptă) sau anti-război (cel din Irak), ori pentru acțiuni de tip „hrană nu bombe”. Aceste momente erau ocaziile de a pune în practică cele discutate, citite și învățate și de a da trecătorilor fluturași informativi. Fiecare spațiu autonom/alternativ care a existat din `90 încoace (ca mai toate cluburile socialiste, anarhiste, muncitorești din vremurile vechi), pe lângă latura culturală a „jocului de glezne” pe ritmuri punk, avea și o bibliotecă îngrijită de colectiva locală. Foarte mulți ani, punk-ul și bibliotecile au mers umăr lângă umăr (și continuă să meargă așa și azi, într-o formă sau alta). Pe lângă producția locală de propagandă, bibliotecile conțineau și materiale în alte limbi, aduse de tovarășele și tovarășii care se mutaseră din țară și locuiau prin squat-uri, revenind în țară doar din când în când. Ceea ce a însemnat că, trecute din mână în mână, din spațiu în spațiu, aceste biblioteci au devenit cu timpul veritabile colecții și arhive. Nu e, așadar, o surpriză că primele materiale care au intrat în colecția on-line a Anarhivei au aparținut fie unor biblioteci anarhiste, fie unor colecții personale. Încet dar sigur, și mai ales după evenimentele zilelor anti-NATO din 2008, încep să apară colective care-și asumă o muncă mai specifică, fiind mai degrabă concentrate pe scrierea sau traducerea unor texte libertare, fie de istorie, fie de teorie, decât pe muzica și cultura punk (adică concerte, recenzii, materiale legate de această scenă etc.). Unele dintre aceste noi inițiative au aparținut noii generații de atunci, nemaifiind neapărat concentrate în marile orașe. Luând în considerare materialele arhivate până acum pe Anarhiva și Biblioteca Anarhistă, perioada care începe prin 20082009 și care continuă până undeva prin 2015 îmi pare a fi perioada de după 1989 în care s-au scris și s-au tradus cele mai multe texte. Fie că vorbim despre anarhismul clasic (sindicalist, comunist, feminist) sau despre curentele antietatiste apărute după cel de-al doilea război mondial (Internaționala Situaționistă, primitivismul etc.), zeci de texte au fost traduse (mai bine sau mai rău). Acestea erau, în mai toate din cazurile, postate pe blogurile colectivelor în cauză, dar au fost și situații în care apăreau sub forma unor broșuri sau cărți, tipărite la o calitate destul de bună și care circulau alături de ultimele apariții din zona fanzinelor punk și „artsy” sau a revistelor anarhiste. E posibil ca această „explozie” să fi fost facilitată și de extinderea internetului și apariția textelor originale pe diverse site-uri (un lucru mai greu de conceput în anii dial-upului și a internet cafe-urilor); precum și a Google Translate-ului, care era mai rapid în a soluționa o necunoscută decât era un dicționar fizic, cu sute de pagini, chiar dacă uneori făcea greșeli urâte. Din 2014-2015 se produc noi schimbări. Acestea nu au legătură doar cu contextul de atunci (de exemplu, faptul că protestele de stradă din 2012-2013 s-au transformate în proteste de dreapta, din care se vor naște ulterior forțe politice de dreapta și de extrema dreaptă), dar și de schimbările din cadrul mișcării care continua să crească puțin câte puțin, având spații și procese colective noi, cauzate de unele dezamăgiri care s-au tot adunat de câțiva ani. 5 �Apar și primele colective editoriale asumate, dar, în paralel, tot mai puține alte colective aleg să aibă o constanță în a scrie sau a traduce, deoarece încep să se concentreze și să se specializeze în alte domenii, care continuă să existe și astăzi și produc o altfel de cunoaștere (de exemplu, grădinăritul și producția de alimente de bază și a celor gătite). Încet, dar sigur, dispar zinele, ziarele și revistele (specific) libertare. Golul care s-a creat a fost umplut de noul val de feminism radical și intersecționalism, curente care au prins amploare și care de multe ori s-au reintersectat și cu anarhismul. Ceea ce a fost super, deoarece a fost și continuă să fie nevoie de asta. Acest nou val a adus foarte multe schimbări pentru multe persoane, chiar și pentru cele asumate politic, precum și o deschidere (bilaterală) către/dinspre persoane noi, din afara arealului ideilor libertare. De asemenea, au fost inițiate o serie de discuții necesare, amintind adeseori de faptul că e nevoie și de altfel de practici de organizare (de exemplu unele care să includă mai multă grijă și atenție față de sine și altele/ alții). Tot mai multe persoane au început să se dedice unor cauze punctuale, precum lupta persoanelor rome împotriva rasismului ori justiția locativă pentru persoanele defavorizate. În orice caz, pentru multă lume, această perioadă ne este cea mai cunoscută, deoarece am trăit-o, o trăim, o vedem. Uneori însă avem tendința de a uita că toate procesele trec prin schimbări, chiar și atunci când luăm parte la ele, când suntem cele și cei care facem ca procesele să meargă înainte prin transformările prin care trecem fiecare dintre noi. * Adevărat, trecem printr-o perioadă în care nu se mai traduc anual zeci de texte anarhiste, probabil și din cauza faptului că internetul și cunoașterea a cel puțin unei alte limbi străine au devenit foarte răspândite. Astfel, multe persoane aleg să citească direct în limba străină pe care o cunosc sau să folosească, în scop propriu, aplicațiile de traducere automată, care au ajuns tot mai performante. În afară de asta, trebuie să ne bucurăm că, în sfârșit, încep să fie publicate (la edituri nesocialiste) tot mai multe cărți despre (sau inspirate de) ideile libertare. Istoriei anarhismului scrisă de Jean Préposiet și publicată în limba română în 2006 i-a urmat abia în 2018 un alt volum cu tematică anarhistă. Este vorba de cartea Evgheniei Iaroslavskaia-Markon, 6 publicată la Corint sub titlul O revoltată în Rusia bolșevică. Alte titluri, în ordinea apariției lor, au fost Ruth Kinna, Guvernarea nimănui. Anarhismul în teorie și practică (Cetatea de Scaun, 2019), David Graeber, Datoria. Primii 5000 de ani (Art, 2020), Piotr Kropotkin, Pâine și libertate (Alexandria, 2022), David Graeber și David Wengrow, Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii (Polirom, 2022). O prezență constantă, încă de la începutul anilor `90 au fost cărțile autoarei genurilor fantasy și științifico-fantastic, Ursula Kroeber Le Guin, atât de importante pentru multe și mulți dintre noi. Inițial găsite prin bibliotecile familiei sau ale cunoscuților, Deposedații, Mâna stângă a întunericului și Lumii îi spuneau pădure au reapărut de curând pe rafturile librăriilor, în ediții noi, alături de noi traduceri (ca de exemplu Sfâșierea cerului, Orașul iluziilor). Pe lângă aceste volume, avem și pe acelea publicate la colectivele editoriale libertare, care, din păcate, nu sunt de găsit în librării (iar multe din cele mai vechi nici „pe sub mână”). La care se adaugă și titlurile apărute la noile edituri de stânga și progresiste din România. Multe sunt binevenite în bibliotecile individuale și comune, devenind părți importante ale culturilor noastre alternative, culturi care se formează continu. * Aflându-ne într-o perioadă în care extrema dreaptă devine tot mai puternică, iar acele zone ale socialismului care și-au asumat o poziție „statistă” și autoritară devin tot mai vocale, mai vizibile și mai nostalgice după vremurile demult apuse, consider că este momentul ca, pe lângă textele feministe și cele intersecționale, să ne asumăm și o mai mare implicare în instituțiile care produc informație și cultură antiautoritară, fie ea dinspre anarhism sau marxism. Deoarece acestea, alături de feminismul radical și intersecționalism, pot crea o viziune mai largă cu privire la ce înseamnă, de fapt, o alternativă antiautoritară. Nu e vorba aici numai de teorie sau de istorie, ci și despre a consemna experiențele noastre individuale sau colective, reflectând la ce a funcționat și ce nu, dar și la ce credem că ar fi mai „bine” pentru orașul, regiunea sau geografia în care ne aflăm, pe baza experiențelor noastre, dintr-un punct de vedere antiautoritar. E nevoie să inițiem mai des discuții, iar astfel să putem crea o nouă conștiință și atitudine, inspirată de �anarhism, de dorința de a cunoaște totul și de a chestiona totul. O unealtă critică, un set de valori și principii, care trebuie să fie accesibile oricui, care se pot schimba după nevoile și capacitățile fiecăruia dintre noi și a comunităților din care facem parte și a căror uz nu va putea duce niciodată la dominație, discriminare și ierarhii bazate pe exploatare și subjugare. Ci, mai degrabă, către eliberare, deschidere, îmbrățișarea unei vieți individuale și colective mai demne și mai respectuoase. Și nu în ultimul rând, trebuie să ne gândim la un fapt destul de simplu: dacă ar fi existat o continuitate și în perioada 1947-1989, cu siguranță am fi avut astăzi o dezvoltare mult mai vizibilă, poate mai apropiată de tradițiile libertare din alte țări, sau chiar de cele marxiste locale. În ideea în care unele tradiții din alte geografii au cel puțin 100 de ani. Iar cele marxiste locale au acces la zeci și sute de cărți de istorie, teorie, literatură, practică a căror proces de scriere și traduce în limba română se întâmplă fără oprire (poate doar cu mici pauze) de zeci de ani. Dar lucrăm cu ce avem și poate că e mai bine că am început și a doua oară ceea ce în alte părți doar se continuă și nu se mai chestionează. Ar fi bine ca de data aceasta să avem grijă la continuitate, să avem grijă să primim alături de noi pe cele și cei mai tineri, pe cele și cei cu viziuni și idei proaspete, pe cele și cei cu critici constructive diferite, pe cele și cei cu practici de un alt fel. Căci, și o repet, cel mai important este să cunoaștem totul, dar să și chestionăm totul. Text: C. Ganait Redactare: A. Răvășel 3 ianuarie 2023 7 �SELECȚIE DE TEXTE: Din istoria anarhismului în România: GHEORGHE LEVEZAN, UN STUDENT DIN ROMÂNIA ÎN MIȘCAREA ANARHISTĂ INTERNAȚIONALĂ (1890) Născut într-o familie înstărită din Bacău în 1867 (sau, după alte surse, 1869), Georges Levezan (sau Gheorghe Livezean) a ajuns la Paris în 1887 pentru a studia matematica. Aici a înființat Grupul Internațional al Studenților Anarhiști („Groupe international d’étudiants anarchistes”) și a scris un „Manifest adresat studenților din întreaga lume”. Tipărit în 40.000 de exemplare, textul a fost distribuit împreună cu La Révolte, publicație anarhistă din Paris editată de Jean Grave, unul din apropiații lui Piotr Kropotkin și Élisée Reclus. Levezan a fost apropiat și de colectivul care a scos periodicul anarho-comunist Răzvrătirea din Focșani (1891), fiind în același timp colaborator la La Révolte. La începutul anului 1889, în timp ce se îndrepta spre România pentru a-și vizita familia, a fost arestat la granița elvețiano-austriacă. În bagaje sale poliția a găsit mai multe numere din Le Révolté, publicație scoasă de Piotr Kropotkin în Elveția, și din La Révolte. A fost totuși eliberat la scurt timp după aceea, autoritățile austriece fiind informate că Levezan era fiul unui deputat român. Arestat din nou în Franța, în ajunul manifestației de 1 mai din 1890, Levezan a fost acuzat de „incitare la revoltă” și „propaganda socialistă” pentru publicarea manifestului adresat studenților, iar la 28 mai 1890 a primit ordin de expulzare din Franţa. Într-o scrisoare publicată în La Révolte (nr. din 14 iunie 1890), Levezan relatează astfel experiența expulzării: Luni am plecat din depou într-o trăsură, legați doi câte doi cu cătușe. Eu eram cu tovarășul Consorti. Când am ajuns la Gare du Nord, am schimbat trăsura pe vagonul de detenție. De îndată ce ușile s-au închis, cătușele ne-au fost desfăcute și am fost duși în celule. Abia ne puteam mișca. Am stat așa de luni seara până miercuri dimineața! Miercuri dimineața am coborât, așadar, din tren și, încătușați iarăși câte doi, am traversat orașul pe jos pentru a merge la jandarmeria din Tourcoing, unde am petrecut trei ore și jumătate. Puși din nou în lanțuri și însoțiți de un jandarm și de un brigadier, ne-am îndreptat spre frontiera belgiană. Am fost predați în mâinile jandarmilor belgieni. Am fost supuși unui interogatoriu [la un comerciant de vinuri]. Belgienii aveau dreptul să intre în Belgia, dar „străinii” erau întorși înapoi în Franța. Pentru că nicio țară nu ne dorea, am fi rămas în zona neutră, dacă jandarmii ne-ar fi permis să rămânem acolo. Dezlegarea acestei 8 probleme ne-a venit tot de la jandarmii belgieni: să intrăm în Belgia pe altă cale, cu riscul însă de a fi prinși de alți jandarmi. După-amiază, jandarmii și-au luat puștile, ne-au condus câțiva pași spre hotar, spunându-ne pe un ton solemn: „Aici este Franța, unde trebuie să vă întoarceți”; iar apoi au revenit la negustorul de vinuri. Noi am pornit însă pe altă parte pentru a ajunge la Moucron, iar de acolo am luat trenul spre Bruxelles, unde am sosit seara. Levezan a ajuns într-un final la Geneva, în Elveția. Numele său a apărut pe o listă de anarhiști întocmită de poliția feroviară pentru „supravegherea frontierelor”. La Geneva, a participat la mai multe adunări și manifestații ale anarhiștilor și a fost pentru o vreme profesor de matematică. În vara anului 1891, a încercat, împreună cu alți anarhiști, să participe la Congresul socialist din Bruxelles. Delegații anarhiști au fost însă împiedicați să ia parte la lucrările congresului dominat de social-democrați și, într-un final, au fost expulzați din Belgia cu ajutorul poliției. Episodul este relatat și în ultimul număr din Răzvrătirea. În ianuarie 1894, numele său a apărut într-o listă de corespondenți ai ziarelor anarhiste întocmită de poliția franceză. În 1897, Gheorghe Levezan, aflat în România, îi trimite lui Max Nettlau câteva corecturi la volumul Bibliographie de l’anarchie, publicat de istoricul libertar la Bruxelles. Lucrarea cuprinde și un capitol dedicat publicațiilor anarhiste din România de la acea vreme. O vreme îndelungată, Levezan dispare, reapărând în 1935, la Paris. Între timp reușise să-și ia cetățenia franceză, câștigându-și existența, se pare, din colaborarea la diferite publicații franceze. Ultimii ani ai vieții și-i petrece însă în mizerie. Își pierde casa pe care o avea în Île de France și trăiește în condiții tot mai grele, alături de Carmen Mathieu, artistă pariziană. Aceasta se sinucide în 1935, înecându-se în Sena. Levezan e interogat de autorități în legătură cu moartea acesteia, eliberat, pentru a fi mai apoi arestat pentru „vagabondaj”. Nu se cunosc împrejurările sau locul morții lui Georges Levezan, care cel mai probabil a rămas în Franța până la finalul vieții. �MANIFEST CĂTRE STUDENȚII DIN ÎNTREAGA LUME (1890) Tovarăși, Acum ceva vreme o idee a răsărit printre noi și a parcurs deja o lungă cale, ideea că există ceva ce-i unește pe oamenii dincolo de frontierele statelor, iar acest ceva ar putea să fie cultul idealului, aspirația comună către libertate și justiție. Legăturile de amiciție care din fericire s-au înfiripat între noi merită să fie tot mai apropiate și puternice, însă nu doar prin simple acte de curtoazie, ci prin schimbul neîncetat de idei și prin practica solidarității. Tovarăși, Orice s-ar spune, vremurile nu sunt prielnice libertății, iar noi, studenții, nu putem să nu resimțim din plin efectele luptelor de pe scena politică. În timp ce în această țară [Franța] s-a încercat atragerea noastră în rivalitățile jalnice dintre o coterie aflată la putere și una care aspiră să pună mâna pe ea; în timp ce în Italia, un guvern așa-zis liberal permite ca „agenții de ordine” să năvălească în universități, într-o altă țară, în Rusia – a cărei tinerime am ajuns s-o stimăm și s-o admirăm pentru faptele sale eroice, în timp ce guvernele noastre îl admiră și adoră pe despotul care a făcut deja atâtea victime în rândurile acesteia – sunt pedepsiți sute de studenți pentru vina de a fi fremătat de groază la auzul oribilelor masacre comise împotriva exilaților politici. Suntem încredințați că dăm glas sentimentelor tinerimii universitare din întreaga lume declarându-ne aici simpatia profundă pentru tinerii curajoși care luptă în Rusia și transmițându-le cele mai bune gânduri pentru triumful Cauzei căreia i-au închinat viețile lor. Tovarăși, Nu încape îndoială că, în acest moment, aristocrația rusă reprezintă un anacronism; însă el nu este singurul în Europa. Dacă privim în jurul nostru, trebuie să recunoaștem că tot sistemul economic și politic actual reprezintă un uluitor anacronism. Împărțirea societății în clase, condiția salarială, care nu e decât o iobăgie abia mascată, sistemul reprezentativ, feudal prin natura și originile sale, toate sunt rămășițele unei epoci pe care am crezut-o demult apusă. Trăim într-o perioadă de tranziție, chiar dacă avem impresia că ne aflăm în mijlocul unei civilizații aproape perfecte. Și resimțim cu toții efectele luptelor, crizelor, antagonismelor care azi sunt poate mai teribile, mai ascuțite, mai violente ca niciodată. Trebuie, tovarăși, să ne facem partea. La vremea lor, părinții noștri au fost revoluționari. Acum, că și-au făcut un rost, își neagă principiile de odinioară. Acum nu mai au decât interese. Aceste interese constau – nu are folos să ascundem faptul – în oprimarea și exploatarea revoltătoare a celor mulți. Nu doar că bogăția clasei dominante crește odată cu mizeria poporului, ci ea e udată și hrănită în fiecare zi cu lacrimile și sângele plebei. Toate sofismele economiei politice n-au reușit să ascundă acest adevăr, ale cărui dovezi ne cad neîncetat sub ochi. Însă noi, tânăra generație, ale cărei mâini nu s-au înmuiat încă în sângele muncitorului și care visăm la dreptate și bunăstare pentru toată lumea, suntem chemați azi să alegem. Fie, dând uitării interesele noastre personale și de clasă, să ne contopim în masa revoltaților, împotriva acestui sistem monstruos de înșelăciune și tiranie, la fel de monstruos ca oricare altul care i-a precedat. Fie să ne facem complicii tuturor infamiilor și injustițiilor de care se face zi de zi vinovată societatea actuală. Noi înșine suntem victimele unei exploatări intelectuale cu mult mai grozavă decât exploatarea materială căreia îi este supus muncitorul. Acestuia nu i se cere decât forța musculară, câteodată sănătatea și viața. Nouă ni se cere inteligența și conștiința, doar pentru a ni se reproșa docilitatea și pentru ca, în discursurile oficiale, să fie deplânsă [ipocrit] corupția de care este atinsă generația actuală. Școala e o cazarmă în care suntem dresați să ne supunem pasiv și orbește legilor și statului, în care inteligența ne este sufocată sub povara examenelor și programelor oficiale. Mâine, când ne vom fi eliberat de această corvoadă, vom avea inefabila consolare de a trece prin fața paturilor miilor de bolnavi pentru a constata numărul de victime care se datorează organizării societății contemporane. Vom deveni temniceri pentru miile de muncitori care lucrează pentru a-l îmbogăți pe un singur capitalist. Vom intra în cariere administrative și astfel vom participa la jaful bunului public. Va părea că le vom comanda altora, în vreme ce nu vom fi, de fapt, decât unelte mizerabile în mâinile celor mai puternici decât noi. Ne vor fi date, fără îndoială, funcții mizerabile, care însă nu vor putea să ne procure o satisfacție egală cu cea resimțită de cel care, pentru a trăi în adevăr, a ales să trăiască în sărăcie. În schimbul acestor jalnice avantaje ni se va cere să nu avem principii, nici sentimente pentru suferințele altuia; ni se va cere să renunțăm la independența noastră, să ne plecăm în fața superiorilor noștri, să ne supunem, așa cum trebuie și în prezent s-o facem, intrigilor, injustiției și tuturor lucrurilor care ne revoltă conștiința și ne rănesc demnitatea. Nu putem avea, deci, ezitări. Cei care nu-și urmăresc decât propriul interes, cei care-și fac vise de putere, bogății și plăcere și care avansează, prin ignominie, spre prăpastie, să-și continue drumul. Noi ne despărțim de ei. Ne dorim să luptăm, alături de Proletariat, în lupta emancipării, însă nu a unei clase sau a alteia, ci a neamului omenesc. Scopul nostru va fi tocmai de a împiedica ca Revoluția socială să degenereze în răzvrătire de clasă, ceea ce va însemna să ne poziționăm ca adversari hotărâți ai oricărei tiranii, vechi sau noi, chit că ar fi triania celui de-al treilea, al patrulea sau al cincilea Stat. Rolul nostru este să subminăm fundamentele ordinii actuale, doborând prejudecățile care au cuprins masele. Și, pentru că o revoluție socială este oricum de neocolit în acest moment, s-o înfăptuim până la capăt, pentru ca, în calitate de revoluție violentă, să fie cel puțin ultima. Tovarăși, Este limpede că azi chestiunea socială se impune atenției oricărui spirit cultivat sau necultivat și tuturor oamenilor de suflet. Doar oamenii politici, miniștrii și, uneori, profesorii oficiali o privesc neîncredere 9 �și părtinire; căci în orice îmbunătățire a vieții muncitorilor ei văd o injurie la adresa privilegiilor de care se bucură, o amenințare la adresa intereselor lor. Sunt atât de obișnuiți să considere că societatea nu există decât pentru propriul folos, pentru propria satisfacție și preamărire, încât, la fel ca toate clasele dominante, la fel ca patricienii romani și stăpânii feudali, pretind că doar societatea care le permite unor intriganți și escroci desăvârșiți să-i guverneze pe așa-zișii cetățeni liberi e cu putință. Noi, care suntem tineri, avem prea multă încredere în umanitate, în forțele și resursele ei, pentru a putea să acceptăm că lumea e condamnată să îndure pe vecie trista-i soartă actuală. Studiul istorie ne-a învățat că e în firea claselor conducătoare și avute să se opună oricărui progres, până și celui mai justificat, că adevărul este mereu de partea celor persecutați și a răzvrătiților și că adevărul ajunge mereu să triumfe. Vrem, așadar, să profităm de tinerețea noastră pentru a da uitării prejudecățile de clasă, pentru a ne răzvrăti împotriva tuturor intereselor aparente și de moment, în numele veritabilelor noastre interese și al intereselor celor care ne urmează. Vrem să uităm de poziția socială în care ne-am născut și să ne amintim doar de a fi oameni. Vrem să avem o inimă care să bată pentru suferințele aproapelui nostru. muncitorii se adună împreună, se înțeleg și se revoltă. Într-adevăr, la fel cum li se repeta și muncitorilor, pare că ni se spune și nouă că nu trebuie să ne amestecăm în treburile politice, că trebuie să ne sfârșim înainte de toate educația. Știm însă ce înseamnă această educație. Știința care ni se administrează este aproape fără greș o adversară jurată a tuturor aspirațiilor nobile și umanitare. E o unealtă a guvernării, iar cei care o predau sunt oameni interesați de păstrarea ordinii actuale, cu orice preț. Nu avem încredere în această educație împotriva căreia simțim că toată ființa noastră se revoltă. Nu mai trebuie, nu mai vrem, nici nu mai putem să rămânem simpli spectatori impasibili la lupta care se dă azi în jurul nostru. Acea barieră de prejudecăți care ne împiedica să comunicăm cu muncitorii, să-i recunoaștem drept frați, să-i înțelegem și să fim înțeleși de ei, să fraternizăm și să ne întrajutorăm, vrem s-o depășim, s-o distrugem. Ne dorim să îmbrățișăm cauza muncitorilor, care este și cauza noastră, căci ea este cauza libertății și a progresului. E drept că suntem tineri. Însă nu ești niciodată prea tânăr pentru a face bine. Nu tot tineri au fost și numeroșii eroi ai revoluțiilor de la 1789, 1848 și 1871? N-au fost tineri eroii revoluției italiene, de la Emanuele de Deo la Louis la Vista, morți pe eșafod sau pe baricade? Nu tineri sunt și martirii noii Rusii, care sfidează cea mai puternică autocrație și merg în întâmpinarea morții pentru a grăbi ceasul izbăvirii unui mare popor? Nici vremurile nu ne permit să așteptăm. În toate țările lumii se anunță evenimente grave. Mulțimile devin tot mai puțin răbdătoare cu jugul pe care-l suportă, Să ne amintim de vremurile când studentul liber purta din loc în loc flamura adevărului și a răzvrătirii și știa să înfrunte persecuțiile și chiar moartea. Să readucem la viață, dacă e posibil, acele vremuri. Iar dacă nu se poate, să știm măcar să luptăm alături de proletar, care nu se luptă doar pentru a se elibera pe sine din mizerie și servitute, ci și pentru a asigura umanității întregi un viitor de libertate și bunăstare. Trăiască Revoluția Socială! Trăiască Cauza Muncitorilor! Trăiască Anarhia! Grupul Internațional al Studenților Anarhiști RĂZVRĂTIREA (1891) Între iulie și septembrie 1891, apărea la Focșani Răzvrătirea, prima publicație care și-a asumat în mod deschis, încă din (sub)titlu, orientarea anarhistă: „Organ comunist-anarhist”. Revista ar fi trebuit să se numească inițial „Omul Liber”, titlul fiind folosit ulterior ca pseudonim pentru a semna articolele publicate. Publicația a avut doar patru numere, încetându-și apariția cel mai probabil din lipsa fondurilor. Apariția la Focșani a primei reviste declarat anarhiste din România nu ar trebui să fie o surpriză, în oraș existând, încă din anii 1880, câteva mici „nuclee” anti-autoritare. Un exemplu grăitor în acest sens este publicarea în 1884/85, tot la Focșani, a primei ediții românești din Dumnezeu și statul de Mihail Bakunin, traducere pierdută azi. Traducerea românească din 1884/85 s-a numărat printre primele traduceri ale 10 faimoasei lucrări, apărută inițial la Geneva, în 1882. Pentru comparație, prima ediție în engleză a apărut în 1883, traducerea aparținându-i lui Benjamin Tucker. Marea parte a articolelor din Răzvrătirea erau texte de popularizare a principiilor și noțiunilor anarhiste: „Anarhia”, „propaganda prin fapt”, anarhismul comunist etc.; dar și a perspectivei libertare asupra „sufragiului universal”, „partidelor”, „guvernării”, „armatei” etc. În disputa care i-a împărțit la acea vreme pe socialiștii români între cei care-și doreau înființarea unui partid „al clasei muncitoare” și cei care respingeau hotărât „electoralismul”, redactorii Răzvrătirii s-au poziționat clar alături de aceștia din urmă și de cea mai cunoscută voce a taberei anarhiste de atunci, Panait Mușoiu. �Iată ce scriau ei despre chestiunea sufragiului universal și a cooptării mișcării socialiste în politica (și logica) electorală burgheză: lucruri, sfărâmătorii societății capitaliste, a proprietății individuale și a tuturor așezămintelor de legi și de stăpânire. Dușmanii noștri, burghezii, în care intră și închipuiții apărători ai muncitorilor, socialiștii setoși de deputăție, au încercat să ne înnegrească în fel și chip... Vom striga însă sus și tare că într-adevăr suntem anarhiști, că suntem destructori, însă destructorii acestei ticăloase stări de În colecția anarhivată puteți găsi și răsfoi trei dintre cele patru numere apărute. MIȘCAREA SOCIALĂ (1897) Mișcarea socială (1897) a fost una dintre cele mai importante tribune ale anarhismului și ideilor revoluționare din România sfârșitului de veac XIX. Deși a apărut doar timp de un an, în 1897, în colecția revistei au fost publicate 35 de numere săptămânale. Mișcarea socială era scoasă de Panait Mușoiu și Panait Zosîn, la revistă colaborând și alți scriitori și militanți cu simpatii anti-autoritare: utopistul Iuliu Neagu, militantul anarho-sindicalist Gheorghe Mărculescu, poetul Mircea Demetriade, inventatorul Gheorghe Varlaam-Ghițescu, ori Dascălu Sava, anarhist din Focșani cu origini evreiești, care va fi expulzat la un moment dat din țară pentru activitatea sa politică. Publicația a anunțat, ca format, teme și stil, Revista Ideei, care a început să apară abia în 1900. Mișcarea socială poate fi considerată un prim pas în vederea închegării unei mișcări libertare propriu-zise în România. Colecția revistei merită parcursă și pentru calitatea textelor publicate, de la articole originale, la traduceri din clasicii literaturii socialiste și anarhiste de atunci. Mușoiu și Zosîn se poziționau, printre altele, critic față de exclusivismul și „sectarismul” social-democraților de atunci, susținând că în sânul mișcării muncitorești trebuie recunoscută libertatea de a gândi și de a se organiza fiecare conform propriilor concepții. Un text revelator este și scrisoarea deschisă pe care cei doi redactori o trimit Congresului Internațional din Londra, de unde anarhiștii fuseseră izgoniți. Viziunea la care cei doi subscriu este cea a unui „socialism integral”, nesectar și neautoritar, fără ierarhii, șefi și dogme. Alte teme abordate sunt situația muncitorilor și țăranilor din România, represiunile împotriva anarhiștilor din întreaga lume, necesitatea susținerii mișcării de emancipare a femeilor, răspândirea științei, libertatea de cugetare, uniunile libere, dar și articole istorice, cum este seria dedicată Comunei din Paris, ori relatări de la greve etc. Influența lui Kropotkin asupra militanților anarhiști din România de la acea vreme este una evidentă. În același timp, în paginile revistei se găsesc numeroase texte dedicate lui Élisée Reclus, Jean Grave, Louise Michel, Mihail Bakunin, Jean-Marie Guyau și altora. Tot în Mișcarea socială apare și prima traducere din Henry David Thoreau în limba română. Mușoiu traduce două fragmente din „Nesupunerea civică”, pe care le intitulează sugestiv „Nu vă potriviți legilor!” În „Școala faptului”, un alt articol semnat de Panait Mușoiu, acesta nota: Dar care au să ne fie anume purtările noastre modificate? Mai întâi o indiferență totală față de ceea ce e orânduit, de regulile care slujesc lumii acum drept călăuză. Vom apăra pe cei năpăstuiți de la tribuna presei, de la tribuna publică, de la tribuna juraților; vom vizita închisorile polițienești și administrative în care zac atâția inși de multe ori din nazul unui slujbaș rău nărăvit; vom vizita și închisorile mai mari, să ne încredințăm de-a dreptul de ceea ce se petrece prin bolțile lor, din care n-are cum să pătrundă până la noi, afară, suspinul unor torturați; vom merge, vom străbate pretutindeni să punem o stavilă abuzului și samavolniciei, să ne arătăm solidaritatea cu toți tovarășii de suferință. Puteți descoperi întreaga colecție a Mișcării sociale (1897) în arhivă. 11 �CERCUL „PROPAGANDA SINDICALISTĂ” DIN PLOIEȘTI ȘI MANIFESTUL „RĂSBOI RĂSBOIULUI!” (1912) În preajma primului război balcanic, în 1912, a apărut manifestul „Răsboi răsboiului”. Acesta fusese tipărit și răspândit de cercul „Propaganda Sindicalistă” din Ploiești, din care făceau parte mai mulți militanți ai mișcării muncitorești, sindicaliști revoluționari și anarhiști. La redactarea textului au participat, se pare, Ștefan Gheorghiu, Constantin Mănescu și Alexandru Vodă. Văzând în manifest un „îndemn la dezertare”, autoritățile au dispus confiscarea tuturor exemplarelor disponibile și arestarea celor implicați: Ștefan Gheorghiu, Constantin Mănescu și tipograful T. Ionescu. Aceștia au fost ținuți în închisoare timp de o lună, fiind ulterior judecați și condamnați pentru „anti-patriotism și anti-militarism”. O copie a manifestului original, a cărei transcriere integrală o redăm în cele ce urmează, poate fi citită în colecția anarhivată. RĂSBOI RĂSBOIULUI! Patriotismul este tatăl monstrului ce se cheamă război. Să dezarmăm noi înșine! De câtva timp, peninsula balcanică e cuprinsă de frigurile războiului. Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia, până și mititelul Muntenegru, și-au mobilizat forțele armate. Mai mult de un milion de oameni înarmați până-n dinți cu cele mai ucigătoare arme stau față în față, gata ca la un semn al stăpânitorilor să se arunce cu furie unii contra altora. Lașitatea morală, obișnuința de a te supune fără murmur ordinelor celor mai idioate, ticăloase și imorale, cultul forței brutale și religia violenței, rezultate ale educației patriotice și ale cazarmei, își dau roadele azi. Poporul muncitor, amețit de tiradele sforăitoare și înflăcărate, în care cuvintele de patrie, patriotism, apărare națională sunt luate în deșert, e târât spre nebunie, hidoșenie și crimă. Dintr-o clipă în alta ne putem aștepta ca sângeroasa încăierare să izbucnească. Atunci, toată bestia din om va ieși la iveală, toate influențele ancestrale adormite de civilizație vor fi trezite și vom asista la crime ce vor însângera din nou paginile istoriei timpurilor noastre de pretinsă civilizație. Vom vedea puse la încercare pe pielea proletarilor cele mai teribile unelte de distrugere, toate mașinile infernale pe care blânzii savanți le-au iscodit în pacea și liniștea cabinetelor lor de lucru: torpile aeriene, mine flotante, submarine, pistoale automate, puști cu repetiție, tunuri cu tir 12 rapid, aeroplane, dirijabile enorme, mitralii, explozibile ultima formulă, proiectile ultimul model etc. Vom asista la masacre în masă, la lumina electrică și cu ajutorul telegrafiei fără fir! Și acum, pentru ce aceste râuri de sânge omenesc, pentru ce aceste grămezi de cadavre? Pentru ce aceste suferințe, pentru ce această nebună distrugere de bogății și bunuri ce cu greutate au putut fi înfăptuite? Pentru ce irosirea în mod netrebnic a atâtor vieți, a atâtor energii, a atâtui eroism? Numai și numai spre a se ști dacă biata Macedonie trebuie să fie exploatată și definitiv stăpânită de marii financiari, proprietari, învârtitori de afaceri, politicieni, stăpânitori ai bogățiilor sociale... Oricum veți suci și întoarce și chinui chestiunea, pentru poporul muncitor și producător, ea n-are alt înțeles. Iată pentru ce, în plin secol de pretinsă lumină, vom avea războiul aici, în preajma noastră; și nu se știe de nu s-o întinde ca o pecingine, punând în flăcări întreaga Europă. Iată pentru ce azi, când pretutindeni nu e vorba decât de dezarmare, de pace, când suveranii și miniștrii nu-și deschid pliscurile decât ca să ne asigure că neprețuita lor dorință e de-a statornici pacea lumii, nebunia războiului e pe cale de a se dezlănțui cu furie! Vom ști oare noi, muncitorimea, să tragem cel puțin învățăminte din aceste evenimente? Ne vom pătrunde oare că, de la gura acelora a căror viață întreagă nu e decât hrăpire și violență, dorință de stăpânire și bogății, orice cuvânt de pace e o minciună și o ipocrizie nerușinată? Dacă voim ca crimele războiului să ia sfârșit, atunci să refuzăm de-a mai fi mult timp victimele și complicii stăpânitorilor! Atâta timp cât religia imbecilă a Patriei ne va stăpâni, vom fi robii lor, vom fi carnea lor de tun. Destul cu atâtea crime, absurdități și netrebnicii! E timpul de-a sfârși odată cu această sinistră comedie ce de atât amar de vreme se tot joacă pe spinarea noastră. Când ni se va tot cânta că „Patria cere, Patria vrea”, să închidem odată pentru totdeauna gura șarlatanilor cu: „Patria suntem noi, muncitorii, producătorii întregii bogății sociale, și numai noi știm mai bine ca oricine ceea ce trebuie de făcut!” Apărarea națională nu poate fi luată în seamă, căci nu e apărare națională, ci apărarea intereselor celor bogați, celor puțini contra celor săraci, a celor mulți. Ca să putem înscăuna pacea, ca să ne putem emancipa de servitutea militară, nu trebuie să ne sprijinim decât pe noi înșine. Și pentru asta nu e decât un singur mijloc eficace: să refuzăm de-a ne mai supune! Atâta timp cât vom continua de-a fi docili, atâta timp cât vom avea netrebnicia de-a le servi de carne de tun, tunul va bubui. Să refuzăm acest lucru și tunul va tace. Dezarmarea visată de pacifiști nu se poate înfăptui decât prin voințele noastre să dezarmăm noi înșine. RĂSBOI RĂSBOIULUI! Cercul „Propaganda Sindicalistă” din Ploiești (1912) �↑ Gheorghe Levezean (pag. 8) Manifest către studenții din întreaga lume (pag. 9) ↑ ← Răzvrătirea (pag. 10) Mișcarea Socială (pag. 11) → ↓Război războiului (pag. 12) ↓ Vegetarismul (pag. 14) Ce vor anarhiștii? (pag. 15) ↓ 13 �VEGETARISMUL (1932-1934) Vegetarismul, revistă pentru răspândirea vegetarismului și frugivorismului, a apărut între 1932-1934 la București. Redactorul-șef al publicației era Ion Ionescu-Căpățână, unul dintre apropiații lui Eugen Relgis și prieten cu Panait Istrati. Căpățână avea legături cu tolstoienii bulgari, dar și cu anarhiștii individualiști francezi. A și emigrat în Franța ulterior, trăind o vreme într-o cabană la marginea unei păduri, în apropiere de Paris, unde a scos și o revistă în română, franceză și esperanto împreună cu criticul Gérard de Lacaze-Duthiers. Revista se numea Artistocratie și era însoțită de o colecție de broșuri și cărți, continuată de libertarul francez și după misterioasa dispariție a lui Căpățână. Acesta improvizase, se pare, și o mică tipografie în cabana unde se retrăsese. Planul său era să tipărească mai multe texte în limba franceză. Putem aminti aici un volum în apărarea lui Panait Istrati (apărut), dar și o istorie a literaturii sociale și anarhiste din România, proiect anunțat de mai demult, care însă s-a pierdut. Căpățână a fost, de asemenea, unul dintre promotorii esperantoului în România, fiind o vreme redactorul revistei Vegetaranao. Deși nu a fost propriu-zis o revistă anarhistă, în paginile Vegetarismului au fost publicați de-a lungul vremii mai mulți autori libertari: de la H.D. Thoreau la Elisée Reclus și de la Lev Tolstoi la Han Ryner. De asemenea, printre apropiații revistei s-au numărat pacifistul Eugen Relgis, tânărul utopist Valeriu Buja sau Iosif O. Perper, atras de ideile tolstoiene, dar și Panait Mușoiu. Vegetarismul își propunea să publice articole enciclopedico-științifice, dar și literare sau filosofice care să vină în sprijinul răspândirii vegetarianismului în România. În același timp, publicația nu se concentra doar asupra stilului de viață, a alimentației „sănătoase”, ci avea și o dimensiune militantă și socială destul de vizibilă. Există numeroase articole anti-război și anti-militarizare, Eugen Relgis și Ion Ionescu-Căpățână insistând asupra necesității unei transformări sociale (și morale) profunde, care să ducă la încetarea tuturor războaielor: atât a celor duse de oameni împotriva altor semeni, cât și a războiului dus de oameni împotriva „animalelor 14 dezarmate”. Apelul lor era la extinderea „frăției” asupra tuturor ființelor vii și transformarea practicilor de zi cu zi în acest sens. Între pacifism și vegetarianism, credeau ei, exista o legătură firească. „Iată de ce vegetarienii conștienți, care luptă azi în epoca recrudescenței militare și revoluționare, sunt premergători care merită omagiul oricărui pacifist”, scria, de pildă, Eugen Relgis. În paginile revistei se găsesc texte despre fructivorism, despre mișcarea tolstoiană, despre esperanto și naturism, dar și despre abținerea de la alcool sau tutun. Se găsesc, de asemenea, rețete vegetariene, liste de cărți cu tematică vegetariană apărute în România, ori liste cu restaurantele din București care aveau în meniu mâncare vegetariană. Un amănunt interesant este planul de a crea o colonie agraro-vegetariană, după modelul comunităților intenționale libertare, timp de mai multe numere existând o pagină dedicată acestui proiect, care însă nu s-a concretizat. Un alt proiect eșuat, se pare, a fost înființarea unei asociații a vegetarienilor din România. De altfel, o primă asociație a vegetarienilor a fost înființată în România, în 1908. Iar în 1909, în revista Reforma alimentară, se scria despre o colonie tostoiană care funcționase o vreme în Basarabia. Revista Vegetarismul și-a încetat aparițiile în 1934, nemaiputând fi susținută financiar din lipsă de abonați. Cu toate că abordarea unor teme ne poate părea azi perimată, colecția revistei merită răsfoită de oricine este interesat/-ă de istoria vegetarianismului în România, dar mai ales de intersecția dintre ideile și practicile libertare, pacifism și vegetarianism. Țărani, muncitori și femei, conștienți de ceea ce înseamnă un nou război, din care e problematic că vom scăpa cu viață, datoria noastră de oameni, mai înainte de cea de patrioți, trebuie să fie de a lupta contra războiului; iar atunci când lupta voastră va eșua să refuzați de a face ceea ce a făcut Cain fratelui său, Abel. (Ion Ionescu-Căpățână) �„CE VOR ANARHIȘTII?” (1981) – UN MANIFEST ANARHIST ADRESAT MUNCITORILOR DIN ROMÂNIA ȘI TIPĂRIT DE GRUPUL „IZTOK” În 2022, am introdus în colecția anarhivată și un document inedit, primit recent de la unul din amicii constanți ai Anarhivei. Este vorba de o broșură în limba română, intitulată „Ce vor anarhiștii?”, scoasă în 1981 de colectivul „Iztok” din Franța. Textul este unul important tocmai pentru că reprezintă singurul apel anarhist destinat muncitorilor din România de atunci, îndemnați să se organizeze autonom și să reziste astfel controlului politic și de stat. În aceeași broșură se găsesc și propunerile muncitorului Vasile Paraschiv pentru înființarea de sindicate libere în România și „Chemarea de la Gdansk”, o declarație a membrilor Solidarność din Polonia în sprijinul luptei pentru sindicate autonome în țările din răsărit. Din redacția revistei Iztok a făcut parte și Nicolas Trifon, libertar plecat din România și stabilit la Paris în 1977, care a colaborat la presa anarhistă franceză și, pentru o vreme, a ținut o emisiune la Radio Libertaire. În aceeași perioadă s-a implicat în mai multe acțiuni de solidarizare cu muncitorul Vasile Paraschiv, persecutat de autoritățile române datorită activităților sale sindicale. Mai multe despre Vasile Paraschiv, Iztok, Nicolas Trifon și perioada respectivă puteți citi în colecția arhivei ori în volumul de interviuri apărut în 2020 la Pagini Libere, Nicolas Trifon, un parcurs libertar internaționalist. SĂPTĂMÂNA ANTIRASISTĂ ÎN ROMÂNIA (2004) Între 21-27 martie 2004 a avut loc săptămâna antirasistă în România, cu evenimente organizate în mai multe orașe din țară: de la concerte la expoziții de afișe antirasiste și antifasciste, și de la împărțirea de fluturași la acțiuni „mâncare nu bombe”. La Craiova au avut loc concerte, s-au împărțit pe stradă sute de fluturași și pliante antirasiste. La Bacău au fost lipite afișe cu aceeași tematică. La Sibiu acțiunile au fost organizate de Mișcarea Punk, având loc și o expoziție de afișe antirasiste. La Timișoara au avut loc mai multe evenimente, în mare parte găzduite de Centrul Cultural Inca: proiecții de filme, concerte, discuții. Universitatea de Vest din Timișoara a găzduit, de asemenea, o expoziție de afișe antifasciste și antirasiste din Germania anilor ‘80-90. La final, pe 27 martie 2004, antifasciști din toate colțurile țării au participat la un marș al toleranței prin Timișoara, purtând mesaje antirasiste și antirăzboi. De altfel, cu un an înainte, tot în luna martie, avea loc la Craiova demonstrația împotriva războiului din Irak, manifestație la care au participat în număr mare și anarhiștii/-tele. Finalul săptămânii antirasiste a coincis și cu începutul celei de-a opta ediții a Underground Timișoara Festival, eveniment la care au cântat, printre alții, Critica Radicală, Haos, Scandal, Noman’s Band, Los Pogos, Nuka Kuka etc. Acțiunile și evenimentele săptămânii antirasiste din 2004 au fost prezentate în zinele D.I.Y. #1 (2004), dar și într-un număr comun al Revolta! #5 & Ura #13. Ambele pot fi citite în colecția anarhivată. 15 �WOAH! (2006/2007), O ZINĂ DIY PUBLICATĂ LA IAȘI Woah! a fost o zină DIY publicată la Iași undeva prin anii 2006/2007. Cele trei numere conțin numeroase recenzii de la concerte, biografii și interviuri cu trupe din zona grindcore sau hardcore-punk, dar și articole despre istoria și originile acestor stiluri muzicale și subgenurile lor: cybergrind, deathgrind, crust grind etc. Apăreau însă și articole politice, în care erau prezentate diferite evenimente și proiecte autonome din România, dar și acțiuni ca „Masa Critică” sau „Food Not Bombs” („Hrană nu bombe”) organizate la Iași. În același timp, colectivul editorial denunța campaniile anti-avort susținute de biserică, noua dreaptă și alte organizații extremiste, publicând, de asemenea, materiale legate de summit-ul NATO care urma să aibă loc la București și făcând numeroase apeluri împotriva militarizării. Un astfel de apel la rezistența s-a concretizat într-un turneu de informare împotriva G8 care, pe lângă Timișoara și București, s-a oprit și la Iași. Mai multe detalii despre toate acestea puteți descoperi în arhivă: „Love music, hate fascism!” 9 NOIEMBRIE: ZI DE COMEMORARE ȘI ACȚIUNE ANTIFASCISTĂ Crizele și transformările tot mai autoritare ale capitalismului, militarizarea accelerată a societăților, creșterea inegalităților sociale, scot mereu în prim plan discursuri (și acțiuni) care cultivă xenofobia, antisemitismul și marginalizarea celor vulnerabili. 9 noiembrie este o zi importantă în calendarul luptei împotriva tuturor formelor de discriminare, marcând momentul funest al „nopții de cristal” din 1938; o zi de (re)amintire și de mobilizare, dar și de solidarizare cu toți cei/cele afectate de discriminare, persecuții, violență și marginalizare. 16 În România au existat mai multe acțiuni dedicate zilei de 9 noiembrie, mai ales în perioada anilor 20072008: proiecții de filme și discuții, acțiuni „hrană nu bombe”, demonstrații de stradă, publicații de informare, concerte punk etc. În 2007, de exemplu, a fost pregătit și un „Manifest de stradă” care cuprinde un editorial, „Acționați împotriva intoleranței”, dar și un text de informare (și atitudine) față de problema discriminării. Mai multe materiale despre semnificația zilei de 9 noiembrie, dar și despre manifestațiile organizate cu această ocazie, puteți găsi în arhivă. �Din istoria anarhismului internațional: MAX STIRNER (1806-1856) La 25 octombrie 1809, la Bayreuth, în Bavaria, se năștea Johann Kaspar Schmidt, care și-a semnat textele cu pseudonimul, devenit celebru, de Max Stirner. A fost unul dintre gânditorii care, alături de Proudhon, Bakunin sau Kropotkin, s-au numărat printre cei mai cunoscuți reprezentanți ai „anarhismului clasic”. Max Stirner a fost apropiat de cercul „Die Freien” și parte a mișcării difuze a „Tinerilor Hegelieni”. Opera sa principală, cea care i-a adus o scurtă perioadă de notorietate încă din timpul vieții, este Der Einzige und sein Eigentum (al cărei titlu s-ar putea traduce ca „Unicul și ceea ce îi aparține”), publicată în 1845. Filosofia lui Stirner, care își găsește în „Unicul” cea mai clară formă, pune sub semnul îndoielii fundamentele legilor, instituțiilor și ideilor. Recuperarea operei sale s-a datorat efortului depus de poetul John Henry Mackay. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea acesta publicat o biografie care-l va propulsa pe obscurul (până atunci) filosof german în atenția publicului. În România, ideile lui Stirner au pătruns inițial în cercurile anarhiste și socialiste din jurul lui Panait Mușoiu și Panait Zosîn. Acesta din urmă, fascinat o vreme de filozofia „Unicului”, a făcut și o traducere a celebrei lucrări în limba română, azi pierdută, dar care se pare că a circulat printre apropiații revistei Mișcarea socială (1897). De pildă utopistul Iuliu Neagu-Negulescu, pe atunci un tânăr discipol al „anarhiștilor” Zosîn și Mușoiu, pare să fi cunoscut textul filosofului german. O expunere, însă pe poziții critice, a filozofiei stirneriene a făcut și criticul Constantin DobrogeanuGherea în articolul „Anarhia cugetării”, apărut inițial în 1892, text care poate fi citit în colecția anarhivată. Admiratori ai lui Stirner se găseau și în micile cercuri libertare din Craiova de la începutul secolului XX. Criticul V. G. Paleolog, discipol al lui Macedonski și biograf al lui Brâncuși, s-a aflat și el la început sub fascinația ideilor lui Stirner. De asemenea, tot la începutul secolului, printre anarhiștii de origine evreiască din Cernăuți, germanofoni în marea lor majoritate, au circulat și textele lui Stirner. David Stettner, care a ajuns ulterior în Franța, înființând și o revistă anarhistă idiș în anii ‘60, amintește de acest lucru în memoriile sale. Ceva mai recent, colectivul Pagini Libere a reeditat o broșură apărută inițial în 1911 în colecția lui Panait Mușoiu, scrisă de un anume Victor Roudine și dedicată lui Max Stirner. Considerat un precursor al egoismului și individualismului anarhist, Stirner rămâne însă un filosof a cărui gândire nu e lipsită cu totul de valențe sociale și radicale, dacă e să-l credem pe Roudine. Muncitorii, scria Stirner, dispun de o uriașă putere: când vor ajunge să-și dea bine seama și să se hotărască să se slujească de dânsa, nu va putea să li se împotrivească nimic. Ar fi destul să înceteze orice muncă și să-și aproprie toate produsele muncii lor, despre care-și vor da seama că-s ale lor, după cum izvorăsc din strădania lor. MIHAIL BAKUNIN (1814-1876) 30 mai 1814 este ziua de naștere a lui Mihail Alexandrovici Bakunin, unul dintre cei mai importanți teoreticieni și militanți anarhiști ai veacului XIX. Personalitatea lui Bakunin, ideile și scrierile sale au marcat un punct de cotitură pentru anarhism și debutul unei articulări doctrinare și practice fără precedent până la el. În 1872, alături de James Guillaume și de muncitorii ceasornicari din munții Jura, Bakunin a pus bazele primei internaționale „anti-autoritare”, la Saint-Imier, în Elveția. Li s-au alăturat toți cei care contestau tendințele centraliste ale socialiștilor etatiști (adunați în jurul lui Karl Marx), cărora anarhiștii le opuneau principiul autonomiei și ideea organizării colective pe baze non-ierarhice, federaliste. Spre deosebire de Marx, Bakunin susținuse că nu cucerirea puterii politice trebuia să fie țelul muncitorilor, ci emanciparea de sistemul dominației ca atare, din al cărui angrenaj statul și capitalul făceau în egală măsură parte. Participant la revoluțiile de la 1848, condamnat la moarte de mai multe ori, expulzat în Rusia, iar mai apoi exilat în Siberia, de unde a și evadat, Mihail Bakunin a 17 �devenit un personaj de legendă în mediile socialiste și revoluționare. Vechea mișcare socialistă din România s-a aflat o vreme sub influența ideilor sale, mai ales datorită revoluționarilor narodnici refugiați în Principate – Zamfir Arbure-Ralli, Nicolae Russel sau Nicolae ZubcuCodreanu – apropiați de aripa bakuninistă a mișcării socialiste. Dumnezeu și statul, un text publicat după moartea sa de E. Reclus și Carlo Cafiero, în 1882, a fost tradus prima dată în limba română în 1885, la Focșani. Ediția cea mai completă a realizat-o însă Panait Mușoiu, în 1918, varianta fiind reeditată, cu adăugiri, în 2019 de colectivul Pagini Libere. În colecția arhivei găsiți, pe lângă ediția din 1918, și biografia lui Bakunin de James Guillaume, publicată de Ion Ionescu-Căpățână în limba română în 1936, dar și multe alte materiale legate de viața și activitatea anarhistului rus. FRANCISCO FERRER Y GUÀRDIA (18591909) ȘI ȘCOLILE LIBERE ANARHISTE „Școala liberă va pregăti tineretul și lumea toată pentru viața socială!” La 10 ianuarie 1859 se năștea educatorul libertar și liber-cugetătorul Francisco Ferrer y Guàrdia, care a militat pentru școli libere după modelul Universităților Libere propus inițial de anarhistul francez Paul Robin. În anul 1901, Ferrer va pune bazele Școlii Moderne din Barcelona (sau Escuela Moderna). În cadrul acesteia se urmărea o educație seculară, pe baza unei curricule libertare. Copiii nu erau constrânși în niciun fel, accentul căzând pe dezvoltarea lor liberă, nu pe conformism, reglementare sau disciplină. Școala Modernă nu aplica sistemul pedepselor și recompenselor, competiția ori examenele, încurajând experiența practică în detrimentul studiului pur teoretic. În urma revoltelor împotriva războiului colonialist din Maroc, în 1909, autoritățile spaniole vor orchestra un proces care va duce la arestarea și execuția lui Ferrer, acuzat că ar fi instigat muncitorii și tinerii la nesupunere. Un rol important în condamnarea sa l-a avut și biserica catolică, deranjată de ideile și activitatea pedagogului libertar. În România, Panait Mușoiu a fost primul care a popularizat ideile educatorului anarhist Paul Robin, unul dintre inspiratorii lui Francisco Ferrer y Guardia. De altfel, celui din urmă Mușoiu i-a dedicat numeroase materiale, iar la moartea sa, în 1909, un întreg număr din Revista Ideei. În 1897, cînd a apărut broșura „Școala liberă”, scrisă împreună cu Panait Zosîn, cei doi scoteau revista Mișcarea socială și sperau, se pare, să impulsioneze și la noi apariția unor școli libere, asemănătoare celor pe care le vizitaseră în perioada peregrinărilor lor prin Europa. Câțiva ani mai târziu, în octombrie 1911, se deschide la New York „Școala Ferrer”. Perioada coincide cu 18 emigrarea în Statele Unite a doctorului Benzion Liber (n. Librescu), unul dintre numeroșii evrei din România care aleseseră la acea vreme să facă călătoria peste ocean. Autor a numeroase lucrări de medicină, fondator al coloniei Free Acres, Liber a fost și trezorier al Anarchist Red Cross NY. Printre primii înscriși la Școala Ferrer a fost fiul său, Amour Liber („Dragoste Liberă”), împreună cu verișorii săi, Hyperion, Gorki și Revolté Bercovici, copiii altor doi evrei din România ajunși la New York, eseistul Konrad și artista Naomi Bercovici. La fel ca tatăl său, Amour va studia medicina, predând ulterior la Albert Einstein College of Medicine. În ultimii săi ani de viață a fost principalul patolog al Spitalului de Veterani din Bronx. Un alt anarhist din România, tipograful Joseph Ishill, care s-a stabilit și el la New York în 1909, a devenit unul dintre membrii „coloniei Ferrer“ din Stelton, unde-i învăța pe copii arta tipografică. Aici a editat o revistă, intitulată The Modern School. Principiile pedagogice urmate în școala coloniei libertare din Stelton erau, bineînțeles, cele ale Școlii Moderne. Cum vedeau „cei doi Panaiți” în 1897 organizarea unei școli libere: Școala liberă nu va urmări niciodată să fie recunoscută oficial, ca să nu poată elibera certificate și diplome, niște deșarte iluzii în mîna celor mai mulți. Școala liberă va pregăti tineretul și lumea toată pentru viața socială. Pîinea zilnică o urmărește toată lumea flămîndă. Nu va încerca să o procure, anume ea, cîtorva, care s-ar face piedici spre a nu se putea procura tuturora. Intrații la școala liberă, trăind cum se trăiește la alte școli, vor avea deocamdată mai mult ca la alte școli: nicio regulă de înscriere, nicio obligație, nicio pedeapsă, niciun examen, un simplu program ticluit cu învoirea tuturora (de zilele și ceasurile de studiu), o simplă alegere din cele mai alese lucrări din toate domeniile inteligenței omenești, ale celor mai adînci cugetători, învățați și literați, alegere făcută prin bună înțelegere între �» Un suport de curs despre formarea și evoluția universului care circula la Escuela Moderna, a fost tradus în română de Panait Mușoiu și a apărut în anul 1910. Textul, scris de Paraf-Javal, un anarhist francez, se intitula „Ce știm despre lume: de vorbă cu nepoata”. » Numărul din Revista Ideei dedicat lui Ferrer, publicat la moartea sa de Panait Mușoiu, se găsește pe pagina web a colectivului Pagini Libere. » Un alt text al lui Ferrer, „Reforma școlii”, a fost tradus și publicat ca broșură ceva mai recent de colectivul autotext. toți, învățători și discipoli. Iar, pe deasupra, libertatea de a-și orîndui viața cum vor crede, de a lucra și citi orice vor crede, de a urma și suspenda cursurile cînd și cum vor crede. Însă sîntem încredințați că școala liberă îi va îndruma pe un făgaș priincios lor și obștiei, în care făgaș, fără să fie siliți de cineva, se vor ține școlarii singuri. În colecția anarhivată puteți găsi următoarele titluri: » Broșura din 1897, Școala liberă. Textul broșurii a apărut transcris și în revista Idea – Artă+societate #54, într-un număr dedicat anarhiștilor din România. EMMA GOLDMAN (1869-1940) La data de 14 mai 1940 se stingea din viață Emma Goldman, una dintre cele mai importante reprezentate ale anarha-feminismului. A luptat constant pentru libertarea de gândire și de exprimare, pentru libertatea sexuală, abolirea închisorilor, accesul la contracepție, dar și pentru organizarea sindicală a muncitorilor, implicându-se și în susținerea prizonierilor politici anarhiști. Născută în Lituania la 27 iunie 1869, Emma Goldman a emigrat în Statele Unite în anul 1885, angajându-se la o fabrică de textile. În anul care a urmat, 1886, s-a implicat în grevele din Chicago în favoarea zilei de lucru de opt ore, care au au dus la judecarea și executarea anarhiștilor din Piața Haymarket. Evenimente tragice de atunci s-au aflat la originea sărbătoririi zilei de 1 mai. Urmărită constant de serviciile de securitate, Emma Goldman a fost de nenumărate ori arestată pentru discursurile sale în care condamna războaiele, militarizarea sau oprimarea femeilor, fiind acuzată că incită la revoltă. La doi ani de la izbucnirea revoluției din octombrie, în 1919, Emma Goldman și Alexander Berkman, tovarășul ei de viață, au fost deportați în URSS. La început, Emma a fost entuziasmată de revoluția din Rusia. Cu toate acestea, nu a durat mult până când și-a dat seama că bolșevicii începuseră să suprime libertățile câștigate de muncitori. După reprimarea rebeliunii din Kronstadt de către bolșevici în 1921 Emma Goldman a denunțat fără rezerve comunismul etatist. În 1923 a publicat My Disillusionment in Russia, iar în 1935 Nu există comunism în URSS, o broșură care poate fi citită și în limba română pe pagina colectivului Pagini Libere. S-a stabilit în cele din urmă în Marea Britanie, călătorind însă frecvent în Canada și Franța, unde a și început să-și scrie autobiografia. În timpul Războiului Civil din Spania, Emma s-a dedicat susținerii anarhiștilor și luptei acestora împotriva fascismului și stalinismului. A murit în 1940, fiind înmormântată la Chicago, lângă martirii din Piața Haymarket. Dacă doriți să vă familiarizați cu gândirea Emmei Goldman, vă putem recomanda o culegere de texte în limba română, recent intrată în colecția anarhivei: LIBERTATE, EGALITATE, SURORITATE ȘI FRATERNITATE! Tot în arhivă găsiți mai multe traduceri din Emma Goldman făcute de colectiva anarha-feminista Lovekills și de colectiva autotext: „Închisorile: un eșec și o crimă socială”, „Copilul și dușmanii lui”, „Importanța socială a școlii moderne”; dar și celebra ediție tipărită de Joseph Ishill „Emma Goldman. A Challenging Rebel” din 1957. 19 �BERTRAND RUSSEL (1872-1970) În colecția sa de broșuri și cărți, Panait Mușoiu nu a publicat doar autori libertari, ci a încercat să popularizeze toate „ideile înaintate”. Munca sa nu era neapărat una de prozelitism, ci una de descoperire și răspândire a textelor cu potențial emancipator. Astfel că, în 1926, Mușoiu a publicat o broșură care conținea, alături de un text propriu și un articol de Antioco Zucca, și un text de Bertrand Russel intitulat „Lumea cum ar putea să fie”. Aceasta a fost, de altfel, și una dintre primele transpuneri în limba română ale autorului britanic, care s-a remarcat de-a lungul timpului prin contribuții în domeniul logicii, filosofiei, matematicii, dar și prin pozițiile sale antimilitariste și pacifiste. Care era, în opinia lui Bertrand Russel, „cel mai bun sistem de organizare al societății”? Anarhismul este idealul de care am dori să ne apropiem cât mai mult și care, măcar mai târziu, nădăjduim că se va realiza pe deplin. Lumea pe care cată s-o realizăm e o lume în care dăinuiește spiritul creator, o lume în care viața-i o aventură plină de bucurie și speranță, întemeiată mai curând pe înclinația constructivă decât pe dorința de a ține cu zgârcenie ceea ce ai sau de a-ți însuși, de a pune mâna pe avutul cuiva... O asemenea lume e cu putință: ea nu așteaptă decât oamenii doritori s-o înfăptuiască. RUDOLF ROCKER (1873-1858) La 25 martie 1873 se năștea în Germania, la Mainz, Rudolf Rocker, unul dintre cei mai importanți teoreticieni și militanți anarho-sindicaliști ai secolului XX. A redactat programul FAUD (federația anarho-sindicalistă din Germania) și a fost redactor al revistei Der Syndikalist, la care erau abonați și anarhiștii din Cernăuți. Odată cu ascensiunea naziștilor la putere, a trebuit să plece din Germania, stabilindu-se în Statele Unite. Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără Nationalism and Culture (New York, 1937) și AnarchoSyndicalism: Theory and Practice (Londra, 1938). În limba română a apărut doar unul dintre textele sale, publicat inițial în 1925 și tradus pe blogul Râvna cu titlul „Marx și anarhismul”. Despre istoria mișcării anarho-sindicaliste germane și rolul jucat de Rudolf Rocker, puteți afla mai multe citind studiul istoricului Helge Döhring, „Sindicalism și anarho-sindicalism în Germania: o 20 introducere (2012)”, tradus în limba română și disponibil în colecția anarhivată. Rocker a fost apropiat de cercurile muncitorilor și militanților evrei, colaborând la presa anarhistă de expresie idiș, de pildă la Arbeter Fraint (o cunoscută publicație care apărea la Londra) sau la Germinal (o publicație pe care a și editat-o). Mechel Stanger, anarhist născut în Bucovina de Nord, lângă Cernăuți, l-a cunoscut pe Rudolf Rocker și s-a bucurat de prietenia lui, evocându-l în amintirile sale, care pot fi citite atât în colecția anarhivată (în suedeză și castiliană), cât și în traducere, în colecția de broșuri a colectivului Pagini Libere. Rudolf Rocker, de profesie legător de cărți, a fost apropiat și de Joseph Ishill, tipograf anarhist din România care s-a stabilit în primii ani ai veacului XX la New York. Cu acesta a purtat și o lungă corespondență de-a lungul anilor. Recent, IISH din Amsterdam a digitalizat întreaga arhivă Rudolf Rocker, punând-o la dispoziția publicului; o resursă foarte importantă pentru toți/toate cei/cele care se interesează de istoria anarhismului. Printre documentele care pot fi citite on-line se găsește și corespondența amintită cu Joseph Ishill. �ACTIVITĂȚI EDITORIALE 2022 MARTIN VEITH: „RĂSBOI RĂSBOIULUI!”. AGITAȚIA ȘI REZISTENȚA ANARHIȘTILOR ȘI SINDICALIȘTILOR ÎMPOTRIVA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ÎN ROMÂNIA Nota Anarhivei: Traducerea acestui text, apărut inițial în 2012, a fost începută mai demult. O tristă coincidență a făcut ca lansarea broșurii să coincidă cu începutul invaziei ruse în Ucraina. Am reluat demersul traducerii și publicării articolului istoricului german motivați, pe de-o parte, de dorința de a scoate la iveală aspecte necunoscute ale istoriei libertare locale; iar, pe de alta, de convingerea că istoria are învățămintele sale, tâlcul ei, pe care îl putem descifra mai bine privind nu în urmă, ci în prezent. Broșura este, așadar, dedicată unei teme puțin explorate în istoriografia mișcării anarhiste și muncitorești din România: opoziția care a existat, înainte de Primul Război Mondial, față de militarizare și față de război. În general, perioada este tratată la noi aproape exclusiv prin prisma discursului naționalist care glorifică armata, figurile politice importante ale perioadei, ori casa regală, zugrăvind imaginea unui consens aproape deplin în privința participării la război a României. Prea puține istorii ale perioadei amintesc despre lipsurile din prag de război, despre revolta celor care refuzau să moară sau să ucidă pentru „patrie”, despre represiunea brutală împotriva muncitorilor, ori mizeria în care se zbăteau aceștia. Prea puțin din narațiunea oficială cuprinde catastrofa militară și umanitară care a urmat, distrugerea, bolile și moartea cu care au fost plătită așa-zisa „reîntregire națională”. În același timp, rezistența muncitorilor împotriva războiului nu e de neglijat tocmai pentru că ne spune o cu totul altă poveste, la care, mai ales azi, am putea să luăm seama. Nu e povestea lărgirii hotarelor, ci cea a solidarității celor care căutau o viață mai bună pentru toți, indiferent de naționalitate și dincolo de orice hotar. Nu e povestea cruzimii, crimei și dezumanizării, ci cea a speranței, dorinței de viață și rezistenței. Contextele istorice sunt diferite, însă multe tiparuri și îndemnuri rămân și azi neschimbate. Prin urmare, exemplul celor care s-au opus războiului și militarizării ne poate oferi un bun prilej de reflecție asupra societății în care trăim dar și sentimentul că, dincolo de epoci, nu doar vocea cruzimii și a morții (pompos numită patriotism) a răzbătut și poate să răzbată, ci și vocea rațiunii, a solidarității și vieții, oricât de firavă ar fi fost ea și încă pare că este. Citește aici → 21 �G. GANAIT: NESTOR MAHNO ÎN ROMÂNIA (1921-1922) La 7 noiembrie 1888 se năștea într-o familie de țărani din Hulaipolie, Nestor Mahno, revoluționar anarhist și inițiator al Armatei Insurgente Revoluționare din Ucraina. În teritoriul eliberat de „armata neagră” a lui Mahno a luat naștere o puternică mișcare socială inspirată de principiile anarhiste și deci bazată pe autoorganizarea și autogestiunea muncitorilor și țăranilor, suspiciunea față de orice partid, lideri sau elite, deplina autonomie a sfaturilor muncitorești și țărănești în fața oricărei puteri centrale, exproprierea averilor și pământurilor deținute de marii proprietari în beneficiul lucrătorilor etc. Armata mahnovistă a luptat împotriva trupelor „albe” ale lui Denikin, intrând însă în conflict, după o scurtă alianță, și cu Armata Roșie. În 1921, Mahno și o parte a insurgenților au fugit în România, după înfrângeri repetate în fața trupelor roșii. Unul din proiectele recente ale colectivului nostru a fost și documentarea șederii mahnoviștilor în România, o istorie puțin cunoscută, de altfel. Broșura apărută la Pagini Libere, „Nestor Mahno în România”, prezintă, așadar, Teritoriul Liber – unde s-a încercat crearea unei societăți anarhiste, non-statale –, cât și povestea șederii insurgenților în România între august 1921 și aprilie 1922 și faptul că unii dintre aceștia au ales să rămână în țară. Mahno și-a continuat drumul, inițial prin Polonia, unde a fost arestat din nou, iar mai apoi s-a stabilit în Franța, unde a și murit, în 1934. Fapt mai puțin cunoscut, una din fotografiile celebre ale revoluționarului anarhist a fost făcută în perioada petrecută de acesta în România. Citește aici → G. GANAIT: ANARHISMUL ÎN BUCOVINA DE NORD. O SCURTĂ ISTORIE (1925-1935) Odată cu descoperirea și traducerea din suedeză în română a autobiografiei lui Mechel Stanger, în toamna anului 2020, a început un proces de (re)descoperire a istoriei mai puțin știute a anarhismului din Cernăuți și Vișnița, localități din Bucovina de Nord (azi în Ucraina). Regiunea avea o populație evreiască 22 și germană însemnată, iar în perioada „României mari” a existat și o puternică mișcare socialistă (inclusiv anarhistă). Poate și datorită barierei lingvistice și culturale, legăturile cu celelalte grupuri libertare din țară nu par să fi fost foarte dezvoltate. Mulți dintre militanții avuți în vedere, majoritatea cu origini evreiești, au părăsit România în anii `30, din cauza obligativității armatei, a represiunii Siguranței, dar și a antisemitismului. Refugiați în Germania sau Franța, ca David Stetner de pildă, aceștia și-au continuat activitatea politică în anii care au urmat în cercurile anarhiste locale și internaționale. �Mișcarea anarhistă din Bucovina începutului de veac era formată mai ales din tineri, muncitori și studenți cu origini evreiești. În perioada de maximă ascensiune, existau mai multe grupuri anarhiste care cuprindeau zeci de persoane. Tinerii se întâlneau în case și în pădurile din jurul Cernăuților, discutând cu aprindere ultimele texte din publicațiile anarhiste și socialiste primite din Germania. Se pare însă că și publicațiile scoase de Panait Mușoiu ajungeau aici, în Cernăuți existând câțiva abonați la Revista Ideei. Mai multe detalii știm despre grupul înființat în 1930 de către Naphtali Schnapp, din care au făcut parte Mechel Stanger și David Stetner (care ne-au lăsat amintirile lor în scris). Acest grup a rezistat câțiva ani, până s-a autodizolvat, ca urmare a represiunii Siguranței românești, care infiltrase grupul cu informatori. Citește aici → PANAIT MUȘOIU: SCURTĂ BIOGRAFIE + ANEXE LITERARE (ED. II) Pe 14 noiembrie 2022 s-au făcut 78 de ani de la moartea publicistului Panait Mușoiu, iar pe 18 noiembrie 158 de ani de la nașterea lui. Pe 17 noiembrie 2019 apărea, sub formă de broșură, postfața la reeditarea lucrării Dumnezeu și Statul de Mihail Bakunin. Între timp, C. Ganait a răsfoit digital fel și fel de reviste și ziare și a găsit diverse materiale, articole, recenzii, piese de teatru, în care Panait Mușoiu apare în noi ipostaze, ca personaj literar, subiect de reportaje, amintiri ori schițe. Până foarte de curând C. Ganait cunoștea doar de fragmentul din Calea Văcărești, roman publicat inițial de I. Peltz în 1933, fragment reluat, într-o formă comprimată, în urmă cu trei ani, pe blogul Paginilor Libere, cu titlul „Panait Mușoiu – anarhistul în vizuina sa”. Așa că nu mică i-a fost mirarea când l-a găsit pe Mușoiu ca personaj și în alte câteva texte, precum și într-o piesă de teatru. Ceea ce a făcut ca broșura inițială să se dubleze în mărime! În această nouă ediție, veți putea citi articole de presă precum „Scriitorii despre ai lor. O vizită la Panait Mușoiu” (Dimineața, 11 decembrie 1930), „În subsolul lui Panait Mușoiu. Ultimul umanitarist al generației de la 1890, a împlinit 75 ani” (Contemporanul, noiembrie 1939) de Brunea-Fox, „Panait Mușoiu” (Revista Fundațiilor Regale, anul XI, decembrie 1944) de Tudor Arghezi sau fragmente din I. Peltz, Calea Văcărești, Editura Minerva, 1970 și Al. I. Ștefănescu, Băiat de București, Editura Albatros, 1976. Și, pentru a spune adevărul, această adăugire are și un scop ceva mai amuzant, anume acela de a prezenta locuințele lui Panait Mușoiu, cu labirintul lor de cărți și reviste, și pe el, în dânsele. Un fel de „Hi, I`m P. Mușoiu, welcome to my crib(s)”. Citește aici → 23 �MINI-RECENZII LA CĂRȚI APĂRUTE ÎN 2022 PIOTR KROPOTKIN, PÂINE ȘI LIBERTATE (ALEXANDRIA, 2022) La începutul anului 2022 a ieșit de sub tipar volumul lui Piotr Kropotkin Pâine și libertate, în traducerea Ancăi Măgurean. Este prima ediție integrală în limba română a textului, cunoscut și sub titlul de Cucerirea pâinii. Acesta se numără, de altfel, alături de Întrajutorarea, un factor al evoluției („Mutual Aid”) printre cele mai importante volume ale anarhistul rus. Apărută inițial la Paris, în 1892, cu o prefață de Élisée Reclus, cartea reunea, de fapt, o serie de articole publicate de Piotr Kropotkin în La Révolte și Le Révolté, două reviste la care Kropotkin a contribuit atât în calitate de colaborator, cât și, la un moment dat, de editor. Deși ediția din 2022 este, așa cum am menționat, prima transpunere integrală în limba română, fragmente și capitole din Pâine și libertate au mai fost traduse anterior. În 1920, de pildă, colectivul revistei Pagini Libere a publicat la Ploiești două broșuri semnate de Piotr Kropotkin, „Exproprierea” și „Comunismul”, în traducerea lui A. Gălățeanu. Ambele erau, de fapt, extrase din Cucerirea pâinii. Același A. Gălățeanu a tradus alte două capitole din volum, „Bogățiile noastre” și „Belșug pentru toți”, pe care le-a publicat în 1926. Ceva mai recent, între 2011-2013, pe blogul colectivului Râvna au apărut și trei fragmente din Cucerirea pâinii: „Acordul liber”, „Sistemul salarial” și „Obiecții la adresa comunismului”. Traducerea din 2022, care include și prefața originală semnată de Reclus, este însoțită de o cronologie, dar și de un studiu introductiv dedicat vieții, gândirii și activității lui Piotr Kropotkin. Tratat adeseori de „idealist”, Kropotkin, care schimbase confortul vieții la curte pe temnița țarului, și titlul de prinț pe existența de anarhist fugar, a vorbit de „întrajutorare ca factor al evoluției”, de necesitatea de a clădi societăți bazate pe cooperare și bunăvoință. A încercat să arate că lupta, competiția și acumularea nesfârșită nu pot oferi vreo soluție la crizele lumii în care trăim; că, dimpotrivă, ele sunt motoarele care 24 le alimentează. A pledat pentru o lume mai cuprinzătoare și generoasă, nu neapărat din sentimentalism, ci din pragmatism și luciditate. Analizele lui Kropotkin au primit o ilustrare cât se poate de grăitoare în zilele care au urmat invaziei Ucrainei (perioadă care a coincis cu apariția volumului în limba română). Ceea ce a a funcționat spontan în acele prime zile a fost tocmai „an-arhia”, cooperarea liberă, solidaritatea, împărțirea resurselor, dăruirea, organizarea la firul ierbii, acțiunea directă. Oare nu am putea extinde modelul acesta de generozitate și cooperare la scara întregii societăți? Nu l-am putea permanentiza? Ar fi, ne sugerează Kropotkin, o binevenită revenire cu picioarele pe pământ. Căci, iată, acesta e singurul care funcționează, de fapt, atunci când e nevoie. Și cel care ne va ține în viață, până la urmă. Nu concurența, nu granițele, nu ierarhiile sau �diviziunile, nu egoismul individual sau cel național, și mai ales nu războiul. Vă recomandăm, prin urmare, acest volum și, mai ales, vă recomandăm să citiți Kropotkin. Ne învață multe despre zilele pe care le trăim și ne pregătește, poate, pentru cele, nu foarte ușoare, care urmează. Filosofia sa nu e una a resemnării, iar îndemnurile sale la solidaritate și întrajutorare sunt, până la urmă, forme de rezistență și de luciditate. DAVID GRAEBER ȘI DAVID WENGROW, ZORII TUTUROR LUCRURILOR. O NOUĂ ISTORIE A OMENIRII (POLIROM, 2022) După Datoria, primii 5000 de ani, apărută la Art în 2020, o nouă lucrare de David Graeber este tradusă în limba română, Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii (Polirom, 2022). Interpretarea lui Graeber, infuzată pe deplin de viziunea sa asumat anarhistă, alături de constatările istorice ale lui David Wengrow, fac din acest volum „una dintre cele mai provocatoare și ambițioase rescrieri ale istoriei globale din ultimii ani” (Radu Toderici). Nu trebuie omis faptul că demersul lui David Graeber se înscrie, de fapt, în linia „clasică” a istoriografiei anarhiste, care pornește de la Kropotkin, Reclus și Nettlau, și continuă cu sintezele lui Rudolf Rocker sau Murray Bookchin. Piotr Kropotkin susținea, de pildă, că sociabilitatea și întrajutorarea, mai degrabă decât lupta sau competiția, erau determinante pentru supraviețuire și evoluție. Prin numeroasele exemple antropologice și istorice pe care le dădea, anarhistul rus arăta că, în cazul dezvoltării societăților umane, „naturale” (deci preponderente la scară istorică) erau relațiile bazate pe cooperare și ajutor. Iar exploatarea, ierarhiile și relațiile de dominație nu erau forma inevitabilă a dezvoltării civilizației, așa cum suntem de multe ori învățați să credem. În același timp, insistența lui Kropotkin asupra legăturilor dintre anarhism și știință avea menirea de a demonstra că ideile și practicile anti-autoritare nu erau decuplate de mizele societăților contemporane. Pentru Kropotkin, anarhismul traducea, de fapt, în limbajul criticii sociale cele mai profunde tendințe (și posibilități) ale progresului social. Tocmai de aceea, atunci când îl citim pe David Graeber, e bine să realizăm că nici Piotr Kropotkin sau Elisée Reclus nu sunt foarte departe și că discursul propus de antropologul american se înscrie, de fapt, în tradiția reflecției anarhiste asupra istoriei și societății; amănunte care par să scape, în general, comentatorilor. 25 �MARTIN VEITH, FRAGMENTE ZU ANARCHISMUS UND ANARCHOSYNDIKALISMUS IN DER BUKOWINA (EDITION VERLAG, 2022) Vă semnalăm apariția volumului istoricului Martin Veith Fragmente zu Anarchismus und AnarchoSyndikalismus in der Bukowina, care documentează mai multe aspecte ale mișcării anarhiste și anarho-sindicaliste bucovinene din anii ‘20-30. Martin Veith, care a publicat deja două volume în Germania, unul dedicat lui Panait Mușoiu (2013), iar celălalt lui Ștefan Gheorghiu și sindicalismului revoluționar (2015), prezintă memoriile lui Mechel Stanger și David Stetner, membri ai grupului din Cernăuți, dar și câteva informații referitoare la organizația anarho-sindicalistă din oraș, care a făcut parte și din Asociația Internațională a Muncitorilor (anarho-sindicalistă) ca secțiune română. O contribuție la fel de importantă este documentarea detaliată a represiunii anarhiștilor și, în mod mai larg, a mișcării muncitorești din Bucovina de Nord. Statul român a combătut ideile de egalitate și societate liberă prin interzicerea organizațiilor muncitorești, cenzură masivă, suprimarea libertății de exprimare, înscenări judiciare și violență polițienească. Monarhia autoritar-naționalistă a primit în acest sens sprijin și din partea mișcărilor antisemite și de extremă dreaptă, la rândul lor impulsionate de reprimarea muncitorilor și a anarhiștilor din Bucovina, în marea lor majoritate evrei. 26 �DIVERSE: Legate de colectivul nostru: „SERILE ANARHIVEI”: DISCUȚII, ATELIERE ȘI PREZENTĂRI DEDICATE ISTORIEI ANARHISTE LOCALE Sub titulatura „Serile Anarhivei” ne-am dorit să inițiem o serie de discuții, ateliere și prezentări dedicate istoriei anarhismului în România. Documentarea acestor povești, multă vreme ignorate sau neînțelese, este un proces colectiv, care nu poate crește, credem noi, decât prin crearea unor comunități de cunoaștere care să aducă toate aceste fire în prezent. Tocmai de aceea, recuperarea micilor istorii libertare locale înseamnă mai mult decât simpla lor inventariere. Pentru că înțelegem că istoriile pe care ni le spunem sunt foarte importante, pentru că modul în care ni le spunem este la fel de important; pentru că e nevoie de o cunoaștere vie, care să se poată transforma în conștiință activă și în solidaritate cu toți cei/cele care luptă și speră la o lume mai bună; pentru că toate istoriile ne vorbesc, de fapt, despre prezent și despre posibilitățile sale; pentru că nu dorim ca Anarhiva să fie un muzeu, ci un laborator și un spațiu de cunoaștere vie, vă invităm să participați la întâlnirile noastre. „Serile Anarhivei” au debutat la Cluj, pe 19 noiembrie 2022 cu o discuție dedicată grupurilor libertare și militanților cu origini evreiești din România, o atenție specială fiind acordată mișcării anarhiste din Bucovina de Nord și prezentării broșurii Anarhismul în Bucovina de Nord. O scurtă istorie (1925-1935). Prezentările au fost urmate de un concert de muzică idiș revoluționară, evenimentul fiind găzduit de spațiul prieten Ⓐcasă. A doua ediție, care a atras, de asemenea, o prezență destul de numeroasă, a avut loc pe 26 noiembrie 2020 la spațiul Filaret 16 din București, discuțiile fiind dedicate aceleiași tematici. PREZENTĂRI ANARHIVA LA LONDRA ÎN 2022: FREEDOM BOOKSHOP ȘI MAYDAY ROOMS În această vară, unul din membrii Anarhiva, cu ocazia „excepțională” de a fi trebuit să lucreze sezonier în Anglia, a avut două prezentări la Londra în timpul zilelor sale libere. Acestea au avut loc la Freedom Bookshop, care e librăria ziarului Freedom, unul dintre cele mai longevive ziare anarhiste, început, printre alții, de către Piotr Kropotkin în anul 1886; și la MayDay Rooms un proiect arhivistic (deci, mult mai apropiat de noi), care însă nu se limitează la istoria libertară, ci se interesează de istoria mișcărilor sociale în general, incluzând mișcările antiautoritare, feministe, queer ș.a.i. Vă propunem să intrați pe site-ul lor pentru a vedea mai exact cu ce tip de muncă arhivistică se ocupă: maydayrooms.org Din cauză că aceste evenimente au fost organizate mai „din scurt”, participarea nu a fost foarte numeroasă, însă la ambele prezentări au venit persoane interesate să afle mai multe despre istoria anarhismului din România, precum și despre situația actuală din țară. Mai mult, unele persoane au fost fericite să audă și alte narațiuni decât cele predominante în lumea anglo-saxonă, care, după cum bine știm, sunt predominante și în „lumea alternativă” a ideilor și istoriilor libertare. 27 �Declarații: TATTOOS NOT BORDERS (20-22 MAI 2022, CLUJ) În perioada 20-22 mai, ne-am adunat în Cluj/Kolozsvár la Tattoos Not Borders pentru a ne arăta solidaritatea cu toți refugiații alungați de războaie și pentru a sprijini prizonierii politici anarhiști aflați în închisori din întreaga lume. În cadrul evenimentului care a durat trei zile, discuțiile cu colectivele ABC din Belarus și Polonia, dar mai ales și cu Operațiunea Solidaritatea din Ucraina, ne-au demonstrat încă o dată că singurul joc jucat de statele naționale și marele capital este cel al imperialismului și dominației. Aceste entități folosesc pretextul fals al securității și controlul intensificat pentru a criminaliza ajutorul reciproc și pentru a suprima vocile care se opun politicilor naționaliste și opresive. vorbit despre cum agresiunea statului prin utilizarea forțelor de poliție în beneficiul capitalismului duce la evacuări constante, rasism și clasism față de refugiați, imigranți și populațiile locale rasializate, precum și față de clasa muncitoare. Deși rănile lăsate de tatuaje se vindecă, rănile refugiaților aflați pe străzi sau blocați la diferite granițe, precum și ale tovarășilor noștri blocați în închisori, încă sângerează. Prin urmare, vom continua lupta împotriva granițelor, războaielor și militarizării, pentru o lume în care toți/toate/toatx suntem liberx de opresiunea statului! În același timp, tovarăși și tovarășe din Berlin și din România care luptă împotriva evacuărilor forțate și pentru dreptatea locativă ne-au Participantxle la Tattoos Not Borders, 20-22 mai 2022 DECLARAȚIA CELOR CARE AU PARTICIPAT LA A 14-A EDIȚIE A TÂRGULUI ANARHIST DE CARTE DIN BALCANI Între 24 și 26 iunie 2022, după doi ani de amânare impusă de COVID, mai multe colective, inițiative și persoane din mișcarea anarhistă și antiautoritară s-au reunit din nou la Cluj/Kolozsvár pentru cea de-a 14-a ediție a Târgului Anarhist de Carte din Balcani. Am venit din diferite colțuri ale Balcanilor și de mai departe, din așa-numitele bulgaria, slovenia, românia, grecia, turcia, croația, ungaria, serbia, dar și din așa-numitele lituania, austria, germania, elveția, franța și brazilia. Ne-am reunit pentru a schimba idei și noutăți despre luptele pe care le ducem sau în care ne-am implicat, dar și pentru a întări legăturile concrete de încredere și solidaritate dintre noi. Am discutat multe chestiuni, am tras unele concluzii, dar am lăsat și multe întrebări deschise. 28 Discuțiile au fost deschise de o reflecție asupra internaționalismului și a întrajutorării. Ne-am reamintit că Târgul Anarhist de Carte din Balcani (TACB) se înscrie în tradiția organizării internaționale, dincolo de granițe, care reprezintă o trăsătură a mișcării anarhiste încă de la începuturile sale. S-au făcut paralele, de asemenea, între sistemele de opresiune din America Latină și cele din Balcani, ambele geografii aflându-se la periferia sistemului capitalist global și fiind afectate de istoria exploatării. Am afirmat din nou că analiza și acțiunea comună sunt practic imposibile dacă nu sunt ancorate în relații personale și directe, pentru care existența unor spații fizice împărtășite – un exemplu în acest sens fiind chiar TACB – e de neprețuit. Continuăm să credem că, pentru a ne angaja într-o practică consistentă a solidarității internaționale, e nevoie să contestăm și să perturbăm centrele puterii capitaliste și de stat din geografiile în care suntem active/i/x, nu doar să ne concentrăm pe cele câteva superputeri globale. Umbra războiului planează amenințător deasupra continentului. Balcanii sunt încă profund marcați de experiența războaielor din fosta Iugoslavie. Bazându-ne pe această lecție istorică dureroasă, subliniem că recenta escaladare a războiului din ucraina demonstrează încă o dată disponibilitatea statului global și a forțelor capitaliste de a recurge la violența organizată și sofisticată tehnologic, la ucideri în masă și la distrugeri sistematice. Războiul din ucraina nu constituie un fenomen unic, ci doar cel mai recent război �dintr-o serie de războaie legate în mod inextricabil de competiția pentru dominația globală. Toate sunt unelte prin care dominația capitalistă asupra oamenilor, resurselor și teritoriilor este susținută și extinsă. În calitate de anarhiste/i/x și antiautoritare/i/x, ne opunem tuturor războaielor și proiectelor militariste. Ne dorim o rezistență activă față de război și față de tot ceea ce-l alimentează: de la naționalism, extremism religios și patriarhat, până la ideea că o creștere economică nesfârșită ar trebui să fie scopul principal al organizării sociale. Ne exprimăm solidaritatea deplină cu toate ființele afectate de forțele distructive ale războiului. Recunoaștem situația extrem de dificilă a tovarășelor/ ilor/x din ucraina, care luptă pentru supraviețuire, precum și a celor din rusia și belarus care se confruntă cu represiunea brutală a statului din cauza opoziției față de război. În discuțiile purtate am revenit asupra câtorva întrebări pentru care credem că ar trebui găsite diferite răspunsuri practice: Cum să ne opunem războiului și militarizării în propriile noastre contexte? Cum să dezvoltăm legături de ajutor reciproc și solidaritate cu persoanele afectate? Cum să evităm ca eforturile noastre să fie folosite pentru a justifica perpetuarea războiului și consolidarea intereselor capitaliste? Mai presus de toate, trebuie să ne opunem spectacolului războiului care simplifică totul pentru a ne determina să ne conformăm deciziilor elitelor care controlează statele, industria militară și armatele. Ar trebui, în schimb, să încercăm să înțelegem rolul pe care războiul îl are în cadrul sistemelor capitaliste, precum și cauzele fiecărei conflagrații în parte, pentru a-i putea rezista și pentru a nu ne supune acțiunilor mașinii de război. În acest context, crearea unor mișcări sociale de la firul ierbii este indispensabilă. Un alt set de discuții a fost dedicat semnificației politice a queerness-ului ca practică antinormativă și antiautoritară. A fost evidențiată importanța dezvoltării continue a practicilor anarha-feministe și queer în Balcani, fiind, de asemenea, identificate și câteva zone pentru acțiunile viitoare: » În organizarea noastră politică nu trebuie să ne oprim doar asupra structurilor represive exterioare. Astfel, e necesar să ne dedicăm conștient contestării structurilor patriarhale din sânul mișcărilor anarhiste și antiautoritare. Pentru aceasta trebuie să fim în mod sincer deschise/iși/x unele/ ii/x cu celelalte/ceilalți/x și să acordăm atenție opresiunii bazate pe gen, care rămâne un aspect permanent al vieții noastre, străduindu-ne în același timp să construim comunitate și respect dincolo de categoriile impuse social sau autoimpuse. S-a subliniat și faptul că practica grijii reciproce este esențială pentru atingerea acestor obiective. Ne bucurăm să putem considera TACB un exemplu pozitiv în acest sens. » Ne dăm seama că literatura anarha-feministă și queer lipsește din Balcani și recunoaștem că acest aspect constituie o problemă care reclamă implicarea noastră imediată. » Am subliniat faptul că în multe geografii criza COVID-19, noul război și ascensiunea forțelor fasciste coincid cu introducerea unei legislații represive care afectează în mod special femeile și persoanele queer. Preconizăm că atacul de amploare asupra autonomiei femeilor și asupra controlului propriului corp va continua. Observăm, de asemenea, cum forțe politice și sociale tot mai autoritare reinventează continuu masculinitatea într-o manieră care rezonează cu nevoile mașinii de război. Prin urmare, lupta împotriva patriarhatului este, în același timp, lupta împotriva războiului și a militarizării. Însă războiul actual nu e singura criză recentă care consolidează repatriarhalizarea societăților în care trăim. Așadar, lupta împotriva atacurilor care vizează drepturile și capacitățile reproductive trebuie să fie în centrul eforturilor noastre de organizare. Credem că instrumentele și abordările dezvoltate de tovarășele anarha-feministe pot să fie utile tuturor curentelor anarhiste și antiautoritare. Printre acestea se numără și găsirea resurselor necesare pentru consolidarea perspectivelor anarha-feministe și queer în Balcani. În același timp, e nevoie să reflectăm în continuare asupra a ceea ce înseamnă crearea unor spații mai sigure pentru toată lumea. Pandemia de COVID-19 a expus și a adâncit diviziunile de clasă existente; de asemenea, ne-a adus în fața unei situații foarte dificile ca mișcare. A fost necesar să inventăm noi modalități de a rezista. Ne dăm seama totuși că nu de fiecare dată s-a reușit acest lucru. Sentimentul de copleșire, conflictele interne și confuzia au fost frecvente, însă au existat și multe răspunsuri pozitive, care pot servi ca sursă de inspirație pentru viitor. Întrucât starea de urgență a fost normalizată, e necesar să respingem tot ceea ce implică aceasta, adică monopolul statului asupra discursului public și a organizării politice, precum și individualismul extrem. Această situație ne-a readus aminte să nu lăsăm interpretările doar în mâinile specialiștilor. Ne propunem, în schimb, să ne asumăm responsabilitatea propriilor decizii în situații imprevizibile, dar și să ne consacrăm dezvoltării în timp real a cunoașterii colective, într-un mod angajat politic. 29 �O altă sesiune de discuții s-a concentrat pe chestiunea exodului continuu al popoarelor din regiunile devastate de Fortăreața Europa. Încercăm să ne extindem rețelele de solidaritate pentru a sprijini persoanele care caută refugiu, iar astfel să contrabalansăm atitudinile și practicile rasiste și colonialiste predominante în contextele în care ne aflăm. Odată cu creșterea controlului și supravegherii granițelor, vedem cum refugiații sunt întorși din drum în mod violent, fiind supuși încarcerărilor, suferinței și morții. În același timp, solidaritatea este criminalizată. Ne opunem tuturor frontierelor și dorim să creăm o lume în care toate persoanele să poată circula liber. Admonestările diplomatice și directivele precum Acordurile de la Dublin crează o perdea de fum, lăsând în societate falsa impresie că se face ceva. De fapt, toate aceste demersuri nu fac decât să justifice continuarea practicilor inumane ale statelor, care neagă refugiaților dreptul de a decide singuri unde să meargă. Condamnăm, de asemenea, ideea de a profita de pe urma suferinței pentru a furniza forță de muncă ieftină mașinăriei capitaliste, din care regimurile de frontieră brutale și rasiste fac parte integrantă. Discuțiile au privit, de asemenea, și procesele de transformare neoliberală a spațiului rural prin privatizare, gentrificare și turistificare. Recunoaștem aceste procese drept parte a expansiunii capitaliste în zonele rurale și drept o altă modalitate de extragere a profitului prin exploatarea oamenilor, a ființelor non-umane și a mediului înconjurător. Respingând discursul romanticizant și fanteziile escapiste ale claselor de mijloc urbane, căutăm să creăm modalități de organizare și de implicare concretă în luptele care privesc mediul rural. Acest lucru ne-ar putea oferi posibilitatea de a experimenta mijloace practice de cultivare a hranei, de a rezista alienării predominante în societatea capitalistă și de a dezvolta o mișcare care să meargă dincolo de urban. Aceasta ar însemna și recuperarea accesului la terenuri, însă nu în scopul unei alte îngrădiri menită să extragă profit, ci pentru a recupera bunurile comune în vederea creării de oportunități pentru mișcări durabile, care să adopte o relație respectuoasă cu mediul și cu ființele non-umane. În același timp, recunoaștem că o astfel de muncă e o muncă reproductivă, care trebuie să reafirme luptele noastre împotriva patriarhatului, a nedreptății rasiale și a altor practici de excludere. Având în vedere că schimbările climatice afectează tot mai mult condițiile de supraviețuire, suntem conștiente/ți/x de faptul că, în actualul sistem capitalist, cele mai grave efecte vor fi resimțite din nou de cele/i/x care sunt deja supuse/și/x la multiple exploatări. 30 În cele din urmă, am decis ca următorul Târg Anarhist de Carte din Balcani să aibă loc la Ljubljana, slovenia, la sfârșitul lunii iunie 2023. Timp de trei zile am făcut din Târgul Anarhist de Carte din Balcani un spațiu de ascultare, respect și ajutor reciproc. Acest lucru a fost posibil doar datorită eforturilor serioase depuse de echipa de organizare locală în ultimul an, pentru care le mulțumim din suflet. Credem că, în contextul noilor forme pe care le iau crizele capitaliste, relațiile de încredere în cadrul mișcări anarhiste și antiautoritare trebuie să rămână în centrul activității noastre politice. În bătăliile grele care vor urma, ceea ce ne unește este mult mai important decât ceea ce ne desparte. Nicio națiune nu ne unește, niciun război nu ne va diviza! Împotriva tuturor guvernelor și statelor! Lupta împotriva patriarhatului este o luptă împotriva războiului și militarismului! Haideți să transformăm criza capitalistă într-o criză a autorității! Suntem înfuriați de uciderea a 27 de persoane de către poliție în Melilla! Participantele/ții/x la cea de-a 14-a ediție a Târgului Anarhist de Carte din Balcani, Cluj/Kolozsvár 26 iunie 2022 �PRIMUL APEL CĂTRE MIȘCAREA ANARHISTĂ INTERNAȚIONALĂ PRIVIND PARTICIPAREA LA TÂRGUL ANARHIST DE CARTE DIN BALCANI 2023 20 de ani de Târg Anarhist de Carte din Balcani: Dincolo de zidurile naționalismului și războiului Suntem fericite/ți/x să anunțăm că următorul Târg Anarhist de Carte din Balcani (TACB) va avea loc între 7 și 9 iulie 2023 la Ljubljana, în Slovenia. Această decizie a fost luată la adunarea generală a ultimului TACB, care a avut loc între 24 și 26 iunie 2022 la Cluj/Kolozsvár, în România. Aceasta va fi cea de-a 15-a ediție a TACB și va marca 20 de ani de la înființare, prima ediție a TACB având loc la Ljubljana, în 2003. În anii care au urmat, târgul a călătorit în jurul Balcanilor (în geografii precum Croația, Serbia, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Grecia, România), iar acum se întoarce în orașul nostru, unde a fost găzduit pentru ultima dată în 2013. Dorim să folosim aniversarea ca pe o oportunitate de a organiza o adunare anarhistă internațională puternică, una în care să putem aborda, într-o manieră colectivă și cu perspectiva organizării și luptelor viitoare, chestiuni importante pentru vremurile actuale. Pentru noi, conceptul TACB nu a fost niciodată numai despre cărți. Întotdeauna l-am înțeles drept o unealtă pentru a ne întări grupurile, organizațiile, relațiile și rețelele la nivel local, regional și internațional. Îl înțelegem ca pe un spațiu în care schimbăm idei, analize, perspective și ne comparăm practicile, modelele de organizare și experiența din cadrul luptelor, dar și experiența participării la mișcările sociale și a modului în care ideile noastre au fost încorporate în acestea; toate cu intenția de a formula propuneri semnificative pentru următorii pași care ne pot ajuta să abordăm provocările cu care mișcările și societățile noastre se confruntă în contextul realităților politice, economice și sociale actuale, precum și a potențialului lor revoluționar. Analizele noastre din trecut sunt reconfirmate de starea actuală a lucrurilor la nivel global, astfel că agenda noastră politică de schimbare socială radicală devine din ce în ce mai relevantă și urgentă. Ne este clar că sistemul capitalist – bazat pe înrobire, exploatare, dominație și legat și de alte practici opresive, precum rasismul și naționalismul, patriarhatul și sexismul – ne distruge viețile, societățile și mediul înconjurător. Toate crizele recente, intensificarea constantă a atacurilor capitalului împotriva claselor populare, amplificarea represiunii din partea poliției și a violenței statului, și în cele din urmă militarizarea și războiul, ne confirmă afirmația că capitalismul este criza. Ne e clar că privilegiile claselor conducătoare, distribuția coercitivă a bogăției comune, ierarhiile existente și sistemul însuși pot supraviețui și pot fi reproduse numai prin domnia forței brute și a violenței. Pornind de aici, putem extinde cu ușurință afirmația anterioară pentru a spune că capitalismul este război. Regiunea Balcanilor, cu istoria ei specifică, nu e diferită în această privință. A îndurat brutalitatea războiului, naționalismului și tranziției la economia capitalistă din fosta Iugoslavie, a fost forțată să devină un laborator al politicilor neoliberale (după cum s-a văzut foarte clar în timpul crizei economice din Grecia din anii 2008-2012), iar azi asista la decesele violente, care sunt urmările regimurilor frontaliere europene și ale politicilor migraționiste, și trece printr-un proces de dezintegrare a societății, a cărei alienare și individualism sunt cel mai drastic exprimate în practicile canibalismului social. Putem observa diferite reacții populare la aceste realități: de la ascensiunea reacționară a extremei drepte populiste, naționaliste și fasciste, la exploziile constante de revoltă în toate colțurile lumii, și de la mișcările de stradă nearticulate și difuze, alimentate de neîncrederea totală în reprezentarea politică și în instituțiile statului, până la momente revoluționare progresiste, cum ar fi cele ale revoltei în 31 �curs de desfășurare din Iran ori procesul revoluționar social din Kurdistan. Mișcarea anarhistă încearcă să intervină nu doar în reacțiile populare menționate mai sus la crizele capitaliste, ci și în realitatea socială în general. Analizele și discursurile noastre se află la baza mobilizării și activității politice din spațiile în care suntem exploatate/ți/x și oprimate/ți/x, în școlile, la locurile de muncă și în cartierele noastre. Participăm la mișcări sociale unde încercăm să punem în aplicare principiile antiautoritare și perspectivele noastre revoluționare, dar construim și noi mișcări, structuri de luptă și de solidaritate, precum și spații comunitare și autonome în care dezvoltăm practici alternative de organizare și de viață. Dar este suficient efortul depus și oare chiar reușim să construim contra-puterea necesară pentru o schimbare reală? Credem că anarhismul, ca expresie politică a intereselor celor exploatate/ți/x și oprimate/ți/x, poate oferi multe răspunsuri la întrebările vremurilor noastre, dar putem vedea, de asemenea, că mișcării îi lipsește o influență fundamentală asupra mecanismelor istoriei. Am dori să folosim adunarea TACB pentru a reflecta asupra acestui subiect și a altor subiecte, pentru a dezvolta strategii care pot aduce în prim-plan agendele noastre și pentru a ne da o nouă energie pentru organizarea și mobilizările noastre viitoare. Ținând cont de toate acestea, invităm pe toți cei/cele/x care fac parte din mișcarea anarhistă și antiautoritară internațională, din geografiile Balcanilor, Europei și altor continente, să ni se alăture pentru organizarea acestui eveniment la toate nivelele și pentru planificarea lui. Din moment ce va mai exista o altă adunare anarhistă 32 internațională la St. Immier, în iulie 2023, dorim să creăm o conexiune organică între cele două. Am dori să invităm în mod special tovarășele/șii/x de pe alte continente care au de gând să se alăture întâlnirii de la St. Immier să ia în considerare și invitația noastră și să ia parte și la adunarea TACB din Ljubljana. Vom continua să vă informăm cu privire la procesul de organizare și să vă oferim detalii despre programul evenimentului în lunile care urmează. Vă rugăm să traduceți acest apel în limbile voastre, să îl publicați și distribuiți în mediile și prin canalele voastre de comunicare Pentru informații, întrebări și propuneri, ne puteți contacta via e-mail la bab2023(at)riseup(dot)net sau puteți vizita pagina bab2023.avtonomija.org. DINCOLO DE ZIDURILE NAȚIONALISMULUI ȘI RĂZBOIULUI!* CONSTRUIND SOLIDARITATE ȘI REZISTENȚĂ! Adunarea de organizare a Târgului Anarhist de Carte din Balcani 2023 Ljubljana, 27 noiembrie 2022 *slogan al mișcării anarhiste din fosta Iugoslavie, folosit în mobilizările anti-război și anti-militarizare din anii `90 și, în același timp, numele unui ziar anarhist publicat la acea vreme de către tovarășe/șii/x din diferitele țări ale fostei Iugoslavii. �Calendar anarhist 2023 33 �COLECȚIA ANARHIVATĂ ÎN 2022 1.3 Colecție reviste sec. XIX (18xx-1900) 1. Mișcarea socială #1-7 (1897) 2. Mișcarea socială #8-11 (1897) 3. Mișcarea socială #12-15 (1897) 4. Mișcarea socială #16-20 (1897) 5. Mișcarea socială #21-24 (1897) 6. Mișcarea socială #25-28 (1897) 7. Mișcarea socială #29-35 (1897) 8. Răzvrătirea # 1 (1891) 9. Răzvrătirea # 3 (1891) 10. Răzvrătirea # 4 (1891) 1.6 Colecție diverse sec. XIX (18xx-1900) 11. Gheorghe Levezan, „Manifeste aux étudiants du monde entier” (1890) 2.2 Colecție volume sec. XX (1901-1947) 12. Eugen Relgis, „Umanitarismul și Internaționala intelectualilor” (1922) 2.4 Colecție broșuri sec. XX (1901-1947) 13. „Alte zări. Despre materialism. Lumea cum ar putea să fie” de Panait Mușoiu, Antioco Zucca, Bertrand Russel (1926) 2.6 Colecție diverse sec. XX (1901-1947)°° 14. Manifest „Răsboi răsboiului!” (1912) 3.2 Colecție volume sec. XX (1948-2000) 15. Howard Fast, „Calvarul lui Sacco și Vanzetti – o legendă din Noua Anglie” (1954) 3.5 Colecție broșuri sec. XX (1948-2000) 16. Iztok (Răsărit): „Ce vor anarhiștii?” (1981) 3.7 Colecție fluturași sec. XX (1948-2000) 17. Fluturaș „Acțiunea antifascistă” (2000?) 4.2 Colecție volume sec. XXI (2001-20xx) 18. Mechel Stanger, „Memorias de un anarquista rumano” (2021) 19. „Insurecția care vine” de Comitetul Invizibil (2008) 20. „LIBERTATE, EGALITATE, SURORITATE ȘI FRATERNITATE!” de Emma Goldman (culegere de texte anarhiste) 4.4. Colecție zine sec. XXI (2001-20xx) 21. By Any Means # 2 (2007) 22. Extras Drunk Nach Osten #2 (2008) 23. More Punk Than You #4 (2007) 24. Woah! # 1 (2006) 25. Woah! # 3 (2007) 4.5 Colecție broșuri sec. XXI (2001-20xx) 26. „Buy Nothing Day” (29 noiembrie 2008) 34 27. „De ce schimbarea climatică nu este o chestiune de mediu” (2009) 28. Info-propaganda: „Împotriva statului și împotriva politicii” (2008?) 29. Info-propaganda: „Lumea capitalistă – Fascismul” 30. „O istorie a anti-imperialismului anarhist” de Lucien van der Walt (2012) 31. „Tensiunea anarhistă” de Alfredo M. Bonnano (2009) 4.6 Colecție diverse sec. XXI (2001-20xx) 32. Comunicat Federația Anarhistă #4 (2009) 33. Copertă album Guranii: „Libertate virtuală” (2003) 34. Expoziție împotriva rasismului (2004) 35. Fotografie Critica Radicală (2004) 36. Fotografie „Food not Bombs” la Inca Timișoara (2004) 37. Fotografie Haos (2004) 38. Fotografie Inca Timișoara (2004) 39. Fotografie Los Pogos (2004) 40. Fotografie marș împotriva rasismului (2004) 41. Fotografie marș împotriva rasismului și războiului (2004) 42. Fotografie No man’s band (2004) 43. Fotografie Praf’n ochi (2004) 44. Fotografie Scandal (2004) 45. Graffiti „no mⒶsters” 4.7 Colecție fluturași sec. XXI (2001-20xx) 46. 19 martie ziua internațională împotriva militarismului 47. Fluturaș împotriva Noii Drepte, a naționalismului și fascismului (200?) 48. Info-propaganda: „Statul și libertatea” 4.8 Colecție afișe sec. XXI (2001-20xx) 49. Afișe concerte PULA VIDA Barcelona (2014-2015) #1 50. Afișe concerte PULA VIDA Barcelona (2014-2015) #2 51. Afișe „Stop discriminării! Stop homofobiei!” (2006) 52. Afiș „1 Mai, nimic de sărbătorit în România” (2010) 53. Afiș „Împotriva fascismului, rasismului și naționalismului” # 1 (2006) 54. Afiș „Împotriva fascismului, rasismului și naționalismului” # 2 (2006) 55. Afiș „Împotriva fascismului, rasismului și naționalismului” # 3 (2006) 56. Afiș „Nu vota! Nu te condamna!” Craiova 57. „Demonstrație împotriva fascismului și a tuturor formelor de discriminare”: 9 noiembrie, București (2008) 5. Colecție fotografii, portrete etc. 58. Gheorghe Levezan (1869-?) 59. Joseph Ishill (1888-1966) 6.1 Colecție afișe concerte și festivaluri DIY+ 60. Afișe concerte Atelier D.I.Y. �6.2 Colecție spații alternative, biblioteci și squat-uri 7.1 Colecție video (documentare, filme, interviuri etc.) 61. Fotografii Centrul Cultural INCA Timișoara (2002-2006?) 62. Fotografii spațiul Atelier D.I.Y. Timișoara (2009-2014) 63. Pizzeria „Anarchia” Vienna (2011-2014) 64. Spațiul Armonia Timișoara (2018-2020) 65. Squat „Rebil” Iași (2007) 71. Marș împotriva rasismului și războiului (2004) 72. Reportaj istoria punk și a festivalului Underground (2004) 6.3 Colecție acțiuni, proteste, marșuri și festivaluri 66. Contramanifestație la „marșul normalității” București (2007) 67. Lovekills Festival #2 (2007) 68. Lovekills Festival #3 (2008) 69. Lovekills Festival #4 (2009) 70. Protest 9 noiembrie București (2007) 7.2 Colecție audio (înregistrări, albume etc.) 73. Album benefit Anti-Nato Days (2008) + versuri 74. Benefit CD for Lovekills Festival 75. Benefit CD Hrană nu bombe 76. Coercion – Never Obey (2007) 77. Critica Radicală w/ Czolgosz – So mai cares (2004) 78. Pavilionul 32 – Nu mă tem de tirania voastră 79. Pavilionul 32 – Prima linie (2006) 35 �REȚETE (DE LA COOP.): REȚETĂ DE ICRE VEGANE » 1/2 cană semințe de amarant » 2/3 linguri de maioneză » o jumătate ceapă roșie » zeamă de la o jumătate de lămâie » o linguriță sare » 2 lingurițe de ulei de in Se lasă la răcit și apoi se amestecă cu toate celelalte ingrediente. Dacă nu avem ulei de in, atunci amarantul se freacă cu puțin ulei de floarea soarelui până se leagă puțin, după care se adaugă și restul ingredientelor. La final se mai drege după gust. Amarantul se pune la înmuiat peste noapte și apoi se fierbe la foc mic în raport de 1 la 3 cu apa, până absoarbe toată apa (15-20 de min). Câteva sugestii și idei la care să vă gândiți atunci când organizați un Food not Bombs: » păstrați igiena spațiului de gătit și a instrumentelor, spălați legumele și ambalajele folosite la transport și la servire. Spălați-vă pe mâini des. » atunci când faceți meniul, luați în calcul posibile alergii și opțiunea unei mâncări mai puțin sau deloc condimentate/iuți. » porția de mâncare pentru o persoană cântărește în medie 400-500g. » o mâncare nutritivă conține carbohidrați (cartofi, paste sau orez), diferite legume și proteine (leguminoase) gătite. Dacă aveți posibilitatea, adăugați salate din legume proaspete sau semințe. » un desert, ceva dulce este întotdeauna apreciat. » gândiți-vă la timp: programați gătitul astfel încât la servire mâncarea să fie caldă și să evitați reîncălzirea. » pregătiți un banner cu Food not Bombs și un mic flyer despre acțiunea voastră. Cantități orientative pentru o porție pentru felul principal (în varianta lor uscată): » orez 50g -70g » paste: 90g » cartofi: 200g-300g » leguminoase (fasole, linte, mazăre, bob, năut): 30g-60g » legume: 150g-250g » fructe: 100g-150g 36 ↑ Acțiune Hrană nu bombe, Cluj, 1 ianuarie 2023 Acțiune Hrană nu bombe, București, 1 ianuarie 2023 (pag. 15) ↓ �BIBLIOTECI LIBERTARE: ↓ BIBLIOTECA A.CASĂ Cluj (în imaginea de mai jos) Un loc comod în spațiul autonom a.casă, în bibliotecă vei găsi materiale tipărite – cărți, fanzine, reviste, postere, autocolante – dedicate criticii sociale radicale și artei politice, dar și multor altor subiecte. Avem peste 700 de cărți și nenumărate zine despre acțiune directă, feminisme, punk și DIY, ecologie, istorie și teorie radicală, anti-represiune, mișcări sociale etc. Poți căuta cărțile în catalogul nostru online: libracasa.librarika.com Primim cu bucurie donații de cărți și sugestii. Pentru noutăți și program, urmărește-ne pe ig @acasacluj. ↓ BIBLIOTECA FILARET 16 București Spaţiu DiY deschis în Bucureşti, Filaret 16, continuă să adune cărţi pentru biblioteca aflată încă la început de drum. Am strâns până acum cărți și reviste feministe, despre anarhism, educație antirasistă, anti-transfobă, anti-autoritară, diferite perspective și voci de stânga, punk și DIY, și alte subiecte super captivante. Dacă vreți să ne faceți cadou o zină, revistă sau carte care credeți că s-ar potrivi în bliblioteca noastră, lăsați-ne un mesaj privat pe pagina de Facebook sau Instagram @Filaret16DiY. Dintre editurile şi inițiativele editoriale din România, veți putea citi la noi: Black Button Books, CUTRA, Dezarticulat, Pagini Libere, Fractalia, Hecate, Literatură și Feminism, Posthum Journal și multe alte nume locale pe care sigur vă veți bucura să le regăsiți aici! ↓ BIBLIOTECA CENTRUL SOCIAL IEDERA Timișoara Centrul Social Iedera din Timișoara are și ea, la rândul ei, propria bibliotecă aflată în creștere. Având broșuri și cărți pe teme precum anarhism, marxism, feminism, LGBTQ+, mad, punk, biblioteca este deschisă oricărei persoane interesate de aceste teme. Pentru a afla când este deschis spațiul, vă invităm să urmăriți pagina de Instagram a colectivului: @csiedera. 37 �AVOID EVRTHIN — ALTFEL Doar un număr, o rezervare în tabel Altfel de oameni, într-un altfel Primul episod, serial fenomen Construit să livrez, programat de sistem Fără un pas înainte, voi fi cel din urmă Chiar în lipsă de grație, o să provoc prima lovitură O verigă smulsă, o tăcere ruptă, ofer la schimb un loc la umbră O capitulare, schimbare ostilă, pus la încercare de vocea divină Refren: Paradisul pare mai mult a infern, Infernul paradis, eternul altfel Progresul public cu beneficii în privat Țesutul societății, este sfâșiat Aceleași crize articulate secular Formează indivizi pierduți și oameni precari Stare constantă de nesiguranță Rezultată dintr-o circumstanță solicitantă Cădere de duh, Proces ireversibil, Compasul moral, Sfântul invizibil Casa domnului e o afacere de succes De la o graniță la alta formează un univers Refren: Trăiesc pentru tot și mor pentru nimic Nu cred în reîncarnare, m-am desăvârșit 38 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Publicațiile Anarhiva Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anuarul Anarhivei (2022) Subject The topic of the resource O părere: 100+ de ani de publicistică libertară în România Selecție de texte Activități editoriale Mini-recenzii la cărțile apărute în 2022 Serile Anarhivei Tattoos not Borders Declarația de la finalul Târgului Anarhist de Carte din Balcani (Cluj) Apel la participare: TACB 2023 Colecția anarhivată Rețetă și biblioteci Creator An entity primarily responsible for making the resource Anarhiva Publisher An entity responsible for making the resource available Anarhiva Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2022 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource revistă Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2022 2022 9 noiembrie Anarhiva anti-militarism anti-rasism anti-război Bertrand Russel Bucovina Cluj David Graeber David Wengrow Emma Goldman Francisco Ferrer Gheorghe Levezan Iztok Ljubljana Martin Veith Max Stirner Mihail Bakunin Mișcarea Socială (1897) Nestor Makhno Panait Mușoiu Piotr Kropotkin Răzvrătirea (1891) Rudolf Rocker Târgul Anarhist de Carte din Balcani Tattoos not Borders Vegetarismul Woah! https://anarhiva.com/files/original/b73745765863355bc77d5382236fd307.pdf b985f952094ad7963ba23eaa56afd3f3 PDF Text Text 1 �2 1 Platforma ANARHIVA își propune să documenteze istoria puțin cunoscută a pătrunderii și a răspândirii ideilor anarhiste în România, începând cu secolul XIX și până în zilele noastre. Colecțiile arhivate nu sunt menite numai să tezaurizeze un patrimoniu, ci să prezinte continuitatea practicilor și ideilor libertare în spațiul românesc. În ciuda ocultării tradiției anarhiste autohtone, au existat destule personalități, publicații, grupuri, edituri, periodice, corespondențe și, în general, o importantă producție literară asociată mișcării libertare. Indiferent de perioada istorică de care vorbim, anarhiștii din spațiul românesc au fost mereu conectați la rețelele internaționale, având o contribuție care nu s-a limitat doar la spațiul autohton, ci a depășit orizonturile granițelor politice. Încercăm să ilustrăm prin diversitatea surselor și colecțiilor inventariate (broșuri, afișe, reviste, fanzine etc.) multitudinea practicilor de organizare și de reflecție critică anti-autoritare. În același timp, sperăm ca această colecție să se dezvolte și să atragă viitoare contribuții care să documenteze aspecte necunoscute ale acestei istorii neîntrerupte. De asemenea, sperăm ca prin demersul nostru să trezim un interes mai larg legat de cunoașterea și cercetarea anarhismului în România. De altfel, materialele prezentate pot fi surse de inspirație pentru acțiuni și practici de auto-organizare ghidate de aceleași principii. facebook.com/anarhivaro instagram.com/anarhivaro/ anarhivaa@gmail.com CUPRINS CUPRINS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 texte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 linktr.ee/anarhiva anarhiva.com Anarhiștii din România împotriva războiului din Irak (2003) . . . . . 3 Aceasta (nu) e o poveste de dragoste! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 Joseph Ishill (1888-1966): un tipograf libertar . . . . . . . . . . . . . . 4 Comuna din Paris (1871) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5 Zamfir Arbure-Ralli (1848-1933) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6 Piotr Kropotkin (1842-1921) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 Paraf-Javal (1858-1941) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 Mihail Bakunin (1814-1876) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8 No Border Camp Timișoara 2003 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9 Ansamblul Oltenilor din Berlin (2013) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10 Mircea Rosetti (1850-1882) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11 Carlo Giuliani în zina Ura . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12 Errico Malatesta (1853-1932) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12 Const. I. Emilian: Anarhismul poetic (1932) . . . . . . . . . . . . . . . 13 Pagini Libere (seria II, 1925-1926) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14 Mechel Stanger (1909-?): „Amintirile unui anarhist din România” . . 15 Inițiativa Autonomă Craiova: Războiul civil din Spania (2005) . . . . 16 Retragerea din societate (CrimethInc.) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17 Sindicatul și Atelier 2.0 Târgu Mureș . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18 Critica Radicală (2002) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18 Alexis Grigoropoulos & Toată lumea pe străzi. Texte și comunicate din timpul revoltei din Grecia (2009) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19 Livia Sura . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20 16 decembrie 2006: Campania împotriva extremismului de dreapta (Mișcarea Underground Timișoara) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20 �2 3 Colecția anarhivată în 2021 . . . . . . . . . . . . 23 1.2 Colecție volume sec. XIX (18xx-1900) . . . . . . . . . . . . . . . . 23 1.4 Colecție Broșuri sec. XIX (18xx-1899) . . . . . . . . . . . . . . . . 23 1.6 Colecție diverse sec. XIX (18xx-1900) . . . . . . . . . . . . . . . . 23 2.2 Colecție volume sec. XX (1901-1947) . . . . . . . . . . . . . . . . . 23 2.3 Colecție reviste sec. XX (1901-1947) . . . . . . . . . . . . . . . . . 24 2.4 Colecție broșuri sec. XX (1901-1947) . . . . . . . . . . . . . . . . . 24 3.6 Colecție diverse sec. XX (1948-2000) . . . . . . . . . . . . . . . . . 24 4.2 Colecție volume sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . 25 4.3 Colecție reviste sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . . 25 4.4. Colecție zine sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25 4.5 Colecție broșuri sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . 26 4.6 Colecție diverse sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . 26 4.7 Colecție fluturași sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . 26 4.8 Colecție afișe sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27 5. Colecție fotografii, portrete etc. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27 6.1 Colecție afișe concerte și festivaluri DIY+ . . . . . . . . . . . . . . 27 6.2 Colecție spații alternative, biblioteci și squat-uri . . . . . . . . . . . 28 7.1 Colecție video (documentare, filme, interviuri etc.) . . . . . . . . . 28 7.2 Colecție audio (înregistrări, albume etc.) . . . . . . . . . . . . . . . 28 Diverse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29 Interview with Anarhiva collective for BUNĂ #8 . . . . . . . . . . . . 29 Tipărituri 2021 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35 Activități editoriale 2021 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37 Review: Anarchism in North East England 1882 – 1992 . . . . . . . . 39 Rețete de la coop.: tofu și mici vegani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41 Bibliotecile de la a.casă (CJ) și Filaret16 (B) . . . . . . . . . . . . . . . . 43 texte Selecție din materialele anarhivate Anarhiștii din România împotriva războiului din Irak (2003) 15 februarie 2003 a fost ziua globală de mobilizare împotriva războiului din Irak. Sute de mii de demonstranți anti-război au ieșit pe străzi peste tot în lume pentru a-și exprima dezacordul față de intervenția militară, deja certă la acel moment. La începutul lunii martie 2003 au avut loc și în România câteva acțiuni de protest inițiate de (sau la care au participat) colectivele din Craiova și Timișoara: diverse publicații, marșuri, dar și acțiuni „Mâncare, nu Bombe”. Pe pagina noastră se poate citi o dare de seamă de la unul dintre protestele organizate la Craiova, apărută în limba engleză, în numărul 3 din zina Buruieni (2015). O altă relatare, de această dată în limba română, a apărut în zina D.I.Y. (2004), textul fiind intitulat „Anarhiștii împotriva războiului în România.” În colecția anarhivată se găsește și un fluturaș răspândit cu această ocazie de demonstranții anti-război, intitulat Război? Nu în numele meu!, dar și o înregistrare video de la manifestația din Craiova. Aceasta (nu) e o poveste de dragoste! Unul dintre scopurile declarate ale Anarhivei este acela de a înlesni accesul la materiale pentru toți cei / toate cele care se interesează de istoria anti-autoritară �4 5 autohtonă, dar și să trezească un interes mai larg față de practicile și ideile libertare. Ne bucurăm de fiecare dată când aflăm că zinele și textele anarhivate au reușit să facă acest lucru. Este și cazul broșurii „Aceasta (nu) e o poveste de dragoste!” de Adina Marincea, apărută în mai multe limbi deja. Textul încearcă să documenteze în principal activitatea colectivei Lovekills, dar și a altor colective feministe de la noi, începând cu anii 2000. Joseph Ishill (1888-1966): un tipograf libertar La 14 martie 1966 murea Joseph Ishill, scriitor, artizan, anarhist și unul dintre cei mai apreciați tipografi libertari ai veacului trecut. Originar din Botoșani, a emigrat în 1909 în Statele Unite ale Americii, la fel ca mulți alți evrei din România la acea vreme. Era, de altfel, unul dintre apropiații lui Panait Mușoiu, cu care a continuat să corespondeze mulți ani după aceea, primind în continuare Revista Ideei. S-a stabilit la New York, familiarizându-se destul de repede cu cercurile anarhiste din metropola americană și participând la animatele prelegeri ale Emmei Goldman. Interesat de metodele pedagogului Francisco Ferrer, a devenit unul dintre membrii „coloniei Ferrer“ din Stelton, unde-i învăța pe copii arta tipografică. A editat numeroase reviste – Modern School, Open Vistas sau The Free Spirit –, broșuri, dar și volume dedicate lui Piotr Kropotkin, Elisée Reclus, H.D. Thoreau, Eugen Relgis, Oscar Wilde, Havelock Ellis etc. Obișnuia să lucreze alături de Rose Freeman, poetă și tovarășa sa de viață, scoțând tiraje mici, împărțite generos prietenilor și tuturor celor care și le doreau. Era în același timp editor, traducător, corector, culegător și legător. După cum mărturisea singur, prin munca sa încerca să scoată la iveală „valoarea estetică a anarhismului, atât de nesocotită chiar și de cei mai sinceri precursori ai acestui ideal.“ Câteva rânduri despre viața și personalitatea sa puteți găsi pe blogul colectivului editorial Pagini Libere, sau pe website-ul Râvna. În arhivă se găsesc câteva dintre publicațiile sale, dar și un mic mesaj de mulțumire din partea Emmei Goldman pentru „lucrările de frumusețe și revoltă” create de-a lungul timpului. Comuna din Paris (1871) Se împlinesc 150 de ani (18 martie 2021) de la începutul Comunei din Paris, eveniment care a marcat nu doar sfârșitul veacului XIX, ci și mișcările de emancipare populară care au urmat. Pentru 72 de zile, muncitorii parizieni au încercat să se organizeze pe baza principiilor echității economice, ajutorului reciproc, autonomiei și libertății politice. Comuna a fost până la urmă înfrântă, ferocitatea răzbunării burgheze împotriva revoluționarilor și muncitorilor șocând întreaga lume. Louise Michel, condamnată la deportare în Noua Caledonie pentru participarea sa la Comună, își amintea de masacrele „săptămânii sângeroase” câțiva ani mai târziu, atunci când, ridicând steagul negru al revoltei alături de șomerii parizieni, le amintea acestora nu numai de lipsa pâinii, ci și de moartea miilor de comunarzi, executați de trupele guvernului de la Versailles. În arhivă puteți găsi mai multe materiale dedicate Comunei, de la antologia lui Barbu Lăzăreanu din 1948, la „Almanahul Comunei” din 1877, scos în Elveția de Elisée Reclus (fost comunard) și Zamfir Arbure. În deschiderea almanahului din 1877, editorii scriau următoarele : Printre autorii articolelor publicate aici, unii cred că este posibilă o transformare economică prin acțiunea inteligentă a sufragiului universal. Alții nu �6 7 văd posibilitatea emancipării muncitorilor decât în acțiunea revoluționară a muncitorilor înșiși. Însă și unii, și ceilalți afirmă autonomia individului și a grupurilor, recunoscând necesitatea egalității economice și proclamând dreptul și datoria muncii pentru toți oamenii. Și unii, și ceilalți se vor afla în rândurile poporului, în ziua când poporul se va ridica. Zamfir Arbure-Ralli (1848-1933) Pe 2 aprilie 2021 s-au împlinit 88 de ani de când s-a stins din viață la București Zamfir Arbure, unul dintre cei mai importanți militanți și publiciști anarhiști de la noi. Sub numele de Zemphiry Rouleff, Arbure s-a aflat în 1872 la Saint-Imier (Elveția) printre delegații prezenți la congresul de constituire al „internaționalei anarhiste”, după despărțirea socialiștilor libertari de cei marxiști. Revoluționarul basarabean, care și-a petrecut studenția printre „nihiliștii” din Imperiul Rus și a reușit să scape din temnițele țarului, a fost, de altfel, și unul dintre apropiații lui Mihail Bakunin. Prieten cu mulți gânditori și revoluționari anarhiști celebri – cu Élisée Reclus a scos o revistă, Le Travailleur, iar prințul Kropotkin l-a scăpat din arestul poliției elvețiene odată, plătindu-i generos cauțiunea – Zamfir Arbure ne-a lăsat și câteva fascinante volume de memorii. Viziunea sa, inspirată de anii studenției sale „nihiliste”, poate fi rezumată într-o formulă simplă, notată într-unul dintre acestea: „A înțelege totul, a îmbrățișa totul!” În colecția anarhivată se pot citi volumele În pușcăria Petro-Pavlovsc și Temniță și exil, precum și alte texte ale revoluționarului basarabean. În imagine portretul făcut de pictorița Nina Arbure, una dintre fiicele lui Zamfir Arbure. Piotr Kropotkin (1842-1921) Începând cu anii 1880-1890, au început să circule și în limba română textele lui Piotr Kropotkin, unul dintre autorii clasici ai anarhismului. Ideea ajutorului reciproc ca factor al progresului social, prin care acesta încerca să deconstruiască mitul „competiției și al luptei generalizate”, a avut ecou, se pare, și printre tinerii din România de atunci. Prima broșură tradusă în română a fost, de altfel, tocmai apelul său adresat acestora, „Către tineri” (1888). Cele mai numeroase texte au apărut însă în colecția de cărți și broșuri a Revistei Ideei, publicată de Panait Mușoiu: „Pușcăriile”, „Războiul”, „Vremuri noi”, „Rolul istoric al Statului”, „Din marea Revoluție Franceză”, „Unde poate ajunge agricultura”, „Munca intelectuală și munca manuală.” Acest din urmă text, inițial apărut în Revista Ideei, a fost ulterior republicat în traducerea Leliei Popovici, în 1944. Broșura „Unde poate ajunge agricultura”, apărută în 1913, este o traducere dintr-o colecție de articole și studii economice, sociologice, de pedagogie etc., apărute cu titlul Fields, factories and workshops, în 1899. Tot din această lucrare face parte și capitolul „Munca intelectuală și munca manuală.” Ambele traduceri pot fi găsite în colecția Anarhivei. Paraf -Javal (1858-1941) În colecția de cărți și broșuri editată de Panait Mușoiu, dar și în Revista Ideei, au apărut de-a lungul timpului mai multe traduceri din Paraf-Javal (1858-1941), scriitor francez cu care Mușoiu a întreținut o lungă corespondență și, se pare, o la fel de îndelungată amiciție. Anarhistul francez credea că fericirea poate avea metodă, că existența umană, dar și „chestiunea socială” pot avea o dezlegare științifică. În jurul acestei idei a �8 9 construit o teorie filozofică, cea a „transformismului universal,” baza anarhismului său științific, prin care încerca să găsească un răspuns la problema fericirii (individuale și colective). „Omul poate fi bun și fericit” îi plăcea și amicului Mușoiu să le zică celor care-l vizitau din când în când în subsolul său plin cu cărți, oferindu-le, probabil, spre citire și broșurile lui Paraf-Javal. În colecția anarhivată puteți citi două din broșurile publicate și prefațate de Mușoiu, „Organizarea fericirii” și „Ce știm despre lume: de vorbă cu nepoata”. Aceasta din urmă e o lucrare folosită mult timp în cadrul „Școlii moderne” inițiată de pedagogul libertar Francisco Ferrer, pentru care Paraf-Javal a redactat și alte lucrări și cursuri. la Focșani, fiind urmată în 1918 de ediția lui Panait Mușoiu, cea mai completă în limba română. Idealul său era libertatea. Însă nu libertatea unuia împotriva celuilalt, libertatea forței, ci „libertatea care, departe de a se opri ca în fața unei limite în fața libertății celuilalt, găsește în aceasta, dimpotrivă, confirmarea și extinderea sa la infinit; libertatea nesfârșită a fiecăruia prin libertatea tuturor, libertatea prin solidaritate, libertatea în egalitate; libertatea triumfătoare asupra forței brutale și asupra principiului autorității; libertatea care, după ce va fi răsturnat toți idolii cerești și pământești, va întemeia și orândui o nouă lume, cea a umanității solidare...” Dacă doriți să citiți mai multe despre viața, activitatea și personalitatea lui Mihail Bakunin, în colecția anarhivată puteți găsi biografia sa, scrisă de James Guillaume și tradusă în limba română de Ion Ionescu-Căpățână, în 1936. Vă recomandăm, de asemenea, să citiți și ediția din 2019 a volumului Dumnezeu și statul (apărut la Pagini Libere), care reunește mai multe informații despre viața și opera lui Bakunin, dar și despre răspândirea și recepția textelor sale în România. Mihail Bakunin (1814-1876) No Border Camp Timișoara 2003 La 30 mai 1814 se năștea în Rusia Mihail Alexandrovici Bakunin, unul dintre cei mai importanți gânditori și militanți anarhiști ai secolului XIX. Prin Zamfir Arbure, pe care l-a rugat să organizeze rute sigure pentru contrabanda cu texte revoluționare în imperiul țarilor, Bakunin putem spune că a jucat un rol important și în apariția primelor grupuri și publicații de tendință auti-autoritară în România. Prima traducere din Dumnezeu și statul, textul său cel mai cunoscut, a apărut în 1885, În 2003, între 9-15 iunie, a fost organizată la Timișoara tabăra „împotriva granițelor” (No Border Camp) care a adunat aproximativ 150 de participanți din România, Serbia, Germania, Austria, Grecia, SUA, Maroc etc. Timp de o săptămână, spațiul taberei a devenit o zonă autonomă, „un spațiu liber pentru schimb de idei și experiențe.” Relatări de la fața locului au apărut în zina DIY #1 (2004), dar și în Abolishing Borders from Below, în engleză: �10 11 In 9-15 June, Timișoara, a city placed in the west of Romania, near the borders with Hungary and Yugoslavia, will be the scene of the first No Borders Camp in Romania. This camp will mean 7 days of actions, discussions, and workshops around the central problem: freedom of movement and establishment for everybody. The camp aims to unite activists, immigrants, and artists from all over Romania and Europe, to create an environment for communication, exchange of information, and debates about migration and border regimes... Main actions that will take place: discussions, workshops, working groups, video projections, concerts, direct action, performance parties, discussion points... (citat din zina ABB). și din versurile ansamblului, continuă să fie tot mai prezent în societate și după anii ‘90. Alte teme abordate sunt situația migranților în Europa și excluziunea rasială. Întreg albumul poate fi ascultat pe pagina de Youtube a Anarhivei, iar la fiecare dintre piese, în descriere, puteți găsi versurile traduse în limbile romani, engleză și română. Tot în arhivă puteți citi un fluturaș în limba română, tipărit și împărțit cu această ocazie și intitulat „De ce un pașaport pentru liberă mișcare și o Europă fără granițe?”. Punctul culminant al celor șapte zile a fost demonstrația pentru libertatea de circulație și de expresie care a avut loc la Timișoara în 14 iunie 2003. În arhivă puteți găsi și o înregistrare video de la acest eveniment. Una dintre cele mai interesante figuri ale vechii mișcări socialiste a fost și Mircea Rosetti, fiul cel mare al revoluționarului pașoptist C. A. Rosetti și unul dintre primii socialiști de tendință libertară de la noi. Mircea Rosetti a făcut studii de drept la Paris, unde era cunoscut în cercurile revoluționare pentru calitățile sale oratorice. I-a cunoscut și pe Émile Gautier, anarhist și „discipol” al comunardului Jules Vallès, pe geograful Élisée Reclus, dar și pe Zamfir Arbure, de care ulterior l-a legat o profundă amiciție. După moartea sa timpurie, în 1882, i-a apărut volumul Stăpânii noștri sau arta de a guverna. Sfaturi date de un sclav claselor diriginte, de fapt o colecție de note pentru o lucrare mult mai ambițioasă, pe care însă n-a mai apucat s-o termine. Mircea Rosetti își dorea să elaboreze o critică amplă a organizării sociale, începând cu forma de guvernare, continuând cu sistemul juridic și ajungând până la educație, religie, economie ș.a.m.d. Ideea se pare că-i venise în urma lecturii Principelului lui Machiavelli. Însă perspectiva sa era una răsturnată, subversivă. „Voi lua […] un sclav”, îi scria Mircea Rosetti unuia dintre prietenii săi. „El se va adresa către stăpânii săi și le va arăta ce trebuie să facă pentru a-i ține în scavie pe cetățeni. Organizarea socială recomandată de sclav va fi oglinda societății actuale […].” Ansamblul Oltenilor din Berlin (2013) În anul 2013 apare primul și singurul album al Ansamblului Oltenilor din Berlin, având un titlu mai mult decât sugestiv: EU.ROPEBack TO HATE. Genul muzical autodeclarat („political manele”) vine pe fondul rasismului instituționalizat, care nu numai că a șters memoria deportărilor și a genocidului împotriva romilor din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, dar, așa cum reiese Mircea Rosetti (1850-1882) �12 13 Puteți citi volumul Stăpânii noștri în limba română și limba franceză, în colecția anarhivată. Despre Mircea Rosetti puteți afla mai multe din scurta biografie apărută în colecția de broșuri a colectivului editorial Pagini Libere. Carlo Giuliani în zina Ura La 20 iulie 2021 s-au împlinit 20 de ani de la moartea tragică a tânărului Carlo Giuliani, care a fost împușcat în plină stradă, la scurt timp după intervenția carabinierilor din timpul protestelor anti-globalizare și anti-G8 din Genova, în 2001. Numărul patru din zina Ura i-a fost dedicat în întregime. Citiți mai multe despre evenimentele de atunci și despre moartea lui Carlo Giuliani în colecția Anarhivei. Errico Malatesta (1853-1932) Errico Malatesta (1853-1932), muncitor, publicist și militant anarhist, a fost unul dintre acei socialiști a căror activitate se confundă, de fapt, cu perioada „clasică” a anarhismului. „Prin spirit anarhist,” scria Errico Malatesta, „înțeleg acel sentiment profund uman care-și dorește bunăstare, libertate și dreptate pentru toți, solidaritate și iubire între toți oamenii, și care nu e o trăsătură exclusivă a celor care-și spun anarhiști, ci un sentiment care-i inspiră pe toți cei care au o inimă generoasă și o minte deschisă.” Piotr Kropotkin își aducea astfel aminte de el în memoriile sale: Malatesta era un fost student în medicină care renunțase la o profesiune intelectuală și la avere de dragul revoluției. Întreaga lui viață nu se gândise niciodată dacă va avea un codru de pâine la prânz și un loc unde să înnopteze în ziua respectivă. Neavând un colț al său, el era gata să vândă înghețată pe străzile Londrei pentru a-și câștiga existența, iar noaptea să scrie articole fulminante pentru ziarele italiene. În Franța el fu întemnițat, apoi pus în libertate și expulzat; în Italia fu condamnat pentru a doua oară și deportat pe o insulă, de unde evadă... Malatesta poate fi găsit întotdeauna acolo unde lupta e în toi. Mereu pe fugă, el a petrecut câteva luni și în România în anii ‘80 ai veacului XIX, la Brăila. Deși prezența lui aici n-a lăsat urme, multe dintre textele pe care le-a scris au fost ulterior traduse în limba română, începând din 1891, când în colecția Biblioteca Anarhistă din București apărea broșura „Între țărani”, reeditată ulterior și de Panait Mușoiu în 1910. O scurtă biografie a lui Malatesta, care poate fi găsită în arhiva noastră, a apărut în 1936, în îngrijirea lui Ion Ionescu-Căpățână, la editura Umanitatea. De asemenea, în 2007 a fost publicat volumul La cafenea: discutând despre revoluție și anarhie, o colecție de 17 dialoguri scrise de Errico Malatesta între 1897 și 1922. Alte texte și articole de-ale sale pot fi citite pe blogul Râvna. Const. I. Emilian: Anarhismul poetic (1932) În 1932 apărea volumul Anarhismul poetic. Studiu critic. Autorul, Const. I. Emilian, încerca să facă o analiză a curentelor moderniste autohtone – de la simbolism, la dadaism, suprarealism și constructivism – identificând apariția unei „noi ideologii literare”. Folosindu-se, mai mult sau mai puțin pertinent, de analogia cu principiile anti-autoritare ale anarhismului politic, Const. I. Emilian denumea această nouă tendință, „anarhism poetic”. „Un aprig duh de răzvrătire bântuie întreaga lume literară”, remarca autorul, definind astfel „anarhismul poetic”: atitudine negativă față de trecut, individualism, exaltarea iraționalului, ostilitate față de spiritul de ordine și față de ierarhia valorilor, sincretism etc. Printre „anarhiștii literari” moderați îi amintea pe Tudor Arghezi, George Bacovia, Adrian Maniu etc., iar dintre „extremiști” pe Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, �14 15 Ion Vinea etc., trecând în revistă și publicațiile reprezentative: 75 H.P., Contimporanul, Punct etc. Se poate lesne deduce că perspectiva criticului asupra anarhismului politic era (în cel mai bun caz) una simplistă, iar poziția pe care o favoriza, deplângând „barbaria” noilor curente lirice, era una conservatoare. O temă la fel de dragă autorului era necesitatea de a apăra literatura română de „violența” inovației și de spiritul de dezagregare al „anarhiei”, străin, se înțelege, de „specificul național” și chiar și de cel „european”. Dincolo de aceste aspecte, lucrarea poate fi interesantă pentru cei/cele care se interesează de istoria avangardelor literare și artistice autohtone, dar și pentru analiza, prin comparație, discursurilor și polemicilor intelectuale și literare de azi. Pagini Libere (seria II, 1925-1926) După ce Revista Ideei și-a încetat apariția în 1916, nu a mai existat pentru o vreme o tribună a ideilor anarhiste în România. Panait Mușoiu și-a continuat munca de editor și publicist, însă a renunțat la publicarea faimoasei sale reviste. Astfel că Pagini Libere a continuat oarecum linia Revistei Ideei, apărând în perioada anilor ‛20, la București. La fel ca în cazul Revistei Ideei, grupul din jurul Paginilor Libere edita, pe lângă revistă, și o colecție de cărți și broșuri. În această colecție au apărut de-a lungul vremii traduceri din Jean Grave, Piotr Kropotkin, Sébastien Faure, Elisée Reclus și alți autori clasici ai anarhismului. Editor al revistei era A. Gălățeanu (A. Kessler), prieten și biograf al lui Panait Mușoiu. Pagini Libere era o publicație în care-și găseau loc toate curentele libertare, de la anarho-sindicalism, la individualismul anarhist, și de la pacifism la anarho-comunism. Apropiați de revistă erau vechii militanți sindicaliști, ca Iuliu Neagu-Negulescu sau Petre Popescu, dar și Panait Mușoiu, pacifistul Eugen Relgis sau scriitorul Panait Istrati. De remarcat este și faptul în paginile revistei au apărut de-a lungul vremii texte semnate de scriitori celebri în epocă – Romain Rolland, Upton Sinclair, Henri Barbusse, Stefan Zweig – cu care redacția se afla în corespondență. Relațiile cu revistele sau autorii libertari din Europa erau și ele foarte strânse. Au fost primite și publicate în paginile revistei texte din Franța, de la E. Armand, Jean Grave, G. Lacaze-Duthiers, dar și din Austria, de la istoricul anarhist Max Nettlau sau de la Pierre Ramus. În arhivă se poate citi o colecție de șase numere din seria a II-a a revistei, acoperind intervalul octombrie 1925-mai 1926. În cele câteva numere puteți citi extrase din Cucerirea pâinii de Piotr Kropotkin, un dosar dedicat lui Ștefan Gheorghiu, texte semnate de Panait Istrati, o nuvelă a utopistului I. Neagu-Negulescu și alte materiale inedite. Mechel Stanger (1909-?): „Amintirile unui anarhist din România” Muncitor anarho-sindicalist, Mechel Stanger s-a născut în 1909 la Vișnița, lângă Cernăuți, regiune care după 1918 a revenit României. Parte a unui grup anarhist din Bucovina, Stanger a dezertat din armată, ajungând, după o călătorie cu peripeții, la Berlin, iar mai apoi la Barcelona, în Spania revoluționară. A participat ca necombatant la Războiul civil din Spania, fiind corespondent de presă pentru Arbetaren, publicație socialistă din Suedia. �16 17 De-a lungul timpului, i-a cunoscut pe Rudolf Rocker, Emma Goldman, Voline, Erich Muhsam, Nestor Mahno și alții. Mechel Stanger: „Privind în urmă, cred că contactul cu anarhismul la o vârstă fragedă mi-a schimbat întreaga existență și i-a dat un sens. Am dezertat din armată pentru că anarhismul m-a învățat că nu trebuie să înveți să ucizi oameni. Prima mare influență literară a venit de la David Edelstadt, ale cărui poeme și scrieri leam devorat cu pasiune încă de pe când eram la Cernăuți. Mai târziu am intrat în contact cu scrierile lui Rudolf Rocker, care au avut o mare influență asupra mea, la fel ca personalitatea sa magnetică.” Stabilit definitiv în Suedia la încheierea războiului și-a publicat în 1978 amintirile, care au apărut în revista Frihetlig Socialistisk Tidskrift. Colectivul Pagini Libere a publicat o traducere în română a amintirilor lui Mechel Stanger, broșura putând fi citită pe pagina lor. Textul în suedeză se găsește în colecția anarhivată, sau pe blogul Sovversiva. Inițiativa Autonomă Craiova: Războiul civil din Spania (2005) Despre Războiul civil din Spania (19361939) nu există foarte multe resurse în limba română, mai ales dintre cele care să prezinte perspectiva libertară asupra evenimentelor; ori, dacă există, ele sunt destul de puțin circulate. Tocmai de aceea vă recomandăm excelentul dosar publicat în 2005 de Inițiativa Autonomă Craiova pe acest subiect care cuprinde trei texte (toate disponibile în arhivă): • O scurtă istorie a Revoluției din Spania de Edward Conlon, care are inclusă și o cronologie a evenimentelor + un glosar de termeni. • • O broșură dedicată rolului jucat de refugiații spanioli în rezistența împotriva ocupației naziste din Franța. Un text al Emmei Goldman, scris la moartea lui Buenaventura Durruti, în 1936. Retragerea din societate (CrimethInc.) „Retragerea din societate” e text al colectivului CrimethInc., publicat în traducere românească de colectivul editorial autotext. Un text despre refuz, ruptură, marginalitate, dar și despre noi moduri de a ne reconecta, despre subversiune și creativitate, despre revoluție și evadare. ...nu avem locuri de muncă, nu mergem la cumpărături, nu ne petrecem vremea prin baruri. am respins rutina extenuantă, competiția obositoare a diplomelor, promovărilor și planurilor pentru pensionare, cu speranța de a construi o nouă lume, o lume a noastră proprie. normele culturale proiectate de televiziune în timpul orelor cu cea mai mare audiență nu sunt normele noastre culturale; valorile proprietarilor de casă și ale patrioților pătrunși de simțul datoriei nu sunt valorile noastre. sperând să abolim sclavia salarială, patriarhatul și alienarea în general, am început prin a face tot posibilul pentru a le aboli în propriile noastre vieți, sperând astfel să stabilim un precedent pentru întărirea cuvintelor prin acțiune. mai degrabă decât să întrebăm dacă sunt gata condițiile pentru revoluție, acceptăm că poate nu vom ști asta niciodată; așa că acest moment este la fel de bun ca oricare altul pentru a afla. Puteți citi întreaga broșură în arhivă. �18 19 Sindicatul și Atelier 2.0 Târgu Mureș Undeva prin anii 2005-2006 se formează la Târgu Mureș colectivul D.I.Y. Sindicatul. De-a lungul anilor, Sindicatul s-a implicat în organizarea mai multor acțiuni anti-fasciste și anti-rasiste, în realizarea unui cinema mobil, dar și în organizarea de concerte hardcore-punk, în evenimente „buy nothing day”, „Food not Bombs” și a altor acțiuni împotriva militarizării. În cadrul concertelor Sindicatul au cântat trupe precum Critica Radicală, Pavilionul 32, I Stared Into the Forest, Stuck in a Rut, Dance Trauma, Los Dolares, Impurita, dar și trupe locale de hip-hop radical precum SGPG hip-hop sau The Barricade. Inițiativa a continuat ulterior prin organizarea de concerte în spațiul Atelier 2.0 din Târgu Mureș. Câteva afișe de la aceste evenimente se găsesc în colecția anarhivată. Critica Radicală (2002) Una dintre cele mai importante trupe ale scenei underground din România a fost și Critica Radicală. Trupa aducea o nouă viziune muzicală, care combina elementele punk cu influențe din muzica autohtonă românească și lăutărească, stilul autodeclarat fiind „anarcho-gipsy-transmental-punk.” Proiectul muzical s-a format în anul 2002 cu o parte din membrii trupei Terror Art. Inițial s-au încercat mai multe variante, precum formarea trupelor Foarfeka (punk-rock), V33 (punk) și Proteum (hardcore-punk). Într-un final, s-a ajuns la formula Critica Radicală, trupă care asuma într-un mod mai clar și transmiterea unui mesaj politic anti-autoritar. „So Mai Cares” este singurul split apărut în anul 2004, împreună cu Czolgosz, o trupa de anarho-punk din Boston. Vă recomandăm interviul acordat de membrii trupei Critica Radicală pentru zina Ura #13, în 2004. O colecție de afișe de la concertele Critica Radicală se poate, de asemenea, găsi în arhivă. Alexis Grigoropoulos & Toată lumea pe străzi. Texte și comunicate din timpul revoltei din Grecia (2009) 6 decembrie 2008 este ziua în care tânărul de doar 15 ani, Alexis Grigoropoulos, a fost împușcat mortal de poliția din Atena, în cartierul Exarheia. A fost și începutul unor ample mișcări de stradă, ocupări, greve și alte acțiuni populare de protest. Pe lângă revolte, ocuparea clădirilor a început aproape imediat – Universitatea Tehnică Națională, Facultatea de Economie și Facultatea de Drept au fost ocupate în ziua în care Alexis a fost ucis. Aveau să urmeze mult mai multe... Într-o săptămână, șapte sute de licee și o sută de universități au fost ocupate sau pur și simplu abandonate. Atât pe străzi cât și în clădirile ocupate, insurgenții au creat comunicate ale luptei. Textele insurgenților sunt mijloacele prin care aceste lupte sunt reamintite, interpretate, și luate ca exemple, pentru a face față unor situații care se repetă și în ziua de azi. Din păcate, luptele care nu lasă în urmă multe texte sunt deseori uitate. O parte din memoria luptelor acelor zile se găsește și în volumul Toată lumea pe străzi. Texte și comunicate din timpul revoltei din Grecia, publicat în engleză în octombrie 2009 și tradus în decembrie în limba română. Traducerea poate fi citită în colecția anarhivată. ��20 21 Livia Sura Livia Sura este un proiect format în cadrul Atelier D.I.Y. din Timișoara, în 2010. Își trage influențele muzicale din punk, cu combinații eclectice de sludge, doom, black metal și folk. Și-a sedimentat stilul prin numeroase concerte/repetiții live pe scena locală, dar și în afara țării, prin colaborare cu scene muzicale asemănătoare (preponderent Serbia). Mesajul, cu texte atât în română cât și în engleză, tratează aspecte existențiale curente și istorice, dihotomia dintre societate și individ, luând însă o poziție politică fermă anti-discriminare și pro-libertate. Trupa a înregistrat și produs două discuri: • • Livia Sura, s/t, 2011 Seasons in gloom, seasons of doom (split cu Hazarder, Serbia), 2013 Livia Sura a avut schimbări multiple de membri și este momentan într-un hiatus nedeterminat din 2015. În colecția anarhivată găsiți, printre altele, și două numere din zina omonimă, Scrisori de la Livia Sura / Letters from Livia Sura, dar și alte materiale legate de activitatea trupei. 16 decembrie 2006: Campania împotriva extremismului de dreapta (Mișcarea Underground Timișoara) La data de 16 decembrie 2006, Mișcarea Underground din Timișoara organiza „campania împotriva extremismului de dreapta”, a urii și a violenței pe care ideologiile și sistemele politice totalitare le generează. Ziua nu a fost aleasă întâmplător, ținând cont că pe 16 decembrie 1989, în același oraș, începeau revoltele împotriva dictaturii ceaușiste. Printre motivațiile acestei acțiuni se numărau atât lupta împotriva sexismului, rasismului, xenofobiei, antisemitismului, homofobiei, cât și „abolirea granițelor vizibile și invizibile care îngrădesc dreptul la libera exprimare a grupurilor marginalizate sau minoritare”. Era exprimată o poziție fermă împotriva organizării ierarhice, autoritare a societății, dar și opoziția față de “sistemele totalitare care aduc oamenilor de rând doar foame și mizerie, niciodată libertate, iar bunăstare doar celor de la putere”. Mai multe detalii legate de acțiune, găsiți într-un fluturaș-manifest apărut cu această ocazie și care poate fi citit în arhivă. �22 23 Colecția anarhivată în 2021 1.2 Colecție volume sec. XIX (18xx-1900) 1. „Stăpânii noștri sau arta de a guverna. Sfaturi date de un sclav claselor diriginte” de Mircea Rosetti (1882) 1.4 Colecție Broșuri sec. XIX (18xx-1899) 2. 3. 4. „Opt scrisori către țărani” de Gr. Munteanu (Grigore Maniu) (1882) „Studiu psihiatric urmat de câteva comentarii asupra ideilor sănătoase” de Dr. Nicolae Russell (1880) „Viața și activitatea lui Nicolae Zubcu-Codreanu” de Zamfir C. Arbure (1880) 1.6 Colecție diverse sec. XIX (18xx-1900) 5. „Apărarea socialismului de mai multe bârfeli neîntemeiate” (Iași) de Un socialist anarhist (1883) 2.2 Colecție volume sec. XX (1901-1947) 6. 7. „Mari curtezane și vestiți libertini” (1933) de E. Armand & Eugen Relgis „Anarhismul poetic. Studiu critic (1934)” de Constantin I. Emilian �24 25 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. „Banchetul sau Despre amor” de Platon & „Banchetul” de Xenofon (1922) „Clacă și robie” de Iuliu Neagu-Negulescu (1926) „Haiducii” de Panait Istrati în trad. lui Iuliu Neagu-Negulescu (1930) „Lumina Asiei sau Marea renunțare. Viața și învățătura lui Gautama” de Edwin Arnold (1924) „Morala întemeiată pe legile naturii” de M. Deshumbert (1919/1920) „Organizarea fericirii” (1912) și „Dezlegarea științifică a chestiei sociale (1935)” de Paraf-Javal „Studii de psihologie socială” de C. Dimitrescu-Iași (1927) „Unde poate ajunge agricultura” de Piotr Kropotkin (1913) 31. 4.2 Colecție volume sec. XXI (2001-20xx) 32. Pagini Libere #1 (1925) Pagini Libere #2 (1925) Pagini Libere #3 (1926) Pagini Libere #4-5 (1926) Pagini Libere #6 (1926) Poporul Muncitor (1911) 33. 34. 35. 36. 37. 38. „Umanitarism și socialism” de Eugen Relgis și Lotar Rădăceanu (1922) „Arta de a fi optimist” de Marcel-Benoît Benedict (1938) „Ce știm despre lume: de vorbă cu nepoata” de Paraf-Javal (1910) „Estetică și părți apologetice asupra picturii” de Leonardo da Vinci (1934) „Filosofia demnității omenești” de Paul Gille (1927) „Marii inițiați: Isus” de Edouard Schuré (1924) „Marii inițiați: Pitagora. Misterele de la Delfi” de Edouard Schuré (1934) „Orientări” de Panait Mușoiu 3.6 Colecție diverse sec. XX (1948-2000) 30. „Libertaires et pacifistes de Roumanie” / „Libertari și pacifiști din Româ- Doctor Zacuscă și Mister Ghiveci #1 (2006) Revolta! # 2 (2003) Revolta! #4 (2004) Revolta! # 5 & Ura # 13 (2004) Revolta! # 6 (2004) Revolta! # 8 (2004) 4.4. Colecție zine sec. XXI (2001-20xx) 2.4 Colecție broșuri sec. XX (1901-1947) 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. „La cafenea. Discutând despre revoluție și anarhie” de Errico Malatesta (2007) 4.3 Colecție reviste sec. XXI (2001-20xx) 2.3 Colecție reviste sec. XX (1901-1947) 16. 17. 18. 19. 20. 21. nia” (1952) de Eugen Relgis „Minnen av en rumänsk anarkist” / „Amintirile unui anarhist din România” (1978) de Mechel Stanger 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. By Any Means # 1 (2007) Lovekills #0 ediție specială (200?) Lovekills #1 ediție specială (2007?) Lovekills #3 (2003) Negru subteran # 1 (2006) Oldscul zine # 1 (2010) Scrisori de la Livia Sura / Letters from Livia Sura (2012) Scrisori de la Livia Sura / Letters from Livia Sura # 5 (2013) Sick of being sick # 0 (2006?) Ura # 7 Ura # 18 (2005) Ura # 19 (2005) Ura # 20 (2006) Ura # 22 (2008) �26 27 53. Woah! # 2 (2007) 4.5 Colecție broșuri sec. XXI (2001-20xx) 54. 55. „Eroii uitați. Rezistența spaniolă în Franța 1939-1945” (2005) „Războiul civil din Spania. Anarhismul în acțiune” (2005) 4.6 Colecție diverse sec. XXI (2001-20xx) 56. 57. 58. 59. 60. 61. 62. 63. 64. 65. 66. 67. 68. 69. AKU demo CD (2006) Autocolante „Hrană nu Bombe” Iași (2010) Bannere „Hrană nu Bombe” Iași (2010) Calendar Atelier D.I.Y. & Gluga Neagră (2013) Centrul cultural INCA (2003) Centrul cultural INCA (2004) Cine suntem? Dragostea ucide (2006) Comunicat Federația Anarhistă # 4 (2009) Desen Guranii (2003?) Inițiativa Autonomă C.A.F. (2005) Manifestul Lovekills (2007) Versuri Pavilionul 32 „Durruti a murit... dar totuși trăiește!” de Emma Goldman (2005) „Un altfel de manifest” - Lovekills (200?) 4.7 Colecție fluturași sec. XXI (2001-20xx) 70. 71. 72. 73. 74. 75. 76. 77. 78. 79. 80. 16 decembrie 2006, „Spuneți nu totalitarismului!” Fluturaș HAOS (2003) Fluturași Freeshop (2013) Fluturași „Hrană nu Bombe” Iași (2010) Fluturaș „Demonstrație împotriva fascismului și a tuturor formelor de discriminare” Iași (2009) Fluturași „Hrană nu Bombe!” Fluturaș „Lupta pentru libertatea individuală” Fluturaș „Buy Nothing Day” Târgu Mureș (2007) Fluturaș „Revolta bicicletelor!” (2007) Sexualized violence in war and political crisis (2008) Solidaritate cu oamenii fără adăpost! / Szolidaritás a hajléktalan emberekkel! (2014) 4.8 Colecție afișe sec. XXI (2001-20xx) 81. 82. 83. 84. 85. 86. Afișe „Hrană nu Bombe” Timișoara (2010) Afiș „Hrană nu Bombe” Timișoara (2013) Afiș „Seara Antifascistă” Târgu Mureș (2006) Afiș „Demonstrație împotriva fascismului și a tuturor formelor de discriminare” Iași (2009) Cinema Mobil: București, Sibiu, Târgu Mureș, Vama Veche, Timișoara Cluj-Napoca (2007) Afiș Wildrat Infoshop la Peninsula (2007) 5. Colecție fotografii, portrete etc. 87. Zamfir C. Arbure (1920/1930): portret după o pictură de Nina Arbure 6.1 Colecție afișe concerte și festivaluri DIY+ 88. 89. 90. 91. 92. 93. 94. 95. 96. 97. 98. 99. Afiș concert punk (2001) Afișe concerte Atelier 2.0 Târgu Mureș (2018-2019) Afișe concerte Critica Radicală (2004/2005) Afișe concerte INCA (2005-2007) Afișe concerte Play Or Die Booking Brașov (2013-?) Afișe concerte punk/hardcore (2006-2008) Afișe concerte Sindicatul Târgu Mureș (2006-2012) Afișe Romanian Teknival (2008-?) Afișe Underground Festival Timișoara (1997-2013) Afiș Fast! Feast! Fiesta! # 1 (2009) Afiș Fast! Feast! Fiesta! # 3 (2011) Afiș Independent Voices Festival # 10 (2013) �28 29 100. 101. 102. 103. 104. 105. 106. 107. 108. 109. 110. 111. 112. 113. 114. 115. 116. 117. Afiș Independent Voices Festival # 9 (2012) Afiș Independent Voices # 6 (2009) Afiș Independent Voices # 7 (2010) Afiș Independent Voices # 8 (2011) Afiș Noborder # 9 / Thrashfest # 8 (2013) Afiș Noborderfest în exil # 10 (2014) Afiș Noborderfest # 3 (2007) Afiș Noborderfest # 6 (2010) Afiș Noborderfest # 7 (2011) Afiș Noborder # 8 split Thrashfest # 7 (2012) Afiș proiecție „Street Art Night” Târgu Mureș (2010) Afiș reimprimat Independent Voices Festival # 5 (2008) Afiș Thrashfest # 4 (2009) Afiș Thrashfest # 5 (2010) Afiș Thrashfest # 6 (2011) Afiș Winterfest # 4 (2010) No Border Festival Timișoara (2005) Thrashfest Timișoara #2 (2007) 6.2 Colecție spații alternative, biblioteci și squat-uri 118. Venedig Squat Graz (2007) Diverse Interview with Anarhiva collective for BUNĂ #8* Bună: What kind of material do you collect? Anarhiva: Most of the materials reflect the multiple ways of self-organization and anarchist struggle in the past 150 years. This means that we bring together both classical materials, such as historical correspondence, manuscripts, periodical journals, brochures, books, photographs etc., but also what modern day archives and libraries would not consider worthy of public interest, such as ephemeral prints published by anarcho-punk collectives: D.I.Y. zines, small leaflets, posters, anarchist manifestos, or even graffiti. We have also started a small video and audio library. So, we are speaking of roughly all media and publishing formats. Do you also collect anarcho-syndicalist materials? 7.1 Colecție video (documentare, filme, interviuri etc.) 119. Demonstrație „No Border Camp” Timișoara (2003) 120. Manifestație împotriva războiului din Irak, Craiova (2003) 7.2 Colecție audio (înregistrări, albume etc.) 121. Ansamblul Oltenilor de la Berlin: EU.ROPE BACK TO HATE! (political manele, 2013) Although, historically speaking, anarcho-syndicalism has not been a dominant trend in Romania, like in Spain, France or other countries, it still was (and continues to be) an important part of the local anarchist organizing. There are several historical materials dedicated to the workers’ revolutionary struggle in our archive. For instance, there is Mișcarea Socială, a journal published in 1911 by Iuliu Neagu Negulescu (1878-1940), renowned anarchist, utopian writer and syndicalist militant. We have also included more recent publications in our collection: for instance Acțiunea Directă and Anarhia from 2012. In these two publications one can also find information about the ”classical” period of syndicalist and anarchist activity in Romania, and about some of its most prominent figures: Ștefan Gheorghiu, Panait Mușoiu, Iuliu Neagu-Negulescu. Other interesting documents about workers rights and organizing have been published in 2017 by �30 31 Mahala – Comunitatea Muncitorilor Militanți (Mahala – The Community of Militant Workers) and some of them can be found in the archive. Do you also collect anarchist material from other countries ? The focus of our collection is the anarchist movement in Romania. However, a significant proportion of the anarchist material we are indexing is international. The anarchist movement has been (and still is) defined by its transnational character. Anarchism in Romania is no exception to that. We have documents from some of the countries where anarchists from Romania resided, traveled or emigrated to (or from): correspondence, journal articles, publications, pamphlets etc. There are a number of well-known international militants that ”crossed paths” with anarchists from Romania. For instance, Zamfir C. Arbure’s collaboration with Mikhail Bakunin, or his life-long friendship with Elisée Reclus. They both worked together for La Commune – Alamanch Socialiste, published in 1877, and eventually printed another magazine in Switzerland, Le Travailleur; or Max Nettlau’s correspondence with Panait Mușoiu, who also corresponded with Jean Grave and Paraf-Javal. Not to mention autochthonous figures which went international, such as Benzion Liber, Joseph Ishill, Eugen Relgis, Nicolas Trifon. We also index other documents related to Romania, such as international publications (in german, english, french, italian etc.), for instance Abolishing Border from Below or Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation – nicht nur in Rumänien; or articles such as the memoirs of Mechel Stanger, published in Sweden in the 70s, or Relgis’s short history of libertarian and pacifists from Romania, published in France in 1951-52. How do you get materials and publications ? Most of the materials are part of our own and our comrades’ from Iași, Bucharest, Craiova, Timișoara, Cluj-Napoca personal collections. We have also spent some time in archives and libraries across the country and abroad in order to uncover historical prints related to the anarchist movement. Equally important, and a much appreciated help, was offered by various autonomous collectives (past and present): A-casă, Macaz, Armonia, D.I.Y. Craiova, Biblioteca Alternativă, LMA. Of course, we are looking forward to further exploring archives and finding new material. We are also in touch with local and international historians interested in social movements, anarchist literature, publishing etc. What time periods does your archive cover? At the moment the archive is organized in collections spanning five time periods, starting with the XIXth century. After that, the first half of the XXth century, or 1900-1947 (the year 1947 marking the beginning of the stalinist regime); a third period from 1947 to 1989 (when the ”communist” dictatorship was overthrown); a fourth period, from 1990-2001, or the first ten years of ”capitalist transition”; and, finally, from 2001 to present day, but with a 5 year buffer for safety reasons. With few exceptions, most of the public collections of the archive end around 2015/2016. Can you say something about the epochs during which the greatest anarchist publishing activity took place in the country? From a historical point of view, the periods of anarchist development in Romania are slightly different: the ”nihilist” or ”narodnik” period (1870-1892), the actual anarchist period (including here a ”stirnerite” trend, a syndicalist and a socialist libertarian one), between 1892-1918. During the interwar period, while there were still some syndicalist groups active, most of the activity and propaganda was dedicated to issues like pacifism, humanitarianism, esperantism, vegetarianism/veganism etc. This would be the third period, ending abruptly in 1947. After that, during the so-called ”communist” rule, anarchists either fled abroad, like Eugen Relgis, or kept a low profile, like A. Gălățeanu. A fifth period starts after the 1989 uprising. Anarchist ideas, practices and publications sprung up from the punk, hardcore and undergound scenes. Zines, concerts, �32 33 protests against the war, food not bombs, anti-racist and anti-capitalist actions, anarcha-feminist festivals, shaped a distinctly anti-authoritarian ”culture of resistance”. This period ended rather abruptly in 2008/09, after the anti-NATO protest in Bucharest, when punks, anarchists and anti-war militants were violently repressed by the authorities. Roughly from 2012-2013, during the anti-austerity protests and the Roșia Montană campaign, the activity picked up again, with autonomous collectives organizing in the big cities. They included anarcho-syndicalist publications, feminist zines and actions, punk and FnB collectives, autonomous libraries etc. If we were to point out, as you have asked, the most important periods of anarchist activity, they would be the 1892-1918 period, when Panait Mușoiu was active and editing Revista Ideei (1900-1916), the most important anarchist publication in Romania. The second period would be the ”anarcho-punk” years until 2008, as testified by the numerous zines, bands, concerts and overall anti-authoritarian initiatives documented in the archive. Who was the target public for anarchist publications ? This depends, of course, on the specific period you are looking at. For instance, during the ”narodnik” years, the main public were students (both university and college), writers, physicians etc. There were also attempts to reach a wider working class and peasant audience, but with mixed results. From around the 1890s, anarchist publications circulated among workers, small rural functionaries, teachers, even priests. For instance, Iuliu Neagu’s literary works, including his utopia, Arimania, were written (and seemingly intended) for a rural audience, as he prided himself to be a `a sort of peasant`. On the other hand, contemporary publications, such as zines or leaflets, were mainly written by punks involved in the underground movement, and were dedicated to a young readership. There were also other, more general publications, such as manifestos and pamphlets, that were aimed at a wider audience, including working-class readers; again, with overall mixed results. Nowadays, the main public are the urban readers – students, workers, activists, independent artists, teachers, ”lumpen-intellectuals” –, interested mainly in issues like migration, housing and working conditions, feminism, anti-racism, LGBTQ rights, animal rights etc. Are there any regular anarchist publications in Romania today? At the moment there are no regular Romanian anarchist publications. However, there are some zines and pamphlets published on a (more or less) regular basis. For instance zinefem, that we already mentioned before, the pamphlet collection from Pagini Libere, regularly updated, Strada, a magazine from Timișoara dealing mainly with housing justice issues etc. On the other hand, there are some left-leaning regular podcasts worth listening to. There is also an anti-authoritarian podcast, quite fun and informative, Leneșx Radio, that we actually recommend. It has some episodes in English too. Do you publish on the anarchist history of Romania? One of the many reasons for starting this project was to make these collections visible and to motivate others to get in touch and discover this hidden and frequently ignored tradition. A good example in this sense is the recent publication of This is (not) a love story!, a research concerning the history of anarcha-feminism and radical feminism in post-communism Romania. The author actually found the anarcha-feminist zine Lovekills via Anarhiva. Another example is the recent publication by the Pagini Libere editorial collective of a series of interviews with Nicolas Trifon, an anarchist from Romania who was active in France during the ‘80s. Some of the materials used for this anthology were already available in our collection. Moreover, members of Anarhiva were also involved in the actual publishing of this collection of interviews. It comes without saying that we encourage people to explore the archive, and to use it for their research, or to discover, generally speaking, different ways of organizing and viewing things. We also encourage people outside Romania to contact us if they’re interested in specific topics that they wish to explore in more detail. Is the archive accessible to anyone interested? The archive is freely accessible online. The search engine is quite easy to use, as you can identify any item by author, title, year, place, collection, subject, tag etc. We also have a printable annual bulletin and we regularly post brief descriptions of new entries on our facebook page. Soon a newsletter and a physical archive will �34 35 be put together. We also plan to put up a blog with brief entries related to the indexed documents. Are you in contact with anarchist archives from other countries? We are in contact with a number of archives and libraries dedicated to the research of anarchism. We could mention here Centre International de Recherches sur l’Anarchisme (CIRA) in Lausanne, Centro di studi libertari ”Giuseppe Pinelli” in Milano, and Kate Sharpley Library from London. More recently we started to follow the online work carried out by the Tyneside Anarchist Archive. We also benefited from a lot of support with technical equipment from the Hafnerstrasse collective and Koch Areal from Zürich. Of course, we would like to be in touch with as many collectives or independent researchers as possible, especially regarding archival work, publishing, or documents related to anarchists from Romania. How do you finance yourselves? This is a D.I.Y. initiative, totally independent, so we cover all the expenses ourselves. Fortunately, they are not very high for the time being. However, we welcome any contributions that might be helpful in developing this project further: from archive material and various documents, to technical equipment and supplies related to the archival process (scanners, copy machines etc.). As we want to set up a physical archive and acquire various documents for it, we intend to put out some merch (T-shirts, tote bags, stickers) and to print some issues from our annual bulletin, in order to raise some funds for the project, but also for other political struggles. How can one get in contact with you? It is quite easy: drop us an e-mail at anarhivaa@gmail.com, or a message on our facebook page www.facebook.com/anarhivaro. April 2021 Thank you for this interview. A German version of this interview will be available in Bună magazine, issue 8 / 2022. Tipărituri 2021 �36 37 Afiș format A2 + 9 tipuri de cărți poștale cu imagini din anarhivă Activivități editoriale 2021 Ambele broșuri pot fi găsite pe pagini-libere.ro Amintirile unui anarhist din România (Mechel Stanger) Tricouri + totebag-uri cu un desen făcut de @rarestattoo și serigrafiate la @codobatura Autorul s-a stabilit de multă vreme în Suedia. Întâi și-a scris memoriile în idiș pentru un ziar anarhist publicat la New York, care exista încă din 1890. Traducerea în limba engleză a fost făcută mai apoi tot de Stanger. În memoriile lui Mechel Stanger apar, zugrăvite în culori vii, mai multe personaje celebre: Rudolf Rocker, important teoretician anarhist; Erich Mühsam, poet și anarhist german care a fost ucis într-un lagăr de concentrare nazist; Emma Goldman, care a apărut ultima dată în bestsellerul Ragtime; Voline, a cărui carte despre „revoluția necunoscută” din Rusia este retipărită în întreaga lume; Nestor Mahno, legendarul anarhist, și mulți alții. (Frihetlig Socialistisk Tidskrift) O declarație pentru viață și alte texte (CCRI & EZLN) Am decis că este timpul ca inimile noastre să danseze din nou, iar sunetele și pașii lor să nu fie cele ale lacrimilor și resemnării. Astfel că diverse delegații zapatiste, bărbați, femei și altx, persoane de culoarea pământului nostru, vom pleca într-o călătorie prin lume, vom merge pe jos sau vom naviga spre ținuturi, mări și ceruri îndepărtate, căutând nu diferența, nu superioritatea, nu ofensa, cu atât mai puțin iertarea sau mila. Vom merge în căutarea �38 39 a ceea ce ne face să fim egali. Nu doar umanitatea care ne animă pielea diferită, modurile noastre de viață diferite, limbile și culorile noastre diferite. Dar, mai ales, visul comun pe care îl împărtășim ca specie de când, în Africa aparent îndepărtată, am ieșit din pântecele primei femei: căutarea libertății care a animat acel prim pas… și pașii care-și continuă drumul și azi. Prima destinație a acestei călătorii planetare va fi continentul european. Vom naviga de pe pământurile mexicane spre țările europene în aprilie 2021. Review: Anarchism in North East England 1882 – 1992 Radical collectives have turned to a new phase of dealing with historical materials of anarchist activity. In the past years, printing and archive collectives all over the world are imagining new ways in which the history of anarchism is reclaimed from mainstream historians and sophisticated academic vocabulary. Likewise, Tyneside Anarchist Archive’s new book is a great example of this kind of action. Written from “the grassroots and from those at the forefront of activity” perspective, it covers in 505 pages and four chapters no less than 110 years of local struggle. In doing so, a great amount of information is backed by archive material (books, journals, zines and pamphlets) that can be further read and accessed online on their website. The story begins in the 1880s, when anarchist Peter Kropotkin visited Newcastle to give a talk about repression in Russia, a visit that was shortly followed in the 1890s by the formation of the Clousden Hill Farm commune. Turning to the beginning of the twentieth century, the industrialized region of North East England has witnessed the rise of anarcho-syndicalist methods of action, with Chopwell anarchists supporting the miners strikes in Durham and opposing the First World War. In part two (1920-1950), the story turns to the iconic anti-fascist figure Tom Brown (1900-1974), who’s militant anarchism encouraged miners opposition to police and the government, as well as showing his involvement in blocking the rise of fascism in the area. During the Spanish Civil War, acts of solidarity were held across the region, such as the housing of refugee Basque anarchist children and the involvement in the CNT-FAI Spanish Aid Committees, together with �40 41 Emma Goldman, Albert Meltzer and Marie Louise Berneri. In part three (1950-1980), the flame of anarchism was kept burning by the establishment of Tyneside Anarchist Federation (TAF) in early 1963. Organizing went hand in hand with student’s protests, marches of solidarity with the liberation of Stuart Christie (i.e. member of the Anarchist Black Cross and editor of Cienfuegos Press and Black Flag) and publishing pamphlets on evictions, while occupying buildings in order to provide shelter for homeless people in a “Free Hostel system”. (p.206-208) The period also coincided with the beginning of the squatting movement and the local DIY anarcho-punk scene which began to form bands like Total Chaos and to organize gigs in the so-called “Garage”. Part four (1980-1992) documents the fascinating history of the emerging anarcho-punk music collectives and radio stations that were organized around new venues in Sunderland such as “The Bunker” and “The Station”. The production of books, zines and anarchist literature was distributed through the “Days of Hope” bookshop, while the Newcastle Anarchist Group reported their activity in the Black Star and Earthworks. The formation of the Northern Anarchist Network (NAN) in 1986 brought together groups from several cities and explicitly urged them to take “racism seriously” and to fight racial prejudice both within the radical scene and across British society (p.353). Tensions between groups are also illustrated, as in the case of London based Freedom Press’ patronizing articles and correspondence. Others were involved in establishing the Tyneside Class War group and in the massive distribution of the famous Class War newspaper, offering practical information on resisting through non-cooperation to the “poll tax” and showcasing how gentrification and capitalism were perpetuated by the ruling parties. The book closes with the Tyneside Anarchist Group leaflet, which called for direct action against the state while urging that “together We can change things ourselves and improve our own lives, whether they like it or not!”(p.441). Both the publishing and the events showcased in Anarchism in North East England are definitely inspiring and we hope more initiatives of this kind will follow in the near future. Keeping in mind that “this is our history, and this is the purpose of our history, this is our culture, a culture of resistance to the state and its enforced fallacies of indoctrination, control and coercion,” we look forward to building new futures. Rețete de la coop. >>>Rețetă de tofu • • • • • • Ai nevoie de: 500 g de soia boabe uscate sucul de la 2-3 lămâi apă sare după gust o bucată de pânză/muselină de 30x40 cm o formă din lemn/din plastic cu găuri Boabele de soia se lasă la înmuiat în apă timp de 8 ore sau peste noapte. Gata înmuiate, se scurg și se spală bine. Într-un blender, se adaugă 1 cană de boabe de soia la 3 căni de apă și se mixează timp de 1 minut. Într-o oală, amestecul rezultat se pune la scurs prin bucata de pânză, până când se scurge tot laptele vegetal, iar restul, adică pulpa de soia din pânză, este aproape uscată. Pulpa de soia se punde de-o parte într-un recipient și se repetă procedeul anterior până când trece prin blender întreaga cantitate de soia înmuiată. Laptele rezultat se pune la fiert la foc mic, amestecând periodic pentru a nu se arde pe fundul oalei și îndepărtând constant spuma creată deasupra cu ajutorul unei site. Dacă doriți un tofu sărat, puteți adăuga sare în lapte după propriul gust. Se lasă la fiert 15 minute după ce a început fierberea și apoi se ia de pe foc, adăugând sucul de lămâie și amestecând ușor în lapte. La suprafață vor începe să se formeze bulgări, care se separă de restul lichidului. Mai adăugați suc de lămâie, dacă încă nu s-au format bine bulgării. Pe o tavă și într-o formă cu găuri (de ex. o caserolă găurită pe toți pereții), se așează bucata de pânză pe toate laturile și se toarnă bulgării cu o sită. Acoperiți toful cu marginile �42 43 rămase ale pânzei și plasați o greutate peste el, ideal de aceeași formă cu a caserolei, pentru a se scurge surplusul de apă cât mai uniform. Lasați la scurs în funcție de ce fel de tofu doriți: moale, ferm sau extra ferm; adică între un minim de 15-20 de minute până la o oră. La finalul perioadei de timp, se îndepărtează pânza, bucata proaspătă de tofu se clătește cu apă rece și este gata pentru servire. >>>Rețetă de mici vegani • • • • • • • • • • • • Ingrediente: 2 căni de pulpă de soia 150 g de tofu 5 linguri de nucă măcinată 3 linguri de ulei 5 linguri de pesmet 2 linguri de bulion ½ lingură de cimbru ½ lingură de busuioc 1 căpătână mare de usturoi pisat 1 lingură de boia afumată ½ linguriță de sare 2 lingurițe de semințe de in măcinate Pulpa de soia se pune într-o cratiță la fiert, până evaporă cât mai multă apă, amestecând continuu fără să se ardă. Într-un castron, se pun 6-8 lingurițe de apă peste semințele de in măcinate și se lasă să se formeze un gel. Peste pulpa de soia luată de pe foc se adaugă toate ingredientele și se amestecă bine. Se formează micii și se pun la cuptor pe o bucată de hârtie de copt, la prăjit sau pe grătar. >>> Biblioteca Filaret 16 | B >>> Biblioteca a.casă | CJ Un loc comod în noul spațiu autonom a.casă, în bibliotecă vei găsi materiale tipărite – cărți, fanzine, pamflete, postere, stickere – despre diverse subiecte legate de critică socială radicală. Avem materiale pe acțiune directă, feminisme, punk și do-it-yourself, ecologie, teorie radicală, anti-represiune, mișcări sociale, arte, etc. Tot aici și-a găsit refugiu biblioteca și arhiva Rizom Infokiosk. Găzduim și o mini-librărie cu cărți și reviste de la Editura Pagini Libere + calendarul 2021,
 Jurnal din Vulturilor 50, Cutra, zinefem, Poliția Ucide, Dysnomia. Primim cu bucurie donații de cărți și sugestii pentru a îmbogăți biblioteca. În catalogul bibliotecii poți vedea ce avem deja: libracasa.librarika.com Pentru noutăți, urmărește blogul casei: acasa.blackblogs.org/category/ biblioteca/ Spaţiu DiY deschis în Bucureşti, Filaret 16, continuă să adune cărţi pentru bibliotecă. Avem deja două corpuri de bibliotecă pline, unul cu cărți și reviste feministe, despre sex work, educație anti-rasistă, anti-transfobă, anti-autoritară, diferite perspective și voci de stânga, punk și DiY, și alte subiecte super captivante, și celălalt cu benzi desenate. Sperăm ca în curând, când se vor mai relaxa restricțiile, să putem deschide pentru vizite de lectură mica noastră bibliotecă în creștere. Dacă vreți să ne faceți cadou o zină, revistă sau carte care credeți că s-ar potrivi în bliblioteca noastră, lăsați-ne un mesaj privat pe pagina de Facebook @Filaret16DiY. Dintre editurile şi inițiativele editoriale din România, veți putea citi la noi: Black Button Books, CUTRA, Dezarticulat, Editura Pagini Libere, Fractalia, Hecate, Literatură și Feminism, Posthum Journal și multe alte nume locale pe care sigur vă veți bucura să le regăsiți aici! �� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Publicațiile Anarhiva Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anuarul Anarhivei (2021) Subject The topic of the resource I. TEXTE Anarhiștii din România împotriva războiului din Irak (2003) Aceasta (nu) e o poveste de dragoste! Joseph Ishill (1888-1966): un tipograf libertar Comuna din Paris (1871) Zamfir Arbure-Ralli (1848-1933) Piotr Kropotkin (1842-1921) Paraf-Javal (1858-1941) Mihail Bakunin (1814-1876) No Border Camp Timișoara 2003 Ansamblul Oltenilor din Berlin (2013) Mircea Rosetti (1850-1882) Carlo Giuliani în zina Ura Errico Malatesta (1853-1932) Const. I. Emilian: Anarhismul poetic (1932) Pagini Libere (seria II, 1925-1926) Mechel Stanger (1909-?): „Amintirile unui anarhist din România” Inițiativa Autonomă Craiova: Războiul civil din Spania (2005) Retragerea din societate (CrimethInc.) Sindicatul și Atelier 2.0 Târgu Mureș Critica Radicală (2002) Alexis Grigoropoulos & Toată lumea pe străzi. Texte și comunicate din timpul revoltei din Grecia (2009) Livia Sura 16 decembrie 2006: Campania împotriva extremismului de dreapta (Mișcarea Underground Timișoara) II. COLECȚIA ANARHIVATĂ ÎN 2021 III. DIVERSE Interview with Anarhiva collective for BUNĂ #8 Tipărituri 2021 Activități editoriale 2021 Review: Anarchism in North East England 1882 – 1992 Creator An entity primarily responsible for making the resource Anarhiva Publisher An entity responsible for making the resource available Anarhiva Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2021 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource broșură Language A language of the resource română english Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2021 16 Decembrie 2021 Alexis-Andreas Grigoropoulos Anarhiva Ansamblul Oltenilor din Berlin anti-fascism anti-militarism anti-război Atelier 2.0 Carlo Giuliani Cluj Comuna din Paris Constantin I. Emilian Craiova crimethinc Errico Malatesta Federația anarhistă Inițiativa Autonomă Craiova interviuri Irak Joseph Ishill Livia Sura Lovekills Mechel Stanger Mihail Bakunin Mircea C. A. Rosetti Mișcarea Underground Timișoara No Border Camp Timișoara Pagini Libere Paraf-Javal Piotr Kropotkin Revista Bună Sindicatul Tyneside Anarchist Archive Ura Zamfir C. Arbure https://anarhiva.com/files/original/0960e9c6dd0345e7cd8ff56b71020fd2.pdf 5b37c6c69ed4d3886ab1baa9677163de PDF Text Text 1 AnuArul AnArhivei 2020 �2 1 Platforma ANARHIVA își propune să documenteze istoria puțin cunoscută a pătrunderii și a răspândirii ideilor anarhiste în România, începând cu secolul XIX și până în zilele noastre. Colecțiile arhivate nu sunt menite numai să tezaurizeze un patrimoniu, ci să prezinte continuitatea practicilor și ideilor libertare în spațiul românesc. În ciuda ocultării tradiției anarhiste autohtone, au existat destule personalități, publicații, grupuri, edituri, periodice, corespondențe și, în general, o importantă producție literară asociată mișcării libertare. Indiferent de perioada istorică de care vorbim, anarhiștii din spațiul românesc au fost mereu conectați la rețelele internaționale, având o contribuție care nu s-a limitat doar la spațiul autohton, ci a depășit orizonturile granițelor politice. Încercăm să ilustrăm prin diversitatea surselor și colecțiilor inventariate (broșuri, afișe, reviste, fanzine etc.) multitudinea practicilor de organizare și de reflecție critică anti-autoritare. În același timp, sperăm că această colecție să se dezvolte și să atragă viitoare contribuții care să documenteze aspecte necunoscute ale acestei istorii neîntrerupte. De asemenea, sperăm ca prin demersul nostru să trezim un interes mai larg legat de cunoașterea și cercetarea anarhismului în România. De altfel, materialele prezentate pot fi surse de inspirație pentru acțiuni și practici de auto-organizare ghidate de aceleași principii. facebook.com/anarhivaro anarhivaa@gmail.com anarhiva.com CUPRINS I. TexTe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 Zamfir C. Arbure-Ralli (1848-1933) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 Nicolae Zubcu-Codreanu (1852-1878) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4 Doctorul Nicolae Russel și Besarabia (1879) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5 Constantin Dobrogeanu-Gherea: Anarhism și socialism (1908) . . . . . . . . . . . . . . 6 Clujul/Koloszvár în vremea molimei prin ochii lui Elisée Reclus (1873) . . . . . . . . 7 Panait Mușoiu (1864-1944) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8 Carmen Sylva (1895) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9 Sociala (1898): prima revistă anarhistă din România publicată într-un sat . . . . . . 10 Iuliu Neagu-Negulescu și Les Temps Nouveaux (1900) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11 Vremuri noi – organ comunist-libertar (1908) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12 Mișcarea socială (1911) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13 Cornelia Ștefănescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14 Joseph Ishill, un tipograf anarhist (1888-1966) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14 Iztok (1981) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16 Anarhia (2012) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17 Slogan, o publicație anarho-punk istorică (1997-2012) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17 Gluga Neagră – fanzin Do it Yourself Hardcore Punk . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18 El Cabraret (2011) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19 Lovekills (colectiv și zină anarcha-feministă) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20 autotext – colectivă editorială autonomă (2013) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21 D.I.Y. (2004) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22 Do-it-Yourself Satu-Mare (2006) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23 9 noiembrie – Ziua internațională de luptă împotriva fascismului și a tuturor formelor de discriminare (2007) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24 Spațiul D.I.Y. Craiova (2011-2015) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25 Hrană, nu Bombe! (Food not Bombs) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25 Occupy UBB (2013) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26 Buruieni (2010-2015) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26 Creiereală (2014) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27 �2 3 Masa Critică (Critical Mass) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27 Săptămâna globală de solidaritate cu prizonierii politici anarhiști. ABC Belarus (2015) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28 TexTe Selecție din materialele anarhivate II. ColeCțIa anarhIvată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 1.2 Colecție volume sec. XIX (18xx-1900) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 1.3 Colecție reviste sec. XIX (18xx-1900) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 1.5 Colecție diverse sec. XIX (18xx-1900) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 2.2 Colecție volume sec. XX (1901-1947) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 2.3 Colecție reviste sec. XX (1901-1947) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32 2.4 Colecție broșuri sec. XX (1901-1947) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32 2.6 Colecție diverse sec. XX (1901-1947) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32 3.4 Colecție zine sec. XX (1948-2000) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33 3.5 Colecție broșuri sec. XX (1948-2000) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33 3.7 Colecție fluturași sec. XX (1948-2000) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33 4.2 Colecție volume sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33 4.3 Colecție reviste sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33 4.4. Colecție zine sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34 4.5 Colecție broșuri sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36 4.6 Colecție diverse sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37 4.7 Colecție fluturași sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37 4.8 Colecție afișe sec. XXI (2001-20xx) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38 5. Colecție fotografii, portrete etc. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39 6.1 Colecție media, afișe, concerte, DIY+ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39 7. Colecție video (Documentare, filme, intervirui etc.) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40 III. volum publICat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41 Nicolas Trifon – un parcurs libertar (carte) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41 Iv. DIverse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44 Biblioteca a.casă din Cluj . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44 Biblioteca Filaret16 din București . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44 Turneul EZLN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45 Rețetă „Burger Vegan” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45 Zamfir C. Arbure-Ralli (1848-1933) La 14 noiembrie 1848 se năștea la Cernăuți (pe atunci parte a Austriei) Zamfir ArbureRalli, vlăstar al unei cunoscute familii boierești din Basarabia. La 17 ani pleacă la studii la Moscova și Petersburg. Este în curând întemnițat în fortăreața Petru și Pavel pentru implicarea în mișcarea studențească și revoluționară. A făcut parte din același cerc cu Serghei Neceaiev, a cărui proces și poveste i-au inspirat lui Dostoievski ideea romanului Demonii. A reușit să evite deportarea în Siberia și să fugă în Elveția, unde s-a și stabilit pentru o vreme. Aici l-a cunoscut pe Mihail Bakunin, devenind unul dintre apropiații săi. Sub îndrumarea acestuia a înființat, alături de alți tineri din Rusia, o tipografie. Textele publicate aici erau destinate revoluționarilor din Imperiul Rus, Arbure organizând în același timp o rețea de contrabandă a cărților și publicațiilor subversive care trecea prin Iași și Galați. Sub numele de Zemphiry Rouleff, Arbure s-a aflat în 1872 la Saint-Imier (Elveția) printre delegații prezenți la congresul de constituire a „internaționalei anarhiste”. Prieten cu mulți gânditori și revoluționari anarhiști celebri – cu Élisée Reclus a scos o revistă, Le Travailleur, iar prințul Kropotkin l-a scăpat din arestul poliției elvețiene –, Zamfir Arbure ne-a lăsat și câteva fascinante volume de memorii, scrise �4 5 după stabilirea în România: În exil, Temniță și exil, Nihiliștii, În pușcăria PetroPavlovsc. Alături de Victor Crăsescu, alt narodnic refugiat în România, dar și de Sofia Nădejde, a scos prima revistă ilustrată pentru copii din România, Amicul copiilor. Aici a publicat în foileton și câteva romane dedicate tinerilor. Ulterior a ajuns director al biroului de statistică din București, implicându-se însă sporadic și în diferite cauze politice.  În imagine portretul lui Arbure făcut în anii ’20 de pictoriția Nadia Bulighin. Nicolae Zubcu-Codreanu (1852-1878) „În ziare? Numai vorbe late, șovinism, o desăvârșită neștiință în toate și o rea credință din partea celor mai mulți. În tinerime? Închinarea câștigului, închinartea aurului și sărutarea mânușilor carierei.” (Nicolae Codreanu) Nicolae Zubcu-Codreanu, unul dintre primii socialiști din România, s-a născut în Basarabia. A urmat cursurile Academiei medico-chirurgicale din Petersburg, însă a trebuit să fugă din Rusia, fiind urmărit de poliția țaristă pentru implicarea în mișcarea studențească și narodnică. Mutat în România încă din 1874, Nicolae Codreanu a animat unul dintre primele cercuri socialiste din țară, profesând în același timp ca medic în Argeș, dar și în zona Tutovei, în Moldova. A scris pentru presa socialistă și anarhistă (din România, dar și internațională). Câteva texte i-au apărut în publicațiile pe care le scotea Zamfir Arbure în Elveția, Obșcina și Rabotnik (în limba rusă), dar și în Le Travailleur, revistă pe care Arbure o publica împreună cu geograful anarhist Elisée Reclus. În timpul Războiului de Independență a fost medic în spitalele militare. Tot în această perioadă, împreună cu Zamfir Arbure, s-a implicat activ în organizarea transporturilor de literatură revoluționară peste Prut. În același timp, cei doi împărțeau texte subversive ofițerilor și soldaților ruși aflați pe teritoriul României, succesul de care s-au bucurat alertând autoritățile militare și poliția secretă țaristă. Urmăriți de spionii ruși, care încercau să-i asasineze, Arbure și Codreanu au trebuit să fugă din București. Nicolae Codreanu a încercat să ajungă la prietenul său, medicul Nicolae Russel, aflat la Curtea de Argeș. A murit la 31 decembrie 1878, la doar 26 de ani, în casa acestuia, epuizat de o pneumonie galopantă, pe care o făcuse pe drum. Liber cugetător, Nicolae Codreanu nu și-a încălcat principiile nici pe patul de moarte, refuzând administrarea ultimelor taine de către preot și lăsând instrucțiuni să fie înmormântat civil. Cu toate acestea, autoritățile ecleziale din Curtea de Argeș i-au nesocotit ultima dorință, impunând oficierea serviciului religios. Însoțiți de jandarmi cu baioneta la armă, preoții au întrerupt înmormântarea. Apropiații și tovarășii lui Nicolae Codreanu au fost ținuți la distanță și opriți să se împotrivească sub amenințarea puștilor, în timp ce preoții au ținut slujba. În anarhivă se găsește o broșură dedicată vieții medicului Nicolae Codreanu, scrisă de prietenul său, Zamfir Arbure, și publicată în 1879 sau 1880, în 1.000 de exemplare. Doctorul Nicolae Russel și Besarabia (1879) Apărută în 1879 la Iași, prima revistă socialist-anarhistă de la noi, Besarabia, era scoasă de grupul din jurul originalului doctor Russel (poreclit și „doctorul american”), din care mai făceau parte și frații Nădejde sau Constantin Mille, viitorii redactori ai periodicului literar-științific Contemporanul. Pe lângă contrabanda cu literatură revoluționară peste Prut, Dr. Russel (unul dintre refugiații din Imperiul Rus ajunși la acea vreme în România) se ocupa și cu medicina. Casa lui era mereu deschisă, samovarul mereu cald, discuțiile mereu aprinse, iar cei lipsiți de mijloace aveau intrare liberă la consultații. Convingerile politice „extravagante” (mai precis anarhiste) ale doctorului l-au făcut celebru în Iași, aducându-l și în vizorul autorităților, care l-au expulzat din țară, la presiunea ambasadei țariste, în �6 7 1881. Iată unul dintre remediile pe care se pare că le recomanda doctorul în caz de tuse, răgușeală, insomnie, nervozitate etc. Reclama a apărut în paginile revistei Besarabia. Clujul/Koloszvár în vremea molimei prin ochii lui Elisée Reclus (1873) Constantin Dobrogeanu-Gherea: Anarhism și socialism (1908) Elisée Reclius, geograf, explorator și anarhist francez, a străbătut Transilvania în 1873. Notele sale de călătorie, însoțite de desene inedite care surprind locurile vizitate (Oradea, Ciucea, Cluj, Turda, Roșia Montană, Hunedoara, Sebeș, Valea Jiului etc.) au fost publicate în 1874 cu titlul „Voyage au régions minières de la Transylvanie Occidentale”. Născut în Imperiul Rus, pe numele său adevărat Solomon Katz, criticului Constantin Dobrogeanu-Gherea (18551920) a fost unul dintre revoluționarii narodnici care s-au refugiat în România din calea persecuțiilor țariste. Este cel mai important teoretician marxist din România, iar analizele sale literare și sociologice, mai ales studiul Neoiobăgia, nu și-au pierdut nici azi prospețimea și interesul. Ajuns inițial la Iași, s-a implicat în transporturile de literatură subversivă peste Prut, transporturi care veneau din Elveția, de la Nicolae Russel și Zamfir Arbure. La acea vreme era, se pare, mai degrabă apropiat de aripa „bakuninistă” a mișcării socialiste. Răpit de spionii ruși în 1878 de la Galați și deportat în Imperiul Rus, a reușit să fugă din captivitate și să se reîntoarcă în România. O monografie execelentă dedicată vieții și operei lui Gherea a fost scrisă de istoricul Zigu Ornea: Viața lui C. Dobrogeanu-Gherea, Cartea Românească, 1982. Teoretician al vechii mișcări socialiste, a publicat în 1885-1886 la Iași manifestul „Ce vor socialiștii români?”, marcând astfel despărțirea mișcării de tendințele anarhiste de la început și orientarea către parlamentarism. Constantin Dobrogeanu-Gherea, care se pare că inițial fusese simpatizant al teoriilor anarhiste, a nutrit un interes statornic pentru gândirea libertară, chiar dacă a făcut-o de pe pozițiile unei critici neîmpăcate, odată vechile convingeri părăsite. Două dintre articolele sale pe această temă – dintre care unul a apărut și în Franța în 1892, stârnind admirația intelectualilor marxiști, inclusiv a lui Engels și Paul Lafargue – au apărut în broșură, în 1908, și pot citite în anarhivă. Koloszvár, al doilea oraș al Transilvaniei după numărul de locuitori este primul din punct de vedere politic și se fălește, de asemenea, cu întâietatea pe care o are față de toate celelalte, cu frumusețea edificiilor sale, eleganța societății și rafinamentul manierelor. Cu toate acestea, dacă n-aș fi știut dinainte, nu mi-aș fi dat în ruptul capului seama că intram într-o capitală. Doar două trăsuri așteptau la gară și descoperii că eram unicul călător. Străzile erau aproape pustii; în piața cea mare nu era nimeni la plimbare, iar când trecui prin fața cafenelei principale, răzleții mușterii se întoarseră cu curiozitate, ca și cum sosirea unui străin era un fenomen ciudat. Nerăbdarea oamenilor de la hotel mi se păru și ea foarte neobișnuită. Desigur, aspectul Koloszvár-ului era acela al unui mic oraș de provincie, însă purtările locuitorilor săi nu mă uimeau mai puțin. Avui în curând și explicația misterului. În mijlocul tăcerii generale a orașului, clopotele tuturor bisericilor începură să bată deodată. Din timp în timp auzeam din camera mea un zgomot înfundat, ca de pași regulați. Privii pe fereastră: erau convoaie care �8 9 se perindau unul după celălalt. Procesiunea era continuă. Era clar că hangiul din Ciucea nu mințise. Holera făcea ravagii la Koloszvár, iar prudența îmi recomanda să nu rămân aici prea mult timp. Mă bucurai foarte mult atunci când un amic veni să mă ia seara pentru a mă duce la țară. Bisericile (din Koloszvár) erau pline de persoane în doliu și, de altfel, arhitectura lor posacă nu mă îmbia defel să-mi doresc să le văd și interiorul. Nu le-am vizitat, prin urmare, deloc. Am preferat să-mi petrec timpul colindând prin oraș și prin împrejurimi. Am remarcat de îndată cu câtă grijă ingenioasă făcuse primăria să fie măturate rigolele, ridicând, din loc în loc, mici grămezi de gunoaie care fermentau în soarele de august. Asta mi-a amintit de o anecdota sau, mai degrabă, de o glumă, pe care o citisem recent într-un ziar, în legătură cu edilii unui oraș unguresc sau sârbesc din Banat. „Atenție! Vine holera! Nu uitați de niciuna dintre precauțiile necesare!”, li se telegrafiase de la Pesta. A doua zi a venit răspunsul: „Suntem gata! Holera poate să vină!” Cerându-se lămuriri, s-a aflat că toate măsurile de igienă constaseră în săparea anticipată a gropilor la cimitir! Imaginea apare în impresiile de călătorie ale geografului francez și este o vedere panoramică a Clujului. Panait Mușoiu (1864-1944) Panait Mușoiu, cel mai important publicist anarhist de la noi, s-a născut la 18 noiembrie 1864, la Roman. În cele aproape cinci decenii de activitate, Mușoiu a publicat numeroase texte ale literaturii anarhiste clasice, a scos mai multe reviste și a înființat o editură, Biblioteca Revistei Ideei, dar și cea mai longevivă revistă anarhistă de la noi, Revista Ideei, apărută între 1900-1915. Îmbrăcat simplu, cu hainele mereu curate, călcate impecabil, purtând uneori o pălărie cu boruri largi și „o garoafă roșie în colțul buzunarului batistei albe” − doar eșarfa de la gât și-o lăsa voit neglijent „peste haina de catifea cu dungi în relief”, rămășiță boemă a anilor însuflețiți petrecuți în mijlocul vechii mișcării muncitorești − Panait Mușoiu era, scrie Tudor Arghezi „un anarhist” și „unul dintre cărturarii școlii celei mai bune”. Când a împlinit 75 de ani, în 1939, Filip Brunea-Fox l-a vizitat în subsolul din strada Popa Soare, unde, senin și neabătut, Mușoiu își continua munca. „Mag al propriei euforii”, după cum îl descria jurnalistul, Panait Mușoiu a fost un spirit inclasabil, greu de prins în formula unei mișcări, un om care, prin temperament și înțelegere, nu a putut niciodată să adere la vreo dogmă exterioară și care și-a urmărit idealul așa cum și-a trăit și viața: liber, senin și nesupus. În colecția anarhivei puteți găsi reportajul pe care în 1939 i l-a dedicat Filip Brunea-Fox. Ce folos că e proclamată libertatea conștiinței, că inșii pot să se bucure de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de neatingerea persoanei lor, de suveranitatea individuală, dacă îndură un regim care-i lipsește de foloasele practice ce ar decurge din bunurile acestea? Poți trâmbița cât vrei, ceea ce vrei: când îți lipsesc cele de susținere, dreptul de care tu te bucuri este un drept iluzoriu sau, pe neînconjurate, o simplă bătaie de joc. (Panait Mușoiu, 1897) Carmen Sylva (1895) Carmen Sylva este una dintre publicațiile scoase de „cei doi Panaiți”, așa cum erau porecliți în cercurile socialiste Panait Mușoiu și Panait Zosîn. Cei doi își creaseră, de altfel, și faima de „anarhiști”, clasându-se ei înșiși, după mărturia unui contemporan, „cu mândrie în seria aceea de răsturnători violenți ai alcătuirii sociale”. Afirmația trebuie luată, totuși, cu puțină rezervă. Era perioada în care „anarhiștii” (cu Mușoiu în frunte) fuseseră marginalizați de socialiști din cauza criticii lor față de transformarea mișcării muncitorești în partid politic (în 1893). Revista a apărut la finele anului 1895 și a avut doar 4 numere. Titlul („Carmen Sylva”) ca și subtitlul (revistă „literar-științifică”) arată, pe de-o parte, precauția editorilor, care nu doreau să atragă atenția autorităților, în general ostile publicațiilor socialiste și cu atât mai mult celor anarhiste. Pe de altă parte, subtitlul �10 11 dezvăluie și una dintre trăsăturile importante ale răspândirii ideilor revoluționare în România la acea vreme – o parte a muncii anarhiștilor consta în răspândirea literaturii științifice și în popularizarea științelor sau a literaturii. Cercurile de studiu anarhiste (la fel cu cele ale studenților narodnici din Rusia) erau, de fapt, cercuri de auto-instruire și emancipare populară. Găsiți în cele trei numere disponibile articole despre „știința socială”, determinism, dar și poezii (unele semnate de George Coșbuc), traduceri (un fragment din Foamea lui Knut Hamsun) sau portrete ale unor scriitori, cum e cel dedicat poetului Ioan Păun-Pincio la moartea sa. Nu lipsesc nici textele politice, cum e cel al anarhistului francez Elisée Reclus, Idealul tinerimii, tradus de Panait Zosîn, cel dedicat lui Carlo Cafiero sau cel despre mișcarea socialistă din Belgia, scris de Mușoiu după călătoria sa prin Europa. Sociala (1898): prima revistă anarhistă din România publicată într-un sat După începutul colaborării la revista Mișcarea socială (1897) a anarhiștilor Panait Mușoiu și Panait Zosîn, pe când avea doar douăzeci și unu de ani, Iuliu Neagu-Negulescu se hotărăște să tipărească Sociala (1898), publicație bi-lunară pe care o scotea în comuna Meteleu (azi Scutelnici), jud. Buzău. Deși a avut o existență efemeră (au apărut doar câteva numere), revista a fost prima revistă anarhistă de la noi care a apărut și a fost distribuită într-un sat. Iuliu Neagu avea acasă o mică imprimerie și înjghebase și o bibliotecă cu titluri anarhiste. Familia nu privea cu ochi buni excentricitățile tânărului Neagu, care-și investise, se pare, toate economiile în aceste activități puțin lucrative. În scurt timp a și ajuns, se pare, la sapă de lemn. Revista era scrisă în întregime de Neagu, alte câteva articole fiind preluate din Mișcarea socială (1897): câteva texte de Panait Zosîn, Panait Mușoiu, Eliée Reclus și Piotr Kropotkin. Interesant este că, încă din primul număr, Iuliu Neagu formulase deja viziunea unei viitoare societăți libere, pe care o va zugrăvi în detaliu abia peste 23 de ani, în Arimania sau Țara Buneiînțelegeri. Iată că, încă din 1898, el vorbea despre „o societate a bunei înțelegeri”, care urma să înlocuiască lumea actuală, construită pe exploatare și dominație. Și peste ruinele ei, din care nici o piatră peste piatră nu va rămâne, se va întemeia măreț «cetatea bunei înțelegeri», unde nu va ființa nici serv, nici stăpân, nici bărbat, nici femeie, ci va ființa omul în toată măreția lui. Acesta ni-i idealul. Iuliu Neagu-Negulescu și Les Temps Nouveaux (1900) Iuliu Neagu-Negulescu nu a scris doar pentru ziarele socialiste și anarhiste de la noi, ci a fost și corespondent al cunoscutei reviste anarhiste Les Temps Nouveaux, editată de Jean Grave la Paris; publicație după care Neagu și-a botezat, de altfel, revistele Vremuri Noi, apărute în 1908 și 1935. Într-o corespondență trimisă ziarului francez, Iuliu Neagu relatează o altercație cu jandarmii, care veniseră la domiciliul său din satul Meteleu (BZ) pentru a închide „centrul mișcării anarhiste din România” și pentru a-i confisca broșurile și cărțile. Descinderea s-a lăsat, se pare, cu o încăierare generală, descrisă cu destul patos de tânărul anarhist. Darea de seamă a apărut în nr. 37 din 1900 al publicației pariziene, fiind tradusă de noi după originalul care se află, împreună cu întreaga colecție a revistei Les Temps Nouveaux, printre colecțiile puse la dispoziție de Bilioteca Națională a Franței:   Aici, ca peste tot, coteria guvernamentală liberalo-conservatoare încearcă să împiedice prin toate mijloacele ca lumina mântuitoare să pătrundă la masele populare. Drept exemplu, vă pot da cele ce urmează. Săptămâna trecută, eu, tatăl meu, mama mea, două dintre surorile �12 13 mele și, de asemenea, tovarășul Ștefănescu și șase alți bărbați din satul meu, am fost chemați în fața tribunalului din Buzău. Crima noastră? Că suntem socialiști anarhiști și că i-am fi ultragiat pe deținătorii autorității. Adevărul este că, în octombrie (1899 - n.n.), autoritățile regionale și comunale au vrut să-mi violeze domiciliul pentru a găsi, ziceau ei, „centrul mișcării anarhiste românești” și că eu, împreună cu toată familia mea, ajutați de câțiva bărbați din sat, am reușit să-i împiedicăm pe acești ticăloși să-și ducă la bun sfârșit planul de a-mi confisca biblioteca și de a-l aresta pe tovarășul Ștefănescu, care stătea la mine de ceva vreme. Cu toate acestea, au reușit să ne fure „Anarhia” de Kropotkin și manuscrisul traducerii românești, opera tovarășului Ștefănescu. Brutele în albastru, jandarmii, s-au folosit de săbii și au rănit-o pe mama și pe una dintre mătușile mele, iar mai apoi (destul de grav) și pe sora mea, Elena Dăscălescu, care, văzând brutele cu săbiile trase, a luat o toporișcă și s-a năpustit asupra lor pentru a le apăra pe mama și pe mătușa mea, care erau îngrozite. Pentru că ne-am apărat libertatea împotriva autorităților agresive suntem acum chemați în fața tribunalului. Iată cum respectă justiția libertatea garantată de legi, această libertate a „gândirii cumsecade”, bună numai ca să fie aruncată în ochii imbecilillor de către toți amăgitorii care preamăresc în mod fățarnic legile doar ca să ajungă la putere. Vremuri noi – organ comunist-libertar (1908) Una dintre publicațiile scoase de militantul sindicalist Iuliu Neagu-Negulescu, autorul utopiei Arimania sau Țara Buneiînțelegeri (1923, 2018), a fost și Vremuri noi, revistă efemeră, apărută în 1908. Pe lângă articolele semnate de diferiți colaboratori ai revistei și dedicate liberei cugetări, anarhismului, luptei de clasă, sindicalismului revoluționar, pacifismului tolstoian etc., în paginile publicației se găsesc și texte ale unor importanți militanți și teoreticieni anarhiști: Amilcar Cipriani, Jean Grave, Elisée Reclus. „Niciun zeu în cer, niciunul pe pământ! Nicio autoritate în cer, niciuna pe pământ!” scriau redactorii în articolul-program. „Voim să dăm lumii Dreptate și Frăție prin Libertate” lămureau în continuare aceiași redactori înțelesul „anarhiei” și al idealului anarhist. Un text inedit publicat în numărul 2 al revistei este și poemul „Anarhist”, semnat de Al. C. Stegăreanu, care este și unul dintre puținele poeme în mod explict anarhiste scrise în limba română. Mișcarea socială (1911) Iuliu Neagu-Negulescu a contribuit și la Mișcarea socială, periodic în care anarho-sindicaliștii din România încercau să promoveze printre muncitori anarhismul și sindicalismul revoluționar. Printre colaboratori se aflau A. Catilina (care scria și la revistele publicstului anarhist Panait Mușoiu), A. Gălățeanu (care va scoate în anii ’20 revista Pagini Libere, tot de orientare „uvrieră”), Gh. Mărculescu (unul dintre cei mai constanți colaboratori ai revistelor anarhiste de la noi), dar și Lucreța Bălănescu, tovarășa de viață a lui Iuliu Neagu. Temele abordate erau destul de variate, redactorii revistei (din care au apărut șase numere), scriind despre sindicalismul revoluționar, despre organizarea muncitorilor și cooperație, despre solidaritatea internațională și război, despre auto-educare și înființarea de școli libere, despre libera cugetare, despre pedagogie, feminism, anarhism etc. N-au lipsit nici polemicile, grupul din jurul Mișcării Sociale fiind adeptul înființării de sindicate autonome, nesubordonate vreunui partid sau vreunui „centru”. „Noi vrem libertate!”, răspundeau, de exemplu, anarho-sindicaliștii îndemnului la „disciplină” al celor de la România Muncitoare, cu care, de altfel, s-au și aflat o vreme în conflict. Revista a avut și un supliment literar, Viața Liberă, după modelul publicațiilor anarhiste franceze, iar o vreme s-a vândut alături de faimoasa Revista Ideei a lui Panait Mușoiu. �14 15 Cornelia Ștefănescu Una dintre colaboratoarele constante ale Revistei Ideei a fost pictorița Cornelia Ștefănescu. Ne-au rămas de la ea doar câteva texte, împrăștiate în revista publicistului Panait Mușoiu, câteva mențiuni pasagere și... descrierile din notele Siguranței. Avea, se pare, părul șaten și purta câteodată o rochie albastră. O vreme a petrecut-o în Franța, de unde trimitea corespondențe la revistă, iar mai apoi a ținut un mic stand cu vederi și ilustrații în București. Activă în mișcarea muncitorească și anarhistă, a încercat la un moment dat să sindicalizeze lucrătoarele dintr-un atelier de croitorie și a fost arestată datorită implicării într-o tipografie clandestină comunistă, petrecând mai multe luni la închisoarea Văcărești, în 1919. În închisoare a scris „De Profundis”, un text îndârjit și emoționant, greu de încadrat în vreo formulă anume, mărturie a detenției și afirmare curajoasă (chiar sfidătoare) a propriilor convingeri. „Vremurile-s revoluționare, oamenii însă nu, căci glasul vechiului egoism e prea puternic încă. Dar noi trecem, ca niște umbre, executând gesturi, căci toate nu-s decât doar niște gesturi...” (C. Ștefănescu) Joseph Ishill, un tipograf anarhist (1888-1966) Originar din Botoșani, Joseph Ishill a început să deprindă lucrul cu cuvintele și cărțile încă de timpuriu, devenind ucenic tipograf la doar 14 ani. Ceva mai târziu s-a mutat la București, unde l-a cunoscut pe Panait Mușoiu, editorul Revistei Ideei, care i-a făcut o puternică impresie și care i-a trezit, se pare, interesul pentru autorii anarhiști. A emigrat în 1909 în Statele Unite ale Americii, la fel ca mulți alți români de origine evreiască, dar a continuat să corespondeze cu Mușoiu, ba chiar să primească regulat Revista Ideei. S-a stabilit la New York, familiarizându-se destul de repede cu cercurile anarhiste din metropola americană și participând la animatele prelegeri ale Emmei Goldman. Începuse să se intereseze de metodele pedagogului Francisco Ferrer, iar în scurt timp a devenit unul dintre membrii „coloniei Ferrer“ din Stelton. Colonia era organizată după principii libertare și includea o școală inspirată de viziunea educatorului spaniol. Aici a cunoscut-o pe Rose Freeman, poetă și traducătoare, care i-a devenit apoi tovarășă de viață. Ulterior, cei doi s-au mutat în Berkeley Heights, Ishill întreținându-se din munca de tipograf și folosindu-și timpul liber pentru a scoate reviste, cărți și broșuri. Primul său volum mai important i l-a dedicat lui Oscar Wilde, The Ballad of Reading Gaol, în 1916. A urmat în 1924, după moartea lui Piotr Kropotkin, superba antologie ilustrată Peter Kropotkin: The Rebel, Thinker and Humanitarian. Printre artiștii cu care a colaborat sau ale căror lucrări le-a reprodus în cărțile sale s-au numărat Maximilien Luce, Louis Moreau, Théophile Steinlen, Maurice Duvalet etc. Dintre gânditorii, scriitorii și libertarii cărora le-a tipărit sau dedicat volume, îi amintim aici pe Walt Whitman, Henry David Thoreau, Élisée Reclus, Emma Goldman, Havelock Ellis, Rose Freeman, Eugen Relgis sau Rudolf Rocker. Una dintre cele mai reușite inițiative ale sale rămîne însă antologia apărută în două volume – în 1933 și 1937 – și intitulată Free Vistas: A Libertarian Look on Life and Letters, prin care Joseph Ishill încerca, după propria-i mărturisire, să ofere o idee mai clară despre „anarhism și valoarea sa estetică, atît de nesocotită chiar și de cei mai sinceri precursori ai acestui ideal“. Obișnuia să lucreze singur, scoțând tiraje destul de mici, destinate în mare măsură prietenilor și cunoscuților săi. Era în același timp editor, traducător, corector, culegător și legător, căci „terenul muncii manuale, munca cinstită a brațelor, Ishill nu numai că nu l-a părăsit niciodată, dar a înțeles să-l înnobileze cu o �16 17 pasiune de artizan medieval“ (Henry Marcus, 1932). A murit la Berkeley Heights, la 14 martie 1966, lăsând în urma sa o colecție impresionantă de tipărituri și poate, mult mai important, pilda unui om care a trăit simplu și liber. Iztok (1981) În 1975, anarhiștii bulgari emigrați în Occident au pus bazele unui „periodic libertar de analiză a țărilor răsăritene”, numit Iztok (sau Răsărit). Dacă inițial revista a apărut în bulgară, în anii ’80 a început să apară și în limba franceză, găzduind însă și materiale în alte limbi (română, poloneză, rusă etc.). Din colectivul redacțional al revistei a făcut parte scriitorul și lingvistul Nicolas Trifon, militant libertar plecat din România în 1977. În 1981, pe fondul nemulțumirii crescânde a muncitorilor din țară față de austeritatea economică și față de măsurile represive ale regimului de atunci, a apărut și o broșură în limba română scoasă de colectivul Iztok. Aceasta conține mai multe texte interesante, printre care și manifestul „Ce vor anarhiștii? (Socialism libertar, nu capitalism de Stat!)”, dar și lista propunerilor muncitorului Vasile Paraschiv pentru organizarea unor sindicate libere, autonome. Aceste texte, plus un dosar dedicat colectivului „Iztok”, un interviu cu Nicolas Trifon, dar și câteva materiale despre activitatea lui Vasile Paraschiv pot fi citite în nr. 3 din Anarhia, revistă trimestrială apărută în 2012 la București, număr care poate fi, de altfel, citit integral în anarhivă. Ilustrația din „Iztok” reia (și modifică) o frază a originalului cleric ateu Jean Meslier (1664-1729): „Je voudrais, et ce sera le dernier et le plus ardent de mes souhaits, je voudrais que le dernier des rois fût étranglé avec les boyaux du dernier prêtre.” Anarhia (2012) Una dintre cele mai interesante reviste apărute la noi în ultimul deceniu a fost Anarhia, publicație trimestrială scoasă în 2012 la București. Redacția își propunea recuperarea practicilor, teoriei și istoriei mișcării muncitorești și anarhiste locale, publicând eseuri, biografii, recenzii, reportaje, dar și articole de opinie, traduceri sau interviuri. Pe lângă materialele dedicate militanților sau publiciștilor anarhiști de la noi sau care s-au aflat sub influența ideilor libertare (Zamfir Arbure, Panait Mușoiu, Ștefan Gheorghiu, Nicolas Trifon etc.), în paginile revistei și-au găsit locul și texte de prezentare a principiilor sindicalismului revoluționar, anarho-sindicalismului etc. Din cuprins  : „Panait Muşoiu şi Revista Ideei”, „Principiile sindicalismului revoluţionar”, „Economia şi societatea participativă: o nouă viziune economică şi socială”, „În memoria lui Ştefan Gheorghiu”, „Zamfir C. Arbure: memoriile unui anarhist în România”, „O scurtă cronologie a mișcării sindicale din România de la începuturile ei până în 1933”, „Sindicalistul Vasile Paraschiv: istoria vieții unui disident”, „Interviu cu scriitorul Nicolas Trifon”. Slogan, o publicație anarho-punk istorică (1997-2012) Apărută între 1997 și 2012, cu pauze destul de lungi câteodată între numere, Slogan este una dintre zinele cele mai longevive de la noi sau, așa cum se autodefinea în 2010, „o publicație anarho-punk istorică”. În plus, numerele apărute arată destul de bine și faptul că ideile anarhiste au pătruns la noi preponderent prin intermediul scenei punk și underground, mai ales între anii ’90 și începutul anilor 2000. Chiar dacă nu a existat o suprapunere perfectă între cele două, punctele �18 19 de intersecție, afinitate și convergență au fost și sunt în continuare numeroase. Primul număr, scos în 1997, nu se numea Slogan, ci Punklub Magazine, găzduind materiale despre scena underground și punk (națională și internațională): The Exploited, Ura de după Ușă, Dead Kennedys, Sid Vicious și alții. Numărul 3 din 1998 a fost dedicat ediței a doua a Underground Timișoara Festival, care a reunit cele mai cunoscute trupe de punk de la noi de atunci. Începând cu 1999, subtitlul zinei se schimbă din „underground zine” în „underground anarcho-punk zine”, marcând astfel o turnură politică mai clară. De altfel, pe coperta numărului 5 apar în engleză definițiile termenilor „anarhie”, „anarhism” și „anarhist”. În numerele care vor urma, alături de articole și interviuri cu formații din „underground” apar tot mai mult materiale dedicate mișcării anarhiste, de la Pierre-Joseph Proudhon, la grupul Class War din Marea Britanie. Au fost promovate și acțiuni antifasciste sau evenimente tipic anarhiste, ca „Food Not Bombs” sau „Critical Mass” (în numărul 11 din 2002). În același timp, componenta underground a rămas importantă, așa cum o demonstrează și nr. 14 (2012), un număr de „revenire”, care cuprinde materiale cu trupe locale ca Void Forger, P.O.V., Mediocracy sau Clitgore și o recenzie a festivalului Reclaim! Underground Timișoara Festival. Au apărut 14 numere, unele fiind split-uri cu alte zine (Nonconformism sau Gluga Neagră). Câteva dintre acestea pot fi, bineînțeles, descoperite și citite și în anarhivă. Gluga Neagră – fanzin Do it Yourself Hardcore Punk Gluga Neagră e o zină care nu are nevoie de foarte multe prezentări. Apărută între anii 2009-2012, publicația era scoasă de colectivul „Gluga Neagră” sau „Black Hood Society”, care anima și Atelierului D.I.Y. din Timișoara, un spațiu autonom dedicat concertelor și altor evenimente. Colectivul era unul hardcore/punk și continua ceea ce era cunoscut drept „mișcarea underground” din Timișoara, contribuind, printre altele, la organizarea festivalurilor No Borders, Reclaim! Underground Timișoara Festival și Independent Voices (#6), dar și a altor evenimente și acțiuni. Zina, asa cum e descrisă în numarul zero din 2009, încerca să ofere informatii despre concerte, dar și interviuri cu formațiile care urmau să cânte în România, „recenzii la evenimentele trecute organizate de noi sau de alții… toate acestea alături de articole și reportaje despre idei și probleme aduse pe foaie de oameni ca tine sau ca mine.” În paginile zinei se găsesc interviuri cu trupe precum Pavilionul 32, Haos, Bernays Propaganda, Coins as Potrtaits, I stared into the forest, Livia Sura, Stuck in a Rut etc. El Cabraret (2011) El Cabraret a fost unul dintre proiectele din sfera Atelier D.I.Y., 32 Seconds și Gluga Neagră. Sub acest nume au apărut mai multe colaje, o zină, dar și un proiect/performance muzical. Universul El Cabraret însemna, în propria descriere: „music (industrial, electro, noise, punk…), visuals, performance theatre, traditional folk goat-dance, texts, audio quotes from films and life, collages/zines...” Ca „one man punk performance squad”, El Cabraret a participat în 2011, alături de Coins As Portraits și I Stared Into the Forest, la un �20 21 turneu de concerte/performance-uri în mai multe orașe din Europa. Tot în 2011 a apărut și zina omonimă, o colecție de colaje cu mesaje radicale, de critică socială și anti-autoritară. Zina era însoțită de un CD cu piesele El Cabraret. „Hang on, Companion! ... The worst is yet to come!!! Our rage against the machine is sold for the benefit of the machine. If you beat them at their own game, you’ve lost. Hang on, Companion! ... The worst has not passed yet!” Lovekills (colectiv și zină anarcha-feministă) Undeva la începutul anilor 2000 se naște Lovekills, o colectivă radicală, anarcha-feministă, în care au fost implicate mai multe activiste din orașele Timișoara, București și Craiova. Orientarea zinei era una anti-patriarhală, anti-fascistă, anti-militaristă. Printre numeroasele acțiuni la care a luat parte, colectiva Lovekills, împreună cu alte grupuri anarhiste precum Ura, Revolta și Info-Propaganda, a publicat în 2002 primul număr din zina Lovekills. Gândită ca o platformă alternativă la sursele de informare de la acea vreme, zina își propunea să documenteze istoria și dezvoltarea practicilor anarhiste (publicând biografii precum cele ale lui Sofia Perovskaya, Louise Michel, Voltairine de Cleyre, Emma Goldman, Leah Feldman), dar și să relateze despre acțiunile altor grupuri anarcha-feministe: Rote Zora (Germania de Vest), Mujeres Creando (Bolivia), Erinyen Collective (Berlin) etc. Tot la inițiativa colectivei, în anul 2006 se organizează prima ediție a Festivalului Lovekills care a inclus ateliere practice de auto-apărare, expoziții, documentare și discuții pe teme precum etichetarea în mișcarea punk, rolul bisericii ortodoxe în opresiunea femeii, violența împotriva femeilor etc. Doi an mai târziu, cu ocazia summit-ului NATO organizat la București (2008), brutalitatea intervenției forțelor de ordine este sugestiv redată pe blogul colectivei și în paginile zinei. Cu același ton radical, numeroasele articole apărute în zina Lovekills denunță hărțuirea stradală, sistemul penitenciar sau rolul poliției în perpetuarea violenței împotriva femeilor. O privire critică este acordată și sexismului din cadrul mișcării punk/ anarhiste din România din perioada respectivă, neasumarea sa politică fiind, de asemenea, adusă în discuție. „Fetele nu ascultă muzică punk. Fetele sunt prea timide să meargă la concerte. Fetele ar trebui sa-și păstreze părerile pentru ele. AICI SUNT FETELE CARE SĂ DEMONSTREZE CĂ ASTA ESTE GREȘIT! Fetele cântă muzică punk. Fetele merg la toate concertele. Fetele publică reviste și se exprimă deschis. Fetele și băieții acționează împreună. E timpul să contribui și tu, Depinde te tine!” (colectiva Lovekills) Mai multe detalii legate de acțiunile colectivei și despre zina Lovekills puteți citi în textele indexate în anarhivă sau în articolul publicat în revista CUTRA în 2020 și care le-a fost dedicat: Adina Marincea, „Asta (nu) e o poveste de dragoste! Lovekills, punk și anarcha-feminism în România”. autotext – colectivă editorială autonomă (2013) Colectiva editorială autonomă autotext s-a închegat în 2013 ca un pretext pentru organizarea Târgului de Carte Autonom care urma să aibă loc în același an la Cluj. În prezent, autotext a rămas același pretext activ pentru publicarea unor materiale care rup ritmul narațiunilor spuse și impuse de alții și care reflectă preocupările diverse ale membrelor colectivei, având însă și un scop clar: popularizarea pedagogiei libertare. Din manifestul autotext (2013): „Autotext nu este a nimănui, ci este �22 23 a tuturora. Autotext va fi parte din acest proces al schimbării. Autotext nu este «aici» sau «acolo», ci este oriunde este nevoie să fie!” Broșurile și zinele traduse și publicate de autotext pot fi citite în colecția anarhivei. Dintre ele pot fi amintite: Mary Nardini Gang, „Către cea mai queer dintre insurecții” Emma Goldman, „Copilul și dușmanii lui” Colin Ward, „Fără școli” Stephen Cullen, „Copiii în societatea: o critică libertară” „Pentru binele tău: un zine despre mame, fiice și percepția asupra propriului corp” Jim Hindle, „Cum să stai în afara spitalului: un ghid pentru a supraviețui psihozei” D.I.Y. (2004) O altă zină apărută la începutul anilor 2000 prin contribuția mai multor militanți din cadrul scenei punk a fost publicația sugestiv intitulată D.I.Y. Încă din primul număr, apărut în 2004 la Timișoara, se urmărea promovarea principiilor organizării anti-autoritare și astfel crearea unei culturi a rezistenței și a inițiativelor autonome. În același timp, în paginile zinei au apărut materiale dedicate diferitelor demonstrații, concerte și acțiuni organizate în țară și peste hotare, dar și detalii despre protestele împotriva proiectului de la Roșia Montană, Băncii Mondiale, rasismului sau militarismului. Odată cu declanșarea războiului din Irak au avut o serie de acțiuni de protest organizate în Craiova, București și Timișoara – toate denunțau militarizarea și războiul, dar și implicarea României în conflict alături de S.U.A. Unul dintre solgane a fost „NU războiului! NU în numele nostru! NU în numele tuturor!” O relatare interesantă din paginile zinei este cea de la No Border Camp din 2003. Festivalul a avut loc în Timișoara unde, timp de o săptămână, s-au organizat concerte, proiecții de film, acțiuni și discuții pe tema imigrației sau a lagărelor de detenție pentru refugiați. De asemenea, în numărul 2 (2004) apare și o prezentare a proiectului Ladyfest, „eveniment menit să încurajeze talentul artistic al femeilor în muncă, artă, film și educație” și care ulterior s-a concretizat în Festivalul Ladyfest. Recomandăm ca lectură articolul „Săptămâna anti-rasistă în România”, apărut în primul număr. Cu acea ocazie s-a organizat un număr impresionant de acțiuni de informare împortiva rasismului, dar și marșuri, concerte, concursuri de afișe anti-rasiste, proiecții de filme în orașe precum Sibiu, Ploiești, Oradea sau Bacău, toate acestea încheindu-se cu Festivalul Underground Timișoara. Do-it-Yourself Satu-Mare (2006) În primăvara anului 2006, mai mulți tineri intersați de subcultura punk și diy, dau naștere colectivului D.I.Y.S.M. (Do-it-Yourself Satu-Mare). La scurt timp după organizarea primului concert, colectivul lansează o serie de discuții, ateliere, proiecții de film, dau interviuri la radio pe teme legate de mișcarea underground și crează un blog. Conform relatărilor acestora, singurele canale de informare de care dispuneau erau Myspace, Indymedia și broșurile care circulau la concerte. S-au creat legături și cu alte grupuri diy, precum BHCB din Bistrița. Un alt aspect la care cei de la D.I.Y.S.M. țineau foarte mult era ca toți cei interesați de evenimentele organizate de colectiv să poată avea acces gratuit. În primul manifest, ei se declarau, în plus, împotriva naționalismului, războaielor, și capitalismului. „Considerăm naționalismul ca fiind sursa unor grave disensiuni între oameni, posibil mobil al manipulării lor în conflagrații interstatale. Însăși noțiunea de stat național unitar o �24 25 consideram depășită! [...] Suntem împotriva razboiului, oricare ar fi scopul declarat al acestuia. [...] Suntem împotriva politcii marilor corporații care, în urma acaparării puterii (economice, finaciare, politice), tind să domine viața socio-culturală a individului prin stabilirea artificială a unor standarde generale de comportament, gust public etc.” (Manifest D.I.Y.S.M) 9 noiembrie – Ziua internațională de luptă împotriva fascismului și a tuturor formelor de discriminare (2007) 9 noiembrie este o zi importantă în calendarul luptei împotriva fascismului și a tuturor formelor de discriminare. 9 noiembrie 1938 marchează momentul funest al „nopții de cristal” și dezlănțuirea persecuțiilor naziste împotriva populației evreiești. Istoria recentă, crizele și transformările tot mai autoritare ale capitalismului scot la iveală discursuri care cultivă în continuare ura rasială, antisemitismul, marginalizarea celor vulnerabili și xenofobia, ascensiunea neo-fascismului fiind, din păcate, o realitate a lumii contemporane.  În România au existat de-a lungul vremii mai multe acțiuni dedicate zilei de 9 noiembrie: proiecții de filme documentare, acțiuni de solidariate cu oamenii fără adăpost, acțiuni „hrană, nu bombe”, discuții și ateliere de combatere a rasismului, demonstrații în București, Timișoara, Cluj, Craiova, publicații de informare, concerte anarho-punk etc. O parte dintre acestea pot fi redescoperite în colecția anarhivei, unde puteți găsi o colecție de afișe, broșuri și fluturași pe această temă. Spațiul D.I.Y. Craiova (2011-2015) Între 2011 și 2015 a funcționat la Craiova „Spațiul D.I.Y.”, un spațiu autonom care timp de câțiva ani a găzduit și inspirat inițiative, idei și acțiuni ghidate de principiile egalității și solidarității. Exista și o mică bibliotecă și un free-shop, se organizau proiecții și discuții, concerte sau petreceri, dar și acțiuni „Hrană nu Bombe” sau „Târguri Autonome”. De 1 mai 2015, grupul a organizat o acțiune „Hrană nu bombe” la Craiova. Din scurtul comuncat care însoțea afișul:  „De 1 mai celebrăm lupta împotriva exploatării capitaliste, solidaritatea internațională și dorința pentru o lume mai justă, mai liberă, mai pașnică. Pe 1 mai noi alegem să ne petrecem ziua alături de aceia care resimt din plin violența pe care este construită actuala ordine socială, într-un mod care să amintească de spiritul solidarității, atât de atacat și ignorat în societatea noastră.” Hrană, nu Bombe! (Food not Bombs) Acțiunea „Hrană, nu Bombe” (Food Not Bombs) a pornit la începutul anilor '80, din inițiativa mai multor activiști și în urma protestelor anti-război din Statele Unite, dar mai ales ca răspuns la politicile de discriminare a oamenilor fără adăpost. Colectivele anarhiste descentralizate, dedicate non-violenței, care au început să organizeze aceste acțiuni, au fost în repetate rânduri atacate de forțele de poliție din Statele Unite și puse sub supravegherea FBI-ului si a serviciilor de informatii. Mișcarea a fost inclusă de FBI pe lista amenințărilor teroriste. Mulți voluntari „Hrană, nu Bombe” (Food Not Bombs) au fost arestați sub acuzația de terorism. Desigur, acuzațiile nu au avut vreo șansă în sala de judecată deoarece libertatea de �26 27 exprimare și distribuirea de mâncare gratuită nu sunt ilegale, nici crime (încă). Represiunea guvernului a avut ca rezultat râspandirea colectivelor autonome „Hrană, nu Bombe” (Food not Bombs) în întreaga lume. Puterile statului au motive serioase să se simtă „terorizate”, pentru că această mișcare nu numai că se răspândește incontrolabil, dar a inspirat și alte mișcări, cum ar fi Pirate Radio și Indymedia, Rainforest Action, Direct Action Network, dar și mișcările „Biciclete, nu Bombe” (Bikes Not Bombs) sau proiectul „Locuințe, nu Pușcării” (Homes Not Jails). În anarhivă puteți găsi mai mulți fluturași de la acțiuni „Hrană, nu Bombe” din București, Craiova, Iași, Cluj sau Timișoara. Occupy UBB (2013) La 26 martie 2013 începea ocuparea Universității Babeș-Bolyai de către studenți. Unul dintre sloganele ocupării a fost „Universitatea este a tuturor!” În anarhivă se găsesc câțiva fluturași cu revendicările de atunci ale studenților, care denunțau subordonarea universității intereselor politice și de grup, dar mai ales abdicarea în fața imperativelor „pieței” și nesocotirea intereselor studenților. „În loc să reprezinte o pregătire pentru viaţă, Universitatea ne face dependenţi de un sistem socio-economic disfuncțional: învăţământul universitar este o marfă frumos împachetată şi servită unor studenţi-clienţi a căror unică valoare după absolvire este aceea de potenţiali angajaţi.” Buruieni (2010-2015) Buruieni este o zină apărută între 2010-2015, în trei numere. De-a lungul timpului au apărut în paginile zinei mai multe traduceri, ilustrații și texte originale pe diferite teme: mediu, ecologie, lupta anti-patriarhală, anti-fascism, organizare, migrație și refugiați, dar și un dosar dedicat mișcării anarhiste din România de la începutul anilor 2000, preluat integral din Abolishing Borders from Below (în limba engleză). Numere din Buruieni s-au găsit și la Târgul Autonom de Carte de la Cluj (20-21 noiembrie 2019). „Patria noastră e lumea întreagă, legea noastră e libertatea!” (Buruieni, nr. 2) Creiereală (2014) Creiereală, „revistă lunară pentru autonomia gândirii critice”, a avut o perioadă de viață scurtă, apărând în iarna-primăvara anului 2014. În cele 4 numere, Creiereală s-a concentrat, în mod serios sau mai hazliu, pe tema conștiinței de clasă a muncitorilor și a studenților, dintr-o perspectivă mai degrabă autonomistă decât anarhistă. Zina era distribuită gratuit și se putea găsi și în câteva locuri din Cluj. Pe lângă revistă, de 1 mai 2015, colectivul editorial a pregătit și câteva afișe și fluturași cu tematică muncitorească, folosindu-se de imagini din filme vechi românești. Masa Critică (Critical Mass) Critical Mass sau Masa Critică e o formă de organizare politică și de acțiune directă, dar mai ales un bun prilej de a pune în practică, prin organizare non-ierarhică și anti-autoritară, contestarea modelelor sociale și urbane actuale. Primul eveniment de acest fel a avut loc la San Francisco, pe 25 septembrie 1992, atrăgând 48 de participanți. Ziua în care sunt organizate masele critice a �28 29 rămas de atunci ultima vineri din fiecare lună. Mai apoi, „masele critice” s-au răspândit la nivel global atingând, de exemplu, un număr de 80.000 de bicicliști în anul 2008, la un eveniment organizat în Budapesta. Modul de organizare și promovarea se bazează pe principiul xerocrației, mai exact al informării descentralizate (fanzine, broșuri, fluturași puși pe biciclete, autocolane etc.). Nu există lideri, iar rutele sunt alese prin consens sau spontan, aleatoriu. Plimbarea cu bicicleta nu urmărește întotdeauna să facă lobby pentru mai multe piste de bicicletă (deși există și acest obiectiv). Mai degrabă fiecare persoană este liberă să-și inventeze propriul motiv de participare. De exemplu, unele persoane sunt acolo pentru a promova transportul non-motorizat, pentru a-și revendica orașul, iar alții pur simplu pentru că le place să se plimbe cu bicicleta și au un sentiment de comunitate cu toți ceilalți bicicliști din Masa Critică. Pentru mai multe detalii legate de organizarea, promovarea și planificarea unei rute, în anarhivă poate fi citită broșura „Cum să organizezi o masă critică” (2013). Săptămâna globală de solidaritate cu prizonierii politici anarhiști. ABC Belarus (2015) În ajunul precedentului ciclu electoral din Belarus, membri ai ABC Belarus, un colectiv de susținere și solidaritate cu prizonierii politici, au făcut un mini-turneu de informare în România cu privire la situația din țară. Îngrădirea drepturilor politice, atacurile susținute ale autorităților împotriva mișcărilor sociale, violarea repetată a drepturilor omului, dar și modalitățile de a contracara efectele represiunii au fost câteva dintre chestiunile discutate. Represiunea violentă declanșată de autoritățile din Belarus împotriva tuturor celor care denunță în stradă brutalitatea regimului Lukașenko, a șocat în 2020 întreaga lume. Ea nu este însă o surpriză. Mărturiile despre amenințările, abuzurile și tortura la care sunt supuși opozanții regimului au scos la iveală o realitate despre care anarhiștii din Belarus vorbesc de multă vreme. Din păcate, detenția politică există în continuare și nu doar în Belarus. A lupta pentru o lume echitabilă, a denunța corupția și violența puterii, a milita pentru o societate din care discriminarea și exploatarea să nu mai facă parte, sunt încă (sau pot fi) capete de acuzare. Tocmai de aceea, în fiecare an, între 23 și 30 august este săptămâna globală de solidaritate cu prizonierii politici anarhiști �30 31 ColeCțIa anarhIvată 1.2 Colecție volume sec. XIX (18xx-1900) 1. 2. „În exil, din amintirile mele” de Zamfir C. Arbure-Ralli (1896) „Nuvele” de Mircea C. A. Rosetti (1882) 1.3 Colecție reviste sec. XIX (18xx-1900) 3. 4. Carmen Sylva (1895) Sociala (1898) 1.5 Colecție diverse sec. XIX (18xx-1900) 5. La Commune – Almanach socialiste (1877) / Zamfir C. Arbure 2.2 Colecție volume sec. XX (1901-1947) 6. 7. 8. 9. „Biserica-n flăcări și alte povestiri” de Iuliu Neagu-Negulescu (192?) „Dumnezeu și Statul” de Mihail Bakunin / în traducerea lui Panait Mușoiu (1918) „Panait Istrati” de Alexandru Talex (1944) „Temniță și exil” de Zamfir C. Arbure (1923), ediția a III-a �32 33 2.3 Colecție reviste sec. XX (1901-1947) 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. Artistocratie #1 (1939) Mișcarea Socială (1911) Open Vistas 1.1 (January-February 1925) Open Vistas 1.2 (March-April 1925) Open Vistas 1.3 (May-June 1925) Open Vistas 1.4/5 (November 1925) Open Vistas 1.6 (December 1925) The Free Spirit (1921) Vegetarismul, anul I (1932) Vegetarismul, anul II (1933) Vegetarismul, anul III (1934) Vremuri noi (1908) 3.4 Colecție zine sec. XX (1948-2000) 34. 35. 36. 37. 38. 3.5 Colecție broșuri sec. XX (1948-2000) 39. 40. 29. 30. 31. 32. Capitalul de Karl Marx rezumat de Carlo Cafiero (1919) Eugen Relgis: Poezii (1914-1920) Patru figuri ale spiritului omenesc (1936) Sacco-Vanzetti. Viața și moartea lor (1927) „Anarhism și socialism” de Constantin Dobrogeanu-Gherea (1908) „Cântăreți români ai Comunei din Paris” de Barbu Lăzăreanu (1948) „Din marea Revoluție Franceză” de Piotr Kropotkin, în traducerea lui Panait Mușoiu (1920) „În pușcăria Petro-Pavlovsc” de Zamfir C. Arbure „Mihail Bakunin” de James Guillaume, în traducerea lui Ion Ionescu-Căpățână (1936) „Munca intelectuală și munca manuală” de Piotr Kropotkin, în traducerea lui Lelia Pavlovici (1944) „Vae Victis” de M-me Noro, în traducerea lui Cornelia Ștefănescu (1916) 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. În subsolul lui Panait Mușoiu (1939) / Reportaj de Cl. Panțiru (Filip Brunea-Fox) (Ne)fericiții producători de jucării. Ce este în neregulă cu McDonalds? Fluturaș C.A.F. Cine nu se supune nu mănâncă Fluturaș C.A.F. Dreptate (1998) Fluturaș C.A.F. Statul și Biserica (1998) Fluturaș C.A.F. Violență împotriva violenței (1998) Manifest C.A.F. Celula Neagră (2000) Underground Timișoara Festival. Filosofia anarhistă și punk-ul (1994) Valorile UGTM / UGTM Values 4.2 Colecție volume sec. XXI (2001-20xx) 49. Toată lumea pe străzi (2009) / 56a Infoshop 4.3 Colecție reviste sec. XXI (2001-20xx) 2.6 Colecție diverse sec. XX (1901-1947) 33. The Oriole Press, privately conducted by Joseph Ishill (1958) Emma Goldman. A Challenging Rebel (1957) 3.7 Colecție fluturași sec. XX (1948-2000) 2.4 Colecție broșuri sec. XX (1901-1947) 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. Slogan #4 (1998) Slogan #5 (1999) Slogan #7 (2000) Slogan #1/8 (2000) Slogan #8 / Nonconformism #1 (2000) 50. 51. Acțiunea Directă #1 (2012) / Inițiativa Anarho-Sindicalistă din România Acțiunea Directă #2 (2012) / Inițiativa Anarho-Sindicalistă din România �34 35 52. 53. 54. 55. 56. 57. 58. 59. 60. 61. 62. Anarhia #1 (2012) Anarhia #2 (2012) Anarhia #3 (2012) Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 1 (2014) Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 2 (2015) Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 3 (2016) Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 4 (2016) Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 5 (2017) Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 6 (2018) Cu sânge rece (Revistă anarhistă) / Lovekills Radix #1 (2015) / Centrul Social Claca București 4.4. Colecție zine sec. XXI (2001-20xx) 63. 64. 65. 66. 67. 68. 69. 70. 71. 72. 73. 74. 75. 76. 77. 78. 79. 80. A-Resem #1 (2015) A-Resem #2 (2016) A-Resem #3 (2016) A-Resem #4 (2017) Buruieni #1 (2010) Buruieni #2 (2013) Buruieni #3 (2015?) Clipa Anarhiei #3 (2001) Creiereală #1 (2014) Creiereală #2 (2014) Creiereală #3&4 (2014) D.I.Y. #1 (2004) D.I.Y. #2 (2004) Dysnomia #1 (2016) Dysnomia #2 (2019) El Cabraret (2011) Gluga Neagră #0 (2009) Gluga Neagră #1 (2009) 81. 82. 83. 84. 85. 86. 87. 88. 89. 90. 91. 92. 93. 94. 95. 96. 97. 98. 99. 100. 101. 102. 103. 104. 105. 106. 107. 108. 109. 110. 111. 112. 113. 114. 115. 116. 117. 118. 119. 120. Gluga Neagră #2 (2009) Gluga Neagră #3 (2009) Gluga Neagră #4 (2010) Gluga Neagră #5 / Slogan #14 (2012) Gluga Neagră #6 (2012) In League with 32! #1 (2006) In League with 32! #2 / Sick of being sick #1 (2007) Ladyfest România - retrospectivă (2005) Leave me alone zine #1 (2010) Leave me alone zine #2 (2011) Leave me alone zine #3 (2011) Leave me alone zine #4 (2011) Leave me alone zine #5 (2012) Leave me alone zine #6 (2012) Leave me alone zine #7 (2013) Leave me alone zine #8 (2013) Leave me alone zine #9 (2014) Lovekills #01 (2003) Lovekills #02 (2003) Revolta #3 & Lovekills #4 (2004) Lovekills #05 (2005) Lovekills #06 Lovekills #07 & Ura #16 Lovekills #08 Lovekills #09 Lovekills #11 Lovekills #12 Lovekills #13 Lovekills #14 Lovekills #15 Lovekills #16 (2008) Lovekills #17 (2008) Madzine (2020) / Mad Pride România & Art200 Rezistența Antifa (2002) Slogan #09 (2001) Slogan #11 (2002) Steagul Negru (2002) Ura #01 Ura #04 (2002?) Ura #06 �36 37 121. Ura #21 (2007) 122. zine fem #1 (2018) 123. zine fem #2 (2019) 4.5 Colecție broșuri sec. XXI (2001-20xx) 124. 2-3 ΠΡΆΓΜΑΤΑ ΠΟΥ ΞΈΡΟΥΜΕ ΓΙΑ ΤΟΝ ΕΘΕΛΟΝΤΙΣΜΌ (2014) / Creiereală 125. 25 noiembrie, ziua internațională de luptă pentru eliminarea violenței asupra femeii 126. Anarhism contemporan și noi forme de acțiune (2008) / 56a Infoshop 127. Cum să organizezi o masă critică (2013) 128. Definește necesitatea (2008) 129. Despre evacuări și rasismul cotidian în București / FCDL 130. Despre viața de student și cât de câcat e ea (2015) / Colectivul Negru 131. Două, trei lucruri despre voluntariat (2014) / Creiereală 132. Împotriva falselor comunități ale capitalului / auto.text 133. Institution of Hypocrisy, Corruption, Oppression and Manipulation The Orthodox Church (2008) 134. Martie 1907, revolta țărănească din România 135. Muncă, comunitate, politică, război (2015) / Colectivul Negru 136. Munca sezonieră în Uniunea Europeană (2003) 137. Normalitate? Nu, mulțumim! (2007) 138. O lume fără poliție 139. Organizarea și acțiunea la locul de muncă (2016) / MAHALA 140. Pentru binele tău: un zine despre mame, fiice și percepția asupra propriului corp / auto.text 141. Retragerea din societate (201?) / auto.text 142. Sindicalism și anarho-sindicalism în Germania: o introducere (2012) 143. Two-three things we know about volunteerism (2014) / Creiereală 144. „Către cea mai queer dintre insurecții” de Mary Nardini Gang / auto.text 145. „Construind o fundație pentru schimbare” de Jeff Luers (2011) 146. „Copiii în societate: o critică libertară” de Stephen Cullen / auto.text 147. „Copilul și dușmanii lui” de Emma Goldman / auto.text 148. „Critica teoriei marxiste a statului” de Mihail Bakunin (2011) 149. „Cum să stai în afara spitalului: un ghid pentru a supraviețui psihozei” de Jim Hindle / auto.text 150. „Ești un anarhist? Răspunsul te-ar putea surprinde” de David Graeber (2011) 151. 152. 153. 154. 155. 156. 157. 158. 159. „Fără școli” de Colin Ward / auto.text „Importanța socială a școlii moderne” de Emma Goldman / auto.text „Închisorile: un eșec și o crimă socială” de Emma Goldman (200?) „Indwiloq” de Rowan Tree Walking Wolf (2011) „Întreabă o femeie” de Traci Harris (2011) „Reforma școlii” de Francisco Ferrer / auto.text „Revoluția ferală” de Feral Faun (2012) „Tirania lipsei de organizare” de Jo Freeman (2013) / auto.text „Uitați dușurile scurte! De ce schimbarea personală nu este schimbare politică” de Derrick Jensen (2011) 160. Împreună - broșură despre formarea grupurilor de afinitate (2008) 161. „Atracția continuă a naționalismului” de Fredy Perlman / auto.text (2013) 4.6 Colecție diverse sec. XXI (2001-20xx) 162. 163. 164. 165. 166. 167. 168. 169. Anarcho-feminista vol. 1 (LoveKills) / compilație audio Autocolante „Creiereală” (2014) Autocolant „Pilonii tiraniei” (2014) Gluga Neagră aka Black Hood Society (2006) / Newsletter of the Romanian Underground Gluga Neagră aka Black Hood Society (2007) / catalog martie 2007 Graffiti „anarhia salvează România” / Cluj C.A.F. Împotriva fascismului (2001) LoveKills patch 4.7 Colecție fluturași sec. XXI (2001-20xx) 170. 1 Mai (2007) / LoveKills 171. 25 noiembrie. Ziua internațională de luptă pentru eliminarea violenței asupra femeii (2007) 172. Activism împotriva violenței de gen (2006) / Ladyfest 173. Crăciun - brazi tăiați și bani aruncați 174. De ce un pașaport pentru liberă mișcare și o Europă fără granițe? (2003) 175. Distruge Fascismul! 176. Fluturaș 1 mai (2018) 177. Fluturaș de prezentare revista „Bună” (2014) �38 39 178. 179. 180. 181. 182. 183. 184. 185. 186. 187. 188. 189. 190. 191. 192. 193. 194. 195. 196. 197. 198. 199. 200. 201. 202. 203. Fluturaș Free Tekno (2018) / Autonomous and Ravers Against Fascism Fluturași informativ Centrul de cultură anarhistă (2012) Fluturași Joia Mânioasă „The War You Dont See” (2012) / Tinerii Mânioși Fluturași revista „Bună: Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation – nicht nur in Rumänien” (2014 - 2016 ) Fluturaș Joia Mânioasă „Blokada” (2013) / Tinerii Mânioși Fluturaș Uccupy UBB #1 (2013) Fluturaș Uccupy UBB #2 (2013) Fluturaș Uccupy UBB #3 (2013) Fluturaș „Demonstrație împotriva fascismului și a tuturor formelor de discriminare” (9 Noiembrie 2008) Fluturaș „Ziua în care nu cumperi nimic/Buy nothing day” (2007) Hrană, nu Bombe! Food not Bombs! / Timișoara Hrană, nu Bombe! Food not Bombs! (2007) Împreună împotriva rasismului, fascismului și naționalismului (9 noiembrie) Info-Propaganda: Definiția anarhismului (după Jason Justice) Info-Propaganda: Sindicalismul revoluționar (2006) Manifest „Demonstrație împotriva discriminării, sub toate formele ei” (2008) Manifest „Demonstrație împotriva tuturor formelor de discriminare” (2007) Nu există război împotriva terorismului. Războiul înseamnă teroare! (2004?) O altfel de lume este posibilă (2003) Party „Ladyfest România” (2007) Pliant 8 martie / LoveKills Război? Nu în numele meu! (2003) Reclaim! Underground Timișoara Festival (2009) Vocea animalelor (2013) Ziua Internațională a femeii (2008) / LoveKills Ziua Internațională de luptă împotriva fascismului și antisemitismului (9 Noiembrie) 4.8 Colecție afișe sec. XXI (2001-20xx) 204. 1 mai muncitoresc (2014) / Creiereală 205. 9 noiembrie: ziua internațională a luptei împotriva fascismului și antise- 206. 207. 208. 209. 210. 211. 212. 213. 214. 215. 216. 217. 218. 219. 220. 221. 222. 223. 224. 225. 226. 227. mitismului (2013) Afiș Manifest de stradă #1 (2007) Ai probleme la locul de muncă? #1 / MAHALA Ai probleme la locul de muncă? #2 / MAHALA Ai probleme la locul de muncă? #3 / MAHALA Alegeri 2015, criza economică, mișcări sociale și represiune în Belarus (2015) / CLACA Anarhismul în România: o istorie uitată? (2017) / Laolaltă #1 Banditism, literatură și anarhie în secolul XIX (2018) / Laolaltă #2 Cărțile anarhiste (2013) Demonstrație împotriva tuturor formelor de discriminare (2007) Evenimente „Mai 1968-2014” / Creiereală Hrană nu bombe Craiova (2015) / Spațiul D.I.Y. Craiova L’anarchisme en Roumanie - une histoire libertaire qui reste à écrire (2017) LoveKills Festival #3 LoveKills Manifesto (2007) Manifest autotext (2013) Război războiului! / Krieg dem Krieg (2014) / Revista BUNĂ Revelion Spațiul Do-It-Yourself Craiova (2012) / Spațiul D.I.Y. Craiova Târg Autonom Craiova (2013-2014) / Spațiul D.I.Y. Craiova Târg de carte autonom (2013) / Cluj Timișoara Tattoo Circus Voluntari. Folositori. Cui? (2014) / Creiereală Ziua Roșiei Montane #5 (2015) / Spațiul D.I.Y. Craiova 5. Colecție fotografii, portrete etc. 228. Fotografii Spațiul Do-It-Youself Craiova (2012-2015) 229. Iuliu Neagu-Negulescu (1878-1940) / fotografie colorizată 230. Unul care nu va candida – Panait Mușoiu (1905) / afiș, portrete 6.1 Colecție media, afișe, concerte, DIY+ 231. Afișe concerte Spațiul Do-It-Youself Craiova (2014-2015) 232. Afișe concerte D.I.Y.S.M. (2008) 233. Defend DIY Music (banner) �40 41 234. El Cabraret / proiect muzical/artistic 235. El Cabraret / proiect muzical/artistic DIverse 7. Colecție video (Documentare, filme, interviuri etc.) 236. Reconstruction: Anti-NATO Days (2009) Cartea Nicolas Trifon - un parcurs libertar internaționalist (interviuri), în colaborare cu Pagini Libere În anumite circumstanțe – în Occident la fel ca și în „lumea a treia” – marxism-leninismul putea fi o armă eficace pentru cei oprimați, victime ale nedreptăților perpetuate de reprezentanții puterii politice, economice și simbolice… Același marxism-leninism, aflat de această dată în slujba puterii, s-a dovedit a fi și mai eficace în reducerea la tăcere a celor asupriți, oprimați, revoltați de nedreptăți. Pentru acest motiv nu puteam fi marxist, nici leninist și am devenit anarhist. (…) Contenciosul între libertari și cei care se revendică de la Marx va continua atâta timp cât aceștia din urmă nu își fac doliul noțiunii leniniste de avangardă și nu își clarifică relația cu statul. Din două, una: ori comunismul va fi libertar, ori vom asista la o nouă formă de dictatură cu veleități totalitare. (Nicolas Trifon) Nicolas Trifon, libertar plecat din România în 1977 și stabilit la Paris, a avut un parcurs (personal și politic) diferit de cele cu care suntem îndeobște familizarizați, mai ales în perioada Războiului Rece, marcată la noi de lipsuri, izolare și represiune, dar și de polarizarea înșelătoare a soluțiilor și perspectivelor. Nu de puține ori vocile contestatarilor sau opozanților au fost folosite, la noi și aiurea, pentru a legitima, prin contrast, modelul politic și social „opus”. Nu este de mirare pe de altă parte că, în general, s-a dat foarte puțină atenție celor care, condamnând ferm �42 43 dictatura și injustiția, refuzau să aleagă docili între soluțiile „ready-made” disponibile. Tocmai de aceea, parcursul lui Nicolas Trifon este unul interesant. El pune la îndoială dihotomiile simpliste și dogmatice cu care suntem, poate, atât de obișnuiți în România și care, după 1989 au ținut (și încă țin) loc de discurs sau de dezbatere politică și intelectuală. De altfel, sfârșitul anunțat al istoriei, odată cu prăbușirea „cortinei”, nu a mai venit, iar era de prosperitate și echitate promisă de îmbrățișarea modelului capitalist se lasă încă așteptată. Termeni ca libertate, drepturi sau democrație au fost între timp cooptați aproape total, fiind goliți de conținut și împăiați, simple trofee inofensive la butoniera „pieței libere”. Doar stafia comunismului mai bântuie, zice-se, setoasă de sânge și întorcându-i din drum pe toți rătăciții care mai au încă îndoieli în legătură cu victoria libertății în „cea mai bună dintre orânduirile posibile”. În același timp, vechea dominație a „birocrației roșii” a supraviețuit aproape intactă schimbărilor de regim. Ea s-a convertit, firesc și fără prea mari poticneli, în autoritatea „pieței libere” − pe care puțini au avut îndrăzneala s-o conteste −, fără ca structurile efective ale puterii și privilegiului să fie cu ceva afectate. Soluția eliberatoare s-a dovedit din nou, ca de atâtea alte ori, doar o altă cale către servitute pentru cei mulți. Iar cei care au refuzat să aleagă, „refractarii”, cei care, angajându-se critic în lupta socială, n-au „aderat la nimic” (după o celebră vorbă istratiană), au rămas, azi ca și ieri, la fel de puțin auziți. Este și cazul lui Nicolas Trifon. Interviurile cu Nicolas Trifon sunt o lectură pasionantă. De la evocarea primilor ani petrecuți în România și a primelor „ieșiri din rând”, la activitatea militantă din Franța și implicarea în grupul „Iztok”, ori la călătoria în Polonia și legăturile, nu lipsite de riscuri uneori, cu opozanții regimurilor din Est, istorisirea, bogată în observații și detalii, poate fi citită și ca o suită de tablouri, care ne descoperă amănunte și perspective de multe ori noi și surprinzătoare. Parcurgerea acestori evocări poate fi deosebit de instructivă pentru oricine își dorește o perspectivă ceva mai nuanțată și, în același timp, mai cuprinzătoare asupra istoriei recente. Primele două interviuri au fost realizate în 2012. Unul dintre ele a apărut în revista Anarhia, iar mai apoi a fost tradus în limba germană, în revista Bună. Cel de-al treilea, dedicat revistei Iztok, a apărut inițial în 2007 și a fost tradus de noi din limba franceză. Ultima parte a antologiei cuprinde discuția pe care am purtat-o cu Nicolas Trifon în luna aprilie a acestui an. Am socotit de un interes deosebit și includerea în volum, ca anexă, a unui manifest tipărit de grupul „Iztok” în Franța și apărut inițial în 1981, în limba română. Acest text, care făcea parte dintr-o broșură care mai conținea revendicările lui Vasile Paraschiv și „chemarea de la Gdansk”, venea pe fondul măsurilor de austeritate din România, dar și al contestărilor tot mai numeroase ale puterii, venite din partea muncitorilor. Manifestul, din care au ajuns puține exemplare în țară, se intitula „Ce vor anarhiștii?”. Textul acestei inedite broșuri a fost preluat din revista Anarhia, unde cei interesați pot găsi un întreg dosar dedicat grupului „Iztok”, lui Nicolas Trifon și propunerilor muncitorului Vasile Paraschiv. Dincolo însă de istoriile, portretele și tablourile zugrăvite, interviurile cu Nicolas Trifon spun și o altă poveste, la fel de importantă poate, deși o fac într-un mod indirect. Este însăși povestea realizării acestei colecții de interviuri și a surprinzătoarei (re)găsiri între mai multe generații de libertari care a prilejuit-o. Alcătuită, paradoxal cumva, tocmai într-o perioadă a izolării, restricțiilor și distanțării, colecția e rodul unei munci colective care a rețesut toate aceste „fire” libertare laolaltă și la care ne bucurăm că am putut lua parte. �44 45 >>> Biblioteca a.casă | CJ >>> Biblioteca Filaret 16 | B >>> Turneul EZLN Un loc comod în noul spațiu autonom a.casă, în bibliotecă vei găsi materiale tipărite – cărți, fanzine, pamflete, postere, stickere – despre diverse subiecte legate de critică socială radicală. Avem materiale pe acțiune directă, feminisme, punk și do-it-yourself, ecologie, teorie radicală, anti-represiune, mișcări sociale, arte, etc. Tot aici și-a găsit refugiu biblioteca și arhiva Rizom Infokiosk. Găzduim și o mini-librărie cu cărți și reviste de la Editura Pagini Libere + calendarul 2021, Jurnal din Vulturilor 50, Cutra, zinefem, Poliția Ucide, Dysnomia. Primim cu bucurie donații de cărți și sugestii pentru a îmbogăți biblioteca. În catalogul bibliotecii poți vedea ce avem deja: libracasa.librarika.com Pentru noutăți, urmărește blogul casei: acasa.blackblogs.org/category/ biblioteca/ Noul spaţiu DiY deschis în Bucureşti, Filaret 16, a început să adune cărţi pentru bibliotecă. Avem deja două corpuri de bibliotecă pline, unul cu cărți și reviste feministe, despre sex work, educație anti-rasistă, anti-transfobă, anti-autoritară, diferite perspective și voci de stânga, punk și DiY, și alte subiecte super captivante, și celălalt cu benzi desenate. Sperăm ca în curând, când se vor mai relaxa restricțiile, să putem deschide pentru vizite de lectură mica noastră bibliotecă în creștere. Dacă vreți să ne faceți cadou o zină, revistă sau carte care credeți că s-ar potrivi în bliblioteca noastră, lăsați-ne un mesaj privat pe pagina de Facebook @ Filaret16DiY. Dintre editurile şi inițiativele editoriale din România, veți putea citi la noi: Black Button Books, CUTRA, Dezarticulat, Editura Pagini Libere, Fractalia, Hecate, Literatură și Feminism, Posthum Journal și multe alte nume locale pe care sigur vă veți bucura să le regăsiți aici! Comunitatea Zapatistă din Chiapas (Ejército Zapatista de Liberación Nacional, EZLN) și Comitetul Indigen Clandestin Revoluționar au anunțat prin comunicatul din 5 octombrie 2020 călătoria delegațiilor zapatiste pe cele cinci continente, care va avea loc în 2021. Rolul acesteia va fi de a înțelege mai bine crizele prin care trecem ca umanitate și de a râspândi „virusul rezistenței și al rebeliunii”. Turneul, susținut doar de insurgente zapatiste, va celebra și 20 de ani de la Marșul Culorilor Pământului (La Marcha del Color de la Tierra) și va începe în Europa. Simbolic, turneul european se va încheia la Madrid pentru a marca cei 500 de ani de la începutul colonialismului spaniol în Mexic. „În fața trenurilor puternice, bărcile noastre. În fața centralelor termoelectrice, licăririle de lumină lăsate de zapatiste femeilor care (se) luptă peste tot în lume. În fața zidurilor și granițelor, călătoria noastră colectivă peste mări. În fața marelui capital, câmpul lucrat împreună. În fața distrugerii planetei, un munte plutind la orele fragede ale dimineții. Suntem zapatiste, purtătoarele virusului rezistenței și al rebeliunii, și așa vom merge pe cele cinci continente.” https://chiapas-support.org/2020/10/07/ezlnwe-will-go-to-find-what-makes-us-equal-despiteoblivion-we-live/ >>>Rețetă „Burger Vegan” • o pungă de fulgi de ovăz (500 g.); • o vânătă scoasă din cuptor sau de pe grill, tăiată cubulețe și sotată până devine moale; • un dovlecel crud, ras; • jumătate de sfeclă roșie crudă, rasă; • o ceapă tăiată mărunt; • 5 căței de usturoi (pisați); • 150 ml sos de soia; • Condimente: sare după gust, chimion, coriandru boabe (prăjite puțin în ulei), piper și boia afumată; După ce se amestecă compoziția, se lasă puțin (aproximativ două ore) la frigider pentru o mai bună modelare cu susan, iar apoi se prepară burger-ul la tigaie și Rețetă recomandată de Bec Ars & B. se servește celor din jur. �46 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Publicațiile Anarhiva Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anuarul Anarhivei (2020) Subject The topic of the resource I. TEXTE Zamfir C. Arbure-Ralli (1848-1933) Nicolae Zubcu-Codreanu (1852-1878) Doctorul Nicolae Russel și Besarabia (1879) Constantin Dobrogeanu-Gherea: Anarhism și socialism (1908) Clujul/Koloszvár în vremea molimei prin ochii lui Elisée Reclus (1873) Panait Mușoiu (1864-1944) Carmen Sylva (1895) Sociala (1898): prima revistă anarhistă din România publicată într-un sat Iuliu Neagu-Negulescu și Les Temps Nouveaux (1900) Vremuri noi – organ comunist-libertar (1908) Mișcarea socială (1911) Cornelia Ștefănescu Joseph Ishill, un tipograf anarhist (1888-1966) Iztok (1981) Anarhia (2012) Slogan, o publicație anarho-punk istorică (1997-2012) Gluga Neagră – fanzin Do it Yourself Hardcore Punk El Cabraret (2011) Lovekills (colectiv și zină anarcha-feministă) autotext – colectivă editorială autonomă (2013) D.I.Y. (2004) Do-it-Yourself Satu-Mare (2006) 9 noiembrie – Ziua internațională de luptă împotriva fascismului și a tuturor formelor de discriminare (2007) Spațiul D.I.Y. Craiova (2011-2015) Hrană, nu Bombe! (Food not Bombs) Occupy UBB (2013) Buruieni (2010-2015) Creiereală (2014) Masa Critică (Critical Mass) Săptămâna globală de solidaritate cu prizonierii politici anarhiști. ABC Belarus (2015) II. Colecția anarhivată III. Volum publicat Nicolas Trifon – un parcurs libertar (carte) Creator An entity primarily responsible for making the resource Anarhiva Publisher An entity responsible for making the resource available Anarhiva Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2020 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource broșură Language A language of the resource română 2020 9 noiembrie ABC Belarus Anarhia anarhism Anarhiva Autotext Buruieni Carmen Sylva (1895) Cluj Constantin Dobrogeanu-Gherea Cornelia Ștefănescu-Țărnă (1888-1962) Creiereală DIY DIYSM El Cabraret Élisée Reclus (1830-1905) Gluga Neagră Hrană nu Bombe istorie Iuliu Neagu-Negulescu Iztok Joseph Ishill Lovekills Masă Critică Mișcarea socială (1911) Nicolae Russel Nicolae Zubcu Codreanu Occupy UBB Slogan Sociala Spațiul D.I.Y. Craiova Vremuri noi Zamfir C. Arbure zine