21 10 549 https://anarhiva.com/files/original/4786240d7dea710686a6bc529424c6d3.pdf 44c13f30729cb1f4a7b25934e33476c6 PDF Text Text ��Dysnomia e o zeiță rea. Zeița nelegiuirii și fiica lui Eris-Discordia. Antimodelul. Reversul armoniei și al civilității. Vrăjitoarea. Scorpia. Nebuna. Muma Pădurii. Cu spectrul său, și poate sub alte nume, au încercat de-atâtea ori să ne sperie când am dat semne că nu mai vrem să fim cuminți și să mai recunoaștem supremația Legilor și adevărul Ideilor pe care le-au făcut. Ne-au amenințat cu ura lor pentru ea și pentru noi, neascultătoarele. Dar dacă de fapt povestea și chipul zeiței sunt altele? Ce se întâmplă dacă alegem să nu mai credem că nesupusele sunt inadecvate, indezirabile, greșite? Și dacă afirmăm că toată învățătura trecutului e ca un văl care inversează valorile? Dysnomia e și zeița uitării. Ea e cu noi când facem efortul de a găsi nume pentru ce trăim, percepem, intuim, înțelegem. Când ne dăm seama că nu există cuvânt pentru ce nu ne dă pace. Când ne străduim să descriem forțele care ne împing prin colțuri și ne cer să fim tot mai mici, să ocupăm tot mai puțin loc, să vorbim în șoaptă, să nu rostim niciodată cu voce tare ce știm și ce simțim. Ea e cu noi când ne străduim să dăm nume și ne amintește că nu suntem singure în celulele noastre. Poveștile zeițelor trebuie rescrise, așa cum Legile, Ordinea, Arta, Ideile făcute de cei dominanți trebuie contestate. Acum scriem apăsat varianta noastră. 1 �ne-am ales unele pe altele �Vârstă, etnie, clasă și sex: femeile redefinesc diferența Audre Lorde Audre Lorde (1934 – 1992) a fost o scriitoare și activistă feministă americană. Eseul tradus aici datează din 1980 și este unul din textele importante ale feminismului intersecțional care înțelege definirea identităților la intersecția mai multor structuri de dominație. Titlul original al acestui eseu este ”Age, Race, Class and Sex: Women Redefining Difference”. Am ales să înlocuiesc termenul de ”rasă” cu cel de ”etnie” pentru că folosirea explicită a termenului de ”rasă”, chiar dacă în interiorul unui discurs eliberator, poate să fie interpretată ca validare a ideii că există o esență semnificativă, de neschimbat, care diferențiază grupuri de oameni. Ori cercetările recente au arătat că ADNul a două persoane alese la întâmplare de oriunde din lume variază în general cu mai puțin de 0,1%.Oamenii aparțin unei singure rase - rasa umană. În plus, există studii care demonstrează că pe parcursul a 2500 de ani, adică în circa 100 de generații, culoarea pielii se poate schimba semnificativ, ca rezultat al factorilor de mediu și al interacțiunilor dintre grupuri care până nu demult în istorie, au trăit separat, în zone geografice diferite. Dar dacă este clar că ”rasa” e un construct mental, e la fel de clar și că termenii de ”rasism” și de ”luptă antirasistă” sunt cât se poate de valizi. Violența structurală continuă să fie direcționată, și spontan, și planificat, către anumite grupuri, având culoarea pielii drept identificator. În America, în 2015, poliția a ucis nu mai puțin de 1134 de bărbați de culoare. S-au creat softuri de identificare a ”posibililor infractori”, pe baza trăsăturilor faciale. Cât timp majoritatea ignoră că ”rasa” este un construct mental, rasismul există 3 �și avem nevoie de lupta antirasistă. În acest text am optat pentru termenul de ”etnie” tocmai pentru a marca faptul că nu există ”rasă”, dar că într-o societate rasistă, apartenența la un grup socio-cultural, asociată cu anumiți factori de identificare, printre care se numără de multe ori culoarea pielii, este una dintre dimensiunile cele mai importante ale construcției identitare la intersecția mai multor tipuri de opresiune. Mare parte din tradiția Europei Occidentale ne determină să înțelegem diferențele dintre oameni în opoziție simplistă unele cu altele: dominant/ subordonat, bun/rău, de sus/de jos, superior/inferior. Într-o societate în care binele e definit în termenii profitului mai degrabă decât în termenii nevoilor umane, trebuie întotdeauna să existe un grup de oameni care, prin mijloacele opresiunii sistematizate, să poată fi făcuți să se simtă în plus, să ocupe locul inferiorului dezumanizat. În societatea noastră, acest grup e format din persoane de culoare și de cei din lumea a treia, din membrii clasei muncitoare, din persoane în vârstă și din femei. 4 Pentru că sunt o femeie de patruzeci și nouă de ani, de culoare, feministă, socialistă, mamă a doi copii, inclusiv un băiat, și membră a unui cuplu interetnic, fac de regulă parte dintr-un grup definit ca ”celălalt”, deviant, inferior sau, pur și simplu, greșit. În mod tradițional, în societatea americană, tot membrii grupurilor oprimate și obiectificate sunt cei de la care se așteaptă să facă un pas și să �reducă din clivajul dintre realitățile vieților noastre și conștiința opresorului nostru. Ca să putem supraviețui, cele dintre noi pentru care opresiunea e la fel de specific americană ca plăcinta cu mere, trebuie să fie cu ochii în patru, să se familiarizeze cu limbajul și manierele opresorului, și chiar uneori să și le însușească, pentru a avea iluzia că sunt protejate. De câte ori se ivește nevoia unei așa-zise comunicări, cei care profită de pe urma oprimării noastre ne solicită să le împărtășim din cunoașterea noastră. Cu alte cuvinte, e responsabilitatea celei supuse opresiunii să-l învețe pe opresor despre greșelile sale. În logica asta, eu sunt responsabilă să-i educ pe profesorii care resping disprețuitor la școală cultura copiilor mei. Persoanele de culoare și cele care provin din așa-zisa Lume a Treia sunt cei de la care se așteaptă să-i educe pe albi în privința umanității celor dintâi. De la femei se așteaptă să-i educe pe bărbați. De la lesbiene și bărbați gay se așteaptă să educe lumea heterosexuală. Opresorii își mențin pozițiile și se sustrag de la a-și asuma responsabilitatea pentru propriile acțiuni. Și uite-așa ne pierdem constant energia pe care am putea-o folosi mai bine pentru redefinirea noastră și construirea de scenarii realiste pentru schimbarea prezentului și construirea viitorului. [...] Undeva, la limita conștientului, există ceea ce eu numesc normalul ”mitic”: în raport cu acesta, fiecare dintre noi știe în adâncul sufletului, că el sau ea ”nu este așa”. În America, ”normalul” cuprinde caracteristici precum alb, slab, bărbat, tânăr, heterosexual, creștin și cu statut financiar stabil. În societatea noastră, toate simbolurile puterii rezidă în acest normal mitic. Cele și cei dintre noi care sunt excluși din spațiul acestei puteri, de multe ori identifică un element prin care sunt diferite/ diferiți, și presupun că acolo e cauza primă a tuturor opresiunilor, uitând de alte distorsiuni produse de diferențe, pe care noi înșine s-ar putea să 5 �le practicăm. În general, în interiorul mișcării contemporane pentru emanciparea femeilor, femeile albe se concentrează pe faptul că sunt oprimate ca femei și nu văd diferențele de etnie, de orientare sexuală, de clasă sau de vârstă. Au pretenția la o omogenitate a experienței, acoperită de cuvântul ”suroritate”, care de fapt nu există. Diferențele neconștientizate de clasă le privează pe femei de energia și cunoașterea creativă a celorlalte. De curând, redacția unei reviste pentru femei a hotărât că în numărul curent va publica doar proză, spunând că poezia e o formă de artă mai puțin ”riguroasă” și ”serioasă”. Până și forma pe care o ia creativitatea noastră devine deseori o chestiune de clasă. Dintre toate formele de artă, poezia e cea mai economică. E cea mai secretă, cea care cere cel mai puțin efort fizic, cel mai puțin material și care poate fi scrisă între ture, în sala de așteptare, la spital, în metrou, pe bucăți rătăcite de hârtie. În decursul ultimilor ani, lucrând la un roman și având resurse financiare reduse, am ajuns să apreciez enormele diferențe dintre resursele cerute de poezie și de proză. În procesul de revendicare a spațiului literaturii, poezia a devenit instrumentul de bază al celor săraci, al celor din clasa muncitoare și al femeilor de culoare. Ca să scrii proză nu-ți trebuie doar o cameră separată, ci și topuri de hârtie, o mașină de scris și o groază de timp. Cerințele reale ale artelor vizuale ne ajută de asemenea să determinăm, din punct de vedere al clasei, cine ce fel de artă face. În zilele noastre, când prețurile materialor sunt atât de mari, cine face sculptură, pictură, fotografie? Când vorbim despre o cultură incluzivă a femeilor, trebuie să fim conșteinte de efectele pe care le au clasa și diferențele economice asupra resurselor necesare pentru producerea artei. […] 6 Ignorarea diferențelor etnice dintre femei și implicațiile pe care le au prezintă cea mai serioasă amenințare la adresa mobilizării puterii colective a femeilor. �Când femeile albe nu-și recunosc privilegiul intrinsec al albitudinii și definesc femeia numai în termenii experienței lor, atunci femeile de culoare devin ”celălalt”, outsiderul cu o experiență și niște tradiții prea ”străine” pentru a fi înțelese. Un exemplu este semnalul absenței experiențelor femeilor de culoare ca resurse pentru cursurile de la departamentele de studii de gen. Literatura scrisă de femei de culoare e rareori inclusă în cursurile de literatură feministă și aproape niciodată în alte cursuri de literatură. De prea multe ori, scuza este că literatura scrisă de femeile de culoare poate fi predată doar de femei de culoare, sau că sunt prea dificil de înțeles, sau că nu se poate ”aborda” subiectul pentru că e vorba despre experiențe ”prea diferite”. Am auzit acest argument din gura unor femei albe care altfel posedă o inteligență foarte ascuțită, femei care par să nu aibă nici o problemă să predea și să recenzeze opere care provin din experiențele extrem de diferite ale lui Shakespeare, Moliere, Dostoievski sau Aristofan. Sigur trebuie să existe o altă explicație. […] Refuzul de a recunoaște diferența duce la imposibilitatea de a înțelege diferitele probleme și capcane cu care ne confruntăm noi ca femei. Așa că, într-un sistem de putere patriarhal în care privilegiul albitudinii este un pilon major, capcanele folosite pentru a neutraliza femeile de culoare și pe cele albe, nu sunt aceleași. De exemplu, e simplu ca femeile de culoare să fie folosite de structurile de putere împotriva bărbaților de culoare, nu pentru că sunt bărbați, ci pentru că sunt de culoare. De aceea, trebuie ca femeile de culoare 7 �să separe tot timpul nevoile opresorilor de propriile conflicte legitime din interiorul comunităților în care trăiesc. Femeile albe nu au această problemă. Femeile și bărbații de culoare au fost supuși la același tip de oprimare rasistă și sunt încă, deși în moduri diferite. Din această opresiune care ne vizează deopotrivă, ne-am dezvoltat strategii comune de apărare și vulnerabilități comune, pe care le avem unii față de alții, și care nu au corespondent în comunitatea albilor. […] Ca femei împărtășim anumite probleme, iar pe altele, nu. Voi vă temeți ca nu cumva copiii voștri să ajungă adepții ordinii patriarhale și să se întoarcă împotriva voastră, nouă ne este teamă ca nu cumva copiii noștri să fie smulși din mașină și împușcați în mijlocul străzii, în timp ce voi întoarceți spatele și nu vă întrebați de ce mor.[…] Ca instrument de control social, femeile au fost mereu încurajate să considere legitimă o singură zonă a diferenței dintre oameni, și anume aceea a diferențelor dintre femei și bărbați. Și am învățat să ne descurcăm printre aceste diferențe cu urgența tuturor celor supuși oprimării subordonatoare. Toate am fost nevoite să învățăm să trăim sau să muncim sau să coexistăm cu bărbații, începând cu tații noștri. Am recunoscut și am negociat aceste diferențe, chiar și atunci când această recunoaștere nu a făcut decât să susțină relaționarea umană de tipul dominant/ subordonat; în care cele supuse oprimării trebuie să recunoască diferența față de ”stăpâni” pentru a supraviețui. 8 Dar supraviețuirea noastră în viitor depinde de capacitatea noastră de a relaționa ca egale. Ca femei, trebuie să scoatem din rădăcini tiparele de opresiune pe care le-am internalizat, dacă vrem să realizăm schimbarea socială altfel decât în cele mai superficiale aspecte. Acum trebuie să recunoaștem diferențele dintre femeile care sunt egalele noastre, nici inferioare, nici superioare, și să inventăm �modalități de a folosi diferențele dintre noi pentru a ne îmbogăți viziunile și luptele comune. Viitorul planetei noastre s-ar putea să depindă de capacitatea tuturor femeilor de a identifica și dezvolta noi definiții ale puterii și noi tipare de relaționare în ciuda diferențelor. Vechile definiții nu au lucrat în favoarea noastră, și nici a planetei pe care trăim. Vechile modele, oricât de iscusit reformulate pentru a imita progresul, încă ne mai condamnă la repetiții cosmetizate ale acelorași vechi schimburi, ale aceleiași vechi vinovății, uri, învinuiri, lamentări și suspiciuni. Pentru că toate avem înscrise în noiâ vechi hărți ale așteptării și reacției, vechi structuri de opresiune, iar acestea trebuie schimbate în același timp cu condițiile de viață care rezultă din structurile respective. Cu uneltele stăpânului nu vei dărâma niciodată casa stăpânului. Așa cum arată, atât de bine, Paulo Freire în cartea sa, Pedagogia oprimaților, în schimbarea revoluționară scopul real nu e niciodată doar situația opresivă din care încercăm să ieșim, ci acea parte din opresor sădită adânc în fiecare dintre noi, și care nu cunoaște decât tacticile opresorului, relațiile opresorului. Schimbarea înseamnă creștere, iar creșterea poate fi dureroasă. Dar ne definim mai clar când ne expunem sinele muncind și luptând împreună cu cele pe care le considerăm diferite de noi, deși împărtășim aceleași scopuri. Pentru femeile de culoare și pentru cele albe, pentru vârstnice și pentru tinere, pentru lesbiene și pentru heterosexuale, asta poate însemna găsirea unor noi căi de supraviețuire. 9 �Ne-am ales unele pe altele cu tot cu tăișul luptelor noastre: și ale unora, și ale altora războiul e același dacă vom pierde într-o zi, sângele femeilor se va-nchega pe scoarța unei planete moarte dacă vom câștiga nu putem ști căutăm în afara istoriei o nouă și mai posibilă întâlnire. Traducere din engleză de laura s. 10 �11 �I need help to hold this love �De fiecare dată când Ura de sine reprezintă ura internalizată: vocea din capul meu care îmi subliniază constant toate defectele și greșelile, împrumutând cuvintele auzite în trecut de la părinți, profesori și din media. Trăiesc ura de sine de fiecare dată când mă autosabotez și realizez acte care sunt împotriva intereselor mele. Trăiesc ura de sine atunci când aleg să procrastinez sau să mă ”distrez” (deși sunt anxioasă pe toată durata distracției), în loc de a împlini responsabilitățile la care m-am angajat. Când nu mă țin de cuvânt, când nu fac ce am promis, sau când nu respect termeni limită, trăiesc ura de sine pentru că nu îmi protejez stima de sine: sunt iresponsabilă deși știu că mă voi simți groaznic cu privire la propria persoană în viitor. (În mod clar, situația nu e așa de simplă; uneori, femeilor li se pun în spate prea multe responsabilități. Faptul că avem o datorie față de noi înșine de a ne proteja stima de sine prin respectul față de responsabilitățile pe care le avem nu înseamnă că nu putem să spunem ”nu” dorințelor celor din jurul nostru pentru a ne proteja de asemenea timpul liber și sănătatea.) Trăiesc ura de sine de fiecare dată când confund admirația anxioasă cu dragostea și caut obsesiv prezența persoanelor pe care aproape că le venerez, pentru că aspir să fiu că ele, deși nu mă simt confortabil în preajma lor. E ură de sine de fiecare dată când îmi resping adevărații prieteni, care sunt aproape de mine, pen- 13 �tru oameni mai mișto, pe care îi admir mai mult, astfel nepermițându-mi să formez legături trainice și profunde cu oamenii din jurul meu, întrucât sunt constant în căutare de indivizi mai faini, care mă pot valida și legitima mai mult. Trăiesc ura de sine de fiecare dată când îmi instrumentalizez prietenii și îi tratez drept mijloace de a obține validare în ochii mei și ai celorlalți. Trăiesc ura de sine atunci când mă comport astfel și față de partnerii romantici; atunci când pervertesc sensul poliamoriei și folosesc scuza că sunt poliamoroasă pentru a nu fi fericită cu oamenii care deja mă iubesc și mă apreciază, și pentru a mă arunca, din nou și din nou, în noi căutări romantice și în anxietatea lui “oare mă place, oare nu mă place”, în loc de a hrăni relații existente. Scriind asta, îmi vin în minte versurile lui Beyonce, din cântecul Hold Up, din albumul Lemonade: “They don’t love you like I love you.”: Ele (femeile albe, precum “Becky with the good hair”, Becky cea cu părul mișto) nu iubesc bărbații de culoare precum femeile de culoare, pentru că numai femeile de culoare le înțeleg cu adevărat viețile și problemele. Totuși, din ura de sine, și din ura internalizată îndreptată împotriva propriului grup, bărbații de culoare resping și înșeală femeile de culoare din viața lor. Trăiesc de asemenea ura de sine atunci când pretind că sunt ceva ce nu sunt, atunci când caut aprobarea și dragostea celor din jur pe baza unor atribute care nu îmi aparțin cu adevărat. Făcând asta, afirm 14 că eu nu merit să fiu iubită; afirm că trebuie să port �măști pentru a fi acceptată. Fac asta, de exemplu, atunci când îmi vopsesc părul blond și nu recunosc că e vopsit, dacă sunt întrebată. În urma acestor interacțiuni, rămân cu impresia că sunt apreciată numai pentru iluzia pe care izbutesc să o transmit: aceea că sunt o femeie albă cu adevărat, o femeie pură, o femeie blondă natural-un trofeu pentru orice bărbat. În urma acestor interacțiuni, ura de sine mi se adâncește. Revin la Lemonade: e foarte interesant că în multe scene, Beyonce alege să se înfățișeze cu rădăcinile părului vizibile. Arătându-și părul natural, mai închis la culoare și diferit de împletitura blondă pe care o are în mod normal, își arată și își îmbrățișează identitatea reală, de femeie de culoare. Respinge ura de sine care uneori determină femeile să încerce să își falsifice adevărată identitate. Mă angajez în acțiuni care pornesc din ura de sine, și care îmi erodează stima de sine, pentru că asta confirmă ceea ce, ca femeie, am auzit toată viața: că nu sunt bună de nimic, că sunt leneșă, că sunt proastă, că sunt neplăcută, că valoarea mea constă doar în sexualitatea mea. Mă pun în situații în care îmi confirm mie însămi afirmațiile misogine auzite, crescând, de la părinți și diverși alți actori din viața mea. E uneori înfricoșător să contrazic această mentalitate care poate ajunge să pară realitate, așa că aleg circumstanțe în care vocea patriarhală internalizată poate spune: ”Aveau dreptate. Au avut mereu dreptate.” Prin ura de sine, noi, femeile, facem munca patriarhatului, pentru că ne supraveghem și ne limităm singure. Ne pierdem libertatea pentru că ne transformăm în propriii opresori. Ar trebui să ne oprim. Hai să începem să ne iubim și să ne acceptăm. Hai să contrazicem patriarhatul. de lorelai 15 �16 �17 �Scrisoare către copilul queer din mine Draga mea, Încep prin a-ţi spune că ești o persoană complexă și fascinantă și chiar dacă vor exista momente dure de-a lungul vieţii și uneori îţi va fi greu să te iubești și să vezi în tine toate lucrurile minunate care îți alcătuiesc personalitatea, momentele grele vor contribui la puterea și sinceritatea cu care mergi înainte și încerci să contribui la transformarea lumii într-un loc mai bun. Nu știu exact când se va produce ruptura, când vei începe să te îndoiești de tine, să crezi tot ce ţi se spune despre tine și când vei încerca să reproduci toate aceste expectanţe. Vei avea deseori impresia că lumea în care trăiești te distruge încet și vei chestiona la nesfârșit cine ești. Pentru că există o întreagă societate pe care o vei simţi ca fiind atât de mare și atât de puternică, încât vei fi copleșită și de multe ori te vei gândi că nu știi cum să-i faci faţă, de unde să începi. Va trebui să te educi singură, după o copilărie și o perioadă întreagă în care vei fi tratată ca un recipient… un recipient pentru temerile și frustrările întregii lumi, pentru un număr infinit de etichete și comportamente de reprodus, și un recipient pentru exercitarea de putere a celor care au impresia că sunt “puternici”. Va trebui să redescoperi cine ai fost înainte de tot acest proces numit ”educaţie”. 18 Vor fi nenumărate momente în care-ţi vei dori să fii băiat și va fi dureros uneori. Apoi vei vrea să fii și fată, și băiat în același timp, iar după o vreme îţi vei da seama că ești cine ești și poţi fi cine-ţi dorești să fii. Vei fi invidioasă pe puterea pe care o �au băieţii atunci când vă jucaţi afară cu copiii din cartier și vei încerca din răsputeri să reproduci comportamentul lor sperând că așa vei fi și tu luată în serios. Apoi vei învăţa că-ţi place să te baţi când un băiat te va lovi cu ghidonul bicicletei și te va învinui tot pe tine, spunându-ţi că ești proastă. Dar stai liniștită, îi arăți tu! În liceu vei auzi extrem de multe păreri venind de peste tot din jur, și asta te va face extrem de confuză legat de corpul și de personalitatea ta. Ţi se va spune că, oricât ai încerca, nu vei fi niciodată îndeajuns de feminină și te vei întreba în secret ani întregi ce înseamnă feminitatea și de ce aparţine doar anumitor persoane. Şi în același timp vor fi persoane care-ţi vor spune că ești deosebită și că ai o feminitate aparte, acel je ne sais quoi. Mai ales partea cu je ne sais quoi o vei auzi atât de des, încât mulţi ani îţi va fi greaţă de limba franceză… dar numai până când vei descoperi filmele lui Chantal Akerman. În orice caz, oricât de mult te-ar complimenta vreodată cineva pentru feminitatea, masculinitatea, frumuseţea ta “inocentă”, senzualitatea ta, și orice altă ipostază care e mai degrabă o expectanţă sau imaginaţia celor din jur, tot nefericită vei fi, pentru mult timp. Pentru că tot ce-ţi dorești e să ai loc să fii tu însăţi, să dispară sufocarea ce vine la pachet cu modul alterat în care te percep oamenii în funcţie de propriile lor proiecții despre femei sau frumusețe. Şi oricum, abia mai târziu te vei simţi cu adevărat frumoasă… și fizic, dar mai mult ca un copil, ca un om care e așa cum e și se descoperă pe sine. Mai târziu vei realiza cât de complexe sunt etichetele pe care le-ai internalizat, cât de bombardată ești în continuu cu informaţie care ne programează 19 �să ne urâm pe noi înșine. În primul rând vei avea de-a face cu veșnica imagine imposibilă și abuzivă a idealului corpului feminin, care te va pune în pericolul de a-ți urî corpul toată viaţa și de-a te lupta o vreme cu tulburări de alimentație, pentru ca apoi să ai mereu conflicte interioare legate de cum ai vrea să arate corpul tău. Pe urmă vei avea constant impresia că orice ai face, oricât ai munci și oricât de mult te-ai aranja, nu vei fi niciodată îndeajuns de bună pentru autoritatea formată în capul tău. Mi-e destul de greu să-ţi explic ce înseamnă această autoritate și îţi va lua destul de mult timp s-o înţelegi, dar te asigur că va veni un moment în care vei învăţa s-o deconstruiești și să faci tot mai mult loc pentru tine și pentru aprecierea pentru munca și ideile tale, și poate chiar, într-o bună zi, în totalitate pentru corpul tău, așa cum e el. În timp vei cunoaște oameni extraordinari care văd lucrurile din aceleași perspective ca tine și nu te vei mai simţi atât de singură și complet pierdută în lumea aceasta. Apoi, cel mai important, vei reuși din nou să privești în tine și deși aproape că o vei lua de la zero, vei reîntâlni persoana aceea plină de întrebări, care se iubește pe sine exact așa cum e… această persoană care ești tu, un copil fără un gen anume, care nu vrea decât să fie fericit cu ceilalţi copii, fără discriminare, fără competiţie, fără ură. 20 �Sunt îndreptățită să doresc? My heart has turned to stone What if my heart is gone The world is weary, tired enough I need help to hold this love (PJ Harvey) Multe dintre femeile pe care le cunosc sunt în așteptare. Ca într-o oală sub presiune, se adună în ele emoții și dorințe. În schimb, ele trebuie să se străduiască și să învețe cu orice preț să le conțină. Să nu lase prea mult să se vadă că au temeri, traume, așteptări și nevoi afective. În patriarhat trebuie să o arzi misterios. Trebuie să o arzi invulnerabil și autosuficient. Trebuie să asculți cu atenție ritmul celuilalt și să te adaptezi în permanență: cât expui din tine, cât vrei, cât ceri. Altfel? Ești pur și simplu nebună. E destul de dură presiunea pe care o simți și nu reușești să-ți dai seama cât e autoimpusă și cât e din afară; cât trebuie să acomodezi din ea și cât trebuie să te revolți împotriva ei. Cea mai dificilă pentru mine a fost de departe „cât vrei”, și asta pentru că ne chestionăm în permanență emoțiile. De unde vine dorința cutare, e ceva în neregulă cu intensitatea stărilor mele? Oricum, întrebarea este: sunt îndreptățită să vreau asta sau e o pretenție abuzivă asupra celuilalt pe care trebuie să o controlez și la care trebuie să lucrez eu cu mine? N-am citit nicodată cărți de self-help, dar îmi imaginez că un cuvânt recurent și, astfel, extrem de uzat și abuzat, este echilibru. Orice ar însemna, presupun că trimite la soluții individuale 21 �pentru dezastrul emoțional și inter-relațional în care multe și mulți dintre noi ne aflăm. Soluții individuale la probleme considerate individuale, și asta pentru că este mereu ceva în neregulă cu TINE. Și chiar este, pentru că în sistemul patriarhal, heteronormativ și capitalist, prea emoțional este feminin, iar feminin este inferior și de disprețuit. Așa că ne pedepsim pe noi înșine, oscilând nevrotic între dorința de a ne asuma până la capăt nebunia și dorința de a ne pietrifica. Solidaritate cu toate/toți nebunele/ii și multă putere de luptă! 22 �23 �nimic despre noi, fără noi �Sănătate mintală radicală Fragmente traduse din ghidul „Mindful Occupation: Rising Up Without Burning Out”, care a fost realizat în anul 2012 de colectivul „Occupy Mental Health Project” şi care poate fi downloadat gratuit, în limba engleză, la mindfuloccupation.org Introducere: Puterea inimilor noastre împreună Minţile, sufletele şi inimile noastre contribuie la schimbarea socială colectivă, în moduri unice şi semnificative. Trebuie să creăm spaţiu pentru ca ele să se exprime, să fie auzite, în comunităţile în care lucrăm. E important să ne reamintim că nu trebuie să arătăm mereu partea noastră „puternică”; încercăm să creăm o lume în care „slăbiciunile”, emoţiile, vulnerabilitatea nu sunt percepute ca probleme. Pentru a fi puternice, trebuie să avem posibilitatea de a simţi toată gama de emoţii, nu să le ţinem închise în adâncul nostru. Asta este foarte important în activism, pentru că suntem mult mai puternice ca o comunitate, dacă permitem şi facilităm explorarea acestei game complete de emoţii de către fiecare dintre noi. Dacă ne renegăm sentimentele şi trăirile sau le ţinem în noi până când explodează în moduri care nu ne fac bine, este mult mai probabil să ne epuizăm (burn out) sau să epuizăm alte persoane pe parcurs. De asemenea, riscăm să ignorăm ceea ce corpurile noastre ne spun despre noi înşine, despre altele, despre ce se întâmplă în jurul nostru. Ce este sănătatea mintală radicală Sănătatea mintală radicală (SMR) înseamnă înţelegerea şi tratarea „sănătăţii mintale” şi „bolii mintale” dintro nouă perspectivă. Sunt multe moduri în care putem25 �înţelege stările noastre psihice, fluxurile şi diferenţele noastre de stare; şi există deja o tradiţie îndelungată de grupuri şi persoane care au explorat limitele acestor stări. Urmează o listă de principii-cheie care se împletesc cu această tradiţie/ mişcare diversă dedicată SMR; lista nu este una completă sau universal valabilă, ci oferă o imagine generală despre cine suntem, ce facem şi de ce. Sănătatea mintală radicală este despre organizarea autonomă (grass roots) şi diversitate Vreme îndelungată, diferenţele noastre psihice au fost definite de figuri autoritare, cu intenţia de a ne închide în versiuni limitate a ce înseamnă „normalitatea”. Sănătatea mintală radicală este un termen dinamic, creativ, care ne dă puterea să dezvoltăm propriile nostre abordări despre cum minţile, sufletele, inimile noastre experimentează lumea, ieşind din cadrul medical convenţional. 26 Sănătatea mintală radicală este despre inter-conectare În timp ce concepţia dominantă asupra sănătăţii mintale şi asupra bolii mintale reduce experienţele oamenilor la neuro-chimie şi istorii personale, sănătatea mintală radicală vede experienţele oamenilor ca pe o convergenţă holistică a elementelor sociale, emoţionale, culturale, fizice, spirituale, istorice, de mediu. Principiul inter-conectării se continuă cu ideea că împărţim această planetă cu toată lumea – oameni, animale, insecte, plante – şi ce se întâmplă în lumea unora influenţează toate celelalte lumi. Decât să ne vedem ca fiinţe separate, mai bine ne vedem în termeni relaţionali: o parte din mine se suprapune cu o parte din tine; dacă tu eşti rănită, şi eu pot fi rănită. Oricât de alienate ne face lumea din jur să ne simţim, oricât de desincronizate, deprimate, izolate ne simţim, NU SUNTEM SINGURE. Vieţile noastre sunt susţinute de vieţile altor nenumărate fiinţe, de la microbii pe care îi purtăm în corp, �până la oamenii care plantează căpşunile pe care le mâncăm. Lumea este mult mai complicată şi mai frumoasă decât pare la prima vedere. Dezvoltarea şi forţa per-sonală şi a comunităţilor vine din inter-conectare – luptăm şi celebrăm împreună, mereu. Sănătatea mintală radicală este despre contestarea dominaţiei biopsihiatriei Modelul biomedical al psihiatriei, sau „biopsihiatria”, se bazează pe asumpţia că problemele de sănătate mintală sunt rezultatul dezechilibrelor chimice din creier. Această idee provine din ideologia de piaţă, care ne-a ciopârţit reţelele de suport social şi ne-a fragmentat comunităţile – ideologie care spune că problemele şi soluţiile vieţilor noastre se situează exclusiv în individualitatea noastră. Convingerea că atât boala cât şi alinarea sunt în creierul nostru, ne-a desensibilizat tot mai mult şi ne-a depărtat de ideea că sentimentele şi experienţele noastre îşi au adesea rădăcina în problemele sociale şi politice ale lumii. Dacă vrem să producem schimbare în sistemul de sănătate mintală (în paralel cu sistemul economic care se destramă!), trebuie să începem prin a recunoaşte cât de fundamental greşit este modelul actual ”medicalizat” – cum îi privilegiază pe „specialişti”, „profesionişti”, „oameni de ştiinţă”, într-un mod care subminează expertiza experienţelor personale, expertiza comunităţilor locale şi a modelelor alternative de sănătate/ bunăstare. De asemenea, trebuie marcată clar distincţia dintre utilitatea anumitor medicamente psihiatrice moderne, pentru anumite persoane, în anumite situaţii, şi programul ideologic biopsihiatric care ne reduce mintalul la creier şi stările de spirit la reacţii chimice. 27 �SMR ne îndeamnă şi ne stimulează în primul rând să vorbim public despre relaţiile dintre nedreptăţile sociale şi economice, industria farmaceutică, sănănatea noastră psihică. Astfel, vorbim despre şi redefinim ce înseamnă cu adevărat a avea „sănătate mintală”, nu doar la nivel individual, ci şi la nivel comunitar şi global, societal. Sănătatea mintală radicală este despre opţiuni Unii oameni ar putea presupune că SMR este pur şi simplu „anti-psihiatrie”. Dar cele mai multe persoane implicate au puncte de vedere mult mai complexe, diverse, nuanţate. Sănătatea mintală radicală poate însemna acceptarea unor lucruri pe care modelul dominant, medicalizat, le propune pentru sănătatea noastră, în paralel cu respingerea altor lucruri pe care nu le considerăm utile, de ajutor, pozitive. În practică, asta înseamnă susţinerea autodeterminării fiecărei persoane în procesul continuu de luare a deciziilor, inclusiv decizia 28de a lua medicamente pre- scrise de psihiatru sau nu, de a utiliza categorii diagnostice sau nu. Este important de notat că, susţinând autodeterminarea fiecărei persoane, conştientizăm şi faptul că presiunea de a face alegeri medicalizate este puternică în societatea noastră şi că aceste alegeri sunt mult mai influente decât alternativele (pe care adesea le acoperă şi nu le lasă să se facă auzite). […] Sănătatea mintală radicală este despre politici şi justiţie socială Este despre înţelegerea modului în care tehnicile şi instrumentele intervenţiilor psihiatrice sunt înscrise în relaţii mai ample de putere. Deţinătorii puterii profită din controlarea şi reducerea la tăcere a modurilor în care minţile/ corpurile/ sufletele noastre vorbesc despre această lume a nedreptăţilor. Ei utilizează tehnicile şi instrumentele intervenţiilor psihiatrice ca parte a unui puternic complex medico-industrial global, care profită de pe urma �etichetării experienţelor noastre ca boli cronice care necesită tratamente pe viaţă. Participarea în activism pentru sănătate mintală radicală include denunţarea industriei farmaceutice, care profită din crearea de noi categorii diagnostice, şi activarea la scară amplă pentru schimbarea instituţiilor de sănătate mintală, a profesioniştilor, a politicilor guvernamentale, a companiilor de asigurări. Perspectiva SMR înseamnă şi analiza istoriei psihologiei cu un ochi sceptic, cercetarea modului în care definiţiile „nebuniei” variază de-a lungul tim- pului şi spaţiului, fiind deci construite social şi având consecinţe/ semnificaţii politice (şi personale). De exemplu, sistemul psihiatric are o istorie îndelungată de diagnosticare a unor grupuri întregi de persoane queer, de culoare, femei, sărace, cu variaţii de gen sau trans, ca fiind persoane bolnave sau anormale, justificând astfel forme de violenţă şi excluziune, care au menţinut dominaţia albilor, a patriarhiei, a heteronormativităţii. Astfel, sănătatea mintală radicală este despre29 �răsturnarea analizei patologice asupra lumii şi societăţii noastre care produce nebunie. Lupta noastră pentru justiție pe teritoriul așa-zisei ”nebunii” se intersectează cu alte contestări ale relaţiilor sociale opresive, incluzând mişcări anti-rasism, feministe, queer, decolonizatoare, pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi, anti-război, împotriva închisorilor, împotriva supremaţiei corporaţiilor, pentru sistemul educaţional public gratuit şi alte mişcări comunitare locale autonome. Sănătatea mintală radicală este despre întrebări şi imaginaţie Sănătatea mintală radicală pune la îndoială şi contestă autorităţile, critică formele de cunoaştere luate de-a gata. Atrage atenţia asupra felului în care categoriile diagnostice şi tratamentele se bazează pe asumpţii despre ştiinţă şi expertiză care neagă (şi maschează) natura subiectivă şi politică a tuturor formelor de 30cunoaştere, mai ales a acelor forme de cunoaştere care sunt încorporate în structuri sociale şi corporatiste puternice, cu interese în impunerea unor modele de analiză a tulburărilor mintale ca boli. Astfel, SMR înseamnă critica anumitor asumpţii care stau la baza abordărilor dominante asupra psihicului/ minţilor noastre. De exemplu, asumpţia că a fi o „membră productivă a societăţii” înseamnă a produce anumite bunuri sau a face anumite munci, deşi acestea ar putea contribui la perpetuarea structurii economice injuste a societăţii noastre, călcând în picioare bunăstarea individuală sau a comunităţilor noastre. [...] E nevoie să ne revendicăm propriile vise şi să trasăm căi pentru a le împlini. E nevoie să împărtășim cunoașterea despre cum să fim ființe umane. E nevoie să ne iubim aşa cum suntem – complexe şi intense, puternice şi înfricoşătoare, nesupuse şi predispuse la căutatul în noroi – şi să înţelegem �că buruienile sunt pur şi simplu plante care refuză să fie domesticite şi etalate în ghiveci. E nevoie să desenăm noi hărţi ale universurilor pe care le avem în comun şi să găsim moduri de a ne vindeca împreună. [...] Nimic despre noi fără noi Recunoaştem că sunt multe persoane care lucrează în sistemul instituţional dominant de sănătate mintală şi care sunt profund dedicate practicilor anti-opresive, care sunt utilizatoare ale serviciilor de îngrijire a sănătăţii mintale, care sunt traumatizate de condiţiile de lucru într-un sistem total nedrept şi sub-finanţat, care vor să ofere speranţă şi susţinere pentru persoanele cele mai afectate de acest sistem nedrept. Aceste persoane sunt (suntem), într-un fel, „mici pioni” într-un sistem defectuos, dar şi aliate importante pentru a produce schimbări sistemice. Avem nevoie unele de altele. Pentru că schimbări radicale într-un sistem monstruos şi complex pot să apară doar prin dialog şi prin conectarea mişcărilor de diferite feluri, cu diferite persoane, din diferite locuri. Traducere din engleză de ioana f. 31 �Poliamorie, frontiere, celălalt Poliamoria sau poliamorul (din grecescul poly, “mulți, mai mulți” și latinescul amor) înseamnă practica sau dorința pentru relații intime, sexuale și/sau afective, care să implice mai mult de două persoane, cu consimțământul tuturor celor implicate. A mai fost descrisă și ca nonmonogamie “consensuală, etică și responsabilă”. Există diverse moduri de a practica poliamoria, precum polifidelitatea (care presupune existenţa mai multor persoane într-o relaţie care nu este deschisă altor persoane din afara ei), poliamoria ierarhică (care include de obicei un cuplu central (primar) în jurul căruia se pot dezvolta alte relaţii care nu au acelaşi statut, prioritate, putere de decizie, etc. (secundare)), poliamoria non-ierarhică (care tinde să formeze o reţea poli în care nicio relaţie romantico-sexuală nu este privilegiată faţă de celelalte; asta înseamnă că nimeni nu are drept de veto, nimeni nu are autoritate asupra relaţiei altei persoane cu o a treia persoană; teoretic, poate exista o iubire egală între parteneri, chiar dacă angajamentele practice (statutul marital, conlocuirea, co-tutela 32 �copiilor, etc.) nu sunt identice). Şi mai există şi anarhia relațională: un anarhist relaţional nu va considera niciodată relaţiile romantico-sexuale mai importante decât pe cele ne-romantice. Desigur, asemeni monogamiei, poliamoria este practicată de persoane cu diverse orientări sexuale și diverse identităţi de gen. Pentru mai multe informaţii despre acest subiect, puteţi începe de aici: Morethantwo.com: http://bit.do/polyintro The Thinking ARO: http://bit.do/polyaro (în engleză) sau de aici: Poliamor în secolul XXI: http://bit.do/poliamor Despre poliamorie și anarhie relațională: http://bit.do/polytotb (în română) 33 �Să deschidem iubiri, să eliminăm frontiere? Brigitte Vasallo Trăim în interiorul unui sistem care ne învață că sosirea ¨celeilalte¨ nu este niciodată o veste bună, că cealaltă nu are dreptul de a fi. Mentalitatea monogamă și xenofobia au în comun panica în fața alterității. Astăzi este 14 februarie, Sfântul Valentin, iar data cere să vorbim despre iubire. În cazul meu, despre monogamie și despre cum regândim un sistem amoros care ne umple de bucurie dar care în același timp ne poate cufunda în violență, trădare și excluziune. Astăzi e vremea să vorbim despre poliamorie, despre anarhie relațională, despre cum deschidem iubirea și cum o deschidem frumos. La frontierele Uniunii Europene, în Slovenia, Ceuta sau în Lesbos, astăzi, 14 februarie, vor sosi din nou mii de persoane refu34 giate și migranți care fug de dezastre infinite, de războie cu bombe și războaie de jaf economic, războaie coloniale încă, orchestrate de o comunitate internațională care se ghidează în acțiunile sale doar după interese strategice, economice și militare. Dar azi nu vorbim despre asta, nu e momentul să vorbim despre frontiere, ci despre dragoste. Și totuși, poate că ar fi o zi bună să ne amintim de implicațiile profunde pe care le presupune afirmația că „ce este personal este și politic” și să ne întrebăm până unde merge gândirea noastră critică vis-a-vis de dragoste. Până unde ne încumentăm să ducem afirmația noastră răspicată asupra deconstrucției monogamiei și a iubirii romantice? Ce sensuri poate avea, dincolo de viețile noastre personale, faptul că ne punem în joc sufletul și afectele pentru a construi alte forme �de relaționare? Gândirea monogamă Monogamia nu este despre numere, nu este despre cantitate. Dacă așa credem că este, e din cauza unei erori de antropologie (eurocentrică și androcentrică) care a definit-o în opoziție cu alte forme de relaționare, fără a pune niciodată lupa pe dinamici, ci pe cantitatea de persoane implicate. Din acest motiv afirmăm că monogomia prespune două persoane iar ne-monogamia înseamnă mai mult de două. Datorită acestei orbiri legate de cantitate, pierdem din vedere că monogamia nu este o practică, ci un cadru de referință, cadrul monogam, și o formă de gândire, gândirea monogamă, care operează atât în sfera privată, cât și în construcția socială. O mentalitate monogamă care guvernează iubirile și guvernează frontierele. Din întreaga constelație de principii care operează în cadrul mentalității monogame, există două care trimit atât la imensa dificultate de a avea relații sexualafective multiple cât și la maltratarea la care, ca societate, îi supunem pe cei pe care-i definim ca alteritate - între alții, pe refugiați și pe migranți: frica (teroarea) de a pierde și reflexul defensiv al excluziunii. Construim cupluri întro manieră identitară, cu frontiere închise și ermetice. Suntem un cuplu, nu suntem într-un cuplu. Această formă de a construi corespunde, 35 �desigur, nevoii de a ne refugia în fața unei lumi nemiloase; de la refugiul economic în fața capitalismului sălbatic până la refugiul emoțional în fața uriașului supermarket de afecte în care trăim, trecând, printre altele, prin refugiul sexual în fața hipersexualizării instrumentale a corpurilor de folosit și aruncat, și, în paralel și paradoxal, în fața penalizării sexualității (monosexismul, castrarea dorințelor ne-normative, stigma aplicată lucrătorilor și lucrătoarelor sexuale...). Să rupi monogamia înseamnă să dinamitezi frontierele, pentru că 36 ele sunt un artefact al represiunii, al urii, al fricii. Frontierele nu ne protejează; ele sunt cele care creează pericolul. Și, cu toate astea, pentru că trăim căutând un refugiu, pierdem din vedere care e pericolul de care fugeam. Dacă pericolul e singurătatea, relațiile exclusive nu ne protejează de el, pentru că tocmai această exclusivitate impune un regim ierarhic asupra tuturor celorlalte posibilități de relaționare care rămân minoritare, într-un plan secundar, în cel mai fericit dintre cazuri. Dacă pericolul este ruperea legăturii, nu exclusivitatea este cea care garantează legătura sau permanența ei, ci angajamentul, care poate fi la fel de inclusiv ca și cel al prieteniei sau al maternității. Teama de a pierde nu se tratează închizând frontierele pentru a evita sosirea alterității amenințătoare, fiindcă frontiera e doar un firewall care niciodată un rezistă prea mult. Teama de a pierde se tratează stingând focul. Dezactivând amenințarea. Dezactivând ideea alterității ca �amenințare. Dar vorbim despre iubire, sau vorbim despre state naționale? Vorbim despre viață, despre cum ne poziționăm în viață, despre modul în care gândirea monogamă, bazată pe exclusivitate și excludere, ne traversează integral, de la planul privat la cel de grup, la cel comun. Posibilitatea de a ne relaționa prin dinamici ne-monogame dezlănțuie teama aproape patologică de alteritate. Această ¨cealalt㨠care vine să ne fure liniștea, bunăstarea, cotidianul, comoditatea, securitatea. Care vine să concureze cu noi și să ne deposedeze de centralitate, de privilegiu și de puterea pe care ne-o conferă centralitatea. Și aici scoatem tot ce e mai rău din noi. După cum spune cultura populară, în dragoste, ca și în război, orice este permis: lupta, atacul, violența și autoviolența. Cum ajunge cineva săși ucidă partenera sau fosta parteneră sub pretextul geloziei? Cum se ajunge la uciderea ¨ce- luilalt¨? Cum ne facem rău din dragoste sau din decepție amoroasă? Cum ne provocăm atâta violență, cum acceptăm atâta abuz folosind dragostea drept scuză? Refugiații și migranții sunt și ei acest ¨celălalt¨ care vine să ne distrugă viața. Care vine să ne perturbe liniștea, să ne pună în pericol placiditatea, obiceiurile, cultura, identitatea, bogăția, bunăstarea... Și în războiul cu ei, ca și în dragoste, orice este permis. Infamia de a le confisca bunurile de valoare, cum se întâmplă în Danemarca, brutalitatea de a-i împușca în timp ce naufragiază cum face statul spaniol la 37 �granița sudică sau de a face mișto de morții lor, inclusiv de copiii lor morți, în numele libertății de exprimare care nu este nimic altceva decât violență brutală exercitată prin mediile de comunicare, iată doar câteva exemple macabre. În Europa troikăi, ne-a trecut prin cap câte posibilități noi de rezistență împotriva brutalității aduc cu ei acești refugiați? Evident că nu toate ne ucidem amantele sau împușcăm oameni la frontiere. Dar sistemul este aici și îl purtăm încrustat în toate aspectele vieții noastre. Și este un sistem care ne spune că sosirea ¨celeilalte¨ nu este niciodată o veste bună, niciodată nu o să ne aducă energii noi, cunoștințe noi, puncte noi de vedere, conexiuni noi, niciodată nu ne va face mai bune, nici mai fericite, nici mai autentice, nici mai luminoase, nici mai vesele. Un sistem care ne spune că cealaltă nu are dreptul de a exista. 38 În Europa capitalis- mului sălbatic, a pieței ca stăpân absolut, a troikăi, a sărăcirii, a evacuărilor, a violenței la toate nivelurile împotriva unei populații tot mai constrânse de dificultăți, ne-a trecut prin cap câte posibilități de rezistență împotriva brutalității sistemului aduc cu ei acești refugiați? Oare câte alianțe se pierd? Câte posibilități de a dezvolta relații dinamităm, pentru prezent și viitor? Întrezărim, îngrozite, epistemicidul comis în ceea ce azi numim America, toate formele de cunoaștere care s-au pierdut, care au fost exterminate împreună cu viețile și memoria acestor vieți, dar suntem conștiente de ce spunem, la nivel de gândire, de cunoaștere, de cultură, când spunem Siria? Înțelegem dimensiunea a ceea ce spunem? Să rupem monogamia frontierelor Să rupem monogamia înseamnă, de fapt, să dinamităm frontierele, să dinamităm însăși ideea de necesitate a frontierei. Să le dinamităm �conștiente că nu sunt decât un artefact al distrugerii, al represiunii, al urii, al fricii. Frontierele nu ne protejează, ci creează pericolul, fantasma pericolului. Să rupem monogamia înseamnă să generăm noi forme de relaționare: nu multiplicând aceleași forme, ci dinamitându-le pentru a crea noi tipuri de legături bazate pe incluziune, pe dreptul și necesitatea de a fi, de a trăi, de a aparține, de a construi, de a cultiva împreună. Provocarea, pentru acelea dintre noi care ne numim poliamoroase, care ne numim ne-monogame, este elaborarea unui nou sens al relaționării și a unui nou sens al libertății care să eludeze ghearele capitalismului, care să reitereze conștiința amestecului, a metisajului, a contaminării, ca posibilități ale vieții. Un sens al relaționării care să recunoască faptul că suntem mai puțin bune fără prezența celeilalte, pe care refuzăm să o privim ca pe o amenințare și pe care o dorim ca tovarășă de la care să învățăm și pe care să o includem în viața noastră, în lumea noastră. Această ”alta” care se materializează în mod concret în viețile amantelor, ale refugiaților, ale migrantelor. Traducere din spaniolă de elena i. 39 �NU înseamnă NU! În școlile noastre nu există educație sexuală. Învățăm de mici despre asta de pe unde apucăm. De pe Internet, din filme porno mainstream care obiectifică femeile, de la o soră sau un frate mai mare, din manualele de biologie, de la un prieten care a găsit în biroul tatălui reviste pentru adulți. Mulți dintre părinți se comportă cu copiii lor de parcă sexualitatea n-ar exista sau ar fi ceva atât de rușinos, încât trebuie să o ascundem și să nu vorbim despre ea niciodată. La începutul pubertății, pe unele dintre noi diriginta ne-a adunat în clasă și ne-a spus să-i mințim pe colegii băieți că facem curat sau că avem un atelier de gătit. Apoi ne-a vorbit despre ciclu și despre cum devenim femei și cum trebuie să fim de acum înainte foarte atente, grijulii și discrete în legătură cu un 40 proces natural din corpul nostru. Dacă venim dintro familie mai religioasă sau dacă am locuit la țară, unde multă lume merge la biserică, am aflat de mici că zilele de ciclu sunt zile în care suntem murdare și păcătoase și nu avem voie să mergem cu murdăria noastră în lăcașul sfânt. De la unii prieteni deai noștri băieți am aflat că tații lor le-au oferit incursiuni în tainele sexului, ca de la bărbat la viitor bărbat macho, care erau de multe ori niște teorii despre cum ei au dreptul să profite sexual de femei, despre cum să convingă o femeie chiar dacă ea nu pare prea încântată inițial, despre cum toate femeile sunt la fel și alte asemenea lecții de abuz. Astfel unora dintre noi ajunge să ne fie rușine de sexualitatea noastră, să trăim în tăcere și pasivitate, iar altora ne e la fel rușine, dar trăim în tăcere și agresivitate �– ca să supracompensăm. Nu suntem învățate să punem întrebări, să știm că fiecare are niște limite și că trebuie să le respectăm. Noi credem despre consens că este o parte esențială din educația sexuală care ar trebui să existe în școli. De asemenea, credem că e important ca oamenii de orice vârstă să vorbească mereu despre sexul sigur, unde partenerii se respectă reciproc și au grijă unii de alții/unele de altele. Nimeni dintre noi nu e prea bătrân ca să învețe despre asta. Ce este consensul? Conceptul de consens sau de acord reciproc este traducerea termenului englezesc „consent“. Consensul presupune ca fiecare participant/ă care este implicată într-o interacțiune erotică/sexuală să se simtă confortabil/ă și să fie de acord cu ce se întamplă. Consensul într-o interacțiune erotică/sexuală înseamnă că persoanele implicate comunică despre ce vor să facă și plăcere. ce le face Nu este consensual dacă persoanele implicate doar presupun că ce se întâmplă e ok pentru ambii/ambele. Pentru ca o interacțiune să devină consensuală, este important ca persoanele implicate să știe clar despre ce e vorba. Acordul cuiva pentru o acțiune este un acord doar pentru acea acțiune specifică. Un sărut nu înseamnă automat că vrei să faci sex cu persoana respectivă. Consensul sexual presupune ca toate persoanele implicate să fie entuziasmate și să spună/simtă: Da, asta e exact ce vreau să fac acum! Într-o interacțiune sau situație sexuală consensul înseamnă că persoanele se tratează reciproc cu respect și empatie. Că își înțeleg plăcerile și granițele intime și își pun întrebări despre actul sexual unul/una altuia/alteia. Urmează niște propuneri despre cum ne putem da seama dacă interacțiunea la care participăm este 41 consensuală. ���am fost monstrul și îngerul �Renunțare Gloria Anzaldúa Nu e de-ajuns să hotărăști să te deschizi. Trebuie să-ți înfigi degetele în buric, cu ambele mâini să despici să alunece șopârlele și gușterii cu corn, orhideele și florile soarelui, întoarce reticularul pe dos. Scutură-l. Și încă nu te-ai golit de tot. Poate că-n tusea ta se-ascunde o spută verde. E posibil nici să nu știi că-i acolo, până ce-n gât nu-ți crește un nod care se preface în broască. Un zâmbet neștiut îți provoacă, gâdilându-ți palatul, plin de orgasme minuscule. Dar până la urmă Se dă de gol. Broasca cea verde orăcăie indiscret Toată lumea se uită. Nu-i de ajuns să te deschizi o dată. Din nou trebuie să-ți înfigi degetele în buric, cu ambele mâini să sfâșii să pice șobolani morți și gândaci, ploaie de primăvară, fragede capete de porumb, întoarce reticularul pe dos. Scutură-l. 45 �De data asta trebuie să renunți. Înfruntă chipul neascuns al dragonului Și dă voie groazei să te înghită. -te dizolvi în saliva lui -în formă de băltoacă, nimeni nu te recunoaște -nimeni nu-ți duce dorul -nici nu-și mai amintesc cine ești și reticularul nici măcar n-a fost împletit de tine. Ai trecut de partea cealaltă. Și peste tot în jurul tău, spațiu. Singură. Cu nimicul. Nimeni nu te va salva. Nimeni nu va tăia funia, nu va tăia desișul de spini care te împresoară nimeni nu va lua cu asalt zidurile cetății și nici nu vei renaște prin sărutul cuiva nu va coborî nimeni pe lungul părului tău sau să te ridice în șaua armăsarului alb. Nu-i nimeni care să potolească setea. Recunoaște. Va fi nevoie să faci, să o faci tu însăți. Și peste tot în jurul tău, o întindere nesfârșită. Singură. Cu noaptea. Bezna trebuie s-o îmblânzești dacă vrei să dormi nopțile. Nu e de-ajuns să renunți de două, de trei, de o sută de ori. Curând totul devine plat, nesatisfăcător. Chipul neascuns al nopții, de-acum te lasă rece. Și-ndată te întorci în elementul tău ca peștele în aer 46 apari la suprafață �numai între respirații. Dar branhiile au și început să-ți crească pe sâni. Traducere din engleză de laura s. 47 �Jurnal despre scris, succes și despre mama Scrisul meu se leagă mult de mama. Din păcate, toate poveştile ajung la mama. Sau nu din păcate. Tocmai am terminat de citit Jeanette Winterson, iar anul trecut pe vremea asta citeam Alison Bechdel. Ambele au scris despre mamele lor care le-au lăsat răni. Care sunt nişte răni, în ele. Şi mama mea este o rană. O rană care adoarme, apoi se trezeşte. O rană care sângerează, apoi se opreşte. Când abia i se prinde cojiţa, o întâmplare din viaţa mea o zgârie din nou. Ca un copil care se joacă cu zgârieturile de pe genunchi. Şi sângele ţâşneşte iar. Am patru sau cinci ani. Mama vrea un copil deştept. M-a făcut la bâtrâneţe şi vrea să mă vadă cât mai repede strălucind de inteligenţă şi isteţime. Mă trimite toată vara la nana Lenuţa la meditaţii. Învăţ să citesc, învăţ să scriu, învăţ să rezolv probleme uşoare. Nu suport, nu mă pot concentra, vreau să mă joc. Facem pauze între meditaţii şi cântâm cântecele. Mă duc acasă de fiecare dată mai deşteaptă. Nana Lenuţa îi spune mamei că sunt copii buni şi sunt copii deştepţi, iar eu fac parte din categoria celor buni. Împărţirea asta pe categorii era făcută după un criteriu: matematica. Copiii deştepţi erau foarte pricepuţi la matematică. Copiii buni mai puţin. Îmi amintesc faţa mamei plină de tristeţe şi dezămăgire când îmi spunea acest lucru. „De ce nu puteai să fii şi tu deşteaptă? Cui îi semeni? Şi eu, şi taică-tu ştim matematică. Tu de ce eşti aşa? ” 48 Apoi toate încercările ei să mă facă să iubesc matematica. Stătea lângă mine când îmi făceam temele, aveam șase sau șapte ani. Aveam un teanc de caiete �frumoase şi scumpe, cu leuţi. Mi le cumpărase pe cele mai speciale de la piaţa de rechizite, alea cu copertă groasă şi lucioasă şi cu desene. Caietele simple erau pentru copii săraci. Stătea lângă mine, îmi explica o dată cum e cu problema, aproape calmă. Scriam în caiet şi greşeam o cifră. Totul ieşea greşit. Se enerva. Îmi rupea foaia, o făcea mototol şi o arunca. Îmi explica încă o dată, foarte dur şi apăsat. Îmi tremurau picioarele. Scriam din nou. Greşeam din nou. Îmi rupea caietul şi îl arunca în mine. Scriam din nou. Din nou. Din nou. Greşeam. Urla din ce în ce mai tare. Vreo cinci caiete frumoase cu leuţi ajungeau în căldarea cu cărbuni pentru sobă. După ce treceau prin capul meu. La final, când reuşeam să termin problema, plină de lacrimi şi tremurând, pleca dezamăgită. Mă lăsa să îmi fac singură temele la română, că imaginaţie aveam destulă. Păcat că nu eram deşteaptă. Şi ea, ea care fusese floarea şcolii. Ea, care primise medalie. Mama, care mi-a gravat pe frunte definiţia succesului. Să-mi amintesc de fiecare dată când mă uit în oglindă că sunt o ratată. Ori faci ceva perfect, ori nu faci deloc. Mai târziu s-a obişnuit că nu am nicio legătură cu matematica. S-a adaptat faptului că scriu. Visul ei s-a schimbat. Din medic sau ce mă vedea ea, urma să devin o mare scriitoare. O scriitoare vestită. O scriitoare care să o facă pe ea vestită. Prin şcoală îmi printa poeziile care la vremea aia arătau ca nişte copii după o combinație de Eminescu şi Bacovia, le punea copertă şi le făcea cadou la rude. Mătuşa mea în continuare are cartea aia improvizată la un loc de cinste. Se cheamă „Strada de fluturi”. Pe atunci credeam că dacă pun cât mai multe neologisme şi fac versurile cât mai întortocheate, iese o poezie mişto. Mama era fascinată. Acele labirinturi o convingeau că sunt într-un final, măcar un pic, deşteaptă. Era o poezie foarte, foarte proastă de fapt. 49 �Între 12 şi 15 ani am adunat în mine toate rănile pe care nu ar trebui să le adune un copil. A murit tata. Am rămas cu mama. Am rămas eu şi depresia ei. I-am fost şi mamă, şi fiică. Am fost monstrul ei – cum mă numea şi cum mă credeam şi eu – şi îngerul ei. În acelaşi timp. Din aceste două părţi mă compun întotdeauna de-atunci încoace. Moartea şi viaţa ei. Ura şi Dragostea. Asta mi-a zis. Am crezut-o. Aveam 13 ani şi ea era universul, evident că am crezut-o. Ce trebuie să facă un copil de 13 ani ca să fie un monstru? Pentru ea era destul să nu vreau să mă duc până la magazin pentru că mă uitam la un film. Sau să îi spun că nu îmi place cum se comportă cu mine. Eram un monstru. O băgam în mormânt. Urma să dansez peste oasele ei. Ne certam. I se făcea rău. Îi chemam ambulanţa. De fiecare dată, din cauza mea. Mă trânteam pe jos, îmi ceream iertare. Spunea că moare. Îmi ceream iertare. Spunea că moare. Îi promiteam că de acum înainte voi avea grijă de ea şi voi fi cel mai minunat copil. Şi că voi face tot tot tot ce zicea şi nu o voi contrazice niciodată, pentru că e sfântă. Mama e sfântă. Mama ei a fost sfântă pentru ea. Ea trebuia să fie sfânta mea. Şi eu, o bucată de plastilină care nu ieşea nicidecum aşa cum şi-a propus. Degeaba tot chinul. Degeaba tot chinul cu mine. Eram mică şi eram singură în casa aia cu două etaje. Mai singură decât oricând. Când se va închide rana asta? Se va închide vreodată? Mai târziu a urmat oraşul. Acolo şi-a revenit instant. Eu am încercat să o tai aproape de tot din viaţa mea. Locuiam în aceeaşi casă, nu-i spuneam nimic din ce mi se întâmpla. Prea multă durere. Prea rău îmi fusese. Prea multe coşmaruri. Voiam o altă viaţă. Eram un personaj autoinventat. Prietenii mei ştiau cu totul o altă poveste a vieţii mele. Acolo, mama era alta. Apoi am ajuns să fiu sinceră. Atât de sinceră încât îmi rupsesem toate, toate cojiţele. Şi sângele dădea 50 �pe dinafară. Şi rănile nu se mai opreau din curs. Am început să scriu un blog jurnal în care simţeam nevoia să spun tot. Cele mai intime chestii. Fantezii sexuale. Gânduri. Dureri. Exagerat de mult adevăr. Atunci am început să scriu, de fapt. Şi atunci am încetat să îi arăt ei ce scriam. A fost o perioadă frumoasă în care am scris mult şi am avut succes. Şi scrisul era al meu. Până a aflat şi mama, că eram chiar şi în Timpul, ziarul naţional. Până a început din nou să se laude, deşi textele mele noi nu o înfăţişau deloc frumos. Dar ştia că e ficţiune. Mă credea că e ficţiune. Altfel n-ar fi acceptat. Altfel ar fi durut-o mult. Deşi asemănările dintre proză şi viaţa noastră erau izbitoare. S-a lăudat mult. Din nou a căpătat şansa să fie mama unui om mare. Să o fac vestită. Să conteze. Să dau un sens vieţii ei. Atunci m-am oprit. Scrisul, din nou, nu era al meu. Era succesul ei. Din nou al ei. Conexiunea mea s-a rupt. Acum vreau iar. Vreau atât de tare încât rănile din nou ţâşnesc. Şi vreau să ţâşnească în cuvinte, nu în durere. Că nu mai suport atâta durere. Cât să mai încapă? de C.V. 51 �Când scriem adevărul despre noi, nu suntem niciodată singure Cu dedicație: pentru toate fetele pe care scrisul le(-ar putea) face fericite. Dintotdeauna mi s-a părut că literatura e marcată de un anume semn al puterii, în același timp înfricoșător și seducător. O putere de a reprezenta totul, cu îndreptățirea celui care vede, cunoaște și înțelege, dintr-un punct de vedere care se consideră neutru și universal și care, reprezentând, supune. Chiar și la cei mai empatici dintre scriitori, la Dickens, Dostoievski, Cehov sau Hugo, am simțit mereu un fel de îndreptățire de care mă separa o barieră de netrecut. Când am citit, în adolescență, Bukowski, Nabokov, Miller, Montherlant, Moravia, Buzzatti și pe alții ca ei publicați sistematic de editurile mari din România, am simțit cu atât mai intens separarea, cu cât semnul puterii lor stătea fix deasupra celor ca mine, ca un deget pe cale să strivească un păduche. Când îi citeam, mă durea stomacul; simțeam o neliniște și un început de ură de sine asupra cărora nu voiam și nu știam să mă opresc. Mi-era scârbă și teamă și mă străduiam din răsputeri să le admir stilul. Vorbeau despre noi acolo, într-un mod brutal, cinic și umilitor; femeile despre care scriau și cu care interacționau personajele lor masculine, parcă nu erau oameni; parcă nu se putea stabili o comunicare reală între ele și ființele umane; femei ca noi. ”N-o să uit niciodată cât de oribil m-am simțit când am citit Poșta lui Bukowski, felul în care naratorul descria grosimea coapselor femeilor urâte. Cred că a fost prima oară când am simțit că o carte cu care încercam să mă identific mă respingea. Și totuși am integrat-o și sigur că m-a făcut să-mi urăsc corpul 52 sau așa ceva”, zice o scriitoare new yorkeză. �Îmi spuneau alții, și pe urmă învățasem să-mi spun singură, că cititorii adevărați nu fac lectură de identificare. Doar nu te apuci să te identifici cu personajele, ca un copil. Trebuie să te detașezi, interesul tău, profesionist, e stilul, forța, arta. Și speram să reușesc până la urmă să nu mă gândesc la ce scriu celebritățile acolo, ci la cum scriu. La cum scriu că femeile nu sunt oameni, ci niște altfel de ființe, demne de dispreț. La cum descriu violuri și umilințe. La mijloacele stilistice extraordinare prin care comunică ei aceste lucruri. Problema nu era că din când în când apăreau în cărți, ura, disprețul, umilirea, violul etc. și alte acte de violență împotriva femeilor. Problema era că apăreau tot timpul și că erau încadrate în categoriile normalului, acceptabilului sau dezirabilului. Într-un articol care se numește ”Bărbații îmi explică romanul Lolita”, Rebecca Solnit scrie: ”Dar ”dacă citești Lolita și te identifici cu unul dintre personaje înseamnă că n-ai înțeles nimic din Nabokov”, mi-a spus unul dintre educatorii mei autodeclarați. Mi s-a părut amuzant, așa că am postat asta pe Facebook și un alt domn drăguț liberal a venit să-mi explice că această carte este de fapt o alegorie, ca și cum eu nu m-aș fi gândit încă la asta. Sigur că este, și în același timp este un roman despre un tip care violează o fată slăbuță, iar și iar și iar. Apoi ea plânge. Și pe urmă un alt domn drăguț liberal a venit și mi-a zis: ”Se pare că nu înțelegi adevărul esențial al artei. Mie nu mi-ar păsa dacă un roman ar fi despre o gașcă de fe- 53 �mei care aleargă bărbați ca să-i castreze. Dacă ar fi bine scris, aș vrea să-l citesc. Probabil de mai multe ori.” Desigur că nu există un asemenea corp de literatură și dacă domnului cel drăguț și liberal care a făcut această afirmație i s-ar fi recomandat carte după carte, pline de scene de castrare, sau chiar cu sărbători ale castrării, probabil că i-ar fi făcut o impresie puternică.” Problematică e abundența conținutului care îndeamnă femeile la dispreț de sine din literatura considerată valoroasă, și felul în care suntem descurajate să ne exprimăm sentimentele de frustrare pe care le avem când o citim. Asta duce la un fel de perversă dedublare, la o separare de sine și o stare disforică pe care fiecare dintre noi le rezolvăm prin strategii diverse. Strategia mea a fost să cred că pot să combin trăsăturile unei femei ”adevărate”, care era, nu-i așa, numai natură, estetică, intuiție, cu atuurile unui bărbat sau ale unui scriitor: numai stil, cinism, inteligență și putere, care păreau singura cale de ieșire din zona disprețului, și accesul la zona succesului, care asigura admirația și sentimentul de apartenență. Mi se părea că faptul că eram femeie îmi acorda privilegii de care bărbații erau lipsiți. Bărbații nu-și puteau însuși caracteristici ale feminității fără să se pună în pericol și fără să pară că renunță la ceva; simțeam atunci că e mult mai acceptabil pentru femei, mai la îndemână, să-și însușească trăsături ale masculinității, mai ales atunci când își performează intens feminitatea. Eram norocoasă că eram femeie, aveam șansa de a fi o persoană complexă. * Una dintre probabil cele mai sofisticate, și tehnice, interpretări feministe ale lumii în care trăim spune că de fapt nu există femei și bărbați. 54 Că nici măcar ceea ce suntem obișnuiți să credem �că e ”realitate biologică”, împărțirea pe sexe, nu există ca atare, ci este produsul unui discurs care scindează, separă, include, exclude, categorisește. Nu doar genul, ci și sexul este un produs discursiv. În termeni culturali, în schimb, există masculinitate și feminitate. Masculinitatea și feminitatea se performează în viața de zi cu zi; în același timp, ele sunt conglomerate de atribute care pot fi transmise prin și care pot caracteriza orice activitate. Câmpul literar, și al scrisului, în general, la fel ca multe alte câmpuri, sunt teritorii ale masculinității, produse, legitimate și perpetuate pe bazele și prin mijloacele specifice masculinității. Teritorii ale puterii, ale cinismului, ale sentimentului exprimat în moduri perfect controlate. Teritorii ale centralității, în care periferia, când apare, este reprezentată de cineva care de cele mai multe ori nu-i aparține, ori dacă-i aparține, a reușit să-și însușească perfect spiritul, modalitatea, tehnicile prin care periferia e reprezentată de centru. Problematic pentru femeile care își asumă caracteristici ale masculinității ca să fie acceptate în câmpul literar, e că masculinitatea înseamnă printre altele excluziune, competiție, ierarhie, și implicit, dispreț față de ce consideră că îi este inferior – adică și feminitatea. De care are nevoie, dar care este construită cultural ca inferioară. Multe femei care creează și învață să-și însușească și săși performeze masculinitatea manifestă și un mare dispreț față de ”femei”. Și ca să scape de disprețul de sine, se consideră ”excepții”. 55 �* Contribuția considerată valoroasă în câmpul literar, de specialiștii în literatură (scriitori și critici) și de cei care validează și publică (editori), e în mod oficial una care ține de stil. Ești apreciată pentru cât de rafinat, de lucrat, de ”inteligent” într-un cuvânt, de controlat, e stilul tău. Nu este vorba, în literatura ”valoroasă”, despre urgența și nevoia imperativă a spunerii. A scrierii. Poți reconstrui în mod controlat o urgență a scrierii.... E diferit. Și totuși, deși e clar că în valorizarea literaturii accentul cade pe controlul stilului, există și o parte ascunsă a felului în care se atribuie valoarea. Și partea ascunsă e că anumite lucruri, oricât de rafinate, nu sunt în sine la fel de literare ca altele. Și că anumiți oameni, oricât s-ar adapta la cerințele câmpului literar, nu sunt suficient de literari prin ce au de transmis. Când a apărut romanul de debut al Gabrielei Adameșteanu, Drumul egal al fiecărei zile, tânărul pe atunci critic Nicolae Manolescu scria așa: ”Virtual problematic, romanul exprimă mai bine sensibilitatea decât ideile. Gabriela Adameşteanu rămâne prizonieră, din acest punct de vedere, condiţiei ei de femeie.(s.m.) Şi-o depăşeşte alteori prin precizia şi economia intuiţiilor, nelăsându-se atrasă nici de descripţie, nici de evocarea sentimentală, înfrângându-şi înclinaţia firească spre o bogată senzorialitate.” Adică indivizii care aparțin unei anumite categorii, alta decât bărbații albi de familie bună. au înclinații ”firești” care nu îi fac compatibili cu câmpul, indiferent cât ar fi de adaptabili și cât de mult s-ar strădui să joace după regulile acestuia. Să fii femeie în literatura română înseamnă să fii prizonieră. Prizoniera unei ”condiții” pe care ori 56 te chinui s-o depășești, ori ți-o asumi și o ex- �plorezi, în limitele sale, asumându-ți că ce faci tu e ”literatură feminină”. Am auzit de nu știu câte ori sintagmele ”scriitură feminină”, ”proză feminină”, și la școală, și în cercurile literare. Era ca și cum creaseră un sertăraș, mai jos, pentru femeile care au pretenția să facă meseria asta. Puteau fi și ele acolo. Aveau voie. Și-n același timp n-aveau, nu chiar. Și îmi aduc aminte cu câtă înverșunare nu-mi doream, la douăzeci de ani, să fiu pusă în sertarul ăla, cu toate că era aproape singura cale de a ajunge scriitoare. Poate că unul dintre lucrurile pe care e nevoie să le spunem cât mai mult și mai clar, e faptul că scrisul nu e un act solitar. Când te apuci să înșiri cuvinte, fie că e vorba despre literatură, eseistică, lucrare academică sau altceva, ele nu au putere decât dacă vin într-un context în care sunt receptate cu încredere și predispoziția de a asculta și înțelege. Îndreptățirea cu care scriu mulți bărbați sau multe femei care adoptă strategia masculinității, chiar și atunci când n-au nimic mai mult de spus și nu vor decât să-și construiască prestigiu, se bazează pe preexistența marii mulțimi care valorizează tot ce ține, cultural, de masculinitate: elitism, individualism, cinism, concurență.. O mare mulțime care e pregătită să îi asculte, să le dea dreptate și să-i apere. Pe noi, celelalte, mecanismele autorității, prestigiului, ierarhiei din câmpul literar ne obligă să ne falsificăm sau ne exclud. 57 �Și abia când ne regăsim, când ne împrietenim, când începem timid să înțelegem și să descriem adevărul nostru comun, începem să scăpăm de blocaje. Să ”ne găsim vocea”. Fără teama că suntem singure și expuse, fără teama că greșim mereu sau că nu suntem încă destul de bune, fără anxietatea eșecului și a respingerii, fără sentimentul că nimeni nu înțelege ce am vrut să spunem, relația noastră cu cuvintele se transformă. Avem nevoie să criticăm și să depășim elitismul, individualismul și caracterul excluzionist al câmpului literar și intelectual. Șansa noastră, una dintre strategiile pe care le putem adopta când vrem să fim scriitoare, dar nu vrem să renunțăm la a spune adevărul despre noi, e să creăm contexte în care să ne dăm voie să pornim de la trăirile și interesele noastre autentice, care sunt valide cu toate că, și uneori mai ales dacă, nu coincid cu cele care au fost și sunt în continuare ținute la loc de seamă în cultura mainstream. Chiar dacă e un ”mediu posibilități nenumărate. sărac”, scrisul oferă Putem să ne revendicăm spațiul cuvintelor, fără să ne pese de reguli, gramatică și stil, scriind liber, așa cum vorbim, despre tot ce vrem noi. Dar putem să folosim ”stilul”, și să ne rafinăm și să ne exersăm abilitățile de scriitoare ca să punem în povești fascinante lucrurile care ne tulbură, ne sperie, ne emoționează, și nu pe cele validate iar și iar de edituri, reviste culturale, critici literari, profesori, academicieni și scriitori. Putem să folosim forța performanceului și să aruncăm cuvintele ca pe cuțite. 58 Putem să ne trimitem scrisori, să ținem bloguri, să facem versuri pentru melodii, stenciluri, scenarii, poezii. �Putem să spargem limbajul de lemn din școală și din facultate și să scriem simplu, clar, direct, adevărul despre subiectele pe care ne cer ei să le tratăm. Scrisul e teritoriul posibilităților inepuizabile și are o forță fantastică. Marile personalități culturale îi deplâng de ceva ani declinul, prin mantra: ”nimeni nu mai citește”. Nu-i adevărat. Lumea citește azi la fel ca ”înainte”, și dacă nu citește, ascultă și vorbește la fel de mult ca oricând. Scrisul nu înseamnă neapărat o relație unu la unu, scriitoare-cititoare, ci în sensul mai general, înseamnă efortul de a spune adevărul despre experiențele pe care le avem în comun; și prin asta, efortul de a face vizibilă și liberă comunitatea din care facem parte. Când scriem adevărul despre noi, nu suntem niciodată singure. Scriem împreună. 59 �Instrumentar revoluționar Istoria artei retrasată prin pătratul negru Ipostaza 1. Pătratul. Să pornim de la acel moment din istorie când artiștii au crezut că pot remodela lumea, că pot concura cu guvernarea. Avangarda rusă prezicea deja la începutul secolului XX prăbușirea unei întregi lumi și nașterea uneia noi. Și practica un lucru pe care noi azi l-am uitat: arta ca avanpost al revoluției. În 1915, apărea Pătratul Negru, expresia absolută a acestei convingeri. Pe atunci, eu deja trecusem prin atâtea mii de posturi. Am fost și pe podium, și pe lângă el, strivită sau adulată. Pătratul, un simbol optimist, anunța sfârșitul acestei arte a gustului privilegiat și occidental. Autorul său, Malevici, a imaginat sfârșitul artei burgheze printr-o afundare în întuneric. O întreagă istorie înghițită și îngropată pentru totdeauna. 50 de ani după manifestul radical al lui Malevici, Rothko picta tot un pătrat negru, numărul 8 din seria Picturilor Negre. Un răsfățat al birourilor marilor corporații, lucrările sale ilustrează azi atât de bine etica cinică și rece a neoliberalismului. Păcat că visul avangardei nu s-a împlinit și azi avangarda rusă nu mai e nimic altceva decât o altă ramificație a trunchiului artei moderne – un trunchi occidental 60 și orientat către capital. �Ipostaza 2. Cortina. Dar aceasta nu este o poveste nici despre Rothko, nici despre Malevici, ci este despre mine, un corp obosit care a străbătut fără voia sa secole de artă. Un corp studiat, contemplat și folosit, un corp tranzacționat și obiectificat, un corp ale cărui măsuri și forme au fost stabilite și valorizate de alții, altundeva. Un corp care azi e și cușcă, și ceea ce e închis în cușcă. Pătratul negru a fost mai întâi imaginat ca o cortină pentru o piesă de teatru. Parte din scenografia unei fantezii revoluționare de început de secol, pătratul negru trebuia să acopere soarele. Să anihileze sursa unei lumi ce trebuia să dispară: ziua să se facă noapte și soarele civilizației să se stingă pentru totdeauna. Ipostaza 3. Sclava. Soarele, lumina unei lumi a cuceririlor, distrugerilor și supunerii. O lume ce se așterne cu forța în fața unei singure priviri, singura care contează. E privirea exploratorului alb și a ducelui care l-a trimis, o privire ce călătorește în corăbii făcute ca niște mașini de război peste mări și țări. Călătorește să găsească noi teritorii, bogății și populații, toate pentru a fi ocupate, furate și supuse. Privirea aceasta a creat știința și arta pentru a vorbi în numele acestor locuri și oameni necunoscuți, pentru a-i înghesui în definițiile sale înguste. Privirea exploratorului a fost mereu înfrățită cu cea a artistului occidental. Dar poate niciunde nu se vede acest lucru mai bine ca în așa-zisul realism orientalist. Astfel se picta în secolul XIX despre tărâmurile târgurilor de sclave. Niște fantezii care trec drept realitate. 61 �Acest orient inventat este împresurat cu târguri ținute de localnici în care se vând sclavele albe. Iată-mă, stând cuminte, așteptând evaluarea monetară a viitorul meu stăpân. Dar eu nu sunt albă, căci corpul meu doar trece drept alb, pentru privirea Lui cinică, pentru a ilustra dorința sa de a vedea femeia albă de lângă el – femeia care e doamna conacului și a castelului – în postura de marfă. Dar eu nu sunt albă, căci în târgurile reale ale lumii sale se vindeau femei slave ce doar păreau a fi albe. Ipostaza 4. Libertatea. Într-o zi însă conacele și castelele au ars. Nu toate. Și ducii și conții au fost decapitați. Nu toți. Iată-mă aici, conducând masele. Sigur, nu le conduc cu adevărat. Sunt doar o alegorie, alegoria libertății. Întrupez o nouă fantezie a aceleiași priviri, de data asta purtată de niște bărbați care vorbesc vehement despre egalitate și libertate. Sigur, acestea pe baza fraternității. În felul lor de a fi, proaspăt și militant, erau simpatici acești frați. Cât romantism aveau în ei acești bravi luptători ai națiunii. Nostalgici după lucruri care 62 nu există, care nu au fost și nu vor veni. În scurt �timp au motivat pe alții, cei mulți, și pe altele, cele multe, să moară și să nască pentru națiune și patrie. La ce bun? Doar pentru a umple pantofii foștilor stăpâni. S-au grăbit să inventeze trecutul, să-adune din rămășițele distrugerii celorlalți propria lor lege. Ipostaza 5. Ruina. Eram și acolo, acolo în ruina și fragmentul unei lumi de demult, care nu mai poate vorbi. Artiști, istorici și scriitori moderni au luat ruina ce eram și mi-au pus brațe și picioare și un cap. Cu câtă trufie credeau ei că au reconstruit trecutul, istoria, adevărul. Dar ce adevăr e acela pe care doar ei îl pot spune? Adevărul unei lumi antice a democrației și filosofiei, a valorilor înalte și a timpului lent. Sigur condusă de ei – ce devin cetățenii – și ținută în mers de alții, ce rămân sclavi. O lume a legii – cum i-au spus ei. Ipostaza 6. Justiția. Și am fost de atâtea ori alegorie. Toate lucrurile pe care acestei priviri îi plăcea să le viseze, ea le întrupa în corpul meu de femeie. Legea – această traducere a realității doar în termenii și definițiile unora, mereu în ciuda altora. Legea și principiul ce plutește deasupra-i: justiția. Alegoria Justiției este o femeie legată la ochi. Dar cum poate o astfel de imagine să inspire adevăr și siguranță?! O femeie cu ochii acoperiți e o femeie ce devine brusc vulnerabilă, o femeie care nu mai e în siguranță. 63 �Ipostaza 7. Spatele sfâșiat. A existat însă și o altfel de justiție. O vreme în care femei ce se luptau pentru a fi stăpânele propriului corp și destin politic, atacau și incendiau locuri ale puterii patriarhale. Una dintre ele, Mary a sfâșiat spatele unei Venus pictată de Velasquez. Spunea ea atunci: „am distrus imaginea celei mai frumoase femei din istoria mitologică pentru a protesta împotriva guvernului ce a distrus-o pe lidera noastră, Emmeline, cel mai frumos personaj din istoria modernă. Justiția este un element al frumosului la fel ca linia sau culoarea.” La fel cum Mary a sfâșiat spatele lui Venus, o veche ordine trebuia sfâșiată. Un an mai târziu apărea Pătratul Negru al lui Malevici și cu el, anticiparea Revoluției Roșii. Ipostaza 8. Sufrageta Avangarda rusă știa deja de atunci că arta nu poate fi decât politică și au pus-o în slujba schimbării radicale a lumii. A mers la braț cu revoluționarii sovietici doar pentru a fi trădată la final. Am fost și acolo: în filmele de propagandă, în posterele de mobilizare și până la glorificantul realism socialist. 64 În toate, chipul meu de muncitoare și de luptătoare �trebuia să confirme realitatea noii lumi. Revoluția roșie a uitat însă ce importante au fost surorile mele atunci și mi-a făcut statuie, punându-mi corpul de piatră pe un piedestal. Un corp neînsuflețit, desprins de realitatea de acasă, de pe stradă, de la fabrică. Sunt tot eu, de data aceasta un soldat al industrializării. Din luptătoare revoluționară am ajuns reprezentarea unui neînsemnat, anonim element al unei alte mari mășinării. Atât de obedientă. Ipostaza 9. Văduva. Și când lumea cea nouă și roșie a colapsat, toate proiecțiile occidentului alb s-au confirmat ca prin farmec. Căci adevărul e întotdeauna de partea învingătorilor. Privirea ce odinioară străbătea oceane doar pentru a găsi sălbatici buni de înhămat la mașina imperiului, ne-a găsit în Cealaltă Europă, Europa orientală, pe noi, niște oameni „speriați”, „traumatizați”, „răpiți de la civilizație și istorie” - cum îi plăcea să ne vadă. Cât de convenabil: iată această nouă populație – supusă și umilă, e numai bună să îngrijească bătrânii, să spele podelele și să sape șantierele noilor temple ale consumului în metropolele vestului. Ceea ce și face. Odată cu căderea lumii roșii, cultura occidentală a decretat și moartea autorului, a artistului. Ce idee amuzantă. Dacă a murit, de ce ne mai pasă de El? Și eu mă întreb atunci cum rămâne cu văduva lui. Cea care i-a fost alături, plină de modestie, cu ea cum rămâne? Iată-mă. Asemenea unei credincioase ortodoxe, umilă în loialitatea sa, veghind deasupra mormântului ar- 65 �tistului. Poate mai bine era dacă chiar ea îl omora. Ipostaza 10. Europa. Mary a fost considerată o criminală. Sigur, violența e legitimă doar dacă e făcută de cei ce guvernează. Păi, sălile palatelor ce adăpostesc lucrări de artă au fost mereu decorate cu imagini ale unei violențe extraordinare, mascate în erotism. Atâtea „mari” opere de artă despre mituri bazate pe viol: fie că sunt Sabinele, Persefona, Io, sau că e Europa răpită împotriva voinței ei de un taur viril. O întreagă serie de orașe și momente istorice fondate pe miturile înfrângerii și umilirii a câte unei femei. Secole de fantezie patriarhală umplu pânzele occidentului cu corpuri înfrânte a căror umilire e erotizată. Astea sunt miturile ce fondează această civilizație, tărâm al libertății și al drepturilor. Nu degeaba sculpturi contemporane ale Europei pe taur decorează Parlamentul și Consiliul noii lumi europene, cum o numesc ei – Uniunea. Ipostaza 11. Cealaltă Femeie. 66 Și cum stă Europa zveltă și goală cu părul în bătaia vântului schimbării, stă și corpul Celeilalte femei. Femeia din Orientul crud și dur – orientul terorist – și din Orientul senzual și erotic, ambele fabricate de aceeași privire. Corpul dezgolit e la fel ca cel acoperit, doar un corp ce trebuie să se supună unei dorințe ce nu-i aparține. Acoperit sau dezgolit, un lucru e sigur adevărat: că acest corp nu-i aparține purtătoarei, că e acolo pentru a calcula arogant gradul de evoluție democratică – de civilizare albă. Cealaltă femeie, cea care pentru privirea occidentală e captivă nu dezgolirii, ci acoperirii corpului său, știe însă că libertatea ei nu stă într-o pânză. Și a avut grijă ca în decursul �veacurilor să-și afirme existența și să lupte, la nevoie, pentru ea. Ipostaza 12. Luptătoarea. La celălalt capăt al lumii stau alte luptătoare. Curajoase, organizate și modeste. Mari absente din istoria scrisă în vest, ele își fac propria istorie. Cum reușesc la Chiapas Ramona sau Ana Maria: ele nu vor rămâne anonime. Iată-mă din nou și uite și pătratul negru: ce operă de artă contrariantă. Cândva un vis pentru o revoluție de altădată, i-am găsit o nouă utilitate, singura care mai contează. de veda popovici 67 �68 �”O colecție fascinantă semnată de un grup de artiste puternice. Nu ne mai temem pentru viitorul culturii noastre!” Dilema Veche ”Răvășitor!” Adevărul ”Cu adevărat sclipitor!” Vatra �În textele pe care le-am adunat aici: înțelegem identitatea ca pe ceva format intersecția mai multor tipuri de opresiune la ne revendicăm dreptul de a fi emoționale, fără să fim judecate pentru asta inventariem situațiile în care simțim ură de sine, ca să găsim căile spre iubirea de sine chestionăm felul în care e înțeleasă azi ”sănătatea psihică” și căutăm alternative cercetăm dacă iubirea e posibilă și altfel decât în relațiile monogame vorbim despre relație intimă importanța consensului în orice revendicăm spațiul literaturii și al artelor vizuale, căutând să înțelegem cum putem să înlăturăm blocajele și să spunem adevărul despre noi Dysnomia este o publicație independentă feministă/queer/intersecțională. Se distribuie gratuit. Contactează-ne la dysnomia.fanfem@gmail.com citește și: gazeta de artă politică /// artapolitica.ro radix/revistă anarhistă din bucurești ///revistaradix.wordpress.com idee/dezbateri pentru educația viitorului ///issuu.com/grupulquantic/docs/revistaidee � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție zine secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Dysnomia #1 (2016) Subject The topic of the resource Dysnomia e o zeiță rea. Zeița nelegiuirii și fiica lui Eris-Discordia. Antimodelul. Reversul armoniei și al civilității. Vrăjitoarea. Scorpia. Nebuna. Muma Pădurii. Cu spectrul său, și poate sub alte nume, ei au încercat de-atâtea ori să ne sperie când am dat semne că nu mai vrem să fim cuminți și să mai recunoaștem supremația Legilor și adevărul Ideilor pe care le-au făcut. Ne-au amenințat cu ura lor pentru ea și pentru noi, neascultătoarele. Dar dacă de fapt povestea și chipul zeiței sunt altele? Ce se întâmplă dacă alegem să nu mai credem că nesupusele sunt inadecvate, indezirabile, greșite? Și dacă afirmăm că toată învățătura trecutului e ca un văl care inversează valorile? Dysnomia e și zeița uitării. Ea e cu noi când facem efortul de a găsi nume pentru ce trăim, percepem, intuim, înțelegem. Când ne dăm seama că nu există cuvânt pentru ce nu ne dă pace. Când ne străduim să descriem forțele care ne împing prin colțuri și ne cer să fim tot mai mici, să ocupăm tot mai puțin loc, să vorbim în șoaptă, să nu rostim niciodată cu voce tare ce știm și ce simțim. Ea e cu noi când ne străduim să dăm nume și ne amintește că nu suntem singure în celulele noastre. Poveștile zeițelor trebuie rescrise, așa cum Legile, Ordinea, Arta, Ideile făcute de cei dominanți trebuie contestate. Acum scriem apăsat varianta noastră. Description An account of the resource publicație independentă feministă/ queer/ intersecțională Creator An entity primarily responsible for making the resource Colectiva Dysnomia Source A related resource from which the described resource is derived https://dysnomiablog.wordpress.com/ Publisher An entity responsible for making the resource available Dysnomia Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2016 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource zină Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2016 2016 anarhie relațională Audre Lorde Brigitte Vasallo București Dysnomia feminism Gloria Anzaldúa intersecționalitate literatură poliamorie Queer https://anarhiva.com/files/original/3ec74a699c86a2e6ef7ec27279b4be64.pdf b32dbb8b08f3bc1997b991e5f2a18f6b PDF Text Text �Dysnomia e o zeiță rea! Neîmblânzită, nelegiuită și niciodată perfectă. O invocăm pe Dysnomia și ne revendicăm de la ea. Ne e alături când zgâriem curioase și timide, apoi sfâșiem furioase, cu toată frica și durerea, prin straturile opresiunilor la care am fost supuse. Este acolo când ne revoltăm, când urlăm, ne încurajează să lovim cu tot ce avem în structurile găunoase, dar devastatoare și hiper-adaptabile ale capitalismului hetero-patriarhal. Structuri care ne intră sub piele, ne acaparează corpurile, mințile și inimile, ne deconectează, mecanizează și atomizează. Structuri care ne-au adus aici, la un pas de sfârșitul lumii așa cum o știm. Dysnomia ne ghidează, ne arată înțelesurile ascunse, sursele de putere nebănuite, ne arată cum să creștem viață pe un teren aspru, arid. Dysnomia e forța regăsită, forța noastră de la începuturi – dospită, crescută, înmulțită-mpreună. E foc, furie, iubire, schimbare, revenire, vindecare, grijă, tandrețe, luptă, răgaz. Dysnomia e fluidă, se regenerează și se transformă, iar noi ne transformăm odată cu ea. 1 �Practicile eroticului eroticul este putere Extras din Sister Outsider: Eseuri și cuvântări Audre Lorde nota editoarelor Considerăm că acest text este despre spiritualitatea trăirilor senzoriale. Și e un text frumos și puternic, de recuperare și unificare a emoțiilor cu senzațiile și integrarea lor în actele noastre politice. E o încurajare pentru noi toate să ne explorăm plăcerea și bucuria ca act de putere într-o lume în care încă suntem tratate ca obiect de dorință în loc de partenere în descoperirea plăcerilor comune. Așa definește Audre Lorde eroticul, încântare pentru conexiunea cu noi însene în totalitatea noastră, cu cei din jur, cu lumea; eroticul ca sursă de putere pentru luptele noastre. Cu toate acestea, eseul a fost scris acum 31 de ani. În toți acești ani feminismul și-a extins limitele. Femeile din diferite clase, meserii, etnii, geografii, corpuri și-au făcut loc și au contribuit la lărgirea luptei anti-patriarhale. 2 În text, eroticul este pus în opoziție cu pornografia. Acceptăm că industria pornografică era diferită de ce este acum. Interpretăm pornografia la care face referință Audre Lorde (ca feministă de culoare lesbiană anticapitalistă) ca un consum capitalist de imagini și senzații, o comodificare a corpurilor și emoțiilor în scopuri de profit, o muncă sexuală lipsită de demnitate nu prin natura ei ci prin condițiile de muncă, prin lipsa de putere a femeilor de a își reprezenta dorințele, fanteziile, propria plăcere. Cu toate acestea, de-a lungul timpului multe femei din industria pornografică s-au luptat pentru a-și câștiga demnitatea, autonomia și puterea. Această luptă a produs schimbări radicale. Astfel opoziția eroticpornografic în contextele contemporane este reducționistă. Am ales să traducem pornography cu „consum detașat de senzații”, considerând că păstrăm astfevl sensul pe care autoarea îl dădea pornografiei, încercând însă să nu călcăm peste luptele și victoriile altor femei. 3 �Sunt multe feluri de putere, putere pe care o folosim, pe care nu o folosim, pe care o recunoaștem ca atare sau ca altceva. Eroticul este o resursă interioară nouă, aflat pe un plan profund feminin și spiritual, bine înrădăcinat în puterea simțurilor noastre neexprimate și (încă) nedescoperite. Pentru a se reproduce, toate formele de opresiune trebuie să corupă sau distorsioneze acele surse de putere care pot genera energie pentru schimbare, aflate în interiorul culturilor celor oprimați. Pentru femei asta a însemnat sufocarea eroticului ca sursă de putere și informație în viețile noastre. Culturile vestice ne-au învățat să fim suspicioase cu această resursă, să o defăimăm, să o abuzăm, să îi minimizăm valoarea. Pe de-o parte, eroticul a fost încurajat în mod superficial ca semn al inferiorității feminine; pe de altă parte, femeile au fost făcute să sufere și să se simtă atât demne de dispreț, cât și demne de suspiciune - prin simpla existență a acestuia. De aici e doar un mic pas până la credința falsă că doar prin exterminarea eroticului din viețile noastre, femeile pot fi cu adevărat puternice. Dar această putere e iluzorie, e modelată din tipare masculine de putere. Noi, femeile, am ajuns să nu mai avem încredere în puterea care se naște din cea mai profundă și irațională cunoaștere a noastră. Lumea masculină ne-a pus toată viața împotriva eroticului, această profunzime a sentimentelor fiind utilă doar în ser4 viciul bărbaților, prea înfricoșați să exploreze aceeași profunzime în interiorul lor. Așa că femeile sunt ținute la distanță, în poziții inferioare pentru a fi mulse psihic, asemeni coloniilor de afide ținute ca sursă vitală în subordinea furnicilor-stăpâni. Dar eroticul ne oferă un izvor etern de forță stimulatoare pentru noi toate cele care nu ne temem de forța sa revelatoare, care nu picăm pradă credinței ca senzațiile ne sunt îndeajuns. Eroticul a fost adeseori definit greșit de către bărbați și folosit împotriva femeilor. A fost transformat în senzație confuză, trivială, psihotică și plasticizată. Din acest motiv, ne-am îndepărtat de explorarea și considerarea eroticului ca sursă a puterii și a informării, confundând-o cu pornograficul. Pornografia este însă o negare directă a puterii eroticului, pentru că reprezintă suprimarea emoției adevărate. Pornografia separă senzația de emoție. Eroticul este relația dintre simțirea sinelui și haosul celor mai puternice sentimente ale noastre. Este o trăire puternică a satisfacției la care, odată ce am experimentato, știm că putem aspira. Pentru că am simțit deplinătatea profunzimii acestei trăiri și i-am recunoscut forța, din demnitate și respect de sine nu ne putem mulțumi cu mai puțin Nu este niciodată ușor să cerem tot ce e posibil de la noi însene, de la viețile noastre, de la munca noastră. Pentru a hrăni potențialul din noi trebuie să trecem dincolo de mediocritatea încurajată de societatea noastră. Dar a ceda fri5 �cii de simțire și de muncă până la capăt este un lux pe care numai cei lipsiți de intenție și-l pot permite, iar cei lipsiți de intenție sunt cei ce refuză să își ghideze singuri destinele. Această dorință interioară de împlinire pe care o deprindem din erotic trebuie să nu fie confundată cu presiunea de a fi perfecte, nici noi, nici altele. O asemenea presiune este un blocaj pentru toată lumea implicată în această căutare. Căci eroticul nu este numai despre acțiune; ci și despre cât de acut și de complet putem simți în timpul acțiunii. Odată ce știm dimensiunea la care suntem capabile să simțim satisfacția și deplinătatea, putem apoi sa explorăm ce aspecte ale vieții noastre ne aduc cel mai aproape de acea împlinire. Scopul fiecărui lucru pe care îl facem în viețile noastre, ale copiilor noștri, este să le facem mai bogate și mai posibile. Sărbătorind eroticul în toate inițiativele noastre, munca mea devine o decizie conștientă – un leagăn mult dorit în care m-am așezat cu recunoștință și din care m-am ridicat puternică. Bineînțeles, femeile cu o astfel de putere sunt periculoase. Așa că suntem învățate să separăm eroticul de cele mai vitale zone ale vieții noastre, mai puțin însă de cele sexuale. Iar lipsa preocupării pentru sursa eroticului împreună cu lipsa satisfacțiilor în munca noastră sunt resimțite prin frustrarea față de tot ceea ce facem. De exemplu, cât de des ne iubim cu adevărat munca chiar și în momentele cele mai dificile? Principala oroare a oricărui sistem care definește binele în termeni de profit și nu în cei ai nevoii umane, sau care definește nevoia umană excluzându-i componentele sale psi6 hice și emoționale – principala oroare a unui astfel de sistem este că ne fură toată valoarea erotică, puterea erotică și dorința de viață și împlinire din munca noastră. Un asemenea sistem reduce munca la o parodie a necesităților, o datorie prin care ne câștigăm pâinea sau prin care ne uităm pe noi însene și persoanele pe care le iubim. Dar acest lucru este pe același plan ipotetic cu a orbi un pictor, a-i spune apoi să-și îmbunătățească munca și să se bucure de actul picturii. Nu este numai aproape imposibil, ci și de o cruzime profundă. Ca femei, trebuie să explorăm căile prin care lumea noastră poate fi cu adevărat diferită. Vorbesc aici de nevoia de a regândi calitatea tuturor aspectelor vieții și muncii noastre, despre cum ne conectăm cu ele și cum răzbatem mai departe. Însuși cuvântul „erotic” provine din cuvântul grec „eros”, personificarea iubirii în toate aspectele sale – nașterea haosului, personificarea puterii creative și armoniei. Atunci când vorbesc de erotic, discut despre acesta ca despre o afirmație a forței vitale a femeilor; despre acea energie creativă plină de putere, despre cunoașterea și folosirea ei în limbajul nostru, istoria, dansul, iubirea, munca și viețile noastre. Există încercări frecvente de a echivala pornografia cu eroticul, două utilizări diametral opuse ale sexualului. Din cauza acestor încercări, a devenit la modă să separi spiritualul (psihicul și emoționalul) de politic, să le privești ca fiind contradictorii sau antitetice. „Ce vrei să spui cu asta? O revoluție poetică? Un traficant de arme care meditează?” În același mod, am încercat să separăm spiritualul și eroticul, drept urmare să reducem spiritualul la o lume a afectului aplatizat, o lume a pust7 �nicului care aspiră să nu simtă nimic. Dar nimic nu este mai departe de adevăr. Întrucât poziția de ascet este una a fricii, a celei mai profunde imobilități. Obsesia supremă a ascetului e abstinența. Iar aceasta nu e o formă de autodisciplină, ci una a negării de sine. Dihotomia dintre spiritual și politic este de asemenea falsă și vine din lipsa de atenție față de cunoașterea noastră erotică. Căci puntea care le leagă este însuși eroticul senzualul - prin manifestările fizice, emoționale și psihice a ceea ce este mai adânc, mai puternic și mai bogat înăuntrul fiecăreia dintre noi, împărțit între noi: trăirile iubirii, în cele mai adânci înțelesuri. Văzută dincolo de superficial, o propoziție precum „Simt că e ce trebuie” recunoaște puterea eroticului ca formă de cunoaștere adevărată, aceasta fiind prima și cea mai puternică lumină călăuzitoare către orice înțelegere. Iar înțelegerea este o slujnică care poate doar s-o servească, s-o clarifice și s-o pună în cuvinte pe acea cunoaștere, cunoașterea profund înnăscută. Eroticul este protectorul sau doica cunoașterii noastre cele mai profunde. Eroticul funcționează pentru mine în mai multe feluri, iar primul este înzestrarea cu putere care se naște din orice act comun profund cu altă persoană. A împărți bucuria, fie ea fizică, emoțională, psihică sau intelectuală cu altcineva, formează o punte de înțelegere reciprocă a ceea ce până atunci părea ca nu poate fi înțeles, reducând astfel amenințarea diferențelor. Un alt mod important prin care funcționează legătura erotică: îmi eliberează, deplin și fără frică, trăirea plăcerii și a bucuriei. Felul în care care corpul meu se mișcă pe muzică și se deschide, ascultându-și cele mai primordiale ritmuri, astfel încât fiecare nivel la care pot simți se aprinde în fața experienței erotice satisfăcătoare. Și aceasta se poate trăi fie prin dans, fie prin construirea unui raft de cărți, prin scrierea unui poem sau prin analiza unei idei. Acea conexiune cu sinele, împărtășită cu ceilalți, este o măsură a bucuriei pe care mă știu capabilă să o simt, o reamintire a capacității mele de a simți. Și acea cunoaștere 8 profundă și de neînlocuit a capacității de a mă bucura, cere vieții mele să fie trăită cu conștiința faptului că acea satisfacție este posibilă și nu trebuie să fie numită nici căsătorie, nici dumnezeu, nici viață după moarte. Acesta este motivul pentru care eroticul este atât de temut, încât este adesea retrogradat (spațiului) dormitorului. Odată ce începem să simțim profund toate aspectele vieții noastre, începem să cerem de la noi însene și de la căutările vieților noastre să fie și să se simtă în conformitate cu acea bucurie de care noi știm că suntem capabile. Cunoașterea erotică ne dă putere, devine o lentilă prin care examinăm toate aspectele existenței noastre, forțândune să le evaluăm cu sinceritate pe acelea care sunt irelevante. Și aceasta este o responsabilitate semnificativă, proiectată din interiorul fiecăreia dintre noi, de a nu ne mulțumi cu convenabilul, cu ce e șubred, cu așteptările convenționale și nici cu ce e doar confortabil. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cumpăram cutii de plastic cu margarină albă, incoloră, cu o peletă mică, intensă, de culoare galbenă, cocoșată ca o pasăre topaz, chiar în interiorul pielii clare a pungii. Lăsam margarina să se înmoaie puțin și apoi pișcam mica peletă pentru a o sparge în interiorul pungii, eliberând galbenul puternic în masa ștearsă și moale de margarină. Apoi, luând-o cu grijă între degete, o frământam ușor înainte și înapoi, iar și iar, până când culoarea se răspândea în tot sacul de margarină, colorând-o în întregime. 9 �Găsesc eroticul ca un astfel de miez înăuntrul meu. Atunci când este eliberat din peletele sale intense și constrânse, curge și îmi colorează viața cu un fel de energie care mă înalță, mă sensibilizează și dă consistență întregii mele experiențe. Am fost crescute să ne temem de „da-urile” din noi, de poftele noastre cele mai adânci. Dar odată recunoscute, acelea care nu ne îmbogățesc viitorul își pierd puterea și pot fi alterate. Frica de poftele noastre cele mai adânci le menține demne de suspiciune și negreșit puternice, căci pentru a suprima orice adevăr înseamnă să-i dai putere dincolo de anduranță. Teama că nu putem să creștem, dincolo de orice distorsiuni despre care avem impresia că există în noi însene, ne face docile, loiale și submisive, definite de exterior, adaptate la multiplele opresiuni împotriva noastră ca femei. Atunci când trăim în afara noastră, ghidate doar de direcții exterioare nouă, în loc de cunoașterea și nevoile noastre profunde, când trăim departe de acei îndrumători erotici din interiorul nostru, ne lăsăm viețile conduse de forme externe și alienante, ne conformăm nevoilor unei structuri care nu are nimic de a face cu nevoile umane, nemaivorbind de cele individuale. Dar când începem să trăim din interior în exterior, conectate la puterea erotică din noi însene, permițând acelei puteri să ne informeze și să ne lumineze acțiunile asupra lumii din jurul nostru, atunci începem să fim responsabile față de noi însene în cel mai profund sens. Căci, pe măsură ce începem să recunoaștem sentimentele noastre cele mai adânci, începem să renunțăm, din necesitate, la a ne mai mulțumi cu suferința, auto-negarea și amorțeala care, adesea, par a fi singurele alternative în societatea 1 0 noastră. Sinele nostru integrează actele împotriva opresiunii, motivate și împuternicite astfel din interior. Conectată la erotic, devin mai puțin dispusă să accept lipsa de putere sau celelalte stări existențiale impuse care nu-mi sunt naturale, cum ar fi resemnarea, disperarea, modestia, depresia, negarea de sine. Și da, există o ierarhie. Există o diferență între a picta un gard negru și a scrie un poem, dar numai una cantitativă. Pentru mine, nu există nici o diferență între a scrie o poezie bună și a pluti în lumina soarelui alături de corpul femeii pe care o iubesc. Asta mă aduce eroticului. la ultimul sens al Să împărtășim puterea sentimentelor unele cu altele nu înseamnă să ne folosim de sentimentele cuiva ca și cum ne-am folosi de-un șervețel. Când ne depărtăm de experiența noastră trăită, erotică sau de orice fel, ne folosim de sentimentele celeilalte, în loc să ne conectam la trăirile noastre comune. A ne folosi de ele fără consimțământ înseamnă abuz. Pentru a întrebuința simțirea erotică în practicile noastre zilnice, trebuie mai întâi să o recunoaștem. Împărtășirea trăirilor profunde este o nevoie umană.Dar, în cadrul tradiției euro-americane, această nevoie este satisfăcută de anumite uniuni erotice proscrise. Aceste pretexte sunt aproape întotdeauna caracterizate de o ignorare simultană, o scuză pentru a le numi altcumva, fie că este vorba de o religie, de o formă de violență colectivă, de o criză încărcată de nervozitate sau chiar și de o joacă de-a doctorul. Iar această denumire greșită a nevoii și 1 1 �manifestării ei dă naștere acelei distorsiuni care - abuzul asupra simțirii. Când ignorăm importanța eroticului în dezvoltarea și sprijinul puterii noastre sau când ne ignorăm noi pe noi însene, atunci când ne satisfacem nevoile erotice la unison cu ceilalți, ne folosim reciproc ca obiecte de satisfacție în loc să împărtășim bucuria satisfacerii, în loc să formăm conexiuni între asemănările și diferențele dintre noi. Refuzul de a conștientiza ceea ce simțim în orice moment, oricât de confortabil ar părea, înseamnă negarea unei mari părți din experiență; înseamnă să ne permitem să fim reduse la obiecte de consum, la abuz și absurd. Eroticul nu poate fi resimțit la mâna a doua. Ca feministă lesbiană de culoare, am un sentiment special, o anume cunoaștere și înțelegere pentru acele surori cu care am dansat, am flirtat sau chiar m-am certat. Această participare profundă a fost de multe ori precursoarea acțiunilor comune care nu ar fi fost posibile înainte. Dar această încărcătură erotică nu este ușor împărtășită de femeile care continuă să opereze în cadrul unei tradiții exclusiv euro-americane masculine. Știu că aceste lucruri nu-mi erau nici mie accesibile când încercam să-mi adaptez conștiința la acest mod de viață și simțire. Abia acum descopăr din ce în ce mai multe persoane care se identifică drept femei, suficient de curajoase să riște să împărtășească cu altcineva încărcătura electrică a eroticului, fără a vrea să-și întoarcă privirea sau să fugă și fără a distorsiona natura extrem de puternică și creativă a acestui transfer. Recunoașterea puterii erotice din viețile noastre ne poate da energia să tindem către o schimbare de la rădăcină a acestei lumi, mai degrabă decât să ne mulțumim cu o simplă înlocuire de personaje în același scenariu extenuant. Nu numai că atingem sursa noastră cea mai profund creativă, ci acționăm feminin și auto-afirmativ în fața unei societăți rasiste, patriarhale și anti-erotice. 1 2 �Young lonely queer stoned early attempts at love&sex Prima dată când am făcut sex cu o fată, ever, nu m-am simțit în corpul meu. Îmi era frică de greșeli, doar la asta mă gândeam. Era prima ei experiență sexuală cu oricine și simțeam o responsabilitate din mai multe părți. Nici nu le pot număra cu claritate. Trăiam o presiune ca o substanță densă și grea și confuză, o substanță în care pulsau tot felul de idei opresive despre corp, sex, homosexualitate, bisexualitate, a fi femeie, a fi bărbat, a fi dorită, a dori, a fute, a face dragoste, a face sex, a te a apropria de cineva. Aveam 20 de ani, ea 19. Avea mult păr pe cap. Dacă și-ar fi făcut o coadă ar fi fost sigur dublă față de a mea. Dar nu își făcea coadă niciodată, îl purta desfăcut, cu cărare pe mijloc. Mi-aș fi dorit foarte mult să o văd cu coadă. Mi se părea atât de frumoasă încât uram părul în spatele căruia își ascundea fața. Nu am vorbit niciodată despre asta, îmi era rușine. Ea îmi zicea des că sunt frumoasă, dar nu am crezut-o niciodată. Cuvintele ei mi se păreau parte dintr-un script, ceva ce sigur se simțea obligată să-i zică prietenei ei. Erau vremuri în care încă nu conștientizasem că mă confruntam cu disordered eating și îmi uram corpul. Mi se părea imposibil ca cineva să fie atras de mine, mai ales o tipă. Simțeam foarte puternic că m-am prefăcut toată viața că sunt fată, fără să înțeleg codurile și regulile feminității. Mă prefac că sunt fată într-un mod atât de prost și penibil. Simțeam că oricând cineva ar fi putut să mă descopere: aha, dar tu chiar nu știi să fii fată! Ce ești de fapt? Presiunea de a fi cu cineva care, în viziunea mea de atunci, chiar era o tipă – nu o faker ca mine – mă făcea să mă simt foarte anxioasă. Și faptul că eu eram prima tipă pe care o plăcea, prima ei experiență queer, să zicem, adăuga un extra layer de presiune. Vreau să se simtă foarte bine, nu vreau să se simtă dezamăgită că nu sunt bărbat, nu vreau să își dea seama ca nu știu ce să fac, vreau să se simtă foarte 1 4 bine, vreau să o sărut foarte bine, vreau să o fut foarte bine. Cum voiam eu sa fiu futută sau sărutată nu îmi trecuse prin cap niciodată. Corpul meu este ceva de care mi-am dat seama mult mai târziu. Locuiam la o distanță foarte mică una de cealaltă. Colegele noastre de apartament erau queer friendly și nimeni nu s-a mirat când am început sa ne vedem. Eram în Anglia și eram străine. Xenofobia de acolo ne izola oricum de societate, așa că nu îmi păsa de lume. Nu-mi pusesem niciodată problema cum eram privită când mă plimbam cu ea de mâna sau când ne sărutam în public. Asta nu pentru că era safe acolo, din contra. Mi-amintesc prima seară în care ne-am combinat. Ne întorceam acasă de la club și ne-am sărutat la un colț de stradă. O mașină a trecut pe lângă noi și tipul a oprit să ne scuipe, apoi a mers mai departe. Prima seară în care ne-am combinat, după o sticlă de vin roșu pentru curaj, după ce ne-am dus la club, pentru că ne era pur și simplu rușine să ne sărutăm acasă. Rușine, rușine, rușine. Dar în mijlocul straturilor de rușine era o fericire intensă, senzația că norocul există, senzația că nu pot să cred că și ei îi place de mine, nu pot să cred că nu se gândește că sunt ciudată, scârboasă, o lesbiancă creepy, singura tipă queer din clasă, din școală, din oraș, din lume. Când tipul ne-a scuipat, am râs. Eram prea bete și fericite să ne pese de el. Era sfârșitul iernii. 1 5 �Când a venit vara am vizitat-o la Paris, unde se angajase, și în Malta, de unde era familia ei. Era prima vară în care călătoream atât de mult singură. Nici colegele ei din Paris, nici familia din Malta nu știau că eram iubita ei. Nu cred că era despre rușinea ei de a-și face un coming out. Cred că era vina mea de fapt: niciodată nu ne-am spus deschis că suntem împreună. Eram deseori rece cu ea și încercam să îmi asum orice relație cât mai puțin posibil. Mi-e greu acum să-mi privesc acel comportament cu compasiune. Mă judec foarte tare, I was a fucking asshole. În Malta, în ultimele zile, încercam să găsesc un mod frumos să mă despart de ea. Ironia de a căuta un mod frumos pentru a te despărți de cineva nu îmi scapă. Ea era pe canapea, ambele aveam un pahar de vin roșu în mână. Băutura era o constantă în relația noastră. Mă întreb dacă eram prea nesigure să fim sober împreună. Nu știu care dintre noi plângea, dar cineva sigur plângea. Ea era foarte enervată pentru că ne certam deja de o zi cu despărțirea noastră, iar eu eram obsedată de gândul că sunt grasă. Cred că absurditatea era comică, poate am și râs: „How the fuck do you care if I think you’re fat now? We are breaking up and you think about how you look, what the fuck is wrong with you”. Într-adevăr, a lot was wrong with me. Mi-e greu să explic ce înseamnă să trăiești mulți ani cu obsesia pentru mâncare și corp. Logica nelogică din disordered eating te face ca în loc să plângi că te desparți de iubită, plângi de vinovăție că ai mâncat cina. Și apoi plângi pentru că te simți vinovată că plângi pentru că ai mâncat cina în loc să plângi pentru că te desparți de iubită. Logic nu? Am crescut într-un mediu heteronormativ, misogin și lesbo1 6 fobic, obsedat de frumusețea feminină. Am crescut și m-am descurcat cumva. Dar consecințele, la 20 de ani, erau că acceptam cu greu că îi place cuiva de mine. Iubirea ei mi se părea ceva lipicios, greu de suportat. Presiunea nu dispărea niciodată. Orice aș fi făcut simțeam că o dezamăgesc. Prea puțin, prea puțin. Ce ofeream era foarte puțin. Eram a lonely stoner, iar ea era atât de serioasă. Citea multe cărți, chiar și chestii în afara obligațiilor de facultate, ceea ce mi se părea incredibil. Și nu îi plăcea că fumam atâta iarbă. Nici mie nu îmi plăcea de mine când fumam, dar nici când nu fumam, deci mai bine fumam. Îmi amintesc vârsta mea de 20 ani ca o vârstă fără corp. Eram străină într-o țară străină, străină într-o casă străină, într-o relație stră ină. Îmi amintesc totul ca pe un vis. Acum, câțiva ani după, mi se pare ca viața mea a devenit din ce în ce mai reală. M-am chinuit să mă împac cu experiența mea corporală, să nu mai fug afară din mine. Mi se întâmplă des atunci când fumez să îmi treacă prin cap tot felul de amintiri îndepărtate, la care nu ma gândesc în mod normal. Amintirile au forme neclare și senzoriale, sunt alunecoase, greu de analizat. Trec repede ca peștii. Acum o săptămână am fumat hash și am făcut sex cu cineva. Mă simțeam foarte bine în corpul meu, simțeam că e o planetă fără o formă anume, un teritoriu plin de posibilități. Simțeam că fiecare centimetru din corpul meu este capabil să se transforme. Și deodată o amintire despre ea mi-a înotat repede prin cap, a înotat și s-a evaporat. Mâinile ei, pielea, degetele, sânii, părul, zâmbetul. Zâmbea când mă privea, într-o mică pauză, în timp ce făceam sex și ni se părea atât de incredibil că puteam să facem așa ceva între noi, era atât de frumos că se întâmpla. Ăsta era zâmbetul ei și asta mi-e cea mai dragă amintire. Mi se pare că pot să o ating la colțul buzelor. Să o ating cu degetele mele, de acum, cu corpul meu, de acum: prezentă, relaxată, fără atât de multă frică. What if. A. 1 7 ���Declar război << Declar război, declar război, împotriva... șefei mele de la restaurant! Joc în echipă: o țintim cu „vrem” în loc de minge. Apoi ne apucăm și „luăm”. >>* Sunt joburi de-o viață sau joburi trecătoare. Când simți că nu mai poți, ori pleci mai departe, ori găsești motive să minimalizezi problemele ca să nu trebuiască să o iei de la zero în altă parte. Dar de cele mai multe ori problemele încetează să fie spuse sau remarcate, se normalizează; altfel cum ai putea să continui? Am învățat să spun: „Nu plec, nu demisionez. Ăsta e locul meu de muncă”. Am descoperit o altă lume în care vălul diferenței de clasă cade de pe ochii celei care chestionează. E un alt fel de a lăsa peste tot pe unde treci loc de „bună ziua”. Să știi că ai trecut și ai îmbunătățit locul, nu că ai trecut și ai lăsat capul plecat. Nu mi-am mai pus problema a cât de mult voi lucra aici. Atâta timp cât sunt aici, îmi asum. Nu tac, nu stau, nu aștept. Mi-am organizat colegele de muncă. Adică le-am unit. Pentru că toate suntem în aceeași plasă socială. N-am fost prietene, nu avem foarte multe în comun ca interese; dar am sădit un fel de camaraderie. La o adică lucrăm împreună mai bine de 8 ore pe zi. Am vorbit cu una, apoi cu alta, apoi cu prima să-i zic de a doua și tot așa. Una câte una, șiapoi fiecare cu câte alta, până am ajuns să facem întâlniri colective pentru că la restaurant nu aveam suficient timp să vedem lucrurile în perspectivă. Problemele la locul de muncă se văd când încep să fie discutate. În tăcere ele sunt pansamentul rănilor de acasă. Ne-am agitat. Programul e haotic, salariile sunt mici și foarte mici 2 3 �pentru cele nou venite, sarcinile tot mai multe pentru aceiași bani și vacanțele amânate constant. În plus, țin eu așa morțiș peste tot pe unde umblu să discut despre: „cum altfel?”, „cum mai bine?”, „cum mai democratic?”, „cum mai pentru noi toate?”. Chestia care mă frământă e că niciodată nu avem nimic de spus în restaurantul ăsta cu privire la îmbunătățiri, eficientizări, relaxări, viață între două farfurii servite. Adică îmbunătățirile astea, condițiile la locul de muncă, nu țin de noi, dar pagubele întotdeauna pe noi pică. Cine controlează situația, dacă nu noi? Controlul se împarte între șefă și clienți; trăim în lumea banului acumulat în casă și a consumului savurat în farfuriile murdare maldăr în chiuveta noastră. Și zic a noastră pentru că ne-am dat seama foarte repede când am început să analizăm situația: cu excepția banilor de investiție (și ăia veniți din bancă), noi deținem afacerea, nu șefa. Noi spălăm, gătim, servim, încasăm, investim, întreținem, promovăm etc. Ne-am întâlnit peste program nemulțumirile în cerințe. și ne-am transformat Declar război, declar război...... „Vrem”: Ne luăm vacanță atunci și atunci! Angajăm o nouă colegă! Toate vrem un alt salariu și contracte noi! Sarcinile în 2 4 plus cu privire la livrări și promovare trebuiesc plătite extra, în viitor rotite! Ne luăm timp în a servi clienții, cele care n-au o zi bună nu trebuie să zâmbească, nu alergăm, nu ne stresăm, nu ne sacrificăm. Nu suntem produsele acestui restaurant. Suntem oameni. Lucrăm, nu ne servim. Declar război, declar război… „Luăm”: Pe rând, organizat, de la cerința cea mai ușor de îndeplinit la cea mai complexă, de fiecare dată cu noi strategii, confruntăm șefa cu propunerile noastre. Demnitatea de a nu te lăsa călcată în picioare se simte cel mai bine când stai dreaptă față în față cu șefa și știi că toate colegele tale te susțin. Balanța se înclină diferit: o criză de neputință se desfășoară în cealaltă clasă socială, toate muncitoarele simt pentru prima dată control. Și doar ce ne-am planificat vacanțele. Curând ne-am prezentat toate la șefă în birou, împreună, cu contracte noi: nu am negociat cu privire la ce probleme avem, am mărșăluit spre șefă direct cu soluțiile: „Ori semnăm aceste contracte, ori vei simți efectele. Nu plecăm, dar suntem pregătite să muncim doar pentru cât suntem plătite. Nu plecăm, dar suntem pregătite să vindem mai puțin. Nu plecăm, dar s-ar putea ca mâinile noastre să scape farfurii scumpe din greșeală. Nu oprim munca, dar nici nu depunem eforturi pentru a o face.” Îți amintești momentul ăla când șeful te cheamă în birou și-ți ține predică pentru lucruri închipuite, tensiunea îți crește și nu mai știi cum să îți faci semi-înmormântarea și cum să îți controlezi toaaaate emoțiile pentru că nimic nu ți-e permis în momentul veșnicei pomeniri? Când tragi tare balanța către tine, atacurile de panică se întâmplă în cealaltă tabără. Șefa noastră a luat-o complet razna când am confruntat-o cu propuneri. Dar noi am fost educate în reglarea emoțiilor și am avut mare răbdare la această întâmplare. Am așteptat, am lăsat-o să-și strige uimirea și șocul, frica cum că-și pierde afacerea pentru că vânzările nu sunt bune, că noi nu știm să lucrăm, că X fură bani, că 2 5 �Y nu face sosurile la timp, că Z nu știe să servească la masă, etc. I-am reamintit că vrem contractele semnate în următoarele trei zile și că până atunci muncim așa cum ne știe. Șeful nu e niciodată prietenul tău Dezbinarea și empatia cu problemele lor sunt primele strategii ale șefilor ca răspuns la asemenea acțiuni. Noi n-am fost dezbinate. Și nu, nu am crezut că problemele ei sunt mai presus decât ale noastre. Am avut aceste conversații-confruntaționale cu șefa, care au mers până la absurd, cu discursul ei de a te face să te simți prost pentru că ceri și știi ce vrei. Transformarea relațiilor de muncă într-unele de apartenență, colegialitate, prietenie, emoționalitate este doar o față amicală a exploatării. Te face să vrei beneficii personale în defavoarea colectivului pe când situația îți este doar aparent îmbunătățită. A vrea mai mult (de) la locul de muncă ________________________________ Am fost învățate să lăsăm peste tot un loc de „bună ziua”, să negociem cu capul plecat, să înțelegem afacerea, logica rotației banilor în companie, adică afară din propriile buzunare, să ne luptăm cu „diplomație”, să ne luptăm „frumos”, să fim de treabă. E un fel de „vreau dacă se poate, doamne-ajută, dacă îmi permiteți, nu vă supărați, vă rog și eu căci tare am nevoie...”. Iar dacă zic „vreau!” și-atât, e agresiv, e prea direct, e cumva neacceptat. „A vrea” trebuie justificat, „a lua” e deja o osândă! Suntem atât de inserate în logica poziției noastre de clasă: a trebuit să le repet colegelor mele, să le inoculez iar și iar motivele actului nostru de „a vrea”. Logica afacerii ierarhice e mai puternică în mințile noastre decât logica (a)facerii împreună; am normalizat rotația capitalului înspre pozițiile de vârf, am normalizat condițiile grele de muncă, am normalizat faptul că noi nu știm cum funcționează afacerea, că noi doar lucrăm, deci „șeful știe mai bine”. Dacă ceva nu e în regulă, am normalizat să ne plângem pe la colțuri. Când începi să ai toate datele pe care le are șeful tău despre tine și colegele tale, când bârfele de la colțuri ajung puncte pe ordinea de zi - îți dai seama că, și exact cum, muncitorii și muncitoarele trebuie numaidecât să recupereze controlul asupra propriei munci. 2 6 _____________________________ Schimbarea nu vine cu frumosul. Negocierea în lumea asta inegală e din start un compromis pentru o aceeași orânduire. Confruntarea ne plasează în fața celor mai grave căderi de măști și vedem ce e prioritar: omul sau capitalul. Șefa este prietena noastră doar când nu-i atacăm profitul și nu-i știrbim controlul; când profitul e nesigur, salariile noastre sunt primele care zboară; când cerem și știm ce vrem, „suntem libere să plecăm”. Oare sunt eu neîncrezătoare în umanitate când spun că profitul precede omul în lumea asta construită pentru șefi? Dacă șefii sunt totuși destul de umani, atunci să ne încredem în asta! Vom lua și vor înțelege. 2 7 �Lupta pentru o nouă orânduire _________________________ Trebuie să construim procesele prin care ne angajăm la construirea unei noi orânduiri sociale: mai democratice, mai egalitare, mai împlinite. Nu există democrație atâta timp cât există șefie; așadar deciziile trebuie luate fără șefi și lumea construită astfel să fie suficient de puternică să stea în picioare, ca o alternativă reală. se opreau unde ajunseseră de la declararea războiului, iar „Polonia” își alegea ținta: copilul care era mai aproape sau împotriva căruia voia să se lupte. Cu maxim 3 pași de la marginea cercului înspre copilul ales, Polonia trebuia să țintească cu mingea colegul cu pricina. Dacă îl atingea, putea să-i taie din țară; la propriu cu creta, lua o bucată din felia lui și scria Polonia pe ea. Dacă îl rata, Polonia pierdea din țară în favoarea lui. Apoi jocul se reia, până când una din țări devine majoritară în cerc. Ani Mărincean Vreau ca muncitorii și muncitoarele să se auto-organizeze și să-și invite șefii să fie colegii lor și nu invers. Iar pe șefii care nu vor să muncească, îi invit să facă o adunare generală și să decidă democratic ce or să facă cu propriile vieți atunci când muncitoarele vor prelua controlul asupra companiilor lor. Declar război” e un joc din copilărie în care desenam un cerc mare pe asfalt, îl tăiam în felii ca de pizza la câți copii eram, și pe fiecare felie ne alegeam un nume de țară. Eu de obicei eram România sau Albania. Apoi cu o minge în mână eu ca „România” strigam în mijlocul cercului: „Declar război, declar război împotrivaaaaa...” și în același timp în care aruncam mingea cât de sus posibil, strigam numele țării împotriva căreia era declarat războiul „....Poloniei!”. În momentul acela toată lumea fugea, mai puțin copilul care avea „Polonia”. El trebuia să prindă mingea, să o pună în mijlocul cercului și să strige „Stop!” Atunci toți copiii 2 8 2 9 �Nimic până la capăt Munca în casă, gătitul, curățenia, îngrijirea hainelor, călcatul - toate îmi dau de cele mai multe ori o senzație de siguranță; faptul că pot acționa pentru a pune în ordine o bucată de spațiu din jurul meu mă liniștește, îmi dă sentimentul că pot controla ce trăiesc, că pot construi pentru mine un loc sigur între pereții casei. Trăiesc de când mă știu cu o frică de lume, de necunoscut, de nou. În general, am abordat frica asta prin confruntare directă, pentru că e dublată de o măcinare continuă, de dorința de cunoaștere și aventură, de curiozitate, de nevoia de ceva nedefinit, de un mereu altundeva. Dar în ultimii ani frica a devenit tot mai mare și a început să înghită încet încet din curaj și curiozitate; sufăr de un sindrom anxios și de episoade depresive ocazionale. Casa a devenit tot mai mult un refugiu. Felul în care este amenajat interiorul ei, culorile, spațiile de depozitare suficiente disponibile, sertarele închise și cutiile care ordonează 3 0 nenumăratele obiecte pe care le adăpostesc, ordinea lucrurilor rămase la vedere și curățenia suprafețelor expuse au început să funcționeze ca puncte de sprijin și zone de evadare. Sunt un fel de ziduri de siguranță și un mediu amniotic. Posibilitatea întoarcerii în uterul matern. O bună parte din timpul liber e o competiție cu haosul care amenință să se instaleze la orice pas în apartament: cu lucrurile de care mă dezbrac, vasele pe care le murdăresc, praful care se așterne peste tot, părul motanului care pare (părul, nu motanul) să aibă viață proprie, nevoi vilegiaturiste și capacități reproductive. Într-un moment oarecare în afara programului de lucru, dacă sunt odihnită, alegerea în legătură cu ce urmează să fac tinde întotdeauna spre o activitate domestică. Procesul de decizie e unul complicat și plin de sentimente contradictorii. Lupta are loc între diverse nevoi: cele care (doar) par să transcendă individualul și cele personale. Nevoia de a evada într-o lume cu trăiri emoționale intense printrun serial sau o carte, de a mă conecta cu altă ființă umană sau ne-umană, cea de mișcare, cea de cunoaștere intelectuală se contrazic cu cea de a face muncă domestică sau cea de a oferi, în diverse moduri, timpul meu binelui societății. E un proces plin de sentimente de vinovăție, în care intelectuala feministă din capul meu o ceartă pe domestica cu spirit de sacrificiu. Ac- tivista anxioasă și hiperempatică o ceartă pe fetița care vrea să se bucure și să se simtă în siguranță, și viceversa, și viceversa. Dar tot mai des sfârșesc prin a mă ridica și a începe să trebăluiesc. Uneori se întâmplă fără vreun plan, sărind de la una la alta, bântuită de un sentiment confortabil că fac ce trebuie făcut și că îmi fac datoria, dar și de gândul că e o activitate fără final, fără satisfacții. Simt că nu voi duce niciodată până la capăt curățenia perfectă în tot apartamentul, că la sfârșit am să privesc obosită un colț care a rămas ne-îngrijit, o încăpere în care praful și părul de pisică au început deja să se depună. În prima parte a copilăriei, până pe la 10 ani, am fost încurajată exclusiv în direcția studiului și a lecturii. Rezultatele foarte bune la școală au stabilit standarde și așteptări (din partea familiei, dar și a mea) care aveau să rămână neschimbate până la sfârșitul liceului. În timp, pretențiile de la mine au căpătat și alte dimensiuni, iar discursul în familie a început să se schimbe. După 10 ani, odată cu îngreunarea situației economice din cauza creșterii numărului de copii (am ajuns să fim 3 surori și un frate) și a tranziției eterne la capitalism, a fost nevoie să devin responsabilă (împreună cu sora cea mai mare) de diferite activități domestice. În prima etapă 3 1 �au fost curățenia și ajutorul la munca în grădină. Apoi s-au adăugat gătitul, spălatul rufelor, călcatul și îngrijirea fraților mai mici pe măsură ce mă apropiam de liceu. Părinții îmi cereau lucrurile astea fără prea multe justificări: asta era situația, eram mulți și săraci, trebuia să contribuim cu toții. Dar discursul în familia extinsă era adeseori mai complex: da, e foarte bine că studiezi, dar nu e de ajuns pentru a fi un copil bun pentru părinții tăi; nu o vezi pe maică-ta, săraca, ce amărâtă e cu atâtea pe cap? Crezi că dacă ești deșteaptă ești mai bună decât altele? Adevărata bunătate, adevărata ta valoare ca fată stă în capacitatea de a-ți ajuta mama. Îmi amintesc cum munca domestică devenise o activitate de rutină, precum lecțiile sau vizionatul emisiunilor pentru copii și adolescenți. O întâmpinam adeseori cu frustrare, protestam verbal dar, adesea, presiunea emoţională, simţul datoriei si conformismul câştigau. Faţă de mama aveam sentimente contradictorii: de ce nu e mai harnică, de ce nu muncește mai eficient (așa cum mi se părea că o fac mamele colegelor de școală), 3 2 de ce a făcut atâția copii dacă nu e capabilă să-i îngrijească? Dar vedeam și că e de fapt imposibil să se descurce singură cu toate sarcinile. Vedeam că ajungea epuizată de la serviciu și trebuia să o ia de la capăt cu munca. Vedeam și conflictele ei cu tata, care nu era niciodată mulțumit de ea și de noi. Vedeam că era nefericită. Mi-era milă de ea și o învinuiam în același timp. Cu tata era și mai complicat. El era un model: muncea ziua la fabrică și seara în grădină fără să se plângă, cu un puternic simț al datoriei față de familie. Nu-și cumpăra nimic pentru el, nu mergea în concediu și cerea și din partea noastră o dedicare asemănătoare. Dacă nu ar fi fost tot timpul coleric, nemulțumit de noi, aș fi spus că iubește cu adevărat munca, dar acum cred că de fapt era felul lui de a-și manifesta frustrarea că nu are o viață mai liberă, că nu are timp să citească și să sculpteze (asta îl pasiona). Mă simțeam în siguranță, la adăpost de reproșurile și țipetele lui, doar atunci când știam că mi-am făcut datoria perfect. Atunci când aveam rezultate impecabile la școală și mă achitam de toate sarcinile domestice: când casa arăta curată, când sora mea cea mică era cuminte la televizor sau în curte (și nu pe coclauri unde obișnuia să evadeze dacă nu o supravegheam cu atenție), când mâncarea era încălzită și masa așternută la ora 17 (ora întoarcerii lui de la fabrică). Dacă totul decurgea bine și nu îl enerva nimic, puteam să stau liniștită să mă ocup de lecții sau să citesc ceva până seara. Dacă în schimb găsea ceva ce îl enerva - de cele mai multe ori găsea - mă ocupam tot cu lecții sau citit, dar fără a fi liniștită. Ar trebui să mă surprindă atunci iluzia că nu voi mai suferi de anxietate dacă locuința mea e în perfectă ordine? Sâmbăta și duminica erau zilele de curățenie generală: curățat covoare, spălat geamuri, reordonat biblioteca și dulapurile de haine. Dacă nu făceam curățenie în casă, era de muncă în grădina noastră, sau a bunicilor din alt sat, sau în grădina de pe deal la care ajungeam după o oră de mers pe jos. Liniștea se așternea 3 3 �doar după amiaza, vreo două ore, când părinții și frații mai mici dormeau și puteam, din nou, să mă ocup de lecții sau să citesc. Spre seară o luam de la capăt cu munca, sau, arareori și numai în vacanțe, primeam acordul să ies în orașul unde începusem liceul, să petrec doua-trei ore cu prietenii în parc. Probabil de aceea, până în ziua de azi, nu simt că merit să mă relaxez sau să-mi petrec timpul în mod plăcut decât dacă sunt epuizată fizic. Mesajele pe care le primeam despre responsabilitățile mele ca fată erau de fapt amestecate: o mătușă mă împ3 4 iedica să muncesc în vreun fel atunci când o vizitam și îmi făcea toate plăcerile pentru ca eu să mă concentrez pe învățat. Alta considera că învățatul e mai puțin important și că trebuie să-mi ajut mama. O vecină își folosea cei cinci copii la muncile câmpului și îngrijirea animalelor. Alta își proteja fiica de aproape orice fel de muncă pentru a-i da timp să învețe. O bunică curăța obsesiv cele două cămăruțe în care locuia cu bunicul și ne mai ajuta și pe noi la curățenie, preluând din sarcini pentru ca eu și sora mea să studiem. O alta își ținea casa într-o stare deplorabilă, plină de mizerie și urât mirositoare, suferea de depresie și era dependentă de alcool, în timp ce ne tot repeta că trebuie să fim alături de mama. Nici astăzi nu știu cine proceda corect de fapt, cine avea dreptate, pe cine ar fi fost mai bine să ascult. Așa cum nu știu dacă e mai bine să mă concentrez pe studiu și să ignor praful din casă, sau să fac întâi curățenie lună și apoi, obosită, să folosesc timpul care rămâne pentru studiu. Sau să le practic pe amândouă cu moderație și, implicit, să nu fac suficient de bine nici una, nici alta. Știu că dacă nu fac și muncă domestică și muncă intelectuală mă simt vinovată și sunt anxioasă, așa cum era tata și cum am învățat de la el să fiu. Știu că dacă intru într-o locuință murdară, mă deprim, așa cum era bunica alcoolică. Știu că dacă am musafiri și casa nu arată decent, sunt o femeie incompletă, leneșă, așa cum am învățat de la vecinele din sat. Știu că nu pot sta nepăsătoare într-un context în care alte femei muncesc, gătesc, aștern și strâng mese, trebuie să particip și eu, așa cum o făceam zi de zi acasă cu mama și uneori în familia extinsă, la nunți, botezuri și înmormântări. Știu că nu pot fi indiferentă în preajma unui copil mic și mă simt responsabilă pentru siguranța lui, chiar dacă sunt și alți adulți în jur, așa cum mă simțeam față de sora mea cea mică. Am fost educată ca să devin o femeie domestică și am fost educată ca să devin o femeie intelectuală, am fost educată pentru a fi o fiică bună, o mamă bună, dar și o femeie curioasă, inteligentă, implicată social, creativă... și eu nu reușesc să fiu nimic până la capăt. LNA 35 �Despre corp: sinteza luptei 1. Corpul meu este egal cu mine. Eu sunt corpul meu. Spun că strănut, zâmbesc sau tremur Dar nu e deloc așa de simplu. Corpul meu nu-mi aparține. Noi suntem unul și aceeași Și nu există nimic Care să ne mai separe. Între noi nu există nici un fel de spațiu și nici o relație de proprietate. Nu sunt stăpâna corpului meu și nici prizoniera lui. Istoria noastră e una. Am iubit și ne-a fost frică în același timp. Cine pe cine a folosit? - v-aș fi întrebat înainte. Unele ar fi spus: 3 7 �- mâinile ne-au folosit gândurile unde - sexul ne-a folosit inimile curgem pe străzi, peste tot, - lacrimile ne-au folosit durerea Și, în general, Ca să nu se prefacă în cretă, Corpurile noastre ne-au folosit visele. Altele ar fi tăcut, rușinate și pline creștem prin crăpături și ferestre, ne auzim tot mai tare când ni se unesc șoaptele și ieșim de prin colțuri când aflăm că nu suntem singure. Adevărul ne aflăm aici, în timp ce regăsite, ne răsucim; în timp ce mișcate, începem schimbarea. de frustrare și teamă. 2. Și altele, în sfârșit, Ca despre încă un obiect suratele mele, ar fi râs – corpurile noastre? Nici nu le mai băgăm în seamă! Dar astea sunt întrebări și răspunsuri Care vin din trecut. Acum spunem: Nici un adevăr nu se ”descoperă”, nu se ”află”, Nu se ”caută”, ca avuțiile, cum au crezut, în cruzimea lor, toți exploratorii pământului. Spunem: ”Adevărul este locul în care noi ne aflăm.” Spunem: Noi ne aflăm aici, 3 8 Ca să nu mai vorbim despre corp bun la toate, fragil, perisabil și straniu, ca despre un ”el” separat, Ca să nu ne mai umple de milă sau draci, teroare, hipnoză, și ură hai să-l numim ”carne”. Numai că în limba asta ”carnea mea” sună dezordonat. În limba asta, ”carnea mea” se pronunță ca ”haos”. Dacă spunem: sunt o înfricoșată sau veselă bucată 3 9 �din această materie fără sfârșit, moale și otrăvită, pe limba asta se înțelege că încă lipsite de rost, dormim, așteptând Privirea care să ne însemne. Pe limba asta, ”carnea mea” e un strigăt: ne pomenim încolțite. Din orice loc se aprinde câte o Privire care vrea nici sclave, nici stăpâne, ci sclave și stăpâne care acum sunt Una, Noi nu așteptăm nimic. Noi suntem carnea noastră Să ne înroșească. Și carnea noastră să țâșnească în sfârșit Noul. Se Uită La Voi. Să ne apese ca să plesnim și din noi Bună-n cruzimea ei doar ca să potolească o Foame, Bianca Ela ”carnea mea” doar atunci devine Frumoasă. Așa stă scris. 3. Scrisul nostru, în schimb, iată, se mișcă. Se răsucește cu fața și râde: Noi, oglinjoare de gelatină împletite în țesutul de platouri, munți, ape și stele pe care le reflectă. Noi, 4 0 4 1 �Jurnal de călătorie. Atena - fragmente - 28 august Am plecat de dimineață cu gândul să vizitez cel mai bine păstrat templu din ansamblul Agorei, era deja ora zece, străzile fierbinți, rozul florilor vărsate peste garduri, orbitor, am urcat o bună vreme pe trotuarul îngust, pe lângă zidurile scobite și pe treptele mâncate. Pe drum nu mai era nimeni și nu se auzeau decât scârțâitul electric al cicadelor și vâjâitul mașinilor și al scuterelor care treceau din când în când, razant, pe șosea. Când am ajuns în sfârșit sus și am dat cu ochii de coloanele gălbui, ca oasele unui fel de monstru, și când m-am întors și am descoperit cum se întindea orașul până la mare, în spatele perdelei de celofan a căldurii, m-a cuprins atacul de panică pe care îl așteptasem. Toate locurile urcușului, ale cuceririi, ale expunerii în spiritul celei mai neînduplecate concurențe, ale unei măreții cum nu s-a mai văzut, vechile orașe ale masculinității atotstăpânitoare, cu luxul și cu istoria lor de glorie, îmi taie de fiecare dată răsuflarea. Dar nu de recunoștință sau admirație, ci pentru că, așa cred acum, corpul meu captează undele pericolului cu care parada asta a marilor „civilizații” venea la pachet, pentru toate persoanele sărăcite, exploatate, chinuite, umilite pentru ca așa o strălucitoare putere să se manifeste. Și poate că e și un sentiment ascuns de vină, responsabil pentru panică – oare cu gesturile noastre de pelerinaj, cu excursiile noastre culturale, făcute de multe ori cu mari eforturi financiare, în care ne emoționăm în fața a ce a fost ridicat ca să impresioneze și să dăinuiască, nu hrănim și nu dăm forță încă o dată masculinității otrăvitoare care e substanța și esența acestor vechi structuri? Plăcerea pe care o caut și o găsesc în ele, m-am gândit, închizând ochii și bâjbâind în minte după un punct de sprijin, recunoaște și respectă pretenția acestor bărbați bogați și liberi de a stăpâni lumea și de a-și impune ierarhiile și 4 3 �de a-și legitima toate atrocitățile. Ajunsă vârful dealului, la fel ca mai demult, la Florența, pământul s-a învârtit și, dintrun centru al plăcerii, creierul meu s-a transformat în epicentrul cutremurului care, furios, se pregătea să crape în mii de bucăți imaginea pe care o aveam în față, pretins reală. Am coborât. Am alergat, prin căldură, după umbră și apă. Căutând vindecarea, aș fi îmbrățișat, dacă nu mi-ar fi fost frică de ridicol, pământul uscat care scrâșnește când îl calci; sub el, m-am gândit, adânc, bate inima Demetrei și a mulțimilor de femei care nu pot fi găsite, peste milenii, decât aici, dedesubt. În materia subtilă, profundă, în adieri abia percepute, în șoapte, în ce pare nedemn și perisabil, în ce nu s-a „distins” prin manifestare individuală, în ce nu s-a ridicat, sub soarele ucigător al amiezii, ca semn al puterii. Era deja ora 2 când am ajuns la templul lui Zeus din Olimp, neverosimile coloane, câte au mai rămas, crescute dintr-un sol încins, amenințător. Construcția a fost începută de greci în 600 î.e.n., abandonată pentru că dimensiunile ei scandaloase erau semn de impietate și reluată de Hadrian, 700 de ani mai târziu, pentru ca în interiorul ei să așeze, lângă statuia colosală de aur a lui Zeus, o statuie tot așa de mare, care îl înfățișa pe el însuși. Zeu Om Bărbat Împărat 4 4 î n :de- spre asta e vorba. După ce un cutremur a distrus templul, mult mai târziu, atenienii au luat piatra și cu ea și-au reconstruit casele. La temelia Europei stau, comunicând în secret, parte din aceeași structură: Zeu Om Bărbat Împărat. Pe la 1800, un alt bărbat cu aspirații de zeu – un stâlpnic – și-a construit locuința în vârful uneia dintre coloanele Templului lui Zeus care mai rămăseseră în picioare. Veneau femeile și îi lăsau coșuri cu fructe la baza coloanei, pe care el le ridica apoi printr-un sistem special, cu scripete. Se purtau stâlpnicii pe vremea aia, trăitorii mai aproape de ceruri, scăldați în lumină și slavă și ce-o mai fi fost, în timp ce jos, undeva, la rădăcini, nevăzute, munceau femeile pentru ca ei să aibă ce să mănânce. Și mai târziu, mult după moartea lui, una dintre ultimele coloane rămase s-a prăbușit în timpul unei furtuni. Ce fel de furtună o fi fost și aia? Cât de puternică? Am închis ochii și mi-am închipuit căderea, lentă și sigură, tunetul înfundat, praful ridicat, tremurul de sub tălpi: Zeu/Om/Bărbat/Împărat – BUM! De-asta, vezi, cultul Demetrei nu poate să aibă așa un sfârșit. Măslinii și rodii care foșnesc prin colțuri, prin văi, te cuprind, absorb frica și te încarcă la loc, prin toate simțurile, nu doar prin văz. E atât de ușor să o adori aici pe Zeiță. „Un spic de grâu în tăcere cules” și poate și o gură de apă proaspătă în 4 5 �tăcere băută, în umbra foșnitoare a pinilor. Pe calea sacră trec acum camioanele grele, dar pe atunci treceau cortegiile de oameni cu crenguțe de măslin în mâini, strigând obscenități când o invocau pe Iambe. În dreptul sanctuarului Tritopartenis, Calea se bifurcă, iar unul dintre brațe e străjuit de morminte. O bunică, un tată și un cățel își iau la revedere de la o fetiță. Gesturile. Mâinile. Figurile. Niciodată piatra nu a fost atât de emoționantă ca în stelele funerare de aici. Cu totul altă manifestare. Cu totul alt destin decât cel al coloanelor lui Zeus, ridicate spre soare și doborâte de cutremure și de furtuni. * Gândurile noastre sunt melodie – energie & ritm - la fel ca planetele și, mai demult, ca mările. Lumina sulfuroasă de la apus, în iarnă, aceeași. 29 august E deja ora 7 și ceva – se lasă seara, între timp a început să bată vântul, s-a și înnorat un pic – de unde azi, toată ziua, fusese caniculă uscată, tipic grecească. Ce urât că am scris asta, dar n-are nimic, mi-am propus să-mi dau voie să scriu ce-mi vine, așa cum băiatul – de ce mi-l imaginez băiat? - care cântă la trombon în fiecare după-amiază, pe terasa unui bloc vecin, îi dă voie suflării sale să urmeze un curs aparent fără noimă, dar care s-ar putea să fie asemenea apelor. Mi-am turnat un pahar de vin alb foarte rece și un pic acru, îmi amintește de un gust din copilărie pe care nu-l pot identifica. Ritmul s-a rupt – stilul nu e 4 6 altceva decât ritm – dar uite că ritmul se frânge când nu te aștepți și fără să înțelegi motivul, la fel ca mersul care, în timp, devine greoi, ca gesturile care, peste ani nu mai au cursivitate – și n-o zic în primul rând cu părere de rău, dimpotrivă, cred că există un sens, un înțeles foarte important ascuns în ruptură, care are de-a face cu „posibilitatea schimbării” și când am scris posibilitatea schimbării am avut un fel de deja-vu. Mai devreme, azi, am mers fără țintă, prin căldură, cu un mers greoi și nu m-am oprit decât ca să fotografiez o plantă cățărătoare, cu florile albe, care crescuse în cârca unei porți. Ce frumoase și grele sunt țesăturile necontrolate de cuvinte, dacă ai răbdare să le crești și ce inspiratoare, la fel ca ziua asta scursă încet, în singurătate, cu sentimentul anxios al intermitenței. * Planuri Duminică – bazarul; templul lui Hefaistos & Stoa Poikile (din nou) Sâmbătă – marea Marți – Grădinile naționale * Toni Morrison are acest ritual: se trezește foarte devreme, își prepară cafeaua cât încă e întuneric afară și o bea în timp ce privește cum se luminează de ziuă. Ce bine se potrivește forța pe care o are cu forța schimbărilor de la ora asta a dimineții: e ora ei. Căutarea continuă a corespondențelor, a conexiunilor și asocierilor care ne potențează, care ne capacitează, care ne dau voie. Căutarea unui limbaj care poate lucra în tăcere pe pagină – iar pentru asta e nevoie să înveți să lucrezi cu ceea ce stă nespus, între cuvinte. Scrisul lui Morrison se ancorează mai întâi în tradiția și istoria afro-americană și abia apoi 4 7 �în marea structură pe care o numim „literatură”. 31 august Sentimentul rar întrerupt al pierderii, pierderea momentului sau a intensității lui, pierderea timpului printre lucruri care par prea puțin importante, pierderea ocaziilor, din cauza neputinței sau a lipsei de energie sau pur și simplu a credinței că interacțiunile directe sunt prea dureroase; prefer să cunosc oamenii în scris, cu răbdare. Cu pauze. Un sentiment rar întrerupt al pierderii, care aduce cu el neliniștea, dar dacă de fapt pierderea nu e întotdeauna ceva rău? Soarele a răsărit doar puțin de după Dealul Muzelor și pe urmă a dispărut în spatele unui nor. Stilul e ritm, dar ca să dai cuvintelor forța schimbării, trebuie să înveți cum funcționează și cum poți să folosești stilul: să-l exersezi, să-l cauți, să ai răbdare până când stilul va veni „de la sine”, în ritmul respirației – și atunci vei ști. Ieri, la templul lui Hefaistos și al Atenei, protectorii micilor meșteșugari de obiecte din metal și ceramică, m-am gândit că și cuvintele sunt metal topit sau argilă amestecată cu timpul – și ce prezente e nevoie să fim atunci când le lucrăm, ce atente și ce generoase. Iar rescrierea e ca cioplitul – prin galeria deschisă, printre corpurile nimfelor, zeițelor și luptătoarelor cu costume decorate cu scene din Odiseea, aerul plutea fierbinte, iar locul acela vechi se desfăcea ca un portal, ca un mister trăit, greu, copleșitor. Spre seară, în drum spre casă, am urcat pe Dealul Muzelor; pinii și chiparoșii foșneau prin întuneric și aș fi mers într-acolo, dar mi-a fost frică. * The World Split Open Willful Subjects Christa Wolf Notes Toward a Politics of Location Five Difficulties to Writing the Truth Bianca Ela 4 8 �Jurnal de călătorie. Atena - fragmente - Joi, 7 martie 8 seara. În cămăruța de hotel sunt pături albastre spre bleumarin, birou mic aproape ascetic, albastru și el, dar mai degrabă ca cerul și scaune combinate alb-albăstrui. Grecia cum mi-o doream – mult albastru liniștitor, păturică moale pentru inimă. Din camera de alături se aude de la prânz un televizor, nu s-a oprit nicio secundă, iar la mine pică din când în când curentul și trebuie să merg pe hol să caut siguranțele. Pe stradă în continuare multă agitație, e un cartier de migranți și se vând multe multe lucruri peste tot. Magazine micuțe de familie, tot felul de familii, am umblat azi prin toate și mi-am colectat pe rând: șlapi, șampon, săpun, farfurie, cuțit, pastă de dinți, halviță la magazine chinezești, arăbești, grecești. În piață avocado e 2 euro kilogramul, deja știu ce-o să mănânc în fiecare zi: lipii cu avocado, lămâie și ceapă, poate cu roșii, măsline. Kaki și el e 2 euro kilul, viața mea într-o singură piață. Dimineața am împărțit-o cu niște moșuleți la o măsuță a unei cafenele de cartier, moșuleți în vârstă care își beau cafeaua și citeau ziare – păreau decenți, drăguți chiar, așa cum picoteau acolo deasupra cuvintelor mici, încercând să se trezească – într-o limbă necunoscută poți să romantizezi chiar și moșuleții, mi-am zis. Frappe minunat la 1 euro, nu știu ce fac grecii, dar doar din niște apă ness și gheață produc o licoare extrem de savuroasă. Mult soare cu mult frappe, femei care aleargă cu lupii – 5 0 povești despre iubire, apoi despre mame: mame ambivalente, mame distruse. Autoarea zicea că noi femeile adulte care suntem într-un proces de evoluție spiritual-emoțională trebuie să învățăm neapărat la un moment dat să ne rupem de mamele noastre internalizate, mamele noastre din creiere; să ne rupem, să ne construim propriul drum. M-am întors la hotel pe la prânz, am mâncat mango cărat până aici chiar din obor și am dormit două ore, una cu păturile albastre. M-am bucurat mult de soare, de verde, de palmieri și portocali, de plinătate și agitație, de falafel și halviță, de picioarele care m-au dus aiurea și de tanti de pe googlemaps care m-a adus, grijulie, înapoi. M-am bucurat enorm că miam pus roaming, chiar dacă a costat enorm - 15 euro, nu știu ce mă făceam fără tanti care să-mi zică la fiecare 50 de metri să fac stânga sau dreapta. Și așa, cu tot cu ea mă încurc, dar ea într-un final mă descurcă. Metroul de la aeroport spre oraș l-am căutat o oră, am mers ca o curcă oarbă prin niște parcări încercând să vorbesc engleză cu paznicii greci - era de fapt la 5 minute distanță, acolo tanti googlemaps se încurcase chiar și ea. Îmi vine în cap ce-am citit acum o zi sau două pe un instagram astrologic – perioada asta cică e o perioadă de mercur în pești, iar asta înseamnă: learn to hold your hurt. Învață să-ți conții rănile? Așa se traduce? Oricum s-ar traduce, încep să știu ce înseamnă. Faptul că sunt aici acum, lucru ce mi s-ar fi părut imposibil acum câțiva ani când m-aș fi agățat disperată de o himeră, de o iluzie care să-mi acopere hăul; faptul că sunt aici acum e un curaj imens. Am crescut. Oricât aș regresa uneori, am crescut. Himera nu o mai văd ca o salvare, știu mereu pe undeva prin mine că e o iluzie. Conține-ți rănile. Cred că într-un final mă prind ce înseamnă. Să încerci să fii de partea ta, pentru tine, acasă, aici, oriunde în lume. Vineri, 8 martie Să vizitez: Plaja Glyfada (cu tramvai de la Syntagma) Excharhia Acropole Insula Aegina (luni) – 17 euro biletul dus-întors [relatare 5 1 �post-factum: n-am mai ajuns acolo, n-am avut bani de bilet] 7 zile în Atena cu 50 de euro pentru mâncare, transport, orice nevoi. Transport prin oraș+plajă: 23 de euro Îmi rămân pentru mâncare: 27 de euro/6 zile. Vineri 8: 5 euro Sâmbătă 9: 5 euro Duminică 10: 5 euro Luni 11: 5 euro Marți 12: 4 euro Miercuri 13: 3 euro – ziua plecării. 9 martie, sâmbătă Din nou cafeneaua, aceiasi moșuleți. Între timp a devenit un fel de loc sigur – voi veni aici în fiecare dimineață. Deja mă recunoaște tipa de la bar, când intru îmi zice: un frappe cu puțin zahăr și foarte puțin lapte, nu? Da. Interesant cum reușim să ne construim oriunde și oricând mici bărcuțe de siguranță pe niște ape foarte tulburi. Am deschis azi dimineață textul meu mare, (posibilă) carte. Inițial m-am speriat, nu mi-a plăcut deloc cum erau aranjate cuvintele. Mi s-a părut simplist, deloc lucrat-sofisticat, o vomă de traume și experiențe dure nerafinate. [Nivelul de ură de sine pe care îl poate atinge reîntâlnirea cu un text mai vechi este de nedescris, se manifestă și afectiv și fizic – reacțiile de renegare, dorință de anihilare, scârbă și senzație acută de vomă sunt doar niște exemple.] Apoi mi-am amintit și am simțit ce mi-a zis o bună prietenă scriitoare cândva, când am avut o reacție similară la deschiderea aceluiași text: e textul meu, pot să fac ce vreau cu el, să lucrez la el oricât până ajung la forma dorită. 5 2 Pot să construiesc pe el, să schimb, să inversez povești, să nu dau totul din casă, să încep cu finalul sau cu mijlocul. O să încep să fac asta în mai, poate merg undeva într-o casă la țară găsită pe la rudele prietenelor. Depinde mult de locul emoțional în care voi fi. Ca să pot lucra un text am nevoie de un pic de stabilitate, o bază sigură pe lume de la care să mă revendic – că sunt eu baza aia, că sunt eu și o relație romantică – stabilă să fie. Acum de exemplu simt că nu am cum să fiu destul de analitică cât să prelucrez un text; pot să scriu doar crud, direct din afect, altceva. Așa am scris și la textul mare de cele mai multe ori, am folosit scrisul ca o salvare în crize profunde; iar acum are nevoie de niște intervenții mature și analitice, are nevoie să folosesc prin el tot ce am învățat. E ok să înțeleg locul în care sunt, ce pot și ce nu pot, e ok să nu pun presiune pe mine să scriu și să citesc mult și să fiu productivă în perioade în care explorez traume sau mă explorează ele pe mine. Totul se leagă organic, faci ce poți în punctul în care ești. Pași mici, grijă de sine, încercări. Uneori ești adultă și conții durerea, alteori (în special seara) copilul din tine ocupă tot tot tot și nu mai vezi nimic altceva. Sunt un animăluț rănit. Nu știu ce-o să fie până la urmă, încerc să nu trăiesc pierderea înainte să se întâmple. Ce știu sigur e că gata, nu mai mor de la pierderi, am o lume a mea pe lume. Totul se schimbă, siguranța e temporară și tot ce am pe lume e acest creier, această inimă, această istorie de viață, poveștile pe care le scriu și cele care urmează, tot ce am pe lume e chiar aici cu mine acum. Dumnezeu, Zeița e schimbare – o să încep să intru încet în religia Octaviei Butler. Și ce mai am sunt scriitoarele, scriitoarele de peste tot și dintotdeauna, zeițele care au căzut, s-au ridicat înzecit. Ieri am urcat străzi și dealuri multe, am urcat până la intrarea la Acropole (de intrat n-am intrat că era 20 de euro biletul – aproape toți banii mei de mâncare pe 6 zile). Străduțe cu pisici leșinate-n soare pe margini, străduțe cu muzică adăpostită pe la colțuri. Am ajuns pe o stâncă sus-sus, vedeai tot orașul – era un loc în care se țineau (cândva) judecăți pentru cele mai crime dintre crime. Acum 5 3 �erau doar turiști și băieți migranți ce încercau să vândă apă la 1-2 euro. Un ghid îi aburea pe niște turiști englezi. Democrația și locul de judecată al crimelor severe. M-am culcușit între niște pietre, era soare-soare, m-a cuprins cu totul căldura, am închis ochii și am încercat să mă conectez cu toate părțile din mine. Una cu ele. sfârșit, fără acțiune. Ești tu și lumea din jurul tău, încerci să-ți dai sens în ea, să-i dai sens în tine, s-o conții, să te conțină. Vântul care scuipă tandru cu sare. Mișcări ușoare, semiadormite. Îmi mișc degetele pe capacul sticlei, îi simt textura; îmi mișc degetele unul pe altul. Pielea e un tărâm atât de complex cu atât de multe niveluri, văi, dealuri, ape. De 5 zile a început Mercurul retrograd, mai sunt 23. Dacă le-aș trăi pe toate la mare ar fi mai ușor. Zmeie de hârtie zboară spre soare, cad pe nisip, apoi zboară din nou. Mi se descarcă telefonul. Dacă nu mai am googlemaps trebuie să mă descurc cumva cu aceste străzi: Syntagma -> Stadiou(strada) -> Sofokleus în jos până la cazare. 10 martie, duminică – Coasta Atenei, Marea Egee, Plaja Glyfada În față e marea. O văd din stația autobuzului, ne despart o autostradă, niște vile, șinele de tramvai, un parc de joacă. Alerg cât de repede pot, alerg ca și cum revăd o iubită după ani-lumină, de parcă mai sunt doar orele astea între mine și apocalipsă și în orele astea să fiu doar cu ea. În față e marea. Lină, lină, lină. Mai departe se văd corpuri de munți. Un vapor mare, argintiu. Un nene nebun urlă ceva în greacă. Sarea ei aruncată în aer. Simt durere în mușchiul gâtului și în tibie. Primul – de la somn. Al doilea – de la mers. O să treacă. Marea Egee e cea mai albastră mare pe care am văzut-o. Îmi atinge picioarele – e rece, dar caldă. Caldă și primitoare. Lângă ea să trăiesc, să scriu, să iubesc. Păsări rătăcesc prin nisip. Nenea nebun strigă în greacă. Valurile – licoare. Vaporul argintiu parcă se îndepărtează, parcă stă în același loc. Un vânt ușor îmi netezește fața. Să plutesc. Înțeleg că poate fi tămăduitor să scrii descriptiv [mereu am fugit de descrieri]. Fără scop final, fără început, fără 5 4 11 martie, luni – Coasta Atenei, Plaja Voula Printre copaci dintr-o mașină roșie iese la volum maxim: Золотится роза чайная.... Șanson rusesc, Filip Kirkorov și Mașa Rasputina - fețele lor îmi plutesc undeva difuz-departe prin memorie, niște holograme reziduale ale copilăriei mele, capurile ce ieșeau din televizorul rusesc direct la noi în dormitorul familiei în zilele de sărbători în care stăm în casă să ne uităm la concert. Vedete prezente la toate 9maiurile și revelioanele și 8martiile și 23februariile rusești. Acum îi aud pe coasta Atenei, oamenii chiuie și dansează, sar în jurul mașinii roșii, țopăie ca niște ieduți beți pe câmpie. Zmeiele zboară din nou . Mirosul sărat al mării are întotdeauna puterea de a mă întoarce la mine cu liniște, cu tandrețe. Plan: să merg singură 5 5 �la mare măcar o zi odată la două luni, să stau cu ea câteva ore, cu plecarea și întoarcerea valurilor – să integrez schimbarea. Muzica și ieduții mașinii roșii, cuvintele în rusa atât de familiară îmi mai amintesc de după-amiezile de duminică, petrecerile de familie în pădurea de lângă râul din sat. După-amiezile în care la ora 2 toată lumea era deja foarte beată, mirosul de șașlâc și singura mea distracție – să ascult toate bârfele trecute prin șoapte de la o femeie la alta, în timp ce manevrau farfurii. Apoi intram în apă, mă întorceam și mai mâncam o dată, intram din nou. Nici măcar nu pot să scriu despre ce doare. Dacă scriu îi dau mai mult corp. E mare. Un termometru spart și împrăștiat prin toate colțurile mele. Mă ajută să umblu pe străzi, să merg să merg să merg să merg ca și cum n-ar avea capăt, ca și cum viața ar fi departe, ca și cum aș putea să rămân prin ele, să mă uit aici, să fiu doar un lichid ce curge aiurea în linii și cercuri și triunghiuri, înconjoară copacii și clădirile, se lipește de ele, curge mai departe... Un slime împrăștiat, un bulgăre de ceva, o pietricică atinsă de mulți oameni care la fiecare atingere se propulsează într-o nouă direcție, inima. În fiecare propoziție pe care o scriu trăiesc o pauză, o respirație, un spațiu cald și nedefinit între rană și mine și așa aș sta să scriu mult de tot la propoziția asta, atât de mult cât să o lungesc la nesfârșit, să nu se mai oprească niciodată; atâta timp cât există sunt eu cu ea și trăim împreună și când se termină mi-e groază că. Sașa Zare 5 6 �Trebuie să fiu din nou frumoasă pentru literatură § 170. OAMENII se uită la Mine de Sus. Bine! De fiecare dată cînd scriu, Picioarele mele sînt mai importante. De fiecare dată Cînd Scriu, sînt Curva. Tîrfa. Sfîrcurile. Marea artă vine din De Artă vine din frică și insecuritate. Fiecare dată cînd scriu, sînt Artă este a Fiecare dată cînd Amenințări. Marea artă vine din vînătăi. Marea Marea artă este a pumnilor puternici. Marea Futaiul. De Bărbatului. Scriu De fiecare dată cînd scriu, cineva mă confundă cu un Literatură. Obiect. De fiecare dată cînd scriu, Cineva îmi spune că seduc. De fiecare dată cînd scriu, Trebuie să fiu din nou frumoasă pentru Să am din nou părul Lung pentru literatură. Cineva vrea să mă Să am sîni pentru Atingă. De fiecare dată cînd scriu, cineva spune: va Să fiu cît de Imita un Bărbat. De Fiecare dată cînd scriu, mi Se Spune: scrie mai 5 8 Mică literatură. Pot Pentru Literatură. Trebuie să am hijab pentru Literatură. 5 9 �Trebuie să spun Tradiție. Îți cedez Tradiție. Da, domnule, Locul. Să fiu drăguță pentru Literatură. Să fiu Calmă pentru Literatură. Să nu scriu Brațele mele sînt din Fețele copiilor vor fi Albe, Printre alte fețe Albe, Printre alte brațe Albe, Printre alte chipuri Vinete. Sînge. Trebuie să rămîn sub Funcția este Trebuie să nu deranjez Rușinea. Funcția femeii este Rușinea. Funcția bărbatului este Plăcerea. Funcția femeii este Păcatul. Funcția bărbatului este Instinctul. Funcția frumuseții este Păcatul. Limbajul meu este Păcatul. Chipul meu este din 6 0 Văl. Bărbații. Trebuie să am fața Albă, Trebuie să nu fiu în Politică, Trebuie să spăl Copii, Trebuie să Alăptez Copii, Sînt pusă la Îndoială. Feminitatea mea nu este Corectă. 6 1 �Trebuie să fiu ștearsă din Literatură. Trebuie să am Desfac Picioarele pentru Literatură. Copii, Trebuie să Albă, Mez Trebuie să am fața Trebuie să am fața Albă. Știința și Mi Pentru Literatură. Limbajul sînt Nu sînt femeia care dă naștere și Bărbatului. Eu. Ale Trebuie să fiu din Nou Frumoasă pentru Literatură. Trebuie să Fiu Iubește. Unde ești tu acum, am fost Acesta este războiul Înăuntrul căruia Sînt. Aceasta este Propoziția Mea Sexy pentru Lipsită de Trebuie să-mi Sîntem vii și Buzele pentru Noi sînt morți Literatură. Umezesc Literatură. Trebuie să-mi 6 2 Gen. Amin. Unii dintre Și Amin. Dar ei sînt vii în 6 3 �Noi și Doar lîngă Amin Danez Smith. Amin acestui Bărbat pot realiza Niqab. Amin acestor Știri. Amin acestor Ucideri. Repetiții precum Ceva. În funcție de Tinerețe, bărbatul se așază în fața Femeii. Curentele Botezul și Literare vorbesc despre Sexul fără Lubrifierea Amin. Precum Consimțământ. Din fiecare poem păstrez Nuditate & Femeii. Un bărbat va Aprecia întotdeauna cartea Pielea. Din fiecare poem păstrez Altui Fiecare poem Vorbesc despre Lacrimile. Aceasta este Țesătură. Vorbesc despre Dau Pielii. Forțată. Folosesc. Aceasta este propoziția în care Îndoiala. Din Păstrez Propoziția în care nu Naștere. Aceasta este propoziția la care sînt Bărbații au Bărbat. Dreptul de a privi prin Niqab. Vorbesc despre interzicerea Aceasta este propoziția de care ei se Copilul este Dorințe. Femeile Mort. Au învățat că În această propoziție nu 6 4 6 5 �Există Ierarhie. Odă părului meu Pierdut. Odă umilințelor Mele. Odă vocii mele Întunecate. Odă zilei mele de Naștere. Odă cancerului Pierdut. Odă Acestui nou Limbaj. Odă Zilei mele de Naștere. MEDEEA IANCU NOTA AUTOAREI Acest poem face referire la evenimente istorice trecute sau recente, precum dezobediența Rosei Parks de a ceda locul din autobus, în 1955 și citează din poemul One Poem[1], de Danez Smith. Acest poem nu susține/ validează discursul rasist, islamofob; referințele din acest poem nu neagă/ minimalizează/ invalidează dreptul de decizie al femeilor, munca și/ sau feminismul femeilor musulmane sau de culoare. Poemul face parte din volumul de poeme Delacroix este tabu: Amendamentele lirice, (în curs de apariție la editura Fractalia.) 6 6 �(Uneori) Sunt fragilă și vulnerabilă și asta e ok Sau despre auto-sabotare și alte vicii În mintea mea mi-am spus cuvintele astea de atât de ori, încât nu mai au niciun sens. Ca să nu le uit. Ca cred. Ca să devină adevărate. De atât de multe ori, de încercam să mi le întipăresc pe pereții creierului. E ok, e ok - de trei ori, ca o dorință. multe să le parcă ok, e E greu să te dezveți de obiceiuri vechi și bine înrădăcinate. Când de mică ți se spune că ești mai prejos dacă nu ești cizelat și adecvat și corespunzător, iar sentimentele și reacțiile tale sunt numite doar jocuri de teatru - ți se alterează părerea despre lume și despre cine trebuie să fii. Nici până în ziua de azi nu pot să spun cuiva că îi iubesc. Uneori o scriu, dar niciodată nu o rostesc și niciodată nu o rostesc prima. Am încercat, dar - Frică, Anxietate, Panică - gâtul mi-a rămas încleștat. Nu puteam să plâng în public până la acest burnout, dar și acum o fac ascunsă, în liniște, cu mâna la gură, de parcă faptul că pot să fiu rănită e cel mai mare secret din lume. La spectacole sau filme mă pun într-un colț întunecat, visând că am o pălărie maaaare pe cap și ochelari de soare. Mă șterg la ochi pe ascuns, respirând de parcă fiecare gură de aer e cel mai zgomotos lucru de pe pământ. Dacă mă doare sau mă impresionează ceva și sunt în public, încerc să înăbuș orice urmă de sentiment. Dacă arăt lumii că pot să fiu vulnerabilă, cu ce armură mai rămân eu atunci? Îmi e groaznic de frică de ce ar putea să se întâmple: că o să fac ceva stupid, jenant, greșit, că oamenii mă vor aban- 6 9 �dona, că nu mă voi face bine vreodată, că am jucat toată viața un rol pe care nu l-am învățat nici până acum. Frica mă sufocă, mă mănâncă pe dinăuntru ca mucegaiul. Nu am curaj să scriu textul ăsta, deși îmi doresc foarte mult. Amân până în ultimul moment posibil pentru că oricum nu sunt în stare de nimic și ceva greșit sigur o să fac. Și dacă nu e destul de bun? Și dacă toată lumea o să își dea seama ce impostoare sunt? Mă sabotez mereu pentru că am impresia că nu merit să fiu fericită sau mulțumită sau iubită. Sentimentele de inadecvare și falsitate sunt atât de intense, încât procrastinez până când încep să plâng din frustrare și deznădejde. Sau ajung să rănesc oamenii la care țin pentru ca ei să mă abandoneze. În realitate ești abandonată din cauza acțiunilor sabotoare prin care îi rănești, nu pentru că ai fi nedemnă de dragoste cum îți dictează cu multă putere logica urii de sine. cunosc. Faptul că sunt conștientă într-o oarecare măsură de ce fac nu ajută așa de mult pe cât ai crede. Exercițiile de schimbare a perspectivei și comportamentelor sunt mult mai greu de făcut când cunoști frica și pereții în spatele cărora te ascunzi mai bine decât te cunoști pe tine. Poate de aici începe schimbarea care îmi lipsește: nimeni nu poate să deconstruiască și redefinească lucrurile pe care le-am internalizat în afară de mine. E ok să fim vulnerabili. Și e ok să fim fragili. E ok să simți că nu mai poți. E ok să iți iei timp pentru tine, pentru nevoile tale. E ok să ceri ajutor când simți că vine totul peste tine. E ok să plângi când vezi video-uri cu pisici sau când ieși de la o ședință intensă de terapie. E ok să le spui oamenilor că entuziasmul lor te hrănește. E ok să le spui că te simți cel mai confortabil atunci când ești cu ei și fumați în sufragerie pe canapea. Deși îmi e groază și simt cum îmi tremură inima, nu pot să fug de eșec și respingere și viață la nesfârșit. Ăsta e angajamentul meu față de mine: voi face tot ce pot ca să nu mai fug. Dacă eu distrug lucrurile prima, atunci nu mai e nimic de care să îmi fie frică. Dacă am mereu o scuză, atunci nu are cum să fie de vină natura mea. Nu mai e un cuțit care atârnă deasupra capului meu numit anticipare, anticipare, anticipare… Măcar sunt eliberată de frică. Incertitudinea și anticiparea și insecuritatea și toți ceilalți pioni ai fricii m-au făcut să îmi părăsesc relațiile prematur, fără să lupt pentru ele. M-au făcut să nu încerc nimic pentru că aș putea eșua. M-au făcut să mă ascund, să amorțesc sau să mă las în voia disperării. E mai puțin dureros să sufăr de mâna mea - sau cel puțin așa se simte. ”At least when you’re steering the ship, going down in flames feels more like a well-maintained burn.” Nu știu cine sunt, dar nu se simte de parcă aș vrea să mă 7 0 7 1 �scri.jelit �De curând am rememorat diferite etape din viața mea, începând de la 10 ani, odată cu ciclul gimnazial și apropierea de pubertate, și m-am gândit la cum teama de a fi receptată ca un obiect sexual mi-a afectat viața. Am pornit în această căutare pe măsură ce citeam Fat is a feminist issue (Susie Orbach, 1978). În carte se regăsește ideea că unul dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care femeile își doresc inconștient să fie grase (sau foarte slabe) este să se protejeze de obiectificarea sexuală, de privirea masculină, de hărțuire etc. Îmi amintesc de vârsta aia foarte fragmentat. Primul gând despre pericolul de a fi abuzată sexual îl leg de domnul D., profesorul de matematică - bărbat foarte respectat în comunitate până în ziua de azi. Cu el asociez un zvon, nu știu de unde preluat, cum că ar face avansuri sexuale la meditații elevelor din ciclul gimnazial. Zvonul venea cumva din afara satului nostru; profesorul avea meditații în mai multe localități din zonă, unde se deplasa cu bicicleta, din entuziasm pentru matematică și din dorința de a-și ajuta elevii. Meditațiile lui aveau prețuri modice, iar pentru familia noastră (eu fiind cea mai mare dintre noi cinci), în anii care au urmat, domnul D. a făcut multe gesturi de generozitate: meditații pe gratis, în special pentru olimpiade, dar și pentru admiterea la liceu, și, după știința mea, fără niciun avans sexual. Vorbim despre anii ’90, într-un sat din Subcarpații Meridionali, unde despre hărțuire sau abuz sexual - termenii care ar fi utilizați astăzi întrun asemenea context - nu se auzise; iar despre viol se putea 7 4 citi pe ascuns în vreo revistă Infractoarea în vacanță la mătușile de la oraș, sau în vreun roman polițist optzecist obscur din biblioteca bunicului. Deci, revenind, avansurile, dacă într-adevăr au avut loc vreodată, se desfășuraseră în afara lumii în care trăiam și credeam. Zvonul era obscurizat pentru că nu puteam da chip și materialitate acestor fetițe de pe alte meleaguri. Pericolul era vag și misterios, dar pentru mine a fost suficient. Suficient să mă facă să conștientizez că un adult pe care îl respect, care preda o materie pe care o stăpâneam cu rezultate strălucite, m-ar putea privi cu alți ochi decât cu mulțumire de dascăl. Suficient ca să-mi păteze imaginea ideală despre lumea perfectă în care trăisem până atunci: rural idilică, fără probleme economice sau conflicte sociale, unde dacă muncești suficient reușești, ești cel mai bun, primești iubirea și mândria familiei și aprecierile profesorilor. A fost suficient ca să mă pună în alertă și să trag concluzia că trebuie să mă protejez singură. Am discutat vreodată cu părinții sau bunicii despre asta? Au încercat să mă liniștească, mi-au spus că e un zvon fals? Mi-au spus că ei sunt acolo să mă protejeze orice ar fi? Numi amintesc... dar cel mai probabil, nu, discuția asta nu a avut loc. În anii ’90 puțini părinți știau să-și pregătească copiii pentru astfel de situații, iar ai mei, oricât de iubitori și moderni, nu erau atât de luminați. Iar eu, la 1011 ani eram deja foarte concentrată și serioasă în tot ce făceam, așa că nu am uitat de zvonurile alea întorcându-mă la joacă. Mi-am asumat misiunea importantă de a mă proteja de eventualele gesturi nepotrivite ale Domnului D. și ale oricărui alt bărbat matur cu care intram în contact. Odată ce aflasem că asemenea gesturi erau posibile, era clar că puteau veni de la oricine. O vreme, l-am suspectat și pe tata, și pe bunici, și pe unchi... dar am avut noroc, familia mea era un loc sigur. Cel mai mult m-am păzit de profesori. Păzitul însemna că trebuie să am mare grijă cum mă îmbrac: dacă purtam colanți, atunci neapărat un tricou lung peste fund, dacă erau pantaloni scurți, nu trebuia să fie prea scurți, dacă erau haine de școală, erau absolut decente, fuste aproape niciodată; la pubertate maieu sau bustieră pe sub tricou. Aveam grijă ce părți ale corpului expun în orice moment: fără poziții indecente și mereu cocoșată, pentru ca 7 5 �sânii să iasă mai puțin în evidență; păstram distanța de siguranță față de orice bărbat străin și în special față de Domnul D. la meditații. Pentru ca lucrurile să nu fie simple, nu am avut noroc ca și el să păstreze aceeași distanță față de mine, îmi amintesc vag că o dată sau de două ori m-a atins pe cap sau pe alt loc din ăsta fără semnificație sexuală... Dar poziția în care ne așezam la masa de lucru, dacă ai mei erau sau nu acasă, dacă participa sau nu și sora mea cu noi la meditații, toate erau detalii care mă făceau să mă simt mai mult sau mai puțin confortabil; și, deși adoram matematica, și mă bucuram mult că Domnul D. spunea că am talent, abia așteptam să-l văd ieșind pe ușă și apoi pe poartă… Priveam toți profesorii bărbați cu atenție și îi evaluam psihologic, încercând să ghicesc dacă aveau potențial de pedofili sau perverși sexual (termeni pe care, desigur, nu-i cunoșteam pe atunci). Profesorul de sport, de exemplu, mi se părea neinteresat erotic de elevele lui, dar faptul că disciplina respectivă ne punea în poziții corporale rușinoase (după mintea mea de atunci) și în situația de a cere voie să nu participăm la oră dacă aveam dureri de la ciclu, au transformat sportul într-o pedeapsă. Abia într-a șaptea, când în sat a venit un instructor de karate mai tânăr care mi-a inspirat încredere necondiționată din prima, am început să iubesc mișcarea și să descopăr că puteam mult mai mult cu corpul meu... Și cu ocazia asta mi-am dat seama că nu mă temeam și nu mă păzeam de orice bărbat, ci doar de cei de vârsta Domnului D., să zicem 40+. La karate aveam colegi băieți adolescenți, de 17-18 ani, eu 12-13. Cu tot cu aceleași poziții corporale rușinoase de la unele exerciții, echipament uneori sumar și întotdeauna lejer, lipsa 7 6 vestiarelor de la clubul din sat care forța o intimitate colegială când ne schimbam separați doar de o cortină - nu simțeam vreun pericol sau vreo rușine față de ei. Începuse etapa efervescenței romantice, mă îndrăgosteam intens de trei ori pe an, când de un coleg de clasă, când de unul mai mare de la o clasă a unui liceu profesional adăpostită temporar în școala noastră, când de unul dintre băieții aproape majori de la karate. Devenisem mult mai bună la sport, mai sigură pe corpul meu, dar în afara sălii de sport eram în continuare foarte atentă la cum mă îmbrac, cum stau, ce se vede, ce expun. Anii fericiți cu gașca care se formase la karate și cu corpul meu care dobândea noi puteri s-au terminat brusc când am intrat la liceu. Familia (de fapt, capul ei, Tatăl) a decis că nu-și permite să mai plătească antrenamentele și că acum sunt o domnișoară și trebuie să-mi văd de școală... La liceu am fost de la început un corp provincial, care s-a adaptat cât de repede a putut la exigențele urbane. Am adoptat într-a zecea un stil alternativ/hippy care-mi dădea voie să port hainele maică-mii din anii ‘70 (pentru că eram săraci și nu ne permiteam ce era la modă) și în același timp îmi oferea o identitate care nu avea nevoie de sexualitate ca element central. Adică puteam să port ii și pantaloni evazați, geci de piele și fuste lungi, să-mi ascund sânii și fundul. Puteam să fiu în același timp cool, ne-provincială și parte a unei minuscule comunități de ciudați care se îmbrăcau la fel: o fată care mi-a devenit cea mai bună prietenă și așa a rămas timp de 20 de ani și doi băieți, dintre care unul era superb și inaccesibil, iar de celălalt m-am îndrăgostit din nou intens, de data asta și profund. Am vrut ca idolul meu hippy să mă aleagă pentru că iubeam aceeași muzică, pentru că aparțineam aceleiași subculturi, și nu pentru nurii mei... Când primul băiat cu care m-am sărutat (niciunul dintre cei pe care mi-i doream) mi-a spus că sărut foarte bine pentru o începătoare și am suspectat că era interesat de mine sexual/senzual/erotic - nu aveam nimic în comun și nu prea schimbasem mai mult de două propoziții - rușinea a fost mai puternică decât surpriza că am primit un compliment. 7 7 �Interesul meu pentru băiatul respectiv a fost tăiat din fașă: nu voiam să fiu cu cineva care să mă dorească sexual. Sigur că strategia mea de a cuceri băieți cu care aveam interese culturale comune a dat rezultate dezastruoase în liceu. Probabil pe ei îi interesau alte lucruri. Ocazional, mi-am folosit corpul (o strategie era să nu port sutien pe sub ie, de exemplu) să atrag băieți care mă interesau, dar numai pentru cei cu care nu construiam proiecții romantice complicate, cei care nu erau o miză importantă, ci doar plăceri trecătoare. Sexul propriu-zis nu era o temă de discuție în orășelul nostru. Băieții mai mari mergeau și făceau sex ocazional în capitala județului, unde nu se cunoștea toată lumea cu toată lumea. Cei de vârsta mea doar visau la asta. Despre fete, până într-a doișpea, n-am auzit nimic. Într-un final când am început să aud, poveștile erau direct moralizatoare, fata însărcinată, reputația ei mânjită, eventual abandonul școlar. Nu știu ce gândeau cu adevărat colegele mele despre sex, dacă le preocupa, dacă-și doreau să-și înceapă viața sexuală, dar cred că mediul a inhibat mult pe toată lumea. Iar eu nu mă gândeam deloc la asta, consideram ceva nepotrivit pentru vârsta aia, o bătaie de cap inutilă într-un context tensionat, cu un tată vigilent, care nu ne dădea voie să ieșim în oraș decât o dată pe săptămână între orele 18.00 și 22.00. Luam foarte în serios studiul, admiterea la facultate, și vedeam (în ocazionalele mele fantezii pe tema asta) sexul doar ca pe un potențial de distragere și de scandal în familie dacă s-ar afla. În facultate mi-am spus că sunt în sfârșit liberă să am relații sexuale, departe de supravegherea paternă și de ochii comunității. Dar mai aveam și alte lanțuri de care să mă eliberez de fapt: nemulțumirea față de corpul meu (pentru că începusem să iau în greutate) și teama de a fi obiectificată, pe care o traduceam cam așa: dintre cei care îmi plăceau cu adevărat, niciunul nu mă făcea să mă simt dorită altfel decât sexual. Niciunul nu era interesat de intelectul sau de personalitatea mea, nici unul nu îmi inspira încredere. Așa a fost posibil să am în facultate relații care au durat luni de zile și au devenit foarte intime, dar nu s-au consumat sexual (pentru că sex pe vremea aia nu era 7 8 decât cel cu penetrare). Abia la 22 de ani am făcut-o pentru prima oară, într-un context ne-romantic, cu un tip cu care nu aveam și nici nu puteam spera la o relație, dar pe care îl admiram foarte mult și care m-a făcut să mă simt în siguranță și apreciată ca prietenă. Raportarea mea la sexualitate ca potențial de relaționare socială a rămas aceeași și azi. Mă îmbrac ne-erotic, mă rușinez cu sânii mei, mă protejez de bărbați de vârstă medie (asta are un efect secundar foarte sâcâitor pentru că nu iau taxi-ul singură aproape niciodată), postura spatelui a rămas aceeași și consecințele sunt dureri constante pe toată coloana vertebrală. Complimentele referitoare la corp pe care le primesc în relațiile intime de la bărbați ajung într-un fel de vid, nu le înregistrez și nu le asociez cu mine așa cum ar trebui, nu mă bucur de ele. Nu știu cine sunt în momentele alea, dacă sunt fetița de 10 ani care vrea să se protejeze și vede un pericol în sexualitatea adultă, dar vrea să primească aprecierea adulților pentru performanțele ei școlare, sau sunt adolescenta care nu vrea să fie obiectificată și se disociază de corpul ei atât ca obiect, cât și ca subiect al dorinței, și vrea să fie recunoscută pentru gusturile literare sau muzicale. Mai ales, nu știu cine aș fi, cum m-aș raporta la sexualitatea mea, dacă nu aș fi purtat în mine prin toate vârstele trecute, ca un fir roșu, frica de abuz și de obiectificare. Dar îmi rămân toate vârstele viitoare ca să încerc să aflu, să deconstruiesc condiționări și comportamente, să confrunt privirea masculină (în toate manifestările ei, dar în special pe cea structurală și pe cea internalizată), să mă eliberez. LNA 7 9 �Draga mea Mica, Astă seară am văzut o piesă minunată. E târziu și sunt un pic pilită (am fost cu Ioana la Bibliotecă :P), dar vreau să îți trimit câteva impresii la cald. Ai auzit de trupa Giuvlipen? Nu îmi vine să cred că n-am fost la niciun spectacol de-al lor până acum! E un colectiv de femei rome care face teatru activist de vreo patru ani. Ioana mi-a spus că ”Giuvlipen” înseamnă ”feminism” în limba romani, e un cuvânt inventat de ele, pentru că termenul nu exista înainte. Au deja cinci piese în repertoriu! Văd că lumea e plină de vești bune, e cazul să ies din turnul de fildeș mai des. Am văzut ”Corp Urban”, ultima lor producție. Două actrițe – Mihaela Drăgan și Zita Moldovan – spun poveștile a cinci femei de etnie romă, care vorbesc mai ales despre corpurile lor, în diferite ipostaze – maternitate, naștere, muncă, boală, bătrânețe, violență. Pe scenă mai e prezentă și o a treia actriță, Ardeja Fraga (ce nume frumos!), care a compus muzica spectacolului și care cântă și dansează (poveștile sunt construite dinamic, ca niște colaje cu momente muzicale, voci și dialoguri care se intercalează, scurte monologuri și diverse coregrafii). Mi-a plăcut că regizoarea a ales unghiul ăsta, al experiențelor corporale. Până la urmă, e ceea ce ne leagă pe toate, indiferent ce limbă vorbim, ce culoare are pielea noastră sau în ce cartier ne-am născut: toate știm limbajul 8 1 �corpului, știm ce înseamnă durerea, boala, dorința, febra, sudoarea, ce înseamnă cutele de pe trupul nostru, firele albe, umezeala sexului. Și totuși ne conectăm și empatizăm atât de rar prin intermediul corpului, vorbim atât de rar despre el, preferăm să folosim concepte și idei și deseori etichete care doar ne ascund corpurile, ne ascund adevărul. Uite ce frumos e textul ăsta, care e repetat ca o poezie la începutul piesei. L-am memorat repede pentru că mi-a plăcut enorm. E ceva ce poți să spui, ca o rugăciune, când ai un moment de rătăcire sau de dezolare sau pur și simplu vrei să te simți, să îți amintești cine ești: „Atunci când nu mai ştiu cine sunt Mă iau ȋn braţe şi mă simt Şi sunt măcar atât Sunt corpul ăsta Care simte Care vibrează…” Poveștile sunt diverse, vorbesc despre femei cu vârste și experiențe de viață foarte diferite. Ezit să ți le descriu pe scurt, pentru că risc să le reduc la niște etichete tragice, ori piesa tocmai despre asta e, despre împărtășirea unor experiențe, dincolo de orice etichete, de la om la om, de la trup la trup. După cum îți poți imagina, cele mai multe sunt cutremurătoare, 8 2 și fac parte din păcate din viața de zi cu zi a multor femei rome. Dar oricât ar fi de tragice, toate cele cinci personaje, ale căror destine se desfășoară uneori la „periferia” societății, sau în zona gri a moralei, au o caracteristică importantă: au demnitate, care e transmisă foarte bine prin jocul actoricesc, și asta mi se pare extraordinar. Femeia de 65 de ani care și-a petrecut jumătate din viață vânzânduși trupul pentru a-și întreține familia nu e redusă la statutul de victimă, fără a se ascunde însă tragicul situației în care se află. Ea vorbește despre alegerea ei și e mândră, ca de o comoară, de corpul care i-a oferit plăcere și i-a adus bani. Uite, Mica, de-asta e atât de importantă reprezentarea și autoreprezentarea femeilor și a grupurilor deposedate/marginalizate în film și teatru. E important să avem cât mai multe femei regizoare, scenariste, actrițe, și ca aceste femei să vină din subiectivități diferite. Și e important ca ele să își spună și să își scrie poveștile, pentru că doar ele le cunosc, de fapt, doar ele le știu adevărul trăit, adevărul profund. Iar adevărul e infinit mai frumos și mai dureros și mai complex decât orice stereotip, decât orice „rol” de „gen” sau „etnie”. Iar poveștile sunt, de fapt, despre multe dintre noi: despre femei tăiate ca la abator de doctori ginecologi prea comozi sau nepăsători, despre precaritatea muncii sexuale, despre mizeria din spitale, despre lipsa de omenie a doctorilor, despre violența domestică, sexuală și multe altele. Problemele astea ne afectează de fapt pe toate, dar cel mai 8 3 �mult pe cele mai vulnerabile dintre noi, a căror voce e rar auzită, de-asta e atât de important să fim solidare. Actrițele au jucat extraordinar. La sfârșit, când au ieșit la aplauze, îmi venea să merg pe scenă să le îmbrățișez. La nicio altă piesă nu m-a mai mișcat atât de mult momentul ăsta al aplauzelor, e interesant că de data asta mi s-a părut o parte integrantă din spectacol. Aplauzele au fost de fapt ultima scenă. Cea la care am participat și în care am putut răspunde și noi, publicul, cumva. Am simțit o emoție puternică în ochii artistelor. Era mândrie. Iar mândria lor mi-a încălzit sufletul și mi-a îndulcit gustul amar al adevărului, pe care tot ele l-au adus pe scenă. După piesă am avut o discuție interesantă cu Ioana. La un moment dat, în spectacol s-a pomenit ceva despre privilegiul femeilor ne-rome de a avea probleme existențiale de genul „nu mai știu cine sunt, nu mă mai recunosc”, într-o duminică dimineață în timp ce se dau pe Facebook. Nu mai știu exact cum era formularea, dar ideea era că femeile rome despre care ni se vorbea sunt prinse în ghearele unui destin sfâșietor (sărăcie, abuz, discriminare – cresc în medii care nu le dau nicio șansă de scăpare) și nici nu ar putea visa să aibă genul de probleme pe care le au femeile ne-rome. Ioana, cum o știi, s-a luat imediat de faza asta: ea nu înțelege genul ăsta de retorică, a venit la piesă cu cele mai bune intenții și se simte „arătată cu degetul” etc. Am luat-o la descusut să îmi dau seama de ce are o reacție așa 8 4 de puternică. Mi-a spus că simte că i se induce un sentiment de vinovăție și că nu crede că asta e o strategie bună de solidarizare. Nu înțeleg, Mica, de ce simțim noi femeile deseori așa o vină când ni se vorbește despre privilegiile noastre? De fapt nu trebuie să simțim vină, ci putere. Și solidaritate. Privilegiul înseamnă că poți să faci mai mult, că vocea ta are alt răsunet - și ar fi minunat să devenim noi toate conștiente de puterea noastră, de impactul pe care putem să îl avem. Draga mea Mica, să nu te simți niciodată vinovată că ești puternică. Știu că noi, femeile, avem de cele mai multe ori o „relație complicată” cu „relațiile de putere”. Multe dintre noi le evită sau simt aversiune față de ele. Dar e important cum folosești puterea, atunci când o ai, iar noi o putem folosi prin prisma solidarității, nu a dominației. Uite, mi se pare că ceva asemănător se întâmplă cu bărbații feminiști, care își dau seama de privilegiul lor și îl înțeleg ca putere. O să râzi acum, dar feminista deocheată de maică-ta comite un act de discriminare frecvent. O să îmi mărturisesc păcatul: când cunosc o femeie care e feministă îmi înflorește inima, dar când cunosc un bărbat feminist, înflorește în mine speranța. Mă bucur să simt solidaritatea fiecărui bărbat care înțelege că lupta noastră, a femeilor, e și lupta lor. Împreună putem să transformăm puterea din dominație în emancipare. Trăim într-un mare SRL, Mica. Suntem o societate cu răspundere 8 5 �limitată. Și atâta timp cât o să gândim limitat, în etichete, în stereotipuri, în bule, nu o să ajungem nicăieri, decât poate la faliment. Iar eu momentan trebuie să ajung în pat, e trecut de miezul nopții. Mica mea iubită, te îmbrățișez cu mult drag. Aștept impresii din excursie! Cu multă dragoste, Mama 8 6 �Stalkeriță Am numărul de telefon. Am adresa de mail. Dacă nu le am, dacă le-am șters orice urmă, pot să le obțin de la oricare dintre cei 20 de prieteni comuni. Cum fac să mă opresc? Și mai ales, de ce? În peste 15 ani de relații, am dus-o pe fiecare până la ultimele consecințe. Am implorat, am plâns, m-am răzgândit de zeci de ori în aceeași zi, am scris emailuri și mesaje nesfârșite pe messenger, m-am vulnerabilizat până la „nebunie”, am făcut tone de sex pentru a căpăta afecțiune și validare, mi-am băut mințile în tot acest proces extenuant de a-l face pe celălalt să mă accepte în cel mai de jos punct posibil. Dialectica vieții emoționale: mi-am rupt capul între a mă accepta și a mă transforma. Să mă accept înseamnă să înnebunesc? Să mă transform înseamnă să mă emancipez? Sau înseamnă să mă normez și să mă reprim? Fiecare relație a început cu o criză, cu un test, cu panica incontrolabilă a anticipării abandonului. Mă pregăteam pentru dezamăgire de la început. Provocam limitele exprimării emoționale acceptabile, ale nenorocitelor jocuri de seducție în care trebuie să pari echilibrată și compusă, amuzantă și sexy, easygoing și profundă. Eu plângeam și mă agățam, îmi vărsam angoasele existențiale și ceream să fiu iubită nu ca proiecție sau potențial, ci în vulnerabilitatea și nevoia mea extreme, care de obicei repugnă și fac pe celălalt sau cealaltă să fugă. De ce să fiu relaxată? De ce să fiu easygoing? De ce să fiu confortabilă? De ce să fiu non-confruntațională? De ce să fiu free spirit? De ce să fiu demnă? De ce să fiu înțeleaptă? De ce să fiu iertătoare? Nu sunt. Sunt furie umblătoare. Sunt pe muchia sănătății mintale. De fapt, n-am fost mereu o stalkeriță. Am oferit: afecțiune, sprijin, timp, înțelegere, mâncare, energie, bani, sex, mângâieri, glume, idei, conversații, muncă emoțională, încurajare, validare, iubire. ............. Citind și recitind, mă copleșește un sentiment amestecat de eliberare, teamă și dezgust. Nu sunt sigură că a vorbi despre emoțiile mele cele mai întunecate ar trebui să aibă loc undeva, pentru că ele nu împuternicesc și nu inspiră, ci sunt de multe ori doar un punct mort, punctul cel mai de jos. Dar apoi eliberarea vine din revolta aproape instantă față de patologizare, diagnosticare, învinovățire și rușine. a.petrescu Iubește-mă! - le-am zis de atâtea ori iubiților și iubitelor mele - de ce nu mă iubești? M-am întors pe toate părțile ca să NU dau un mesaj, să NU dau un telefon, să NU dau un email, să NU mă expun din nou. Dar până la urmă tot am sunat în miezul nopții pe telefonul fix al unei mame paranoice din Dorohoi, pentru că ștersesem de atâtea ori numărul fiului ei, încât nu am mai reușit să îl recuperez. 8 8 Am închis și-am mai deschis o bere. 89 �Cățelul Albastru Cea mai grea despărțire din viața mea se întâmpla acum câțiva ani, într-un început de iarnă, cu două săptămâni înainte de Revelion. Se întâmpla în zilele în care în iernile de dinainte aș fi stat într-un pat plin cu coji de mandarine și cu ochii în laptop, la toate filmele Harry Potter. Nu și atunci. Imediat după i-am scris unei prietene cu care mergeam în aceeași seară la o petrecere: ne-am despărțit. Poți să dormi la mine după party? Nu cred că rezist singură. Mi-a zis că vine. Acolo la petrecere am văzut-o pentru prima oară pe fosta mea iubită și pe persoana pe care în timp aveam să ajung să o iubesc adevărat și real, cel mai dezlipit de traumă decât am făcut-o vreodată. În seara aia nu aveam ochi pentru ea, dar mi s-au oprit totuși pentru o secundă și m-am gândit: probabil e straight. Ne-am cunoscut aproximativ peste un an și ne-am combinat exact la un an de la petrecerea la care o văzusem. Era cu altcineva, atunci la petrecere. Și până în momentul în care m-a cunoscut pe mine tot cu altcineva a fost, aceeași altcineva. Trăiam cea mai grea despărțire și pentru că fusese prima relație lungă din viața mea adultă, și pentru că odată cu pierderea retrăiam cele mai mari traume. Pe tot parcursul relației eram terifiată de pierdere: dacă se termină, o să mor, mă gândeam. N-am murit, dar primele două luni după s-au simțit ca o moarte mică. Trăiești o dublă pierdere, mi-a zis terapeuta. Dacă ar fi doar cea din prezent, ar fi mai ușor de dus, ai simți că ai o viață pe lângă. Tu acum trăiești pierderea din prezent și moartea cuiva din trecut. Abandonul. Ruptura. Momentul ăla în care ți-ai pierdut orice bază stabilă pe care ți se sprijinea viața mică. În relația asta ai vrut foarte mult să 9 0 găsești aceeași bază stabilă pe care ai pierdut-o odată cu moartea lui. Acum trăiești și pierderea ei, și moartea lui. Într-adevăr, era o durere mult prea mare ca să încapă cumva în prezent. Prea mare ca să poată fi legată de o singură persoană. Prea mare ca să poată fi trăită de o singură persoană. Tema mea a fost să-mi imaginez durerea, să-i dau formă, culoare, mărime, față, un loc în corpul meu. Să mă uit la ea în ochi și să-i zic: o să stau cu tine până ești pregătită să pleci. Un monstruleț imens, mov și trist. Deși avea o față drăguță, era cam de trei ori mai mare decât mine și în niciun caz nu încăpea în corpul meu. Mi-l imaginam ca pe un bean bag lângă care mă așezam, mă sprijineam de el, plângeam, el plângea și nu părea că va pleca vreodată sau că măcar se va face mai mic, cât să fim și noi egali. O durere mult mai mare decât mine care îmi umplea camera, abia mai aveam loc să dorm. Pe lângă ea, zgomotul continuu de la serialele care rulau nonstop, sezon după sezon, neapărat și în timp ce dormeam. Există destule seriale pe lume ca să mă uit câte 14-16 ore pe zi, până la sfârșitul vieții? L-am întrebat pe prietenul 9 1 �meu cu care locuiam și mi-a zis că da, sunt. M-am liniștit. O viață între mucuri de țigară și un sezon de serial pe zi părea singura viață posibilă. Tot la prietenul meu în cameră mă duceam, mă puneam pe jos, îmbrățișam o cutie și plângeam. Sau veneam din oraș, mă culcam pe hol și plângeam – mă târa în cameră. Tot de el mă rugam să mă primească la el în pat să dorm uneori când nu mai suportam. Să fii atât, atât, atât de mică într-un corp de adultă. O regresie psihică continuă. Credeam că mă duruse oribil când la nouă ani îmi băgasem picioarele (din greșeală) într-un ceaun cu apă fierbândă. Aveam pantaloni și ciorapi pe mine, mi i-a scos mama cu tot cu piele. Sau când mi-am rupt mâna, de trei ori la rând. Sau când am avut operație la nas. Sau când deliram cu febră 40 și pneumonie săptămâni în șir singură într-un spital plin de mucegai la patru dimineața când nu-mi răspundea niciun medic și chiar simțeam că o să mor. Nu, n-a durut atât de tare niciuna dintre dățile alea. Credeam că o terminasem cu moartea lui destul de ușor, eram încă mică. N-am simțit mare lucru când i-am văzut pleoapele lipite, aerul care nu-i mai intra în coșul pieptului, liniile înghețate ale corpului sub cearceafurile albe, mișcate de vânt. Eram încă mică și la prima întâlnire intimă cu moartea i-am întors spatele, am fugit cât de repede am putut în fundul grădinii. Nu-mi place schimbarea, nu vreau să se schimbe nimic, nu-mi place, nu vreau, nu-mi place, nu vreau – am repetat încontinuu. O mantră pe care dacă o rosteam destul, putea să se facă totul la loc. Obișnuiam să-mi inventez un joc obsesiv, un fel de profeție auto-determinată: dacă număr toate scările de la cele zece etaje, nu va muri mama în următorii zece ani; dacă mă uit la ceas de trei ori la rând la ore fixe, nu va muri tata niciodată; dacă ajung la 473 de pași pe drumul din casă până la magazin, nu vor păți nimic rău frații mei. M-am ascuns de ea în fundul grădinii, apoi a urmat o nouă viață. Ea, perversă, a reușit să se strecoare, să-mi spargă matricea și să iasă la suprafață odată cu prima pierdere importantă. Mă uitam la poze cu el și nu înțelegeam cine 9 2 plecase de lângă mine: el sau ea? Ambii. Nu mă înțelegeți greșit, relația aia trebuia să se termine și știam că se va termina multe luni înaintea zilei de iarnă. Fusese o relație intensă, complexă, lungă și în anumite feluri prima relație serioasă pentru amândouă. Cu toate astea chiar nu mai aveam cum să creștem împreună și acum îi sunt recunoscătoare că a rupt-o, eu aș fi prelungito la nesfârșit într-o agonie. Cred că nu ajungeam niciuna dintre noi să fim oamenii care suntem azi fără acel sfârșit. Doar că murise și el și într-un final, după nouă ani, aflam asta. Aflam cu toată ființa și mai ales cu gaura imensă și neagră din stomac. A fost cea mai violentă și lungă întâlnire cu o traumă. Să-mi imaginez durerea ca pe monstrul mare și mov nu mă ajuta neapărat, de fapt nimic nu m-a ajutat mai mult decât timpul și prietenele. Mereu acolo, mereu pline de căldură. Prietenele sunt esențiale pentru supraviețuirea de după despărțiri. Și scrisul. În momentul în care scriu textul ăsta sunt la trei săptămâni distanță de o altă despărțire. Povestea ei, pentru mine, e ca un accident de mașină într-o duminică însorită pe drum spre un picnic romantic. Afară e cald, poate e mijloc de aprilie, iar picnicul – picnicul se poate ține pe o plajă dintr-un orășel mic din sudul Italiei. De dimineață vă pregătiți rucsacele, traista cu apă și mâncare, păturica, șalul. Sunteți aici într-o vacanță aproape perfectă. Ați închiriat o mașină, ea și-a luat recent carnetul și conduce, te uiți la ea, te simți împlinită și te gândești: o iubesc atât de mult, o să fiu cu ea ani de zile, o să avem o casă împreună, o s-o transformăm în acasă și acolo acasă vom avea pisici și plante (deși cele două nu se înțeleg prea bine). Eu voi sta să scriu proze în sufragerie la geam printre sutele de cărți pe care le-am adunat în viață, ea va sta să citească sau să fie artistă în biroul ei și apoi seara, seara ne vom întâlni la cină – vom bea vin și vom avea discuții intelectuale sau politice, iar pisicile se vor plimba prin jurul nostru și vor cere disperat mâncare. Te gândești că într-un final înveți să iubești, să iubești ca o practică zilnică – nu ca o fantezie romanțată din filmele 9 3 �Hollywood. Și te gândești că vrei să tot faci asta și să faci asta cu ea. Ea se întoarce spre tine, îți cere sticla de apă – ea bea chiar foarte multă apă – îi dai sticla, ți-o dă înapoi, îți zâmbește și stop. Accidentul. Nu mai ajungeți niciodată la picnic. Așa a fost despărțirea asta pentru mine, dar ăsta e doar adevărul meu. Realități întotdeauna sunt două și ambele sunt la fel de adevărate, la fel de legitime, la fel de dureroase. Mă rog, mai puțin sau mai mult, depinde de situație. Despre pierderea asta am știut aproape sigur (deși am sperat să nu) că o să se întâmple doar cu o săptămână înainte. Altfel decât întotdeauna, am decis în loc să aștept – să merg într-o călătorie. Eram singură într-o capitală a unei țări extrem de vechi și frumoase, rătăceam pe străzi, mergeam cam 10-15 kilometri pe zi și era așa, un fel de aruncare, un fel de cursă între mine și pierdere. O să se întâmple, n-o să se întâmple, o să se întâmple, n-o să se întâmple, o să se-ntâmple? Nu știu. Când eram mică mă jucam cu petalele florilor, rupeam câte una întrebând: mă iubește? Nu mă iubește? Până la ultima petală. Mersul în grabă pe străzile acestui oraș nou era același joc cu floarea, din nou și din nou. Speranța, uneori iluzorie, era ca ultima petală să fie da, mă iubește. Nu, n-o să se-ntâmple. Și pe aceleași străzi îmi tot simțeam durerea din stomac, nu devastatoare, dar prezentă. Înainte de plecare mă întâlnisem din nou cu moartea lui, abandonul, copilul foarte mic și părăsit care se dă cu capul de pereți și cere disperat toată iubirea din lume – ceva ce nu e prea posibil să ceri în relații adulte. Refuz însă, refuz să cred că n-am mai putut fi iubită din cauza acestui copil, aleg să refuz. A durat o săptămână, dar într-un final am scris despre el, despre înmormântare, apoi am plecat în lume și pe malul unei mări extrem de albastre mi-am dat seama că sunt puternică – am spart scenariul previzibil. Am ieșit de acolo singură. Era început de martie dar era foarte cald pe plajă, erau unii care chiar înotau. Oamenii mici și mari se jucau cu zmeie de hârtie, zmeiele zburau sus de tot, apoi se loveau abrupt de nisip și apoi, ca întotdeauna, zburau din nou și mai sus. Eliberarea nu e întotdeauna ușoară și singură, durerea e tot acolo, iar eliberarea nu o face să dispară. Dar ce face eliberarea e să simți că poți să o duci. Că nu e mai mare decât tine. Că n-o să mori, sau o să mori – dar în niciun caz de la o despărțire, oricât de mult iubești, oricât de tare nu vrei să se întâmple. Așteptam autobuzul pe marginea unei autostrăzi, pe drum de la mare spre oraș. Noaptea, singură, cu cinci la sută baterie. Am așteptat o oră jumate autobuzul ăla și în timpul întregii așteptări mi-am făcut scenarii în minte, în special legate de fiecare bărbat sau grup de bărbați care apărea din beznă, din fundul nicăieriului, și trecea pe lângă mine comentând ceva într-o limbă pe care nu o știam. Leave me alone, ziceam, sau nu ziceam nimic și speram să vină odată autobuzul ăla. În stația aia mi-am imaginat că în stomacul meu locuiește un copil mic, legat, înfometat și însângerat și că aș vrea foarte tare să-l tai (stomacul, nu copilul), să-l spăl, să-l hrănesc, să-l port cu mine prin lume și să am grijă de el. De ea. 9 4 9 5 �Era un fel inconștient de a repeta exercițiul cu imaginea durerii, făcut în terapie acum câțiva ani. Dar a venit autobuzul, m-am urcat, era plin ochi, abia aveam loc să respir, dar eram în siguranță (ce lucruri diferite poate însemna siguranța în dependență de context și moment), iar copilul prizonier legat și înfometat a dispărut din mintea mea – cred că era o imagine prea de filme horror cu sânge și tăieturi, lucruri la care nu mă mai pasionează să mă gândesc de la 16 ani, când tot ce scriam era plin de bălți cu sânge și noroi. Când m-am întors în țară cu avionul, au fost niște turbulențe oribile. Mi-e frică de avioane și pot să le suport doar când mă prefac că nu sunt în ele – citesc ceva sau ascult muzică sau dorm – iar apariția turbulențelor face cam imposibilă prefacerea și atunci, de fiecare dată când se întâmplă, îmi trece viața prin fața ochilor și mă gândesc: acum mor. Apoi mă gândesc: am iubit destul, am scris prea puțin. Aș vrea să nu mor ca măcar să pot să mai scriu. Aș vrea să nu mor ca să mai petrec timp cu frații mei, pare întotdeauna că mai e mult, dar nu știi niciodată. Aș vrea să nu mor ca să ajung la o cunoaștere spirituală mai adâncă. Aș vrea să nu mor ca să lupt împotriva injustiției sociale. Aș vrea să nu mor, iar dacă mor e bine să știu că am iubit destul, că am fost un om relativ ok și că oricum mi se iartă dacă mor tânără. Apoi mă gândesc: ce bine ar fi să existe o aplicație care să le trimită mesaje tuturor oamenilor pe care-i iubești, dacă treci printr-un accident de avion. Toate astea se întâmplă în capul meu foarte priceput în a dezvolta capcane anxioase în timpul a zece minute de turbulențe. Cea mai nasoală o simt când sunt în baia minusculă și avionul se mișcă atât de tare și mă gândesc: aici ar fi chiar cel mai absurd loc să mor. La două zile după ce m-am întors din călătorie, ne-am despărțit. Ca și alte dăți, în seara despărțirii am venit acasă, m-am prelins pe ușa de la intrare și așezată pe podea am început să plâng. Prietenul meu, același prieten, un prieten minunat – a venit și m-a luat în brațe. Am plâns, am plâns, până m-am oprit. În prima noapte l-am rugat să doarmă cu mine, de acolo înainte am dormit singură. Faza cu serialele non stop a durat câteva zile – mă uitam pe Netf9 6 lixul ei, al fostei iubite, până n-am mai suportat să-i văd numele la fiecare sfârșit de episod. Am dat log out, am încercat să-mi fac alt Netflix pentru o lună gratuită pe care o oferă ăștia ca să te atragă – n-aveam bani pe card și n-a mers. Așa s-a terminat perioada de trei sau patru zile cu seriale nonstop. În următoarele zile am fost la bibliotecă și am lucrat, ceea ce ar fi părut imposibil cândva, iar acum am reușit să fac muncă intelectuală în toiul suferinței și am simțit că am crescut. Mă durea în pauze, mă durea uneori și în timp ce lucram – dar puteam să mă las prinsă de un text și să nu exist decât eu și el pe lume. Poate nu urma să trăiesc moartea lui de fiecare dată, după fiecare pierdere, așa cum îmi era întotdeauna frică. Poate o trăisem destul. Sau poate urmează s-o mai trăiesc în fragmente mici toată viața. Poate chiar mi-a ajuns și m-am eliberat de ea aproape de tot, cât dracu’ să tot trăiești o moarte. Să mă lase odată. El cu siguranță nu trăiește nimic de acolo de unde e, e nedrept ca eu să trăiesc atâta durere. El a fost tata. Mă rog, undeva în mine întotdeauna o să fie. N-o să spun nici povestea relației, nici a despărțirii. Ea, fosta iubită, îmi dădea acum câteva zile o poză cu o pagină dintr-o carte. Era o meditație foarte interesantă a unei scriitoare despre ce înseamnă și cum e să scrii despre persoanele apropiate. Dilema tuturor scriitoarelor care vor și să scrie, dar și să aibă grijă de cele din jur când scriu, să nu calce pe capete în textele lor. Concluzia era că pentru a scrie cu grijă despre cele apropiate trebuie să-ți imaginezi procesul de scris ca un fel de a ține, a ține în brațe oamenii despre care scrii. Să îi pui în cuvinte cu aceeași tandrețe. Nu o să vorbesc mai mult despre relație sau despre motivele despărțirii pentru că nu pot să țin nimic în brațe acum. E prea aproape și prea vie ruptura, nici vorbă de ținut în brațe. Iar din supărare nu vreau să scriu, mi se pare nedrept. Până la urmă în cuvintele astea eu am puterea și 9 7 �e responsabilitatea mea ce fac cu ea. foame. O să-l hrănesc când ies de aici. Ce-o să spun în schimb este ce am făcut azi. Azi, o zi după trei săptămâni, am făcut pentru prima oară baie în cadă. Mi-am pus apă cu sare, lumină mică și caldă (urăsc luminile care vin din tavan) și m-am bagăt în apa călduță ca într-un cocon. Mi-am luat genunchii în brațe, am așteptat să se umple, am oprit apa. Am rămas eu cu mine și cu corpul meu. Cea mai lungă relație din viața noastră, eu cu mine și cu corpul meu. Alte persoane vin și pleacă, corpul meu întâlnește alte corpuri, unele îl tensionează, altele îl relaxează, unele îl bucură, altele îl sperie, de altele se atașează și în anumite momente fuzionează și nu mai știe unde era și deși poate fi aproape magică fuziunea, apoi se întoarce întotdeauna acasă. Cea mai lungă relație. Vrei să fim prieteni cât timp locuim împreună? Mi-am atins stomacul, locul durerii. Întotdeauna locul durerii pentru mine, zestre de la mama. O să stau cu tine până o să fii gata să pleci. Mi-am retras mâna rapid, apoi m-am întors. Am început să-mi mângâi cu un deget stomacul. E ok, sunt cu tine, sunt aici. Cine ești? Cățelul albastru e durerea. Are o față moale și ușor de iubit. Pot să stau cu el, să-l mângâi pe cap, să-l las să doarmă cât fac alte lucruri. Apoi să mă întorc la el. Nu e imens, e ceva cu care pot să trăiesc, să scriu, să mănânc, să ies în oraș, să vorbesc cu prietene, să citesc cărți, să dorm. Nu e o gaură neagră și însângerată în care să bag doar țigări și seriale. E un animăluț mic de care pot să am grijă. Mă așez lângă el, îmi trec mâna după capul lui. Sașa Zare Apoi deodată mi-am dat seama, miam dat seama cine locuiește în stomacul meu. Realizarea asta a venit ca urmare a unui gif primit ieri pe mess și a unui cățel pe care l-am mângâiat la terasa unei pizzerii. În stomacul meu locuiește un cățel albastru și trist. Un cățel albastru și trist, cu urechi mari ca niște prosoape, cu boticul lăsat pe lăbuțele din față. E mic, adică de talie medie și aș putea la fel de bine să mă împrietenesc cu el, dacă tot îi închiriez stomacul. Ți-e sete? Îl întreb. Cu siguranță ți-e sete. Mă ridic din cadă, iau sticla cu apă de lângă și beau din ea. Mă bag la loc. Poate îi e și 9 8 9 9 �Personalul este politic - propuneri de bune practici în mediile activiste de stânga - În activism venim cu tot ce avem: cu corpurile, cu senzorialitatea, cu capacitatea noastră rațională și emoțională, cu cunoașterea și cu experiențele noastre, cu atitudini distructive internalizate, cu intuiții bune, cu dorința de a lucra împreună pentru o lume mai justă. Suntem - noi, relațiile dintre noi și grupurile noastre ca ansamblu de relații - în proces continuu de schimbare. Credem că dacă analizăm aceste procese cu onestitate și curaj, diferențele dintre noi nu se vor transforma în prăpăstii care să ne îndepărteze pentru totdeauna, ci în prilejuri pentru o evoluție a cunoașterii și activității noastre împreună. Deși, în mod ideal, grupurile activiste de stânga ar trebui și chiar se străduiesc să fie spații eliberatoare, am simțit uneori, atât în grupurile extinse, cât și în cele restrânse de prieteni, și până și în cele safe – feministe, queer, antira- siste - teamă, frustrare, singurătate sau chiar alienare. Am simțit, regretabil, nevoia de a ne retrage, de a dispărea; efectele unei priviri normative, imposibilitatea de a ne exprima. Abordarea acestor sentimente nu este o chestiune „liberală”, individualistă sau nepotrivită în contextul luptelor noastre. Ea se încadrează în sfera credinței că „Personalul este politic.” Credem că aceste stări și blocaje se pot depăși în trei feluri: prin eforturi personale, prin analiză critică și prin contribuția întregului mediu activist. Diferența dintre individualism și „personalul este politic” Narativele privitoare la experiențele personale servesc nu la a centra atenția asupra individului, ci la a identifica experiențele comune ale celor care aparțin grupurilor care se confruntă cu aceleași tipuri de opre101 �siune. De exemplu, e nevoie ca femeile, care sunt socializate în ideea că munca domestică e o sarcină care le revine exclusiv, să poată desfășura narative personale despre sentimentele lor în legătură cu asta. Sentimentele noastre personale când ne confruntăm cu priviri normative și obiectificatoare trebuie exprimate, dacă vrem să înțelegem substanța lor comună, efectul presiunii al cărei obiect suntem toate. Grupurile activiste nu sunt oaze utopice rupte de lume ai căror membri să fi deconstruit toate atitudinile patriarhale, heteronormative, elitiste, rasiste internalizate, acesta este un efort continuu, zilnic. Ne-am gândit că pentru a ajuta acest efort, ar fi util să vorbim despre 8 situații în care nu am simțit apartenența la grupurile noastre, să le analizăm și să propunem în fiecare caz o direcție pe care o considerăm mai bună. 1. Când am mărturisit că suferim de stări anxioase sau depresive Hetero-patriarhatului neoliberal, colonial și autocolonizator alienează, însingurează și impune, pentru neprivilegiați, idealuri 102 imposibile ale succesului, creând o angoasă constantă. Suntem, cele mai multe dintre noi, supuse situațiilor precare sau temerii de sărăcie, nesiguranței locative, violenței îndreptate împotriva persoanelor queer, hărțuirii, temerii de eșecul social și profesional. Munca politică presupune cunoașterea și opoziția față de contextul macrosocial/economic/cultural care provoacă depresie și anxietate. Totuși, această critică nu trebuie să presupună lipsa de empatie față de persoanele care suferă. Suferința lor este reală, punctuală, se resimte în prezent. Faptul că înțelegem în teorie(deseori confundată sau numită „rațională”) că depresia și anxietatea sunt răspunsuri individuale la sisteme de opresiune, nu anulează automat suferința și nu dă în mod magic putere și energie pentru transformarea suferinței în capacitate de acțiune. Înțelegerea în teorie este incompletă fără înțelegerea trăită/afectivă/ intuitivă/empatică, iar o înțelegere complexă are loc mult mai lent. În plus, transformările bruște, deciziile de schimbare a comportamentului care nu survin în timp, organic, presupun de multe ori blocarea sau reprimarea emoțiilor. Responsabilizarea persoanelor care suferă peste puterile lor, așteptarea ca ele să iasă din suferință prin simpla înțelegere a contextului macro al suferinței nu folosește decât la îndepărtarea lor și duce chiar la abandonarea acestor persoane. Propunem în schimb activarea empatiei pentru suferința prezentă și lucrul activ la construirea unei comunități de sănătate mintală radicală (vezi articolul din Dysnomia 1 despre SMR). 2. Când am spus că mergem la psiholog În mare parte psihologia și terapia se înscriu, practic și discursiv, în neoliberalism. Terapia cognitiv comportamentală, de exemplu, promite să „repare” omul în 10 ședințe, cu minim recurs la analizarea trecutului. Scopul multor astfel de demersuri terapeutice este ca persoana să devină funcțională: să se „integreze” la job, să-și rezolve „problemele cu autoritatea”, să devină o mamă sau o soție bună, să nu se mai „victimizeze”… Psihologia practicată de obicei în contextul nostru local nu abordează problemele personale în contextul unei critici sociale, ci încearcă să ajute individul să se adapteze. Cauza problemei este întotdeauna la purtătoare, în trecutul și în comportamentul ei, și nu în ordinea socio-culturală („De ce terapeuții ar trebui să discute despre politică” https://goo.gl/uiA9Bv ). Dar ica din nefericire, critmersului la psiho103 �log ca acțiune și practică individualistă incompatibilă cu luptele noastre nu este susținută de existența unei alternative radicale. Cum spuneam și la punctul anterior, propunerea noastră este de a investi mai mult efort în crearea de grupuri de susținere: - pentru persoane LGBTQ care se confruntă cu opresiune zilnic, în toate contextele sociale; - pentru femei care trec prin agresiune, hărțuire sexuală, violență domestică, viol; - pentru bărbații care se luptă cu toxicitatea idealului unei masculinități imposibil de atins – care cere succes economic, profesional, atitudine macho, reprimarea feminității etc. Propunem, în locul criticării persoanelor care merg la psiholog, crearea cadrului pentru oferirea de susținere emoțională din partea colegilor, mai concret, dezvoltarea în interiorul grupurilor activiste a unor modalități și practici care să ajute punctual persoanele cu probleme emoționale/mentale: grupuri de sprijin; susținere materială etc. Se 104 poate ca susținerea emoțională, oferirea de spațiu pentru analiza emoțiilor „personale”, empatia cu persoanele care merg la psiholog, combinate cu o critică împreună a contextului sistemic/opresiv să ducă, în timp, la o schimbare organică și colectivă, și la atenuarea stărilor emoționale negative. 3. Când ni s-a spus că accentul pe emoții este individualist Deseori în contextele discuțiilor publice sau din grupurile activiste extinse, ni s-a spus că accentul pe emoții este individualist, narcisic, accidental și fără valoare politică. Nu susținem nici noi situațiile în care discuțiile politice, dezbaterile sau întâlnirile organizatorice sunt monopolizate de persoane care își exprimă constant sentimentele. Avem încredere că fiecare dintre noi poate identifica și respecta limitele într-o astfel de discuție. În același timp, a susține că în dezbaterile noastre sau în discuțiile de orice fel nu este implicată decât rațiunea în vederea unor scopuri comune „universale” și în orizon- tul „obiectivității” reci, înseamnă a comite pentru a cine știe a câta oară erorile tradiționale ale stângii masculine. Obiectivitatea și adevărul nu apar decât odată cu luarea în serios și înțelegerea cunoașterii și a modalităților specifice de cunoaștere ale grupurilor istoric oprimate – femeile, persoanele rome, persoanele queer. Modalitățile noastre de cunoaștere includ afectele, intuiția, răspunsurile emoționale și corporale la anumite situații și așa mai departe. Un activism de stânga local onest și serios trebuie să ia în considerare cunoașterea aceasta neprivilegiată în tradiția culturii occidentale, inclusiv emoțiile. Trebuie să recunoască potențialul revoluționar pe care îl are reconsiderarea emoționalității și deconstruirea binomului rațiune/ afect în cunoaștere – aceasta este propunerea noastră. 4. Când problemele personale, emoționale sau de sănătate mintală nu ne-au permis să participăm la acțiunile grupurilor noastre Munca politică cere o mobi- lizare constantă şi un efort permanent. Este important să ne strângem energia şi resursele ca să participăm la acţiunile grupurilor noastre, aceasta fiind printre modalitățile de bază prin care se poate construi o mişcare politică. E esențial să facem eforturi permanente ca să ieșim din zona personală de confort și să participăm la proteste – chiar sau poate mai ales atunci când ele sunt mici și când ni se pare că nu contează prea mult dacă participăm sau nu. Suntem însă conştiente şi de faptul că multe dintre noi se confruntă cu depresia, anxietatea şi alte afecţiuni psihice care ne limitează capacitatea de participare. Credem că practicarea empa105 �tiei în loc de tragerea la răspundere este mai eficientă şi mai valoroasă din punct de vedere politic. Pentru persoanele introvertite și timide, afectate de anxietate, depresie sau altele, responsabilizarea nu are efectul mobilizării, ci alimentează tendința de izolare. „De ce nu ai putut veni? S-a întâmplat ceva? Cum te simți? Pot să ajut?” sunt întrebările cu care propunem să ne întâmpinăm unele pe altele atunci când am lipsit de la o acțiune. Propunem: empatie înaintea responsabilizării; responsabilizare blândă, nu punitivă, de pe poziții egale, care să arate grija și afecțiunea; discuții despre cât de valoroasă este contribuția tuturor în acțiunile noastre. 5. Când ni s-a spus că activismul înseamnă doar un anumit tip de acțiuni (activitate publică, de propagandă, participări la proteste și evenimente) În contextul local, avem nevoie de formele consacrate ale activismului radical - organizare de proteste, acțiune directă, pedagogie și propagandă, organizare de dezbateri, acțiuni de soli106 muncă de îngrijire în familie, susținere emoțională pentru prieteni și tovarăși. Nu avem decât de câștigat dacă deschidem definiția activismului și dacă nu îi lăsăm pe cei mai încrezători dintre noi să o restrângă. daritate ș.a.m.d. În același timp: Vrem să afirmăm importanța activismului din poziția în care ne aflăm (de clasă, de gen etc.) înaintea celei care implică vorbitul în numele unor oameni cu care suntem solidare, dar opresiunea cu care se confruntă e diferită de a noastră. Vrem ca activismul nostru să implice resursele pe care le avem, fiecare, cunoașterea pe care o avem, posibilitățile emoționale pe care le avem. Considerăm valide și legitime diferite forme de activism indiferent de gradul de energie depus. Vrem să facem ce știm mai bine, punându-ne resursele și experiența în valoare. Activismul poate să însemne și meme-uri politice, vloguri, podcast-uri, benzi desenate, crearea de spații sigure și întreținerea lor (curățenie, reparații, etc.) 6. Când am spus că nu ne conectăm cu, că nu ne regăsim în, că nu suntem confortabile citind și discutând doar despre scrierile teoretice, istorice, eseistice care aplică o privire de ansamblu, care se uită la fenomenele macro-istorice și cuprind spații foarte mari. E important să cunoaștem și să producem discursuri teoretice radicale pentru ocuparea acestui spațiu și deconstruirea/contracararea narativelor hegemonice și opresive – și unele dintre noi chiar asta fac! Ca femei și ca persoane queer, producerea de discurs teoretic ne poate da putere, din moment ce structurile dominante ne-au marginalizat, asociindu-ne cu producerea de cunoaștere de rangul doi, populară, mistică, emoţională. În plus, în condiţiile în care lumea întreagă este din ce în ce mai conştientă că neoliberalismul colapsează în fascism, visăm la un feminism care să îmbine întodeauna energia şi victoriile luptelor politice de recunoaştere (a grupurilor marginalizate) cu lupta de clasă. Considerăm esenţială dimensiunea de stânga a feminismului, includerea permanentă a dimensiunii de clasă în luptele sale, idee pe care o moştenim de la teoreticienele feministe din valul II, al căror discurs despre gen a mers întotdeauna împreună cu cel anticapitalist – unul teoretic și cu puternice rădăcini în tradiția filozofică occidentală. În acelaşi timp prin acţiunile noastre vrem să reafirmăm validitatea tuturor tipurilor de cunoaştere: 107 �o bandă desenată despre experienţa unei persoane queer nu ar trebui să fie considerată mai puţin validă decât o antologie de eseuri de filozofie politică. Pentru că, inclusiv în grupurile activiste de stânga, discursul dominant delegitimează toate tipurile de cunoaştere în afara celei „raţionale şi obiective”, simţim nevoia unei recalibrări şi centrări pe acestea. 7. Când nu ne-am simțit confortabil să ne spunem părerile într-un mediu foarte masculin - dominat de persoane masculine care ocupă mult spațiu. De ce e complicat vorbitul în public? Recunoaştem și afirmăm importanța creării de cât mai multe contexte - dezbateri, întâlniri, forumuri, cursuri în care să fie afirmate şi vehiculate idei revoluționare. Dar ele au de obicei un etos excluzionar pentru persoanele non-masculine și non-educate în sens tradițional. Anxietatea vorbitului în public este o experiență care ne caracterizează doar pe unele dintre noi şi poate fi de neînțeles pentru tovarășii și tovarășele noastre pe care 108 nu le afectează. La multe dintre aceste întâlniri vorbesc în special bărbații; în special persoanele foarte educate (cu facultăți, mastere, doctorate); în special într-un limbaj elitist, centrat pe raționalitate și pe o dimensiune macro-. E un clișeu obositor, dar se întâmplă în continuare prea des ca bărbații intelectuali de stânga să ne explice cum stă treaba, reducându-ne la tăcere și ne-luând în calcul posibilitatea de a învăța din cunoașterea noastră. Considerăm că este extrem de important ca persoanele care creează contexte pentru vehicularea ideilor revoluționare să fie conștiente de: - nevoia de a crea în același timp un spațiu - fizic, mental, emoțional - pentru ca persoanele care structural și istoric sunt/au fost reduse la tăcere să poată vorbi, fără să facem însă concesii de la crezurile noastre politice și fără să cedăm spațiul vehiculării permanente a unor idei reacționare; - nevoia de a critica și deconstrui formele de expresie elitiste, fără însă ca acest lucru să blocheze posibilitatea acelora dintre noi care au o formație teoretică, academică, intelectuală, să se exprime – contăm pe capacitatea lor de a-și adapta discursul și de a-l face întotdeauna cât mai funcțional; - nevoia de a recunoaște validitatea tuturor tipurilor și modalităților de cunoaștere (corporală, afectivă etc.), și nu doar a celor care vin din tradiția intelectuală vestică și din legitimitatea dată de instituțiile de învățământ superior. ori și burghez-feminin) și scrierile care descriu subiectivități marginale care se autoafirmă. Aceste scrieri au potențial radical de emancipare și solidarizare. Credem că mediile revoluționare/radicale trebuie să încurajeze acest tip de scriere autobiografică, dintr-o postură asumat și conștient politică. Două Dysnomii 8. Când am scris autobiografic și ni s-a spus că nu e suficient de politic Există un tip de literatură/ scriere apolitic, estetic, narcisic, centrat pe excepționalitatea individuală, care invizibilizează alte subiectivități și contextul socio-politic. Mare parte din literatura care se scrie în spațiul românesc poate fi caracterizată astfel. Dar tocmai de aceea este nevoie să facem diferența între acest tip de text care contribuie la structurile culturale ale opresiunii, care vin din poziția „geniului neînțeles”, singuratic și omniscient (întâmplător hiper-masculin, dar une- 109 �locuri în care să pot fi, să putem să fim. Care noi? Noi astea și ăștia ne-normali, ne-albi, ne-români, ne-bărbați, ne-heteroi, ne-bogați, ne- și ne- și ne-ce? ne-ceva. Orice. Negații ale unor imagini construite din alte imagini. Îmi doresc, am nevoie, vreau să fiu mai puternică, să fim mai puternice, să cresc și să creștem, vindecare atât pentru mine, cât și pentru noi. Cum învățăm să fim împreună? Împreună în construirea unei lumi, unor locuri care să ne cuprindă, în care să nu fugim în depresie, frică, deziluzie, alienare. Mare MARE DISCLAIMER: scriu pentru feministe intersecționale: anticapitaliste, antirasiste, antihomofobe, antitransfobe, antinaționaliste, antifasciste!!! Se face un an de când s-a decis că va fi referendumul inițiat de cpf. Un an în care toată propaganda generată din interiorul și din partea partizanilor săi a transformat spațiul public. Violențele homofobe și transfobe s-au mutat de la atacuri împotriva unor indivizi la atacuri organizate împotriva întregii comunități; de la discursuri încărcate de ură, ”miștouri” homofobe și transfobe pe forumuri obscure și hăndrăleală la bere - la umplut orașul cu stickere, afișe, postere, la emisiuni tv, articole în media populară, atât clasică cât și online. Dacă unii își mascau ura în spatele unei logici întortocheate, acum au căpătat curaj să o expună direct. Acum nu mai suntem bolnave și bolnavi, suntem ideologie de gen. Acum suntem o armată de ideologi care „murdăresc sistematic cultura și viața „sărmanilor români”. Așa că acum merg pe stradă un pic altfel. Nu mi-era bine nici înainte, dar ceva s-a schimbat. Acum caut cu și mai mare disperare locuri în care să pot fi. Trag de mine, în toată depresia (pe care o tot târăsc după mine sau care mă tot târăște după ea, nici eu nu mai știu), să contribui la 110 Nu știu. Sunt într-un ditai blocajul. Nu-l simt ca fiind doar al meu. Îl văd în toate discuțiile online și offline, îl văd în toate dinamicile grupurilor din care fac parte, îl văd în toate relațiile mele, îl văd în toate frustrările care nu primesc cuvinte, ascunse în spatele ochilor dați peste cap, pufăiturilor și corpurilor făcute mici, tensionate, îl văd și în toată media pe care o consum. Așa că hai să învățăm să ne certăm. Hai să acceptăm că e normal să ne certăm. Hai să dăm spațiu certurilor. Nu sunt un capăt de lume. Hai să învățăm să luăm certurile și să facem ceva cu ele. Să nu le lăsăm să fie punctul unei propoziții. Și nu vreau să spun prin asta că trebuie să găsim soluții practice pentru orice problemă. Logica rațiunii mi se pare limitată și inutilă fără logica trăirilor, fără logica *deconstruirii sistemelor de putere*, fără încredere, fără logica solidarității, fără logica vindecării, fără logica camaraderiei/tovărășiei (care poate sau nu să fie și prietenie intensă și relații romantice, erotice, dar sa pornească de la principiile solidarității și echității). Cred că am nevoie, cum au zis și cele două Dysnomii, de un grup de vindecare și sprijin psiho-politic. Un grup crescut în spiritul personalul este politic, în care înțelegem că multe dintre angoasele și frustrările noastre vin din lipsa de putere asupra propriilor vieți. Hai să nu ne mai îndreptăm frustrarea neputinței și furia cu care vine la pachet tot împotriva noastră. Furia e minunată! E potență! E armă împotriva lor! A acelora care nu au „ne-uri” în față. A acelora care câștigă de 111 �pe urma noastră. Îndreptată, însă, împotriva noastră e blocaj. Toată energia aia frumoasă a furiei o transformăm în distrugere și îi pierdem tot potențialul creativ, de schimbare. Așa că hai să fim mai strategice când ne alegem luptele. Hai să fim mai strategice când alegem să (ne) certăm și cum o facem. #metoo e un exemplu așa fain de deconspirare a unor bărbați în poziții de putere, dar și de scoatere în față a abuzurilor și violențelor sexuale prin care am trecut și trecem toate. Pe când folosirea aceluiași mecanism de denunțare și pedepsire publice asupra unor persoane din rândurile noastre din cauza unui moment de ignoranță sau a unei confuzii de limbaj politic (lipsită de rea intenție) sunt așa dăunătoare. Hai să fim mai strategice când alegem împotriva cui luptăm! --Aici nu mai am niciun îndemn pentru început, niciun „Hai să…”. Mă întreb însă ce înseamnă să fii aliată. Solidaritatea cu o cauză, de exemplu antirasismul este, până la urmă, pentru mine, o cauză, o speranță în acea altă lume mai bună. Dar nu e trăirea mea. Solidaritatea nu e doar empatie. Și nici empatia nu garantează că înțeleg complex rasismul. Așa că ce fel de aliată sunt? Nu una perfectă. Oricât aș vrea, o dau mereu în bară. Există aliate perfecte și aliați perfecți? Unde? Ce îi face să fie așa? Îmi pierd credința în existența lor. Și iarăși blocaj. Poate mai bine am fi complice decât aliate. Atâta am stat în „jocurile olimpice ale oprimării” (io-s mai oprimată decât tine - fuckmyfuckinglife! mă doare capul!) și în deconspirarea ismelor din interiorul grupurilor no112 astre, că parcă am uitat că pe toate ne fute lumea așa cum e acum: capitalistă, rasistă, patriarhală, heteronormativă. Într-o cultură în care deja ne e frică și nu există spațiu să vorbim, să ne înăbușim cuvintele una alteia e blocaj. Asta nu înseamnă să nu ne asumăm ismele internalizate, nu înseamnă să ne negăm privilegiile doar pentru că există alte persoane cu și mai multe privilegii decât noi, nu înseamnă să lăsăm de o parte practicile faine prin care ne facem una alteia spațiu. Nu înseamnă nici să permitem abuzuri între noi, dar nu înseamnă nici să negăm că toate am fost sau avem potențialul de a fi de ambele părți ale abuzului. Nu suntem blocate în niște forme statice, ne transformăm continuu, trăim în nuanțe fluide și multiple și asta e o bază mult mai puternică pentru o lume comună care ne integrează pe toate fără să ne absoarbă și aplatizeze. Hai că am și un „Hai să..”: Hai să fim mai înțelegătoare între noi, hai să avem încredere că unele căcaturi nu vin din rea-intenție (de ex. limbajul inclusiv și emancipator politic poate nu e la îndemâna tuturor), hai să nu ne mai punem jos unele pe altele! Hai să renunțăm la „solidaritatea” dogmatică, aia în care, dacă nu ești cum trebuie, ți se dă cu cancel. Hai să construim o lume în care nu doar să fim lăsate să existăm, ci în care chiar vrem să trăim împreună cu toate vulnerabilitățile, imperfecțiunile, umilința și mândria de a învăța să fim mai bune unele cu altele și unele pentru altele! 113 �114 115 �iunie 2019 116 �Dysnomia este o publicație independentă feministă/queer/intersecțională. Contactează-ne la: dysnomia.fanfem@gmail.com facebook.com/dysnomia.fanfem ig: @dysnomia.fanfem Suflete pereche: Cutra - cutra.ro GAP - artapolitica.ro Rețeaua Critică - http://reteauacritica.artapolitica.ro/ Literatură și Feminism Zine/Fem - zine-fem.tumblr.com � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție zine secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Dysnomia #2 (2019) Subject The topic of the resource Dysnomia e o zeiță rea! Neîmblânzită, nelegiuită și niciodată perfectă. O invocăm pe Dysnomia și ne revendicăm de la ea. Ne e alături când zgâriem curioase și timide, apoi sfâșiem furioase, cu toată frica și durerea, prin straturile opresiunilor la care am fost supuse. Este acolo când ne revoltăm, când urlăm, ne încurajează să lovim cu tot ce avem în structurile găunoase, dar devastatoare și hiper-adaptabile ale capitalismului hetero-patriarhal. Structuri care ne intră sub piele, ne acaparează corpurile, mințile și inimile, ne deconectează, mecanizează și atomizează. Structuri care ne-au adus aici, la un pas de sfârșitul lumii așa cum o știm. Dysnomia ne ghidează, ne arată înțelesurile ascunse, sursele de putere nebănuite, ne arată cum să creștem viață pe un teren aspru, arid. Dysnomia e forța regăsită, forța noastră de la începuturi – dospită, crescută, înmulțită-mpreună. E foc, furie, iubire, schimbare, revenire, vindecare, grijă, tandrețe, luptă, răgaz. Dysnomia e fluidă, se regenerează și se transformă, iar noi ne transformăm odată cu ea. Description An account of the resource publicație independentă feministă/ queer/ intersecțională Creator An entity primarily responsible for making the resource Colectiva Dysnomia Source A related resource from which the described resource is derived https://dysnomiablog.wordpress.com/ Publisher An entity responsible for making the resource available Dysnomia Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource iunie 2019 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource zină Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2019 2019 Audre Lorde București Dysnomia feminism intersecționalitate literatură poezie Queer https://anarhiva.com/files/original/f03a96f4aa5312221cf70b2fab691bd5.pdf c716ba075ff25e38551e8fb244436ffd PDF Text Text ��������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Ecosofia și alte implicații ale ecologiei mentale (2013) Subject The topic of the resource O ecologie a minții și a practicilor sociale Description An account of the resource traducere autotext / 12 p. Creator An entity primarily responsible for making the resource orizont.eu Source A related resource from which the described resource is derived biblioteca Rizom Infokiosk Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2013 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource broșură Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2013 2013 Arne Naess Autotext broșură ecologie ecosofie Gregory Bateson psihologie Traducere https://anarhiva.com/files/original/90082e21c085597048cd96c51003346c.jpg 5a499454d15264fce30e35af70ecc7dc Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție afișe concerte și festivaluri DIY+ Still Image A static visual representation. Examples include paintings, drawings, graphic designs, plans and maps. Recommended best practice is to assign the type Text to images of textual materials. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource El Cabraret Subject The topic of the resource Colaj DIY Description An account of the resource Proiect muzical/artistic Creator An entity primarily responsible for making the resource 32 Seconds Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2011 Relation A related resource https://32seconds.noblogs.org/ Type The nature or genre of the resource afiș/colaj Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Timișoara, 2011 2011 32 Seconds afiș colaj DIY El Cabraret Timișoara https://anarhiva.com/files/original/68b82b9e870aa5db6731ffec3d740a76.jpg b5486fd71b8d5c2ddcfb622fc28ce638 Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție afișe concerte și festivaluri DIY+ Still Image A static visual representation. Examples include paintings, drawings, graphic designs, plans and maps. Recommended best practice is to assign the type Text to images of textual materials. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource El Cabraret Subject The topic of the resource Colaj DIY Description An account of the resource Proiect muzical/artistic Creator An entity primarily responsible for making the resource 32 Seconds Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2011 Relation A related resource https://www.youtube.com/watch?v=sEdLLgj6nzM https://32seconds.noblogs.org/ Type The nature or genre of the resource afiș/colaj Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Timișoara, 2011 2011 32 Seconds afiș anarho-punk DIY El Cabraret Timișoara https://anarhiva.com/files/original/68fb90be7fd1989177802eb2de415dc7.pdf 209381b60b13df0359e9b392ad1261aa PDF Text Text ������������ Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție zine secolul XXI (2001-20xx) Physical Object An inanimate, three-dimensional object or substance. Note that digital representations of, or surrogates for, these objects should use Moving Image, Still Image, Text or one of the other types. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource El Cabraret (2011) Subject The topic of the resource -music (industrial, electro, noise, punk…) -visuals -performance theatre -traditional folk goat-dance -texts -audio quotes from films and life -collages / zine Description An account of the resource Colaje DIY zină Creator An entity primarily responsible for making the resource 32 Seconds Publisher An entity responsible for making the resource available 32 Seconds Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2011 Language A language of the resource engleză Relation A related resource https://elcabraret.wordpress.com/category/what-is/ https://32seconds.noblogs.org/ Type The nature or genre of the resource zină Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Timișoara, 2011 32 Seconds anarho-punk Arta colaj DIY El Cabraret fanzin Noise Performance Punk Timișoara Visuals https://anarhiva.com/files/original/ef84a9f25812e0ba7a59f7491ced6ee7.pdf 8fcb3cbdbb7db490c8f33ae3d56a1c4f PDF Text Text ���������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție broșuri secolul XX (1948-2000) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Emma Goldman. A Challenging Rebel (1957) Description An account of the resource Joseph Ishill Creator An entity primarily responsible for making the resource Joseph Ishill Source A related resource from which the described resource is derived Centre International de Recherches sur l'Anarchisme (CIRA) Lausanne Publisher An entity responsible for making the resource available Oriole Press Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource summer 1957 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource english/engleză Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Berkeley Heights (New Jersey), 1957 1957 anarhism anarho-feminism Berkeley Heights broșură Emma Goldman english feminism Joseph Ishill Louis Moreau Oriole Press William Blake William Godwin https://anarhiva.com/files/original/99c19b34c92725395102fbf434857709.pdf fc375d536e3700841e8e2e4fb125ee83 PDF Text Text ������������ Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Eroii uitați. Rezistența spaniolă în Franța 1939-1945 (2005) Subject The topic of the resource Înfrângere, exil și prizonierat Blitzkrieg & regimul de la Vichy Rezistența Maquis Eliberarea! Epilog Description An account of the resource Inițiativa Autonomă Craiova Source A related resource from which the described resource is derived Biblioteca Rizom Infokiosk Publisher An entity responsible for making the resource available Inițiativa Autonomă Craiova Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2005 Relation A related resource https://theanarchistlibrary.org/library/anonymous-forgotten-heroes-spanish-resistance-in-france-1939-45 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2005, Craiova 2005 Al Doilea Război Mondial anarhism anarho-sindicalism anti-fascism Craiova Craiova Anarho-front Franța Inițiativa Autonomă Craiova maquis Războiul Civil din Spania rezistență Spania Traducere Vechea Stângă https://anarhiva.com/files/original/7dde33c74d291ac67962c38ff4699031.pdf 2861727a37f62daed94e5060cf8b1d07 PDF Text Text �������������������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție broșuri secolul XX (1901-1947) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Estetică și părți apologetice asupra picturii (1934) Subject The topic of the resource Apologia picturii Paralelă între pictură și poezie Paralelă între pictură și muzică Paralelă între pictură și sculptură Povețe și rețete Description An account of the resource Leonardo da Vinci traducere de Panait Mușoiu Biblioteca Revistei Ideei / 72 p. Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Publisher An entity responsible for making the resource available Biblioteca Revistei Ideei Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 1934 Contributor An entity responsible for making contributions to the resource Panait Mușoiu Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 1934 Creator An entity primarily responsible for making the resource Leonardo da Vinci 1934 Arta Biblioteca Revistei Ideei București Leonardo Da Vinci muzică Panait Mușoiu pictură sculptură Traducere https://anarhiva.com/files/original/7c59b1fd2b148301c646f2c680daec98.pdf eb7f69e84e4c610c35656f41c2d7e8fd PDF Text Text ���� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Ești un anarhist? Răspunsul te-ar putea surprinde (2011) Description An account of the resource 5 pagini, broșură David Graeber Source A related resource from which the described resource is derived Biblioteca Ⓐcasă: https://libracasa.librarika.com/ Publisher An entity responsible for making the resource available Centrul de Cultură Anarhistă Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2011 Relation A related resource https://centruldecultura.wordpress.com/ Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Cluj, 2011 2011 anarhism broșură Centrul de cultură anarhistă Cluj Cluj-Napoca David Graeber Traducere