27 10 549 https://anarhiva.com/files/original/a7c26ba402b597ad824c1e2672d52e4c.pdf 5ea9f073b9e7cf95714c9bc12890efab PDF Text Text � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție afișe secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Afiș „Împotriva fascismului, rasismului și naționalismului” # 2 (2006) Subject The topic of the resource Campanie împotriva extremismului de dreapta Description An account of the resource Mișcarea Underground Timișoara Creator An entity primarily responsible for making the resource Mișcarea Underground Timișoara Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2006 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource afiș Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2006, Timișoara 16 Decembrie 2006 afiș anti-fascism anti-naționalism anti-rasism Mișcarea Underground Timișoara Punk Timișoara underground https://anarhiva.com/files/original/9d53dbfd834daaa57b39dbb81a8a4272.pdf 5b9dd2eec6b1646e400ae521a888d41e PDF Text Text � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție afișe secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Afiș „Împotriva fascismului, rasismului și naționalismului” # 3 (2006) Subject The topic of the resource Campanie împotriva extremismului de dreapta Description An account of the resource Mișcarea Underground Timișoara Creator An entity primarily responsible for making the resource Mișcarea Underground Timișoara Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2006 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource afiș Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2006, Timișoara 2006 afiș anti-fascism anti-naționalism anti-rasism Mișcarea Underground Timișoara Punk Timișoara underground https://anarhiva.com/files/original/177267e161694499fac84a9a53325618.pdf 5cafce8222730c4af9bc3b1e07ba931d PDF Text Text LES CAHIERS DU UEDT DU CH'mm nlcolaa trlfon mare fl l’est ��NICOLAS TRIFON Marx à l’Est �© N, Trifon et le Vent du ch ’min. 1984. �SOMMAIRE Eloge critique d’une absence équ ivoq ue .......................... 5 Précis de co d ific a tio n .............................................................. 1. Le processus de codification ................................................. 2. L’incidence du pouvoir de p a rti............................................. 3. Agent et main-d’œuvre ............................................................ 4. La codification dans la Russie post-révolutionnaire ........... 5. Un facteur d’intégration du prolétariat ................................ 6. Contre la dynamique sociale ................................................. 7. Quelques procédés de codification ....................................... 8. Le révélateur khrouchtchévien ............................................. 9. La crise actu elle............................................................................ 8 10 11 13 14 16 18 20 24 26 Du cô té de l’intelligentsia critique ....................................... 1. La composante marxiste de la dissidence soviétique......... 2. Lukâcs et les retombées de l’Ecole de Budapest ............... 3. Le marxisme révolutionnaire et le trotskysme ................... 4. Pologne 8 0 : le degré zéro du m arxism e.............................. 5. Marx au secours de Bakounine et réciproquement? ......... Notes bibliographiques............................................................... 28 29 34 38 44 47 53 Vu des blagues .................................................... 1. Esquisse généalogique ............................................................... 57 2. Marx, héros de blague : un hommage paradoxal............... 59 3. Marx et les autres (Lénine, Trotsky, Staline...) ................... 62 ��ÉLOGE CRITIQUE D’UNE ABSENCE EQUIVOQUE A Leipzig, lors de l’insurrection de 1953, les ouvriers brûlaient tous les portraits accrochés aux murs épargnant, paraît-il, ceux de Karl Marx. Fait significatif? Peut-être, mais ce qui l’est encore davantage c’est que les insurgés est-allemands, pas plus que les grévistes polonais vingt-sept ans plus tard, n’auront guère ressenti le besoin de s’approprier les thèses et les analyses du théoricien dont le régime se réclamait sans doute abusivement. Cette constante historique rendrait superflue la présente étude si la situation n’était en vérité plus complexe. La présence de Marx dans le discours du pouvoir est directe ment proportionnelle à son absence parmi ceux qui subissent ce pouvoir. On ne saurait pourtant s’en tenir au seul constat de cette dissymétrie qui alimente des raisonnements intéressants mais inswl fisants. Le bouleversement qui s’est opéré dans la mentalité coller tive à l’Est est plus profond : subissant quotidiennement les retom bées négatives d’idées-force à vocation libératrice, les gens n’entei i dent plus y faire appel ou s’en réclamer. Les implications de ce phénomène sont multiples et contradictoires. D’une part, il favoris*• un étrange consensus fondé sur de nouvelles formes, parfois très sophistiquées, de servitude volontaire et réaliste ; nous sommes loin du fon ction n em en t-à-l’idéologie, auquel nous ont habitué certain»", démocraties bourgeoises occidentales. Autrement dit, personne ne croit plus à l’idéologie sans que cela empêche le système de foiw tionner et pas seulement au bâton (ou à la seringue). D’autre part, ce bouleversement — qu’il serait hasardeux d’assimiler à une rêve » lution — a entraîné le renversement des rapports théorie-pratiqui’ ou, plus prosaïquement, idéologie-réalité. On peut encore momii — 5— �pour des idées, et de mort violente, en Amérique Centrale, mais pas à l’Est. « Les philosophes n’ont fait qu’interpréter le monde de diverses manières; ce qui importe, c’est de le transformer », écrit Marx dans la 11e thèse sur Feuerbach. Mais, s’étant convertis en idéologues puis en hommes politiques voire, quand la situation l’exigeait, en policiers, les épigones de Marx ont durablement dis­ suadé leurs « sujets » des velléités de transformer le monde qu’ils pouvaient nourrir au nom ou sous prétexte d’une quelconque philosophie, doctrine ou idéologie. On en est là à l’Est, même si l’on peut railler la pensée marxiste de nos dirigeants d’hier et d’aujourd’hui en rappelant la 2 e thèse sur Feuerbach : « La contro­ verse sur la réalité ou l’irréalité de la pensée isolée de la pratique est un problème purement scolastique. » Ce que l’on appelle les acquis de Gdansk — au demeurant bien modestes : démocratie, solida­ rité, autogestion — sont l’émanation d’un mouvement concret plu­ tôt que son point de départ. L’égalitarisme, par exemple, jadis tour à tour prôné ou conspué par l’Etat-parti, s’est traduit dans la réalité économique par les luttes des travailleurs qui ne se sont même pas donnés la peine d’ériger le principe d’égalité en drapeau. Le règne de l’idéologie, qui a alimenté les moments les plus pathétiques de l’histoire du projet socialiste et qui est aussi la cause de nombre de ses échecs, relève de la préhistoire dans la mentalité collective est-européenne. On envisagera par conséquent l’absence de Marx comme salutaire, voire même comme porteuse d’espoir, y compris dans la perspective du projet socialiste. A la condition toutefois de ne pas perdre de vue que le bouleversement évoqué plus haut est productif en temps de crise ouverte, conflictuelle, alors qu’en période de crise larvée, maîtrisée par le pouvoir, il est, à sa manière, facteur de consensus; à la condition surtout de ne pas oublier que les moments de ruptures historiquement marquants (1953, 1956, 1968, 1970, 1976 et 1980/81) se sont soldés par autant de défaites — seulement pour leurs protagonistes qui plaçaient en eux leur espoir et aucunement pour la légitimité marxiste des régimes socialistes qui constitue une problématique parfaitement extérieure à la réalité de l’Est. — 6— �Lorsqu’on se félicite de l’absence de Marx on doit également se montrer circonspect pour une raison qui tient à l’ambiguïté même de cette absence. Plus que la conséquence « logique » d’un rejet conscient, l’absence de Marx résulte de son évacuation savante par ceux qui dominent (ils le conservent ainsi et comme ornement et comme outil) de chez les dominés (qui participent à leur tour à cette évacuation pour des raisons tenant surtout à l’ordre émotionnel). En effet, Marx n’est pas seul visé par cette opération qui concerne également tout un ensemble de courants critiques aussi bien ratio­ nalistes que progressistes ou socialistes. Qui plus est, le vide qui en résulte est forcément occupé, soit par des valeurs-refuges qui, tout en humanisant la survie, participent à la reproduction du système ; soit par des sous-idéologies conservatrices suffisamment dérisoires pour que le pouvoir puisse les démonter, les écraser ou, souvent, en récupérer les fidèles. Si, avec le socialisme réellement (in)existant, l’idéologie a perdu sa puissance première, elle n’en conserve pas moins de singuliers effets. Raison suffisante pour s’interroger sur la présence de Marx, massive et habile dans le discours officiel, limitée et problématique dans le discours oppositionnel, symptomatique de la permanence d’un imaginaire ingénieux et percutant dans le dis­ cours populaire. — 7— �PRÉCIS DE CODIFICATION A l’Est, l’évocation de Marx ou du marxisme implique presque obligatoirement celle du marxisme-léninisme. Il est donc exclu d’envisager au plan officiel le statut de Marx sans tenir compte du M L*, multinationale idéologique qui structure et coiffe les ensem­ bles institutionnels propres au socialisme réel. Dans ce chapitre, j’essaierai de suggérer les principaux aspects de sa formation histori­ que, ses réalisations ainsi que sa crise actuelle. Mais, auparavant, plusieurs observations me semblent nécessaires. L ’assimilation abusive à laquelle a conduit l’association constante de Marx, Engels et Lénine appelle en effet d’emblée un certain nombre de remarques relatives à des aspects sommairement mis de côté, habilement escamotés ou tout simplement ignorés par le ML. Les principales composantes du ML — qu’elles proviennent directement de Marx, d’Engels ou de Lénine, ou qu’elles aient été formulées à des époques diverses par tel ou tel d’entre eux — présentent, sur plus d’un point, des écarts, des incompatibilités, des inconséquences qui rendent problématique leur articulation en un complexe homogène et à prétention totalisante. Il en va de même, à un autre niveau, des développements insuffisants, des lacunes ou des limites théoriques de certaines interventions politiques ultérieu­ rement érigées en thèses centrales. Quelques exemples, à titre indicatif : — l’opposition établie par certains entre les écrits de jeunesse de Marx et ceux de sa maturité. Le ML ignore, quant à lui, totale­ ment les débats et les polémiques engagés sur ce point et continue * Nous utiliserons désormais ML pour marxisme-léninisme et marxiste-léniniste. �de revendiquer à la fois les thèses du jeune Marx, censées fonder l’« humanisme socialiste » et celles du Capital, sans jamais s’interro­ ger sur les implications de l’évolution qui les séparent; — il n’existe pas chez Marx une théorie de l’Etat qui fasse pendant à sa théorie du Capital ; mais ce manque ne justifie absolu­ ment pas l’escamotage auquel s’est livré le ML des quelques prises de position anti-étatiques de Marx, qui constituent autant de mises en garde et de démentis à l’égard des développements théoriques et politiques opérés au nom du marxisme — aussi bien par la socialdémocratie de l’époque que plus tard par le courant bolchévique; — le contraste frappant entre les écrits de Lénine sur l’Etat, antérieurs à la révolution et ses interventions théorico-politiques ultérieures, interventions érigées par ses successeurs en proposi­ tions essentielles du ML sur la question ; — le penchant dogmatique d’Engels qui transparaît dans plu­ sieurs de ses écrits destinés à vulgariser les thèses marxiennes, et son penchant réformiste qui s’est manifesté dans la caution qu’il a apportée à la fin de sa vie aux orientations de la IL Internationale : — le large fossé qui sépare les indications de Marx à propos de l’organisation politique de la classe ouvrière et la conception léni­ niste du parti, avant-garde du prolétariat. Deux contributions spéci­ fiques de Lénine ont permis de transformer le statut du prolétariat qui de sujet est devenu objet du processus révolutionnaire: la substitution du parti au prolétariat en lutte comme agent révolution­ naire et la thèse, corrélative, selon laquelle la conscience de classe ne pouvait qu’être apportée de l’extérieur au prolétariat. Bien qu’elles y aient contribué en partie, comme on le verra plus loin, ces contradictions internes n’expliquent pas à elles seules l’évolution ultérieure du ML ni sa situation actuelle. Ignorées en règle générale à l’Est (où l’on utilise couramment, d’abord pour des raisons d’économie de langage, le terme « marxisme » pour dési­ gner le M L*), occupant une place mineure, mais signicative en * Rappelons, si besoin est. que des travaux aussi importants que ceux du marxolo — 9— �raison de leur effet moralisateur sur l’esprit critique populaire, ces contradictions jouent un rôle certain dans la démarche de réappro­ priation de Marx entreprise par une fraction de l’intelligentsia criti­ que. Les contestataires utilisent souvent, parfois implicitement, ces contradictions qui suscitent d’autant plus leur intérêt pour Marx qu’elles leur permettent de se démarquer du ML officiel et de le critiquer de manière pertinente. En revanche la plupart des marxistes critiques déplorent le processus de codification et s’inter­ rogent sur ses conséquences. 1. Le processus de codification Malgré l’image planétaire et quelque peu transhistorique qu’il a fini par acquérir, le ML, tel qu’il est utilisé de nos jours à l’Est ou au sein du mouvement communiste international, par les équipes dirigeantes de certains pays du Tiers Monde ou par certains mouve­ ments de libération, a été élaboré dans des conditions historiques précises et en relation avec des intérêts concrets qui n’ont pas manqué de se refléter dans ses formes et son contenu. Il est le produit d’un processus de codification de l’usage institutionnel et politique des contributions de Marx, Engels et Lénine ainsi que de l’ensemble de leurs références (historiques, théoriques, politiques) en fonction, tout d’abord, des problèmes posés par la mise en place de l’Etat soviétique et par le développement socio-économique de la Russie moderne et, ensuite, en fonction de la formation et du renforcement des partis communistes dans le monde. Je propose le terme de codification parce qu’il renvoie à la fois à des notions et des formules spécifiques, aux règles combinatoires qui les régissent et aux principes qui permettent leur utilisation. En même temps, ce mot revêt un aspect métaphorique qui désigne une période décisive de l’histoire dont les conséquences pèsent lourdement sur l’actuelle configuration idéologique du socialisme réel. gue Maximilien Rubel, et portant sur la question, échappent complètement au public est-européen. — 10 — �Au cours de l’histoire d’autres tentatives de codification ont eu lieu en particulier au sein de la social-démocratie (y compris du vivant de Marx qui s’est du reste employé à les réfuter) mais aussi, dans une moindre mesure, chez les révolutionnaires s’opposant au léninisme. Qu’elles aient échoué ne signifie nullement que le ML présentait la seule codification possible ou la plus fidèle, mais tout simplement qu’elle est celle qui l’a emporté. Il convient de noter, par ailleurs, que les trotskystes se distinguent moins des staliniens au niveau idéologique et doctrinaire que sur le plan tactico-stratégique et organisationnel. Enfin, dans la perspective de la codification, on ne retiendra pas les apports souvent précieux des courants de pensée marxistes, voire parfois léninistes, qui n’ont pas eu un impact significatif dans l’appareil analytique et programmatique du ML officiel. 2. L’incidence du pouvoir de parti La codification a suivi un processus : l’opération fondatrice de cette « somme doctrinaire » sans précédent ni équivalent — qui débute dans le courant des années vingt et dont l’apogée se situe à la fin des années quarante — n’a pas été et ne s’est pas voulue définitive malgré son caractère déterminant. La codification com­ portait dès le départ une certaine marge de manœuvre. Marge de manœuvre et non pas marge de liberté, puisqu’elle relevait exclusi­ vement du parti qui pouvait adapter le ML à sa guise sans pour autant s’attaquer à la codification proprement dite. Les incursions philosophiques et les pirouettes idéologiques de Staline et de ses successeurs illustrent la façon dont on a pu et dont on peut encore se servir de cette marge de manœuvre. En fait il s’agit là d’un des principes intrinsèques au ML codifié : ne l’interprète que qui décide dans le parti. Cette marge visait également à faciliter l’intégration de nouvelles théories ou découvertes scientifiques, ou à assimiler diffé­ rentes contributions marxistes originales. Mais, l’intégration ou l’assimilation supposent la reconnaissance préalable et l’accord des — 11 — �instances partidaires, ce qui implique l'intervention de critères au­ tres que scientifiques. Voilà qui explique avec quelle lenteur le ML a intégré toute une série de phénomènes scientifiques et culturels, de même que sa difficulté structurelle à assimiler des éléments théori­ ques marxistes, même lorsqu’ils semblaient, a priori, inoffensifs. Il va sans dire que dans ces conditions les pratiques sociales nova­ trices, à moins de s’inscrire explicitement dans la ligne des orienta­ tions du parti, ne pouvaient prétendre à cette marge de manoeuvre. S e mettre à Yéco u te des m asses relève avant tout de la nécessité de contrôler et d’empêcher toute manifestation sociale quelque peu originale et susceptible d’entraîner, peu ou prou, la remise en cause de la politique du parti. En revanche, cette situation permet au parti d’utiliser, lors des crises, des mouvements sociaux authentiques ou des contributions scientifiques incontestables, par le biais précisé­ ment du ML, dont le caractère socialiste et scientifique ne cesse d’être proclamé. Cette dissymétrie alimente efficacement la vitalité du ML codifié qui a su transformer ses erreurs — en les reconnais­ sant à l’occasion en tant que telles mais en les imputant à des responsables déchus ou en passe de l’être — en succès. Paradoxa­ lement, ce qu’il y avait d’authentique dans le crédo socialiste de Marx comme la pertinence de son œuvre théorique ne sont pas étrangers à cela. Le processus par lequel le ML s’est constitué comporte deux moments distincts : la codification proprement dite de l’usage politi­ que de Marx, Engels et Lénine (rigide et souple à la fois selon le rapport qu’entretiennent avec le pouvoir de parti ceux qui l’utili­ sent) et la longue série des adaptations ultérieures. Ces dernières peuvent être contradictoires (et l’ont été) mais sans jamais remettre en cause les principes qui ont présidé à la codification. La dénonciation véhémente, et quelquefois sincère, de telle ou telle option tactico-stratégique et la reformulation du ML qui l’accompagnait, n’ont fait qu’accroître l’autorité et le prestige de la codification initiale. Il ne s’agit pas uniquement des volte-face stali- — 12 — �niennes ou de la révision khrouchtchévienne, sur laquelle je revien­ drai plus loin, mais aussi des schismes et des polémiques qui ont vu le jour au sein du mouvement communiste international. A cet égard, le titisme présente un cas intéressant : l’introduction, à la suite des conflits avec l’U .R S .S ., des thèmes autogestionnaires (plus proches de Proudhon que de Marx et difficilement conciliables avec les thèses de Lénine) ne s’est jamais départie, en Yougoslavie, de l’affirmation constante d’une totale fidélité aux « principes du ML ». Les démêlés de la revue Praxis avec la Ligue communiste de Yougoslavie montrent clairement la raison du maintien de ces « principes » : empêcher tout développement critique qui pourrait nuire à l’application de la ligne du parti. 3. Agent e t main-d’œuvre Ni la vulgarisation ou la schématisation, ni l’utilisation à fin de propagande, ni la révision conjoncturelle ou l’interprétation tendan­ cieuse des textes de Marx, Engels et Lénine n’expliquent à elles seules l’évolution et la fonction actuelle du ML. Il s’agissait de démarches prévisibles et compréhensibles dans le contexte de l’époque. Il n’en est pas de même du choix, de la nature et surtout des modalités qui sous-tendaient ces démarches et ont permis leur application sur une grande échelle. C’est Vinstitutionnalisation de ces modalités qui a conduit à la codification et lui a conféré l’impor­ tance qu’elle détient encore de nos jours. L’impact rapide, l’effica­ cité et la rigidité de ces modalités ainsi que la difficulté à les mettre ouvertement en question découlent de leur institutionnalisation. La constance, le caractère central de ces procédés et l’impossi­ bilité d’y renoncer mettent en évidence un aspect déterminant de la codification. Celle-ci reflète autant historiquement que structurelle­ ment les intérêts de la nouvelle classe dominante. La codification ne marque pas seulement la glaciation de l’aspect critique des thèses marxiennes et même léniniennes, elle jette aussi les fondements nécessaires à la constitution du support idéologique indispensable — 13 — �au discours et à l’action de la bureaucratie naissante. A ce propos, on ne doit pas confondre l’agent effectif et princi­ pal bénéficiaire du processus de codification — le noyau partidaire de la bureaucratie étatique — avec la cheville ouvrière de ce proces­ sus, la nouvelle intelligentsia. Nouvelle parce que sa composition sociale a été modifiée, ses effectifs ont augmenté et son champ d’action s’est élargi, même si dans le même temps ses possibilités d’action indépendante ont été réduites à néant. La subordination presque totale de l’activité intellectuelle par étatisation de la circula­ tion des idées, des connaissances et des informations, a été un facteur décisif dans la réussite de la codification. Mais cette dernière n’aurait pas pu avoir lieu sans le concours actif et évidemment intéressé de l’intelligentsia formée ou recyclée par le nouveau régime. 4. La codification dans la Russie post-révolutionnaire Le décalage entre les conditions nécessaires à la mise en pratique de la théorie marxiste et la réalité russe a engendré au sein de la direction historique du Parti bolchévique, au lendemain de la victoire d’Octobre, toute une série de thèses — fort diverses, sou­ vent opposées — tant à propos de la théorie marxiste qu’à propos de la réalité russe. Ce foisonnement politique et intellectuel — par­ fois assez déconcertant — laissait déjà entrevoir la nécessité d’une codification de toutes ces références, dont on se réclamait et aux­ quelles on se heurtait dans la pratique. Le léninisme, qui faisait l’unanimité parmi les Boukharine, Zinoviev et Trotsky, ne pouvait plus être d’un grand secours. Les thèses de Lénine sur le rôle et la structure du parti, ainsi que celles sur la place que doit occuper le prolétariat dans le processus révolutionnaire, avaient été élaborées bien avant 1917, moins en fonction de la dérive réformiste de la social-démocratie, que des problèmes soulevés par la réalité russe. Ces thèses, efficaces dans un premier temps — lors de l’organisa­ tion du Parti bolchévique, dans sa pratique pré-révolutionnaire et — 14 — �au moment de la prise du pouvoir — , s’avéraient tout à fait insuffi­ santes pour surmonter le décalage en question. Les interventions de Lénine après 1917 n’avaient qu’une portée limitée aux conjonctu­ res immédiates. Leur maniement, comme référence du discours politique (qui y puisait abondamment ses arguments), se révélait d’autant plus problématique qu’elles ne valaient que par rapport à des réalités socio-politiques précises, évoluant sans cesse, et que Lénine, très attentif à cette transformation, n’arrêtait pas d’innover, voire de se contredire, chaque fois qu’il le fallait. Le tournant stalinien provoquera un glissement lourd de conséquences : l’utilisation des références marxistes et léninistes quelque peu originales ou divergentes de la version officielle en­ traîne désormais des suites imprévisibles. Les débats polémiques si vifs autrefois sont maintenant régis policièrement*. Ceux qui aupa­ ravant n’existaient qu’en fonction d’une orthodoxie marxiste et léniniste devront avant tout tenir compte d’un pouvoir de plus en plus omniprésent, dont le discours est difficile à déchiffrer parce qu’incohérent et n’aspirant qu’à renforcer son pouvoir et à le légitimer. Plusieurs décennies durant, c’est un livre collectif, maintes fois remanié, L ’Histoire du Parti C om m uniste/bolchévik/ — Précis ré­ d ig é p a r u n e co m m issio n du co m ité cen tral du P C (b ) d e l’U.R.S.S. — qui constituera, dans tous les pays communistes, le texte de référence du ML et qui fera autorité à tous les échelons de la hiérarchie. L’édition massive des Œuvres com plètes de Marx- * Depuis Staline on assiste à une escalade : le statut que l’Etat-fort naissant entendait accorder au débat politique, s’applique également désormais à l’intérieur du Parti bolché­ vique. La liquidation progressive des bolchéviks opposés à la ligne stalinienne rencontrera moins d’obstacles qu’antérieurement celle des aubes composantes révolutionnaires. Rap­ pelons à ce titre le second point de la Résolution des marins de Cronstadt en mars 21 :« exiger la liberté de parole et de la presse pour les ouvriers et les paysans, les anarchistes et les partis socialistes de gauche ». — 15 — �Engels et celle de Lénine, pourvues d’un appareil critique consé­ quent, consacre la codification de leur valeur d’usage politique, codification dont le livre cité plus haut est le principal indicateur et révélateur. Les tendances dominantes du système soviétique en cette période de génèse sont particulièrement éclairantes sur le rôle historique de la codification et sa fonction ultérieure. En effet, la place de la codification dans la nouvelle dynamique sociale, en tant que facteur d’intégration du prolétariat naissant, correspond à la double tâche qui imcombait à l’U .R S.S. en cette période : passer à une économie industrielle et construire un Etat moderne. 5. Un facteur d’intégration du prolétariat Malgré de nombreux points communs (salaires aux pièces,lon­ gues journées de travail, pénalisations draconiennes, gestion des­ potique, etc.) les méthodes d’industrialisation utilisées en U.R.S.S. se distinguent radicalement de celles qui ont caractérisé la révolu­ tion industrielle occidentale au siècle dernier et qui continuent à être appliquées dans certains pays en voie de développement (pro­ occidentaux). Parallèlement à la rééducation par le travail (l’exploi­ tation esclavagiste dans les camps de travail) on remarque d’emblée un souci constant d’intégration de la classe ouvrière, qu’a engen­ drée l’industrialisation, à l’Etat et à la société. Cette intégration ne s’est pas uniquement opérée par la force, encore que celle-ci ait joué un rôle considérable en instaurant un climat de répression généralisée, et l’encadrement autoritaire des travailleurs au moyen des appareils politiques et syndicaux servant explicitement les objectifs de la production. Une politique globale, élaborée dans le détail, visait au développement de la force de travail. Elle s’est traduite par une amélioration relative * de la condition ouvrière sans * Relative d’abord parce quelle n'était pas perçue comme telle par les principaux — 16 — �abolir sa nature. La légitimité et l’efficacité d’une politique qui permettait la création, en un temps record, d’une classe ouvrière disciplinée et relativement qualifiée, tout en désamorçant, par le biais d’un contrôle fort complexe, les conflits potentiels, ont été assurées par : 1° la présentation comme une « conquête socialiste » de ce qui n’était que moyen d’améliorer le rendement de la force de travail sans entraver le procès de production ; 2" le culte du travail (aliéné), de la production, de l’ordre et de la hiérarchie, présentés comme des valeurs indissociables de la « construction du socialisme »; 3° l’exal­ tation du prolétariat — parallèlement à son enfermement objectif — comme classe dominante, modèle suprême et élément décisif de l’histoire. Ce triple corollaire politico-idéologique, moral et sym boliqu e du processus d’industrialisation impliquait inexora­ blement la codification des textes de Marx. Pourtant, les critères qui permettent de conclure à l’absence de changements allant dans le sens de l’émancipation effective du prolétariat sont déjà présents dans les textes de Marx. Mais, une fois codifiés, ils ont pu être utilisés comme instrument idéologique d’intégration du prolétariat et comme garant de la perpétuation de sa condition. Aussi aberrantes, puériles ou fantaisistes qu’elles aient pu apparaître ultérieurement, certaines formes du ML codifié s’inscri- concem és. pour la simple raison qu’il ne s’agissait pas d’une amélioration conquise mais accordée. Relative aussi parce qu’il s’agissait souvent d’une amélioration de droit, dont I application n’était que partielle et déformée par le système bureaucratique. L’absence de structures organisationnelles autonomes des travailleurs rendait difficile la mise en pratique de ces améliorations décrétées par le haut. L im age positive de l’U .R.S.S. au sein de la classe ouvrière occidentale (ou de certains pays du Tiers Monde de nos jours) tient au fait que cette dernière n’a pas su saisir le caractère relatif de l’amélioration en question. Formellement, les objectifs immédiats de la classe ouvrière étaient atteints en U .R.S.S. ; pour ce qui est des contreparties négatives lorsqu on ne les ignorait pas on n'arrivait pas à les concevoir ou l'on s’y refusait sous l’influence des PC locaux. 17 — �vent, de par leurs effets spécifiques, dans une rationalité historique, celle qui caractérise le développement moderne de la Russie. Il faut absolument éviter, lorsqu’il est question du stalinisme, de confondre les irrationalités propres à tout système fondé sur l’exploitation et l’oppression, et que tout pouvoir conséquent essaie de réformer (en l’occurrence le bureaucratisme, le gaspillage...), avec les irrationalités rendues nécessaires par la reproduction du système à un moment donné. A cet égard, le recours stéréotypé (aujourd’hui comique) aux clichés qui caractérise le ML de l’époque s’avérait, autant que la terreur, indispensable. Ce n’est sans doute pas un hasard si les critiques qui se sont développées depuis, sur le plan officiel, ne se sont jamais attaquées aux fondements ou aux procédés du discours et de l’idéologie staliniens, mais se sont contentées d’en éliminer bruyamment ou pudiquement les excès. 6. Contre la dynamique sociale Outre la nécessité de camoufler les contradictions entre les thèses de Marx et la réalité russe post-révolutionnaire (telle qu’elle avait été héritée du passé en un premier temps, mais aussi telle qu’elle résultait de la pratique du pouvoir bolchévique), l’évolution, la nature et le rôle particulier de la dynamique sociale dans le système soviétique expliquent le caractère vital de la codification. Il faut distinguer ici entre la dynamique sociale déclenchée par la révolution d’Octobre, la dynamique sociale qui découle des structures du régime et celle que le pouvoir tente de susciter. Dans le premier cas, la réponse du nouvel Etat a été directement répressive ; d’autant que cette dynamique mettait en cause la réorganisation étatique de l’économie (cf. la résistance paysanne dans de nom­ breuses régions), s’opposait frontalement au système politique so­ viétique tel qu’il était conçu et imposé par les bolchéviques (cf. l’insurrection de Cronstadt) ou se donnait les moyens de s’organiser indépendamment et contre le pouvoir central (cf. la Makhnovst- — 18 — �china en Ukraine du Sud). Le discours officiel de l’époque, censé justifier la répression, marque la naissance de la terminologie fon­ dée sur le thème de la « contre-révolution », à laquelle on assimilait avec une aisance déconcertante la contestation sociale. Cette termi­ nologie sera, jusqu’à nos jours, inséparable de la pratique discursive et répressive ML. La dynamique sociale n’en continuera pas moins de poser au régime de sérieux problèmes, désormais structurels, en raison de sa nature même et non de l’activité de forces politiques hostiles. Cette nouvelle dynamique — plutôt défensive, ponctuelle et dépourvue d’expression politique autonome — était favorisée par le discours même du régime. Les pratiques auxquelles elle aboutissait pou­ vaient, en effet, trouver leur légitimité dans le contenu révolution­ naire véhiculé pour des raisons idéologiques par le pouvoir. D’où la nécessité pour le régime de codifier son discours afin d’empêcher de tels usages*. En même temps, le système politique en place — de par les règles spécifiques qui le régissent, les «valeurs » qu’il avance et surtout afin d’assurer le fonctionnement de ses institutions fondées sur des structures participatives de masse — doit, coûte que coûte, s’appuyer sur une dynamique sociale. Le pouvoir doit par consé­ quent à la fois inciter une dynamique sociale et en être le moteur afin de la contenir. Dans des cas limités (dans telle région, au niveau de telle catégorie sociale, sur tel problème et à tel moment précis de l’histoire) cette opération a réussi. Mais combien de dysfonctionne­ ments ont été dûs au fait que la dynamique déclenchée par le * C ’est la raison pour laquelle le pouvoir a conservé si longtemps les accusations contre les anarchistes, les socialistes révolutionnaires et plus tard contre les trotskystes ou les zinoviévistes parallèlement à celles contre les blancs ou les menchéviques. Ces accusa tions rituellement réitérées à la moindre opposition ne correspondaient plus à aucune réalité politique, tous ces courants ayant été liquidés depuis longtemps. Mais, elles avaient une fonction préventive : elles permettaient d’éliminer d’avance toute possibilité d'expres sion idéologique et d’organisation politique de ce type de dynamique sociale. — 19 — �pouvoir se retournait finalement contre le système et, surtout, au fait que cette dynamique ne se manifestait pas lorsque le pouvoir l’attendait. C’est donc en s’efforçant de susciter et de contrôler la dynami­ que sociale, afin de la dépister et de la maîtriser (en la canalisant, en l’étouffant ou en la réprimant), que la codification s’impose impé­ rieusement. En d’autres termes, ce n’est que dans la perspective de cette dynamique sociale nécessaire au fonctionnement du système, mais potentiellement redoutable pour la stabilité du pouvoir, qu’on peut envisager la double démarche idéologique de l’Etat soviétique, sur laquelle s’est greffée la codification : développer une idéologie propre indispensable à sa cohérence et nécessaire autant pour la persuasion que pour la légitimation interne et externe de ses institu­ tions ; le fait qu’en l’occurence il s’agisse d’une idéologie révolution­ naire entraînait la nécessité de neutraliser le potentiel critique de cette idéologie qui pouvait entraver de fait et de droit l’autorité des institutions étatiques et partidaires. Les efforts gigantesques, maté­ riels et intellectuels, déployés à cet effet sont à la mesure de l’impor­ tance, vitale pour le nouvel Etat, d’atteindre ses objectifs. 7. Quelques procédés de la codification 11 fallait que la bureaucratie puisse fournir des explications à tout, puisque les institutions étatiques, de plus en plus complexes et diversifiées, tendaient à couvrir l’ensemble des activités sociales; elle devait, se faisant, se démarquer des différentes formes de l’idéologie bourgeoise antérieurement en cours en Russie et tou­ jours en vigueur à l’étranger. Pour accomplir cette tâche, la réfé­ rence systématique à Marx, Engels et Lénine présentait d’énormes avantages, à condition toutefois que son usage politique soit stricte­ ment codifié. On considère depuis cette période le ML comme Yid éolog ie scientifique d e la classe ouvrière et d e son parti com m u ­ niste, qui p résen te une conception unitaire et harm onieuse d e la vie, du m on d e, d e l’h o m m e et d e la société. Aussi tenterai-je dans les — 20 — �lignes qui suivent de passer en revue les trois opérations complé­ mentaires dont l’utilisation à grande échelle a contribué de façon décisive à l’instrumentalisation par l’Etat-parti des contributions critiques des pères fondateurs. La première opération concerne le contenu même dont on entendait charger les références en question; j’insisterai sur elle en raison de son caractère essentiel. Elle tente d’établir un rigoureux système de filtrage de la valeur et de la signification des thèses, des théories et des positions de Marx, Engels et Lénine ainsi que de l’ensemble des références sur lesquelles ceux-ci se fondaient expli­ citement ou implicitement, ponctuellement ou constamment, posi­ tivement ou négativement. De ce point de vue, l’expression même de ML n’apparaît plus comme une formule creuse. Elle sanctionne moins la synthèse entre deux types de contributions théoriques et politiques (avec quelques modifications ou adaptations) que la nécessité impérative d’interpréter, à tout instant, l’une par l’autre selon des schémas minutieusement préétablis. Telle thèse, telle prise de position polémique ou remarque passagère de Marx est décodée en fonction de telle autre thèse, prise de position ou remarque de Lénine. La combinatoire est strictement limitée. Une pratique d’autant plus grave que souvent il peut s’agir dans un cas d’une théorie globale et dans l’autre d’une prise de position politi­ que conjoncturelle. Marx est traversé par Lénine ; on neutralise ainsi les thèses marxiennes qui viendraient gêner le système — la même thèse est d’ailleurs susceptible de différentes interprétations selon qu’on la relie à telle ou telle autre thèse de Lénine. C’est ainsi que des « finalités » révolutionnaires, comme l’abolition du salariat ou le dépérissement de l’Etat, cessent de constituer des objectifs politi­ ques, même lointains, pour devenir de simples idéaux pseudo­ mobilisateurs, points de repères purement abstraits. J ’ai indiqué plus haut comment certains aspects des contributions de Lénine entraient en contradiction avec l’analyse marxienne. Certes, dans la mesure où ses analyses se présentaient comme de véritables adap­ tations prolongeant les thèses marxiennes, Lénine a lui-même parti • — 21 — �cipé à cette opération de filtrage. Pourtant, une fois généralisé, le système de filtrage a dépassé en conséquences et en ampleur la démarche léniniste. La lecture dirigée, orientée de Marx à travers Lénine, de Marx à travers Marx et de Lénine à travers Lénine constitue le noyau du système de filtrage dont le champ d’applica­ tion est, comme on va le voir, beaucoup plus vaste. Les références des pères fondateurs elles-mêmes ont subi un traitement similaire. Les effets du filtrage apparaissent comme en­ core plus incidieux et autrement négatifs s’agissant de l’esprit des Lumières, lié aux principes de Raison et de Progrès. La façon dont le pouvoir s’est « emparé » des connaissances les plus variées ne recèle aucun mystère. Ce qui n’était que simple note dans les textes des « classiques » acquiert, dans le ML codifié, le statut d’assertion fondamentale. Ce qui, à l’origine, n’était que pure polémique, œuvre de circonstance, se voit hissé au rang de sentence irrévoca­ ble ; ce qui prêtait à interprétation devient évidence intangible. On assiste à une réécriture sans précédent de l’histoire, des sciences humaines, de la littérature et même des sciences exactes, sur la base d’indications sommaires de Marx, Engels ou Lénine quand leurs thèses ne sont pas purement et simplement travesties de façon grossière. L’établissement du système de filtrage n’a pas pu assurer à lui seul le fonctionnement et la légitimation des institutions. Son effica­ cité est indissociable de la diffusion massive des résultats auxquels il est parvenu et de l’incantation permanente des pères fondateurs. Ces deux dernières opérations jouent un rôle aussi important que la première. Quelques brèves remarques sur ces phénomènes assez connus suffiront à le montrer. Du point de vue des moyens matériels, humains et intellectuels mis en œuvre lors de cette diffusion (à une époque où la communi­ cation de masse n’en était qu’à ses débuts), l’U .R S .S. a largement dépassé les efforts publicitaires les plus massifs du capitalisme privé. — 22 — �La part du discours ML, apparemment sans incidence immédiate dans la réalité, dans la presse écrite équivaut à celle occupée par la réclame dans les journaux occidentaux. Si les oeuvres de Soljénit­ syne se sont vendues vraisemblablement plus, et au prix fort, en Occident que celles de Marx à l’Est, jamais les oeuvres d’un théori­ cien n’auront autant servi à la décoration intérieure des édifices publics et des appartements privés que celles du glorieux tandem Marx et Engels et de leur intrépide continuateur V.I. Lénine. En ce qui concerne leur incantation — indispensable à la consécration de la fidélité du nouvel Etat à ses pères fondateurs — , il est difficile de trouver un équivalent dans le monde laïc moderne sauf, et encore partiellement, les criminelles parodies fasciste et hitlérienne. Ce type de diffusion ainsi que le style de l’incantation pratiquée ont garanti le succès du filtrage. On nom m era don c codification l’effet structurel, historiquem ent déterm iné, d e trois en sem bles d ’opérations distinc­ tes, mais com plém entaires : le filtrage, la diffusion massive et l’incantation. Dissocier ces opérations de l’extraordinaire entreprise pédago­ gique de l’Etat-parti s’avère impossible. L’importance démesurée de la dimension pédagogique du ML et l’autoritarisme qui en découle ont été décisifs dans la codification. Il existe un double rapport entre la fonction pédagogique du ML (qui, dans la pratique renvoyait tour à tour au « dressage » et aux techniques de pointe de la persuasion) et la codification. D’abord, au-delà des inévitables schématisations, l’utilisation à des fins pédagogiques du ML entraî­ nait la codification de son usage politique. Ensuite, le succès de la codification dépendait directement de l’ampleur, de l’intensité et de l’emprise sur la population de cette entreprise pédagogique. Le bas niveau d’instruction de la classe ouvrière ainsi que sa disponibilité intellectuelle limitée (de par sa place dans la division manuel/intellectuel du travail) en général, et le caractère arriéré de la Russie en particulier ont été les supports et non les causes de l’autoritarisme pédagogique du ML. La pédagogie du ML renferme — 23 — �sans doute un effet civilisateur, puisqu’elle s’accompagne obligatoi­ rement de l’alphabétisation et de la transmission d’un certain nom­ bre de connaissances, bien inoffensives au demeurant. Mais en contrepartie elle infantilise, autant que la religion pendant des siè­ cles, avec des résultats plus probants et durables que l’idéologie bourgeoise traditionnelle, consommationnaire ou pas, n’en obtient aujourd’hui. Les performances réalisées sur ce point de nos jours en Amérique Centrale constituent, à mon avis, un des plus beaux fleurons du ML codifié. 8. Le révélateur khrouchtchévien Malgré les modifications, parfois spectaculaires, survenues au cours de son évolution, la codification conservera toujours les prin­ cipaux énoncés et s’appuiera sur les opérations décrites plus haut et sur les procédés qui avaient assuré son efficacité. L’histoire a fait la part du constant et du variable. L’accent plus ou moins fort porté sur tel aspect, le rejet de tel autre ou sa mise à l’écart, les substitutions successives, ont plutôt confirmé l’étroite dépendance qui lie la codification aux options prises par l’Etat-parti. Les phénomènes d’instabilité économique, de tension sociale, de recomposition des groupes dominants ou de constitution de nouvelles couches socia­ les sur lesquelles le pouvoir estime devoir s’appuyer davantage, ont pu provoquer des modifications au sein du ML codifié. En règle générale ce dernier a su maîtriser et contenir ces modifications. Une fois cependant, s’est produit un accroc de taille : les révélations de Khrouchtchev sur les limites du ML codifié, lors du XXe Congrès. L’originalité de la dérive khrouchtchévienne par rapport à la tradition du ML, et qui en fait en même temps une contribution qui n’a été que partiellement assimilée, s’explique par plusieurs fac­ teurs. Elle découle en premier lieu du caractère délibérément va­ gue, volontairement peu argumenté « scientifiquement », fortement moralisant et à la fois choquant à plus d’un titre du Rapport secret. Pour la première fois une affirmation idéologique d’envergure — 24 — �émanant du sommet paraissait plus soucieuse d’engendrer des effets politiques précis (mettre fin à des pratiques répressives aber­ rantes, éloigner les fractions retardataires — staliniennes — de la bureaucratie, introduire des réformes économiques indispensables et jeter les bases d’un consensus minimum) que de s’inscrire de manière formellement cohérente dans une quelconque science, théorie ou idéologie, sans prise sur la réalité. Lénine et Marx ne sont invoqués — très brièvement d’ailleurs — que pour justifier les pro­ positions de « bon sens ». Le ML n’a pas su ou pas voulu intégrer l’« effet d e style » khrouchtchévien. En revanche, ce dernier a réussi sinon à désamorcer la bombe de la déstalinisation ce qui eût été impossible, du moins — performance bien plus politique — h contenir son explosion. L’échec, la liquidation et la récupération des dérapages causés par la déstalinisation officielle l’ont montré avec éclat. En second lieu, ce Rapport a bénéficié d’un statut exception nel. Amplement commenté au sein de l’Appareil du parti dans les mois qui ont suivi le congrès, « oublié » depuis, jamais publié inte gralement en U. R. S. S. ou dans une quelconque démocratie popu laire, sa transcription occidentale n’a été ni confirmée, ni infirmée par le P.C.U.S. La question qui se pose par conséquent vingt-sept ans après n’est pas seulement d’ordre philologique (ce texte a l il réellement existé?) mais aussi politique (la déstalinisation a-t elle constitué autre chose qu’un épisode du XXe congrès?) et surtout idéologique (la déstalinisation a-t-elle une quelconque signification à l’intérieur du ML codifié?). L eR apport, tant par son style quepm son statut uniques dans les annales discursives ML, a permis A la bureaucratie communiste d’esquiver ces questions. Bien qu’une telle parenthèse réaliste dans le délire idéologique ait contribué à la perte de son auteur, il serait erroné de minimise! I. avantages que le système soviétique a pu en retirer, non seulem ent pour ce qui est de la déstalinisation mais aussi pour les ligne-, directrices du post-stalinisme. Ne laissant pas d’impressionner. I.**» — 25 — �accusations contre Staline s’accompagnent, au nom du bon sens et par Lénine interposé, d’indications édifiantes destinées à imposer un nouveau type de répression adapté à la période post-stalinienne. On peut en trouver la trace dans ce bref passage du Rapport qui reproduit une note inédite de Lénine datant d’Octobre 1920 : « E n tant q u e tâ ch e particulière d e la com m ission de contrôle, il est re co m ­ m a n d é d ’établir d es rapp orts profonds, personnels et q u elq u e fois thérapeuti­ qu es, e n q u e lq u e so rte, a v e c les représentants de c e q u e l’on appelle l’opposition, c e u x qui o n t trav ersé u n e crise psychologique en raison d’un é c h e c dans leur tâ c h e a u sein d es S o v ie ts o u du Parti. Il faudrait faire un effort pour les rassurer, leu r e xp liq u er le p ro b lèm e d e la faço n q u e l’o n traite les cam arad es, leur trouver (e n évitan t d e leu r d o n n e r d es ordres) un e tâch e à laquelle ils sont psychiquem ent a p tes .» (R ap p o rt K h rou chtchev , Paris, 1 9 7 6 , Seuil, p .6 5 . C ’est nou s qui souli­ g n o n s, N. T .) Cet extrait préfigure et justifie — par le biais d’une subtile reconversion du ML — la tendance dominante en U.R.S.S. sur le plan de la répression à partir de Khrouchtchev : l’abandon de la sur-responsabilisation politique moyennant la surenchère idéolo­ gique ML, à la faveur de l’irresponsabilisation politique par le tru­ chement de la psychiatrie. 9. La crise actuelle En provoquant avec succès une opération politique d’enver­ gure, la déstalinisation par le haut, le débordement stylistique khrouchtchévien a dévoilé la crise profonde du ML sans apporter de solution de rechange suffisamment convainquante pour l’en­ semble de la bureaucratie. L’échec de Khrouchtchev, écarté en 1964, et l’immobilisme de ses successeurs dans le domaine idéolo­ gique ne font que souligner l’insolubilité de cette crise. En effet, au milieu des années 50, la mission historique du ML accomplie, les impératifs qui avaient présidé à sa codification étaient dépassés. Le nouvel Etat était durablement installé, le prolétariat — 26 — �naissant tant bien que mal intégré et la dynamique sociale domesti­ quée. Mais, mettre en p la ce ne signifie pas mettre en marche. Avec le temps, la répression seule — indépendamment même du fait qu’elle peut frapper les milieux dirigeants — n’est pas le moyen le plus économique d’assurer le fonctionnement d’un Etat. Pacifiée, infantilisée et sécurisée lors de son apparition, la classe ouvrière n’en continue pas moins d’évoluer, posant ainsi de nouveaux pro­ blèmes. La reproduction non conflictuelle de la main-d’œuvre ne favorise pas forcément la productivité. Si la mobilisation télécom­ mandée peut bien connaître quelques réussites ponctuelles, à force de se répéter la parodie de la dynamique sociale, de nonfonctionnelle devient antifonctionnelle. Contrairement à l’« édifica­ tion » (prolongée en U .R.S.S., abrégée dans les pays de l’Est), la « consolidation » du socialisme réel exige un minimum de consen­ sus que le ML codifié est incapable de susciter et d'entretenir. Toujours performant pour ce qui concerne la légitimation abstraite, à usage externe, le ML ne peut pas se constituer en idéologie dominante à l’instar de l’idéologie bourgeoise. La révision khrouchtchévienne, telle qu’elle est parvenue jusqu’à nos jours, ne s’est traduite dans le processus de codification que par une adapta­ tion formelle du ML aux exigences historiques et structurelles de notre époque. D’où la crise idéologique actuelle, autrement plus inquiétante pour la bureaucratie communiste que la crise économi­ que. 27 — �DU CÔTÉ DE L’INTELLIGENTSIA CRITIQUE G d an sk . — P rou d h on , M aurras, S im o n e Veil — très peu de délégués au p re m ier c o n g rè s d e Solid arité co n n aissaien t l’un seu lem ent de c e s nom s. C e s trois o m b re s, pourtan t, o n t d om iné les d éb ats de G d ansk, im prégnés à la fois de so cia lism e libertaire, d ’exaltation d e la nation et de christianism e hum aniste et social (B e rn ard G u etta, le M onde. 9 o cto b re 1 9 8 1 ). Si l’analyse de l’envoyé spécial du M onde demeure discutable, le fait que cet épisode majeur de l’histoire du mouvement ouvrier contemporain se soit déroulé en dehors de toute référence à Marx ne l’est guère. Ainsi, les communistes n’auront pas eu à déplorer une quelconque « imposture ». Bien qu’apparenté un temps, sur­ tout en U. R. S. S. et en Roumanie, à la défense des « droits de l’homme », le syndicalisme libre comportait peu de références idéo­ logiques et se situait en dehors du marxisme comme de l’anti­ marxisme. Il n’en va pas de même pour la dissidence et les mouvances oppositionnelles qui caractérisent l’Est depuis la normalisation des dérapages qu’a entraînée la déstalinisation. J ’essaierai dans les lignes suivantes de présenter quelques éléments témoignant de la diver­ sité et de l’originalité des courants critiques qui à l’Est se réclament de Marx; depuis l’éviction de Khrouchtchev (1964) et l’invasion de la Tchécoslavaquie (1968), consacrant respectivement et rendant irréversible la condamnation comme révisionniste des ébauches de renouvellement du marxisme tolérées après le XXe Congrès* (1). * Les notes bibliographiques de cette partie sont regroupées en fin de chapitre. — 28 — �Le titre de ce chapitre exprime avant tout la composition sociologique des courants marxistes contestataires et de leur public. Celle-ci n’en entraîne pas moins les conséquences les plus diverses : selon Medvedev c’est l’intelligentsia, entendue au sens très large, qui est la principale intéressée au développement de la démocratie socialiste et qui forme, en quelque sorte, la base sociale de la contestation (2) ; pour Konrad etSzelényi, au contraire, l’intel­ ligentsia constitue le garant de l’establishem ent socialiste actuel. 1. La com posante m arxiste de la dissidence soviétique Traditionnellement, « entrer en dissidence » par rapport à une armée, une église ou un parti implique d’y avoir précédemment appartenu. En ce sens les marxistes critiques ont joué un rôle de premier plan dans la dissidence soviétique. Cependant, cette accep­ tion est antérieure à (et ne couvre que partiellement) la réalité historique de l’Etat-parti qui empêche de droit — et pendant de longues périodes de fait — toute expression autonome. En l’occur­ rence, le terme de dissidence n’est que la traduction approximative (et, par ce biais, l’orientation politico-idéologique) du mot russe inakom ysliachtchii qui signifie « hétérodoxe », qui pense autrement. Selon cette définition, qui semble la plus appropriée, les marxistes ne constituent qu’une fraction parmi d’autres de la dissidence. A l’intérieur même de la composante marxiste règne autant d’hétérodoxie que dans la dissidence prise dans son ensemble. Il s’y manifeste des nuances, des évolutions et des différences qui ne trompent pas. Examinons pour commencer, le cas du général Grigorenko. Lui qui fut à l’ongine de l’Union de lutte pour la renaissance du léninisme au milieu des années soixante, confesse depuis dans ses mémoires : à force de plonger dans la « jungle touffue en volumes du marxisme-léninisme » — à l’instar de bien d’autres candidats à la dissidence, Martchenko par exemple — , « la seule chose que je compris, en fin de compte, fut qu’on ne pouvait rien y comprendre » (3). Moins pathétique, éloigné de tout dogma — 29 �tisme, le rapport critique de Pliouchtch au marxisme est attachant de par son intelligence et son authenticité. Aux marxistes officiels qui prétendent justifier la persécution anti-religieuse par la fameuse formule où Marx présente la religion comme l’opium du peuple, Pliouchtch, athée, rappelle, en défense des croyants, une autre phrase, figurant dans le même texte de Marx : « la religion est le cœur d’un monde sans cœur » (4). Il a décrit mieux que personne la condition des marxistes critiques : « L e s cond itions particulières de l’U .R S .S . a ch èv en t de nou er le dram e de c e s m arxistes : refus d es antim arxistes de prêter l’oreille à l’opposition m arxiste, d o g m atism e o u inertie d e p e n sée d es m arx istes— c e s traits d éco u len t p sycholo­ g iq u em en t l’un c o m m e l’autre d e la propagand e officielle » (5). Ce général et ce mathématicien illustrent la figure du marxiste des premiers temps, héroïques, de la dissidence. Une figure qui connaîtra des incarnations sensiblement différentes lors de l’éclate­ ment du Mouvement démocratique et, en particulier, depuis la parution de la Lettre aux dirigeants d e l’Union Soviétique publiée par Soljénitsyne en septembre 1973. Les réponses et les commen­ taires provoqués par la prise de position du chef de file de la dissidence ont accéléré la formulation d’un certain nombre de marxismes et d’antimarxismes qui ont conduit, après avoir exa­ cerbé ses contradictions et porté au paroxysme ses confusions, à l’éclatement du mouvement. Voyons la position exprimée par plu­ sieurs des collaborateurs de la revue samizdat XXe Siècle, parue en février 1975 et conçue selon ses fondateurs « dans un esprit alliant le socialisme et la démocratie » (6). Rédacteur en chef de ce samizdat, Roy Medvedev n’a pas tout fait tort lorsqu’il se demande si Soljénitsyne « n’appartient pas à la catégorie de ses grands artistes dont le talent dépasse sans aucun doute l’intellectuel » (7). Mais on est en droit de s’inquiéter lorsqu’il pontifie : à « O n sait q u e la doctrine m arxiste-léniniste ou du com m unism e scientifique — 30 — �n e ju s tifie le r e c o u rs à la v io le n c e e t les a tte in te s a u x lib e rté s d é m o ­ cra tiq u e s q u e p o u r la p ériod e relativem ent b rèv e de la transform ation révolution­ n aire p ro p re m e n t dite d e la so ciété b ou rg eoise » (8). D’autant que ses références systématiques à Lénine, Engels et Marx s’accompagnent de spéculations douteuses quant aux ten­ sions qui se font jour au niveau gouvernemental entre réactionnai­ res (style Souslov) et modérés (Brejnev ou Andropov). Le rôle de conseiller du pouvoir qu’il s’arroge précisément en tant que dissi­ dent et marxiste-léniniste le rapproche paradoxalement plus de l’auteur de la Lettre, redoutable concurrent sur ce point, que du libéral Sakharov ainsi que le remarque à juste titre un autre dissi­ dent, Agourski, aujourd’hui enseignant à l’Université de Jérusalem. Le cas de l’historien Medvedev, principal protagoniste du courant marxiste, n’a rien de typique. Ses camarades ou plutôt ses collabo­ rateurs restent plus nuancés et parfois plus critiques à l’égard de la doctrine de leurs maîtres penseurs. Egorov évoque cette « dictature dont Marx n’a dit que quelques mots, mais que Lénine a déclaré la chose principale du marxisme, considérant que la dictature ellemême pouvait être démocratique » (9) et conclut en proclamant que « le communisme démocratique est le communisme comme but et la démocratie comme moyen (...) le but et les moyens sont inséparables : un noble but ne peut être atteint que par de nobles moyens » (10). Plus mesurée à l’égard de Soljénitsyne, Raïsa Lert, secrétaire de rédaction à la revue, fait remarquer : « Ceux à qui Soljénitsyne reproche de s ’ert tenir à cette idéologie auraient dû être accusés dé n e p a s s ’y tenir » (11). Membre du P.C.U.S. à partir de 1926, cette marxiste conserve un souvenir quelque peu enjolivé du passé : « ... dans la période initiale de l’existence de la Russie soviétique, lorsque ses dirigeants suivaient la ligne marxisteléniniste, ils avaient mis fin à la politique intéressée d’annexions et de conquête de l’Empire russe » (12). On ne peut pas pour autant douter de sa sincérité lorsqu’elle exprime ce souhait : « que la propagande marxiste cesse d’être officielle et payée, ne serait-ce que parce que je revendique la liberté de la propagande d’un — 31 — �marxisme authentique, non falsifié, qui actuellement jouit peut-être d’une liberté encore moindre que l’Eglise » (13). Lev. Z. Kopelev développe la critique la plus intéressante de la Lettre en faisant intervenir des arguments historiques précis et en refusant de céder à la polémique purement idéologique. Voici comment il rétorque à l’affirmation de Soljénitsyne selon laquelle lorsque Staline se décida à renoncer au marxisme-léninisme et « déroula le vieux drapeau russe », pendant la dernière guerre. Il rendit ainsi possible la victoire : « E n 1 9 1 9 , e n vertu d’un ordre d e Trotsky, l’uniform e d e l’A rm ée rouge fut c o p ié sur le m o d èle d es v êtem en ts an cien s d es guerriers russes (...) en 1 9 2 0 . B ro u ssilo v e t T ro tsky brand irent en sem b le le « vieux drapeau russe ». lorsque c o m m e n ç a l’invasion d es a rm ées d e Pilsudski... » (1 4 ). Autre observation très pertinente et inattendue dans le contexte dissident, marxiste ou non : « A p p arem m en t co n scien te du m anque de force des références à l’a n ­ c ie n n e p iété, la Lettre... p ro p ose co m m e le m odèle le plus proche, étant donné n o tre é p o q u e , d’un autoritarism e bénéfiqu e, les « soviets d’avant juillet 1 9 1 8 ». M ais c ’e st e n co re là un e contradiction grotesque : il s’agissait, précisém ent, à l’é p o q u e , d e sov iets d ém ocratiq u es, auxquels participaient les représentants des d ifférents partis, e t c e son t précisém ent eu x qui ont essay é d e s’o p p oser au ce n tralism e autoritaire » (1 5 ). Tout en dévoilant et en démontant ce qu’il appelle « le bolchévisme à l’envers » de l’auteur de l'Archipel du G oulag, Kopelev expose sa propre position sur le marxisme-léninisme : « Q u elles q u e puissent être les fautes et les erreurs de calcul con ten u es d an s les o u v rag es é co n o m iq u e s et sociologiques de M arx et de Engels, m êm e les plus gro ssières d ’en tre elles n ’auraient pu être les cau ses et les sou rces de la m é th o d e (d e v e n u e p ar la suite m éthodologie historique) de « l’esprit de parti ». C e lle -ci ap p aru t to u t d’ab o rd d ans la pratique politique e t les travaux polém iques d e L é n in e , se nou rrissant principalem ent de l'ex p érien ce du m o u vem en t révolu­ tio n n aire ru sse d es a n n é e s 1 8 7 0 - 1 8 8 0 , elle d ég én éra ensuite sous Stalin e en une — 32 — �cru elle d octrine policière ( ...) » (16). Les marxistes n’ont pas été seuls à réagir aux déclarations intempestives de Soljénitsyne contre la démocratie occidentale dé­ cadente et en faveur d’une étrange autocratie; on trouve aussi, entre autres, Sakharov, à en croire Kopelev le « meilleur », le « plus formidable d’entre tous » (17). Le « romantisme-religieux et patriar­ cal » de Soljénitsyne dénoncé par l’académicien a également inquiété, mais pour des raisons diamétralement opposées, les représentants de familles politiques d’une toute autre nature : en particulier Guénnadi Chimanov, porte-parole de l’actuelle dissi­ dence de droite et promoteur talentueux du fascisme théocratique comme le montre l’étude d’Alexandre Ianov parue dans la revue Syntaxis. Selon Chimanov, Soljénitsyne commet une grave erreur en invitant les dirigeants soviétiques à renoncer à leur idéologie : « p o u r un E tat idéocratique, ren o n cer à son idéologie, c ’e st se suicider ( ) L ’id éo lo g ie m arxiste e st le fo n d em en t de notre E tat (...) Il faut veiller à n e p.w re je te r m é ca n iq u e m e n t le m arxism e, il faut faire e n sorte q u ’il soit transform é im i la vie (...) (1 8 ). Il propose « une fusion organique des idées de Nil Sorski et <!«• Lénine », soit un mélange d’orthodoxie marxiste et de léninisme; enfin, il précise sa pensée en écrivant que « si on suppose que U* parti communiste se transformera bientôt en parti orthodoxe de l’Union Soviétique, on aura là un Etat véritablement idéal » ( l ‘>) La proposition d’un Chimanov visant à incorporer les aspec K religieux du marxisme à sa théorie sur l’Etat futur n’est au demeu rant pas plus inquiétante ni plus irréaliste que celle d’un Bouk< >v*.kl lorsqu’il se demande, depuis son lieu d’exil : « p o u rq u o i n e p as p ro p oser un p rojet d e loi qui rend e obliq.ilnin- U m e n tio n sur la cou v ertu re d e c h a q u e livre m a rx iste : « l ’application ••■il. th é o rie a e n tra în é la m ort d e plusieurs dizaines d e millions d’hom m es, «ni ■«>m . d e s d ern iers so ix a n te a n s » (2 0 ). — 33 — �Rappelons pour conclure que c’est le pouvoir soviétique qui détient, de loin, le record dans le domaine de l’inquiétant, qui enferme ses contestataires marxistes sous prétexte de « délire re­ vendicatif » ou d’« idées surévaluées de sauver l’humanité ». 2. Lukâcs e t les retom bées de l’Ecole de Budapest « ( ...) m ais la q u estio n n ’est p as si simple e t n e l’a jam ais été, car, si l’on su p p osait, m ê m e san s l’ad m ettre, q u e la rech erch e con tem p orain e ait prouvé l’in ex actitu d e “ d e fait” d e tou tes les affirm ations particulières d e M arx, un m arxiste o rth o d o x e sérieu x pourrait reconnaître sans condition tous c e s n ou ­ v e a u x résultats, re je te r tou tes les th èses particulières de M arx, san s pour autant, un seu l instant, ê tre contrain t de ren o n cer à so n orthod oxie m arxiste. L e m arx ism e o rth o d o x e n e signifie d on c pas une ad hésion san s critique au x résultats d e la re c h e rc h e d e M arx, n e signifie pas un e “ foi” e n u n e th èse ou en un e autre, ni l’e x é g è s e d ’un livre “ sa cré ” . L ’orth od oxie en m atière de m arxism e se réfère bien a u co n traire e t exclu siv em en t à la m éth o d e » (2 1 ). En écrivant ces lignes en 1920, Lukâcs ne se doutait pas qu’elles serviraient un demi-siècle plus tard à couvrir idéologique­ ment ses disciples (et ceux de Marx) contre les attaques de la Commission de politique culturelle auprès du Comité central. Lukâcs n’a jamais été à une ruse près. Figure de premier plan du marxisme international, il a permis à Budapest l’éclosion de l’Ecole de pensée, se réclamant de Marx, la plus prestigieuse et la plus originale des pays de l’Est. Dans une lettre qui présente les princi­ paux membres de l’Ecole de Budapest, Lukâcs expose les raisons de son appui à l’entreprise : d’une part, dans le monde occidental il considère comme dominante « la tendance qui voit dans la doctrine et les méthodes originelles de Marx (...) le seul moyen théoriquepolitique d’aborder l’histoire de la spécifité du fait social humain »; d’autre part, il constate que « dans le monde socialiste, il n’existe apparemment pas de contre-courant s’opposant à la déformation stalinienne du marxisme » (22). J e ne saurai dire si l’Ecole de Budapest a rempli ce rôle sur — 34 — �place et je doute fort que ses représentants le puissent dans le pays où ils ont été pour la plupart contraints à s’exiler après la mort de leur maître, l’Australie. Mais du point de vue qui nous intéresse ici, trois aspects de l’Ecole méritent d’être retenus : ses contributions théoriques originales fondées sur une lecture attentive de Marx, ses thèses relatives à la nature des sociétés socialistes et les retombées qu’elle provoque aujourd’hui tant au plan de l’analyse qu’à celui de l’engagement postmarxiste. L ’ouvrage le plus remarquable d’Agnès Heller, qui s’appuie à la fois sur Lukâcs et sur les textes du jeune Marx, est consacré à la Vie quotidienne. D’un abord très difficile, à l’instar de l’ensemble des écrits de la plus éminente des disciples de Lukâcs, ce livre a été publié en Hongrie en 1968. « Définie comme une somme d’activi tés qui expriment la possibilité continue de reproduire une société selon des actes individuels d’auto-reproduction » (23), la vie quoti dienne aurait dû connaître avec le socialisme une « restructuration radicale ». Or l’analyse de Heller, ainsi que celle d’autres membres de cette Ecole dont on ne saurait mettre en doute la rigueur et la fidélité à Marx, démontrent que le changement de pouvoir n'a entraîné dans les démocraties populaires aucune transformation profonde des besoins humains et que les structures mental»-s conservatrices demeurent le principal moyen d’intégration. 1.«■ maintien, par exemple, de la famille — qui, selon Engels, aurait dit disparaître avec la propriété privée — , l’analyse de ses causes et di­ ses implications conduisent l’auteur à mettre en évidence le cara» tère petit-bourgeois de la vie quotidienne à l’Est. Mais Vestablishe m en t libéral hongrois a surtout été heurté par une autre critiqu»’ <li­ ce courant, qualifié par eux de «petit-bourgeois romantique », •-! selon laquelle le système en place ne relèverait ni du socialism»- ni du capitalisme. Premier ministre du gouvernement en 195.r>/5»«». Andras Hegedüs qui se consacre depuis exclusivement à la reclu-i che sociologique, va jusqu’à demander « si l’élimination des pm priétaires privés des moyens de production (c’est-à-dire le renvi-i-.iment du capitalisme des bourgeois individuellement riches) al ><mni — 35 — �ipso fa c to à un socialisme à dynamique communiste ou bien davan­ tage à une variante statique de la bureaucratie du mode de produc­ tion asiatique » (24). Les thèses auxquelles je viens de faire allusion sont les résultats de recherches entreprises dans un cadre légal (université et instituts de recherche hongrois) par des philosophes et des sociologues dont, du reste, les analyses sont reconnues et discutées dans les circuits scientifiques marxistes non-dogmatiques américain (Te/os), italien (Aut-Aut) ou yougoslave (Praxis). L’engagement politique de leurs auteurs, déchus il y a quelques années de leur qualité de membres du parti et privés de leurs emplois, a toujours été modéré, tandis que leur oeuvre théorique se veut rigoureusement scientifi­ que, voire académique. Agnès Heller, entre autres, a condamné l’invasion de la Tchécoslovaquie en 1968 et plusieurs membres de l’Ecole ont avancé des propositions concrètes et subversives de par leur contenu anti-autoritaire, notamment dans le domaine de la famille et de l’éducation. Ainsi, en ce qui concerne l’enfant, ils proposent de l’extraire de «cette structure hiérarchique, autoritaire qu’on lui inculque dès la naissance et qui le prépare à accepter la structure hiérarchique et autoritaire de la société, à la reproduire et à la perfectionner » (25). Au début des années soixante-dix, on assiste en Hongrie à une radicalisation théorique et politique progressive qui conduira des écrivains, des sociologues et des philosophes marxistes à remettre en question non seulement le marxisme officiel mais aussi, ponc­ tuellement, la pensée de Marx. Je pense en premier lieu à Konrad et à Szelényi, les auteurs de la M arche au pouvoir d es intellectuels. En effet, selon eux, « la position de classe de l’intelligentsia se constitue dans un système d’intégration de la redistribution rationnelle, où le savoir de type intellectuel confère des droits à disposer du surpro­ duit » et où «le socialisme est le premier système social où le savoir professionnel devient le principe dominant de la légitimation » (26). Le marxisme, dont les auteurs possèdent sans doute une fine — 36 — �connaissance, acquiert dans cette perspective une fonction hlstoii que nouvelle : que ce soit avant ou après son institutionnalisation « L a m o n té e inéluctable d’un é th o s étatico-bureau cratiqu e se reflète ri.ur. le m arx ism e révolu tionnaire lui-m êm e : un e fois d éb arrassé d es idéologies *.|mm ta n é iste s d u ty p e an arch iste ou anarcho-syndicaliste, celui-ci, co m m e utopie p o st-rév o lu tio n n aire, n e trouve rien d e m ieux q u e l’étatism e généralisé. Dan*, -.n vision p ro g ram m atiq u e, tou tes les unités écon om iq u es, la société toute enlU'ie d ev rait s ’org an iser au sein d ’un e m êm e entreprise gigantesque, dont la strui im.i tion corresp o n d ra it à celle d e l’E tat » (27). L ’intellectu el à l’E st « est su p p osé ca p a b le d ’accom plir n’im porte <po lh m ission. Aussi, l’en seig n e m en t d e l’idéologie scientifique (m arxiste) a t II une p la ce privilégiée d an s la form ation d es intellectuels : d ispensée par les èi oie-, su p é rie u re s du parti, elle perm et à son bénéficiaire de se convertir du loin .m len d e m a in , d e g én éral e n directeur d ’une m aison d’édition, de policier politique e n e sth è te o u e n sen s inverse de journaliste e n colon el ( ...) » (28). On peut interpréter cette thèse, qui se trouve aux antipor les «U considérations d’un Mevedev sur le rôle de l’intelligentsia, comme l’écho théorique des difficultés pratiques que rencontre l’opim>>.ilit >ii hongroise à briser le consensus social habilement imposé p.u l’équipe de Kadar. Miklos Haraszti qui développe cette thèse de manière particulièrement polémique en est une illustration j>.tt L ille A la lecture de son dernier livre paru en France, l’Artiste d ’Itnt (1” ») on éprouve le sentiment que son actuel engagement procède .tv.mt tout d’une critique radicale de l’intelligentsia. Cette critique etiimnm chez lui également celle de Marx et du marxisme : « B ie n en ten d u , le m arxism e n ’est pas l’idéologie de la classe o u v iin e . L ’a v a n t-g a rd e intellectuelle qui a pris la direction du m ouvem ent ouvrit s a vlu* l< b u ts d ictés p ar l’e n se m b le d e l’intelligentsia : la m ise à l’écart de la boum e. iihii d e v e n u e inutile à la cro issan ce éco n o m iq u e, la liquidation d es crises et «le-. luii.- i d e cla sse s, l’instauration du rationnel-savoir-com pétence-projection-c« >1 >•■•< d e -v o lo n té s in ca rn é p a r le règ n e d e tout sur les individus. Aussitôt que <* l.i e-j éta b li, l’obligation id éolog iqu e de l’attribuer à la classe ouvrière devient em ><m b ra n te . (...) Q u elles éta ie n t les intentions réelles d e M arx, com bien on .< ■>1.ic , d ’elles, e tc., m e sem b len t être d es questions d e vingtièm e ordre. B ien qu'il en c r é é un su ccé d a n é d e religion, il n ’a tout de m êm e pas é té parfait au |« >nit ■I »*l>••( — 37 — �a u -d elà d ’u n e victoire politique, un m essage étem el, que le tem ps d éform e mais aussi n e tto ie toujours, afin d e pouvoir être vécu. Il avait placé trop b as la barre de l’ab so lu . L e s religions véritables se lient à l’absolu de l’existen ce ; celui de M arx se limitait au tout social, dans sa projection rationnelle. Il faut en juger par la m anière d e s’e n servir. A l’égard d ’un e vraie religion, c e serait une d ém arche injuste, ca r là n o u s c h e rc h o n s vraim ent l’intem porel. Q u e j ’a ie é té m arxiste, c e n ’e st pas un mal, et que je ne le sois plus, c e n ’est p as n o n plus un mal. J e m e prédis une pau se assez longue dans la réflexion sur le p ro je t historiqu e » (30 ). Avec ce credo de l’auteur de Salaire aux pièces, nous sommes décidément aussi loin de la nostalgie de la totalité perdue du Lukécs prémarxiste (cf. la Théorie du roman) que de sa longue fidélité aux pratiques totalitaires (cf. sa participation à la IIIe Internationale) ou même des doutes qu’il pouvait exprimer à la fin de sa vie. Le texte que je viens de citer constitue une réponse, parmi d’autres, au questionnaire proposé par Andras Kovâcs sur le thème : « que représente pour toi le marxisme aujourd’hui? » à des intellectuels critiques hongrois. Si dans l’ensemble les réponses traduisaient un assez net éloignement du marxisme, la réponse de Haraszti n’est pas cependant la plus édifiante. 3. Le m arxism e révolutionnaire et le trotskysme Le document majeur du marxisme révolutionnaire date de 1965. il s’agit de la Lettre ouverte au parti ouvrier unifié d e P ologne de Kuron et Modzelewski. Son retentissement mondial a valu des représailles à ses auteurs — particulièrement actifs au sein de la contestation politique du régime polonais. Dès les premières lignes, l’orientation idéologique de la Lettre est clairement définie : « S e lo n la d octrine officielle, nous vivons d ans un pays socialiste. C ette th è s e re p o se sur l’identification d e la propriété étatique des m oyens de produc­ tion a v e c leur propriété sociale (...) C e raisonnem ent sem ble être marxiste. En réalité, o n a introduit d ans la théorie m arxiste un élém en t qui lui est foncièrem ent é tran g er, à savo ir la co n cep tio n form aliste et juridique de la propriété » (31). — 38 — �L’analyse économique détaillée de la situation polonaise de l’époque est d’inspiration manifestement marxiste et critique : « nous adoptons des méthodes de raisonnement permettant d’ana­ lyser les contradictions et non de les cacher. C ’est pourquoi, nous postulons en suivant Marx (...). » Cela leur permet d’affirmer : « A qui l’ouvrier vend-il sa force d e travail d ans notre p a y s? A ce u x qui d isp o se n t d es m o y en s de production, d o n c à la bureaucratie politique centrale. A c e titre, la b u reau cra tie politique centrale e st u n e classe d om inante : elle a le p o u v o ir exclu sif sur les m o y en s de production d e b a se , elle a ch è te la force de travail d e la classe ouvrière, elle lui prend p ar la fo rce brutale e t la contrainte é c o n o m iq u e le surproduit q u ’elle exploite pour d es ob jectifs hostiles ou étrangers a u x ou vriers, c ’est-à-d ire d ans le but de renforcer et d ’élargir son pouvoir sur la p ro d u ctio n e t la so ciété » (3 2 ). Kuron et Modzelewski se prononcent pour un système de Conseils de Délégués ouvriers qui suppose, selon eux, la pluralité des partis (mais uniquement ceux «reconnus par la classe ouvrière »). Ils concluent cette « esquisse d’un programme de dé­ mocratie ouvrière », pour reprendre leurs termes, par une subtile remarque sur le sort du marxisme : « L e s gen s qui n e s’intéressent pas à la lutte de classe et p en sen t que l’a n a ly se m arxiste e st a n ach ro n iq u e, « à la lum ière d es réalités con tem p oraines », n o u s a tta q u a ie n t hier p o u r infraction à la discipline du P arti; ils nou s attaquent a u jo u rd ’ hui p o u r infraction à la discipline e x ig ée par le pouvoir d’E tat; ceci c o r r e s p o n d à u n s p e c t a c u l a ir e r e t o u r n e m e n t d e la p e n s é e : é le v é s d an s le m arxism e d og m atiq u e, ils o n t rejeté le m arxism e, p ou r conserv er le d o g m e ; ils o n t mis e n d o u te la valeur d e la théorie m arxiste, m ais n e doutent pas, p ar co n tre , q u e le P arti n e puisse tolérer d es fractions e t q u ’il faille se soum ettre au p o u v o ir » (3 3 ). « Diffusons dès sa parution la Lettre ouverte au P.O.U.P., O rganisons des cercles rouges pour l’étude et le commentaire de cette Lettre. Tenons des meetings de masse pour (...)» peut-on lire dans la préface à la troisième édition de ce texte. C’est en effet, la IVe Internationale qui la première l’a publiée et traduite en plusieurs langues, non sans mettre en garde le lecteur contre la vision erronée — 39 — �des auteurs lorsqu’ils qualifient la bureaucratie de « classe ». Dans un texte qui cherche à déceler l’influence de Marx dans le discours critique et oppositionnel, il ne peut ne pas être question du trotskysme. La lecture de Walka Klas, l’un des rares organes trotskystes diffusé en Pologne et émanant d’une organisation marxisteléniniste internationale, ne nous apprend pas grand-chose quant à ce qui différencie l’approche trotskyste de l’approche officielle de Marx et du marxisme; c’est relativement à Lénine, dont on parle souvent dans cette revue éditée à Paris, que certaines nuances difficiles à saisir pour le lecteur peu averti se font jour. A défaut de pouvoir analyser un samizdat spécifiquement trotskyste, j’ai exa­ miné un samizdat traduit en roumain présentant le point de vue de la IVe Internationale, édité et diffusé par elle. « A v ec ce tte série de brochu res, nous proposon s un e contribution à la réhabilitation du m arxism e, de la théorie et la pratique m arxistes d ans la c o n s c ie n c e d es m asses e n R ou m an ie » (p. 1). « L e m arxism e e st essentiellem ent l’exp licatio n d e l’histoire et du d év elop p em en t d es sociétés par les rapports e t les con flits en tre les g ro u p es sociaux. S i le m arxism e du X IX e siècle a é té tout entier a x é sur l’é tu d e du gro u p e fondam ental, c ’est-à-dire la classe sociale qui a ses ra cin e s d an s le p ro cessu s d e production, le m arxism e du X X e siècle a é té a m en é à saisir l’im p o rtan ce d e grou p es n on fond am en taux qui n e sont pas d es classes, qui n ’o n t p a s d e racin es d ans le p ro cessu s d e production, m ais qui n’en jo u e n t pas m o in s un rôle im portant d ans le d év elop p em ent de notre société de transition e n tre le cap italism e e t le socialism e. Parm i c e s groupes, disons second aires, la b u re a u cra tie o c c u p e in co n testab lem en t la place principale » (p. 3 ). O n y apprend q u e so u s l’in flu en ce d es textes e t du m ouvem ent trotskystes, tout au m oins en partie, Fidel C a stro et la révolution cu b ain e o n t fait « un b ond en avan t (...) dans la lutte co n tre la d é g é n é re sc e n c e bureaucratique » (p. 4 0 ). Après avoir renvoyé in d is tin c te m e n t « les id é o lo g u e s b o u rg eo is, s o c ia u x -d é m o c ra te s o u ultrag a u ch e s » e t re je té « les th è ses anarchistes » sur la survie du capitalism e d ’E tat à l’Est. l’a u teu r co n clu t : d ans la so ciété de transition, c e t Etat (sous la form e d e la d ictatu re du prolétariat) e st a u contraire indispensable pour m en er à bien la co n stru ctio n du socialism e » (p. 4 2 ) (3 4 ). — 40 — �La position de Petr Uhl, opposant marxiste tchécoslovaque dont les peines de prison additionnées s’élèvent déjà à huit années, et auteur d’un livre tout à la fois critique et programmatique, le S ocialism e em prisonné, surprend à bien des égards et, par la même, présente une originalité. Voici tout d’abord l’itinéraire suivi par Uhl tel qu’il ressort d’un entretien de janvier 1979 : politisé notamment grâce à plusieurs séjours « militants » en France au cours desquels il a rencontré, entre autre, Krivine, le dirigeant de la L.C .R., son premier acte politique consiste à traduire et à publier à l’Université de Prague la Lettre de Kuron et Modzelewski. Respon­ sable du bulletin d’information d’un club de discussions animé par un maoïste pendant le Printemps de Prague, Uhl abandonne après l’invasion russe le syndicat des enseignants, qu’il juge trop réfor­ miste, pour s’occuper du mouvement étudiant, plus actif ; il parti­ cipe à la création du Mouvement de la jeunesse révolutionnaire et, en août 1969, à l’élaboration d’un manifeste qui va connaître un certain retentissement. Par la suite, il jouera un rôle considérable dans la Charte 77 et le VOMS. Resté longtemps en contact avec la section française de la IVe Internationale mais sans jamais y adhérer, lecteur assidu de Trotsky, il déclare : « Je fais une analyse critique des actions et des écrits de Trotsky (...) je n’aime d’ailleurs pas le mot « trotskyste ». Je préfère, plus simplement, parler de marxisme révolutionnaire. » Affirmant : « nous ferons peut-être ici une révolu­ tion sans parti », il estime « tout juste risible » les allégations selon lesquelles « en Tchécoslovaquie, les travailleurs défendraient les conquêtes de la révolution prolétarienne (...)» (35). 11 considère enfin que ; « C in q u a n te a n s ap rès, la notion d’E tat “ ouvrier” n ’a plus a u cu n e justifica­ tion. E lle e st co m p lè te m e n t absu rd e. D e plus les trotskystes utilisent sou vent le te rm e E ta t ou vrier san s au c u n e précision, c e qui e st révoltant » (36). Il ressort de ce livre que le discours théorique et idéologique de Uhl se nourrit presque exclusivement des débats menés sur la nature du régime social de l’U.R.S.S. par les trotskystes et leurs — 41 — �contradicteurs. Ce n’est qu’accidentellement qu’il fait remonter le débat à Marx, à Engels ou aux marxistes non léninistes ; et toujours de manière critique. Il observe par exemple — à juste titre d’ailleurs — que « si les révolutionnaires acceptent encore le mot d’ordre d’Engels — en entrant dans l’usine aban don n e toute id ée d ’autono­ m ie — comme l’ont accepté les bolchéviks russes, alors la société humaine ne brisera jamais ses chaînes » (38). En ce qui concerne l’autogestion au sein du mouvement socialiste au siècle dernier, il considère que « la prime revient aux anarchistes », alors que l’intérêt des marxistes était concentré sur les moyens de la conquête du pouvoir par la classe ouvrière » (38). Curieusement Marx n’est évoqué qu’une seule fois à propos de l’analyse en termes de capitalisme d’Etat que du reste l’auteur refuse : « notre système socio-politique serait dominé par le capitalisme d’Etat. Dans ce cas on cherche à prouver l’existence du capital, de la plus-value, du profit et du marché. L’exploitation y est définie en accord avec Marx » (39). Ici on peut se demander : 1° si la problématique trotskyste de la Russie post-révolutionnaire ne conduit pas à se détourner de la problématique marxiste proprement dite ; 2° si le fait de décréter non-capitaliste le système dominant à l’Est ne rend pas en quelque sorte inapproprié sinon anachronique le recours aux schémas élaborés par Marx, dans la mesure où ceux-ci ne considè­ rent que le capitalisme. En d’autres termes, on peut se demander si, paradoxalement, à l’Est et relativement à lui, le marxisme du XXe siècle évoqué plus haut ne refoule pas, de fait, les contributions critiques de Marx. L’originalité de la démarche marxiste révolutionnaire de Petr Uhl réside dans la façon qu’il a d’intégrer le projet autogestionnaire et d’aborder la question des droits de l’homme. Dans le premier cas, le crédo autogestionnaire (et le programme qui en découle) s’est visiblement forgé dans le dialogue qu’un marxiste révolutionnaire engage dans sa pratique militante avec ses compagnons de lutte et avec la réalité spécifique d’un pays de l’Est. C ’est par ce biais qu’Uhl a été amené à prendre ses distances avec le trotskysme et le léni— 42 — �nisme. Historiquement, il fait remonter l’autogestion aux premiers soviets : malgré leur détournement au profit du pouvoir bureaucra­ tique, écrit Uhl, « le désir de liberté des travailleurs a trouvé son expression dans des actions spontanées contre le pouvoir soviéti­ que, ou plutôt contre ses aspects contre-révolutionnaires : la révolte de Cronstadt, la création de comités d’usine (...) » (40). La critique qu’il fait du trotskysme (contemporain) est fondamentale : « (...) le p ro g ram m e révolutionnaire des trotskystes actu els est fondé sur l’id é e d 'autogestion. M ais ils n e la co m p ren n en t p as co m m e un e gestion directe de l’é c o n o m ie n ation ale e t d e la vie sociale par les travailleurs, m ais comme un contrôle ouvrier du pouvoir. C e dernier est exe rcé par le Parti — ou les partis— et les plu s h au tes in stan ces autogestionnaires » (4 1 ). Or, sur ce point, Uhl est formel : « L e s partis politiques so n t d es m oy ens d e politisation et d’éd u cation, ils ne s o n t p as d es o rg a n es d’e x e rc ic e du pouvoir. L e pouvoir doit appartenir aux o rg a n e s d e la classe ouvrière et non au x partis. D ans les conseils ouvriers les trav ailleu rs n e s o n t re sp o n sa b le s q u e d ev an t e u x -m ê m e s, p as d ev ant un parti. » (4 2 ) A l’égard de la « dictature du prolétariat », sa démarche reste plus ambiguë : il s’en déclare favorable pour l’Ouest, à condition toutefois qu’il ne s’agisse pas d’une réédition du « système léniniste bolchévique des années 1917-1923 », alors qu’il affirme que « les sociétés du bloc soviétique n’auront plus à passer par la dictature du prolétariat » (43). Une autre source d’originalité réside dans la synthèse qu’opère Uhl entre ses convictions marxistes révolutionnaires et son domaine d’intervention : les droits de l’homme. Le prolongement idéologi que de sa pratique militante ne s’apparente d’aucune façon à une quelconque acrobatie dialectique sur la démocratie : « T o u t gro u p e, ce rcle , cou ran t ou regrou pem ent form é de m anière plus ou m o in s o cca sio n n e lle qui d év elop p e e n son sein d e m anière plus ou m oins — 43 — �e ffica ce, le M o u v em en t d e d éfen se des Droits de l’H om m e, a un caractère révolu tionnaire. E t ce, quelle q u e soit la co n scien ce q u ’il en ait, q u ’il se proclam e o u n o n révolu tionnaire, o u m ê m e s’il ne jure q u e par des m éth o d es réform istes et l’o b serv a tio n stricte d es lois. C e tte m anière non form elle de définir les avantg ard es a ce rta in e m e n t un e influence défavorable sur nos cap acités d ’action, mais e lle fournit u n e garantie d ’évolution non bureaucratique du processus, ou au m o in s elle fo rm u le ce tte garantie co m m e préalable. A l’inverse, un parti politique b ien o rg an isé, u n e avan t-gard e unique, bien q u ’elle puisse garantir la chu te d’un rég im e inju ste, p e u t aussi être à la sou rce d ’un nou veau régim e injuste. » (4 4 ) 4. Pologne 8 0 : le degré zéro du marxisme La Tchécoslovaquie possède sans conteste la tradition de gauche la plus profonde et la plus constante des pays de l’Est. Le Printemps de Prague a été principalement l’œuvre de la fraction éclairée d’une direction communiste dont les velléités démocratiques n’étaient pas étrangères à cette tradition. En 1968, Marx, celui des écrits de jeunesse, connut même un succès de diffusion étonnant dans un pays « marxiste »*. Le P.C.T. qui comptait déjà 500 000 membres en 1945, en a perdu 600 000 après l’invasion du pays par les troupes soviétiques. Les marxistes peuvent par conséquent jouer et jouent un rôle important dans l’opposition actuelle. La situation en Pologne est bien différente : elle s’explique non par un quelconque raz de marée catholique, mais par des raisons historiques qui ne remontent qu’en partie à l’avant-guerre. En effet, de 1956 à 1968, les marxistes ont occupé une place non négligea­ ble dans la contestation politique. La montée des luttes ouvrières pendant la dernière décennie, couronnée par le tournant amorcé en août 1980, a modifié le contenu de cette contestation en lui offrant des perspectives impensables auparavant. Il a également accéléré l’évolution des marxistes contestataires, à commencer par leur chef * En Roumanie aussi, mais pour des raisons sensiblement différentes : en 1964. donc au début de la désatellisation, les autorités publièrent un recueil de textes particulièrement russophobes de Marx critiquant l’annexionnisme tsariste. 11 fut rapidement épuisé et fit le bonheur des Roumains pourtant peu portés vers le marxisme. — 44 — �de file, L. Kolakowski. Les auteurs de la Lettre ouverte, eux aussi ont changé : le cas de Kuron, principal animateur, théoricien et parfois politicien du KOR, est connu; celui de Modzelewski est encore plus explicite. Lorsque je l’ai interrogé sur ce point en juillet 1981, il affirmait à propos de la Lettre ou verte et du marxisme ; « (...) L e travail q u e j ’ai fait à l’é p o q u e a v e c Kuron n’e st plus, à m on avis, u n e ré fé re n c e politique. Ni p o u r moi, ni pour les autres. 11 n ’y a p as de b o n ou de m auvais m arxism e. L ’héritage du m arxism e est p a rticu lièrem en t am bigu : o n y trouve autant d’élém en ts p ou r le léninism estalinism e q u e p ou r la social-dém ocratie. P ou r m oi aujou rd ’hui, il ne présente q u ’un in té rêt historique, d e rech erch e. C ’e st le régim e qui m ’a « fait » m arxiste. Il s’agissait p o u r m oi d’un m o y en p ou r légitim er m a révolte con tre le régim e m ais q u i relev ait m algré tout d e l’attitude confessionnelle : il fallait le renverser parce q u ’il était faux. (...) L e m arxism e e st un e liturgie qui n ’a m êm e plus un sens p ratiq u e. S a fo nction e st hiératique, les m arxistes parlent entre eu x une lingua n o v a. A l’h e u re actu elle c e c i constitu e un o b sta cle m êm e pour les bureaucrates. (...) L e s ca d re s d e S o lid a m o sc o n t été form és pour la plupart après la période 1 9 5 0 - 1 9 6 0 . L ’id éologie du régim e n’intéresse pas ce u x qui s’y opposent. Il y a d e u x p é rio d es distinctes : celle d ’avant 1 9 6 8 , hérétique, e t celle d’après, opposition n elle. » (4 6 ) L ’effacement du parti devant l’armée et le discours militarolibéral de Jaruzelski (selon qu’il traite de la démocratie ou de l’éco­ nomie) n’a, tout au moins pour l’instant, nullement modifié la configuration idéologique polonaise. Ce n’est pas sans étonnement que l’on a pu découvrir dans une publication clandestine une citation de' Marx : « Chaque avancée du mouvement réel est plus importante qu’une douzaine de programmes. » (46) Jam ais les partisans d’une idéologie au pouvoir n’ont été aussi minoritaires et discrets qu’en Pologne à l’époque de Solidamosc. Cependant, en cherchant bien on trouve également une autre tendance que celle du renouveau socialiste décrété par le P.O.U.P. ou du retour à L én in e auquel exhortait Walka Klas. L e groupe éditorial SYGMA, émanation de l’organisation estudiantine du — 45 — �parti, proclame à la fois son appartenance à la gauche (un « terme connoté et usé », selon ses propres termes) et sa volonté de « re­ monter à la source de notre héritage embrouillé — les idéaux généreux et les archipels du Goulag » (47). Dans le Manifeste d e la p e n s é e politiqu e daté du 18 novembre 1981, il prodigue les conseils suivants : « S o is un disciple critique d e Marx. N’o u b lie jam a is q u ’il désirait l’élargissem ent des droits d es citoyens, l’appli­ ca tio n d es droits form els, e t n on leur suppression. N ’oublie pas que M arx n ’a ja m a is d éfen d u le rôle dirigeant du Parti ni d’aucun appareil d e pouvoir sur la cla ss e ou v rière (...). » Voici quelques extraits d’un article paru dans la revue du groupe, la N ow a G azeta M azowiecka. Son auteur, Slawomir Magala, connu en Pologne surtout pour ses activités culturelles, n’appartenait pas au groupe; son article « L e degré zéro du marxisme » traduit éloquemment le désarroi d’un marxiste qui ne se situe ni tout à fait dans la ligne ni tout à fait en dehors : « C e n ’e s t p as le m o m en t d e se rappeler qui a écrit quoi e t si les intentions é ta ie n t g é n é re u se s, m ais d e co n sta ter q u e nou s som m es arrivés en P olog n e au d eg ré zéro du m arxism e (...). L a p ro p riété d e l’appareil d ’E tat n e serait-elle pas d ev en ue, dans notre sy stèm e socialiste étatiqu e, plus im portante que la propriété de type é co n o m i­ q u e ? L a p ro p riété d es m o y en s d e production n e d écou le-t-elle pas d es actions q u e l’o n d étien t d ans la propriété politique de l’E ta t? (...) Il n ’y a p as d e re ce tte to u te prête — le p rocessus d e désétatisation de la s o c ié té n ’e st q u ’à so n d éb u t; o n réalise à peine m aintenant les résultats acquis lors d e la c ro issa n ce d ém esu rée d e l’E tat au détrim ent d es milieux sociau x naturels, les individus e t la so ciété (...) L a sép aratio n du m arxism e d e l’Etat e t la liquidation de son m onopole a c a d é m iq u e signifie e n m êm e tem p s la libération de tous ce u x qui souffrent de la co m p a g n ie e m b arra ssa n te d es m arxistes professionnels, fonctionnaires d e la d o m in atio n d e l’E ta t sur la société. P ou r m a part, je p en se q u e c e qui restera du m arx ism e c e sera exclu sivem en t la théorie d e la lutte d es classes e t celle de la socialisatio n . » (4 8 ) — 46 — �5. Marx au secours de Bakounine et réciproquement? Lorsqu’on recherche les traces de la présence de Marx à l’Est — aussi bien au sein des mouvements de jeunesse qui s’en récla­ ment que chez certains intellectuels critiques — , on tombe souvent sur celui qui fut son principal contradicteur à l’époque de la Ire Inter­ nationale, l’auteur, entre autres, de la première tentative de traduc­ tion du Capital en russe, Bakounine. J ’essaierai donc d’évoquer dans les lignes qui suivent plusieurs aspects de l’influence exercée par l’anarchiste russe sur le discours critique, le mouvement contes­ tataire et le projet est-européen d’inspiration marxiste. Une première incidence est décelable dans l’analyse du socia­ lisme réel qui se réfère à l’anticipation critique qu’en a donnée Bakounine et connue à l’Est des spécialistes de Marx grâce surtout aux notes marginales que ce dernier avait portées sur son exem­ plaire d ’Etatisme et anarchie. L’analyse de Bahro est intéressante en ce sens d’autant que son engagement marxiste a été unanime ment salué lors de la parution de son Alternative, même si les marxistes occidentaux étaient loin de partager ses thèses. « Pour le marxisme moderne, il est de la plus grande importance de voir que (...) le monopolisme d’Etat qui triomphe dans les deux blocs (...) ne se dégage pas de la théorie de Marx », écrit le philosophe est allemand. Et il ajoute que si, à l’époque de la Guerre civile en France, Marx « en avait terminé à tous points de vue avec le programme anarchiste de Bakounine », celui-ci, en 1873, « n’en avait pas encore terminé de sa critique anarchiste de Marx » : B a k o u n in e avait d éce lé « un despotism e de la m inorité au p o u v o li. d ’a u ta n t plus d an g ereu se q u ’elle apparaît co m m e l’expression de la prétendue v o lo n té populaire » (...). « E tan t d on n é que la scie n ce n ’est pas accessible à tous, ils s e r o n t un petit n o m b re à tout diriger », si b ien « q u ’au lendem ain de L rév o lu tio n se fo nd e obligatoirem ent (une) nouvelle organisation sociale qui n ’é m a n e p as du libre g rou p em ent, de b a s en haut, d’organisations populaires, rie c o m m u n e s , d e districts administratifs, d e régions, (...) m ais d’un pouvoir dict.ili > rial co n stitu é p ar u n e m inorité instruite ». — 47 — �(...) L a form u le d e B a k o u n in e , « g ou vernem ent d es savants », arrach a à M arx ce tte ex clam atio n : « Q uelle rêverie ! » E t pourtant, sur c e point, la rêverie de B a k o u n in e était o n n e p eu t plus co n c rète : « A près q u e le peuple a p lacé tout le p o u v o ir e n tre leurs m ains, les m arxistes fondent u n e unique b a n q u e d’Etat, co n c e n tr a n t to u tes les productions com m erciales e t industrielles, agricoles et m ê m e scien tifiqu es, e t ils divisent la m asse du peuple en d eu x a rm ées, industrielle e t agricole, so u s le co m m a n d em en t direct d’ingénieurs d’E tat form ant une n o u ­ velle c a s te scientifico-p olitiqu e privilégiée ». C e tte d ernière expression frappe p a rticu lièrem en t p ar sa ju stesse. Il fallait sans d oute être anarchiste et russe pour d isce rn e r d è s 1 8 7 3 d errière l’autorité de M arx e t d e sa d octrine l’o m b re de S ta lin e . M arx n e la voyait pas, n e pouvait ou n e voulait p as la voir. O r il e st clair q u e les é lém en ts sur lesquels s’appuyait B ak o u n in e sont co n te n u s d an s le m arxism e, ou m ieux, q u ’ils y so n t intégrés, puisqu’ils son t des réalités qui n’é ch a p p a ie n t pas à M arx. » (49) Dans un autre chapitre, Bahro poursuit, à propos cette fois-ci du Parti bolchevique : « L e parti n e pouvait q u e s’éd u q u er et se con trôler lui-m êm e. L én in e le d écriv ait m a in te n a n t d an s le ca d re d e la p olém iqu e, d e m anière positive, co m m e B a k o u n in e l’avait prévu de façon négative con tre M arx : co m m e ordre des « sav an ts » m o d e rn e s : « P en d a n t plus de vingt an s, nou s avo n s prouvé au x travailleurs p a r d e s faits e t n o n p ar d es m ots que le parti est q u elq u e c h o se de particulier, q u ’il recq u iert d es p erso n n es ayant une co n scie n ce politique et prêtes a u sacrifice d ’e lles-m êm es, q u ’il lui arrive de faire d es erreurs, m ais q u ’il les co rrig e, q u ’il dirige e t choisit d es h o m m es qui con n aissen t le chem in q u e nous a v o n s e n c o re à parcourir et les o b sta cles que nous avons en co re à franchir » (LW , 3 2 / 4 7 ). C e la rap p elle in con testab lem en t la description q u e faisaient d ’eu xm ê m e s les a n cie n s p rêtres; ici c o m m e n cen t la m étaphysique et la m ystique fu tures du parti. M ais c e n e son t nullem ent d es chim ères; co m m e s’était écrié M arx, il s ’agit d e l’exp ressio n d e la nouvelle form ation sociale in statu nascendi » (5 0 ). Szelényi et Konrad ne se réfèrent pas souvent à Bakounine ; leur thèse ne s’inscrit pas moins dans une lignée historique du mouvement ouvrier non-marxiste dont les prises de position bakouniniennes constituent le point fort. Une affirmation comme ; « En tout cas, l’intelligentsia radicale ignorait que, en formulant l’idée d’une société socialiste, elle formulait aussi l’idéologie de leur pro— 48 — �pre domination de classe » (51), pourrait être corrigée historique­ ment si l’on prend en considération la « minorité instruite », les « savants », les « ingénieurs », les «positivistes », les « révolution­ naires doctrinaires » et autres « idéalistes » contre lesquels polémi­ quait Bakounine — qui faisait partie lui aussi de l’intelligentsia radicale », même si son influence s’est exercée davantage dans les milieux ouvriers révolutionnaires que sur les intellectuels de l’épo­ que. Enfin, la thèse de Szelényi et de Konrad gagnerait à intégrer le combat idéologique et militant de Makhaïski (52). Critique à l’égard de Marx, leur thèse est sans doute plus proche de Bakounine que le projet alternatif de Bahro qui confère aux intellectuels une place de premier plan. Ce dernier demeure à l’évidence marxiste. N’écrit-il pas : « L a contrad iction en tre travail m anuel e t travail intellectuel devait se m a n ifester so u s la form e d e l’opposition entre la scien ce et la classe ouvrière. M arx e n ten ait co m p te par son exig en ce d’unir la philosophie e t la classe ouvrière, q ui e st fo rm u lée au tout d éb u t de la con cep tion m arxiste du parti et qui n ’est ju sq u ’au jou rd ’hui au cu n em en t d é p a s s é e » (5 3 ). Marxiste il demeure donc, même s’il peut se permettre de conclure : « (...) n o u s av o n s d éjà vu q u e M arx considérait toujours la dom ination du travail intellectu el sur le travail m anu el co m m e une co m p o san te essentielle d e la s o c ié té d e classes, m ais q ue, con trairem ent à B ak ou nine, il rejetait la possibilité q u e lui soit attribué u n e signification au ton om e, au m oins pour l’ép o q u e qui suivrait le cap italism e »(54). Les tentatives d’explication du stalinisme rejoignent parfois les critiques par anticipation formulées par Bakounine, et de Staline (« Prenez le révolutionnaire le plus radical et placez-le sur le trône de toutes les Russie, ou conférez-lui un pouvoir dictatorial (...) et, en un an, il sera devenu pire que le tsar lui-même ») et des conditions qui ont favorisé le stalinisme (« Mais combien y a-t-il de savants de ce genre (...) mettons une trentaine (...) Peut-on s’imaginer un despo- — 49 — �tisme plus absurde ou plus odieux? Premièrement, le plus probable est que ces trente savants s’entre-dévoreraient ».) On trouvera une bonne illustration de ce phénomène chez L. -C. Hardmuth, marxiste tchécoslovaque vraisemblablement trotskysant, qui écrivait en no­ vembre 1968, à propos du stalinisme : « C e rta in e s d e ses b a se s idéologiques sont très antérieures, n otam m ent les te n d a n c e s étatiqu es. Il faudrait pour en com prendre toute l’im portance revenir a u x vieilles p o lém iq u es en tre le m arxism e et l’anarchism e » (55). Néanmoins, un marxiste plus orthodoxe comme l’historien Medvedev, auteur d’une étude documentée sur le Stalinisme ne partage pas ce point de vue. Il s’agit pour lui d’un « phénomène profondément étranger au marxisme-léninisme » (57). C ’est la cohabitation fatalement conflictuelle mais nullement antagoniste — pour parler stalinien — de Marx et de Bakounine dans les principaux mouvements d’opposition structurés au sein de la jeunesse soviétique, tchécoslovaque et, dans une moindre me­ sure, polonaise, qui permet de se demander si Bakounine ne se porte pas en quelque sorte au secours de Marx et réciproquement. L ’Opposition de gauche, réseau actif dans la seconde partie des années soixante-dix à Léningrad et regroupant pour l’essentiel des collégiens et des étudiants, constitue l’exemple le plus édifiant de cette réconciliation, paradoxale à première vue, entre Marx et Bakounine. Au sommaire de sa revue, Perspective, on trouve des citations de Bakounine, des passages de Marcuse ou de CohnBendit, des notes sur l’insurrection de Cronstadt et des extraits de Trotsky. Au plan pratique, outre leur projet de conférence nationale des groupes de gauche, il convient de mentionner la manifestation regroupant environ deux cents jeunes qui se déroula à Léningrad en réaction à la perquisition opérée dans le logement comunautaire de plusieurs membres du groupe; enfin, rappelons l’une de ses actions spectaculaires, menée avec un groupe de tendance plus — 50 — �nettement libertaire, les Communards révolutionnaires : la tenue à l’université d’un faux cours de matérialisme dialectique. « Devant trois cents personnes, plusieurs étudiants ont parlé de Bakounine et de Trotsky, entre autres » (57). Au début des années 80 certains membres de ce mouvement, qui ne se réclamait pas de la dissi­ dence, rejoignirent le SMOT. C ’est Jaroslav Suk, co-fondateur avec Uhl du Mouvement de la jeunesse révolutionnaire qui nous en apprend le plus sur les références idéologiques de cette organisation tchécoslovaque créée en 1968. « J e n e p e n se p as q u ’une délimitation précise de ce cou rant soit possible, ni m ê m e a u c u n e d én om ination du type « trotskysm e » ou « m arxism e révolution­ n aire ». S ’il e st certain q u e la p e n sée de la gau ch e radicale soit b a sé e sur l’e n s e ig n e m e n t d e M arx, celui d e B ak ou n in e est présen t d ans le refus total du cap italism e e t le p ro jet social qui nou s anim e. C e p e n d a n t le catalyseur principal e st ici l’e x p é rie n ce v é c u e à l’intérieur d’un systèm e qui se n o m m e certes socia­ liste, m ais qui a tous les traits du totalitarisme : l’a b se n ce de d ém ocratie autant q u e l’inju stice sociale. (...) L a g au ch e radicale est d ans son en sem b le o p p o sée à la c o n c e p tio n léniniste de l’avant-garde. Elle ne voit pas dans les m asses un trou­ p e a u é ce rv e lé , m ais se c o n ç o it co m m e un groupe de proposition, s’efforçant de p ro v o q u e r la d iscussion » (5 8 ). Le groupe varsovien SYGMA, évoqué plus haut, ne pouvait concerner qu’une minorité de la jeunesse active. L’ambiguïté des rapports qu’il entretient avec les autorités polonaises ont pesé lour­ dement sur sa démarche, et il est difficile de savoir jusqu’à quel point son ouverture idéologique au cours de la période 80/81 n’a pas été délibérément tolérée par les autorités du parti, afin de contre­ balancer l’influence croissante des nationalistes dans l’université. Toujours est-il qu’un des collaborateurs de la revue du groupe range quand même, « parmi les théoriciens de la gauche antitotali­ taire Marx, Kropotkine, Martov, Trotsky, Luxemburg, Gramsci, Korsch et Lukâcs » (59), et qu’un long article consacré au mouve­ ment anarchiste russe au XXe siècle, nullement critique, a paru sur trois numéros (60). Enfin, les Archives de Gauche ont publié en — 51 — �brochure l’Opposition ouvrière de Kollontaï et Mon C rédo social d e l’anarchiste russe Maximov. Dans un communiqué daté du 16 juin 1983, le groupe libertaire varsovien Emmanuel Goldstein a dé­ noncé le rôle joué par SYGMA après l’instauration de l’Etat de guerre (61); plusieurs de ses membres avaient auparavant colla­ boré avec SYGMA. Les faits ne permettent pas d’apporter une réponse à l’interro­ gation soulevée plus haut. Ils permettent en revanche de constater qu’au sein des principaux mouvements de jeunesse, qui contraire­ ment à la dissidence et au syndicalisme libre comportent des réfé­ rences idéologiques, Marx voisine avec Bakounine. L’influence limitée de ces mouvements marque avant tout le désintérêt crois­ sant pour l’idéologie. L’importance de cette double référence vient surtout de ce qu’elle rejette la conception léniniste, comme nous l’avons constaté à maintes reprises. Emouvante, la profession de foi du dissident Alexis Kosterine est aussi singulière. Il se trouve isolé parmi les marxistes oppositionnels eux-mêmes : « J e suis un soldat de l’a rm é e révolutionnaire léniniste, un représentant de la g é n ératio n qui a m arch é d errière L én ine, e t c ’est pourquoi, ju squ ’à m on d ern ier sou ffle e t m ê m e ap rès m a m ort je m e battrai pour les idées, pour la d o ctrin e d éfinies p ar M arx, E ngels e t L én in e » (62). Le renversement des références idéologiques est perceptible dans les organisations auxquelles participent les marxistes contesta­ taires ou dans les formes organisationnelles qu’ils préconisent, et celles-ci s’articulent aux projets de société qu’ils peuvent élaborer. Ceci vaut autant pour Uhl lorqu’il proclame qu’« un système auto­ gestionnaire sans démocratie directe...dégénérera tôt ou tard en une dictature totalitaire » (63) que pour Kuron, plutôt avare en considérations de ce type depuis qu’il milite au KOR, lorsqu’il écrit dans « Pour une plate-forme unique de l’opposition » : « J e so u h aite clairem ent ajo u ter que. d ans un systèm e parlem entaire, j ’o p terai p e rso n n e lle m e n t p ou r un e d ém ocratie directe et prendrai part à tout — 52 — �m o u v e m e n t d e natu re à le produire. Tou tefois, nous d ev ons nou s souvenir q u e sa n s d ém o cra tie p arlem en taire, toute tentative pour introduire d es form es de d é m o cra tie d irecte est à la m erci de l’E tat » (64). Enfin, on notera l’affirmation d’un éthos anti-autoritaire, mani­ feste chez Haraszti et repérable chez Uhl lorqu’il conseille, dans son programme, de combiner l’« utilisation des possibilités légales avec un comportement anti-autoritaire face aux attitudes et aux stéréoty­ pes de la société bureaucratique » (65). On ne saurait clore cette présentation succincte des marxistes contestataires sans rappeler que la plupart d’entre eux ont connu la prison, la connaissent ou la connaîtront tôt ou tard à cause de leurs convictions. Une situation que le texte intitulé ils ne passeront p a s, qui porte la mention « à publier immédiatement après mon arresta­ tion ou mon placement en hôpital psychiatrique », illustre parfaite­ ment. Son auteur, Alexandre Skobov, ancien membre de l’Opposi­ tion de gauche, aujourd’hui militant du SMOT, se réclame à la fois du jeune Marx et de l’anarcho-socialisme. En voici un extrait : « V o u s n ’avez d errière vous que la force de l’appareil répressif et puis, l’inertie d es gens. D errière nou s, il y a la nature hum aine vivante, qui ne se ré sig n e ra p a s à la con d ition d e rouage. V o u s avez peur pour votre position d o m in a n te , e t nou s, n ou s n ’avo n s rien à perdre. V o u s essayez d ’écraser I»* S M O T . M ais v o s structures figées n e p eu v ent com battre q u e d es structures figées. E t le S M O T n ’a p as d e telles structures. (...) C ’e st ju stem en t pour cela q u e vous n o u s h aïssez plus q u e tout. L ’unité; un fo n ctionnem ent sans chefs et sans ordres v o u s privent d es justifications de votre propre existence. S i l’o n m ’arrête, je m e consid érerai co m m e un prisonnier de guerre. A la gu erre c o m m e à la guerre ! N ous som m es prêts à d éfend re nos convictions » (66), N otes bibliographiques (1) En conclusion d’une excellente étude intitulée « le Marxisme devant les sociétés soviétiques » le marxiste hongrois M. Rakovski écrit : « Par la consolidation de l'unlle politique et idéologique de la classe dominante, la situation du marxisme non-officiel formé dans les années cinquante-soixante, est devenue extrêmement problématique I e développement relativement libre et public d’un marxisme non-officiel, la constitution île — 53 — �noyaux de tendances et d’écoles autonomes, tout cela n’était qu’un phénomène transi­ toire. conséquence du fait que la partie réformiste de la classe dominante a trouvé son idéologie dans la “renaissance du marxisme” . Elle s’est opposée au conservatisme stalinien au nom des valeurs d’un “marxisme authentique” , d’un “humanisme socialiste” . Sa défaite politique a entraîné la fin de la légalité du marxisme non-officiel... » (/es Temps m odernes, décembre 1974, p. 583.) (2) Roy Medvedev, D e la Démocratie socialiste, Paris : 1972. Grasset, p.346. (3) Piotr Grigorenko, M es mémoires, Paris : 1980, Presses de la Renaissance, p. 74. (4) Léonide Plioutchtch, Dans le Carnaval de l'Histoire, Paris : 1977. Seuil, p.44. (5) Id ., p.214. (6) U ne opposition socialiste en Union soviétique aujourd'hui, Paris : 1976. Maspéro. Cette anthologie préfacée par E. Bérard reprend une grande partie du samizdat le “XX e Siècle” . (7) « Des questions qui nous préoccupent tous », in Une opposition. .. op. cit., p. 40. (8) Id ., p. 33. L ’historien Georges Haupt. originaire lui-même d’un pays de l’Est— la Roumanie — où il prend des responsabilités politiques dans les années cinquante, écrit à propos du léninisme de Medvedev : « L’attachement à Lénine est indiscutable. L’idéalisa­ tion des années qui ont immédiatement suivi la Révolution est plutôt d’ordre psychologi­ que qu’idéologique. Pour une génération (...) qui a vécu dans une atmosphère de secret recouvrant tout ce qui touchait à l’économie et à la politique, le temps des discussions politiques de 1 9 2 0 paraît totalement fabuleux. Dans l’acceptation des “démocrates du Parti” le léninisme cesse d’être une profession de foi idéologique et conserve plutôt une valeur d’exemple. C e n’est pas “un retour au léninisme” des “vieux bolchéviks” dissi­ dents. Lénine com mence à être relativisé, réinséré dans son contexte historique ». (Préface à Medvedev. De la Dém ocratie.... op. cit. p.21). Cette analyse vaut aussi pour d’autres marxistes, y compris pour un Petr Uhl dont il sera question plus loin. (9) « Qu’est-ce-que le communisme démocratique? ». in Une opposition. .. op.. cit.. p. 139. (10) Id ., p. 145. (11) « Voulons-nous revenir au XVIe siècle? ». in Une opposition. .. op. cit.. p. 100. (12) Id .. p.110. (13) Id .. p. 119. (14) « Le mensonge ne peut-être vaincu que par la vérité ». in Une opposition... op. cit.. pp. 89-90. (15) Id .. p.88. (16) Id .. p.77. (17) J. Chiama/J.-F. Soulet. Histoire de la dissidence. Paris : 1982, Seuil, p. 44. (18) « Le Fascisme théocratique ». in Syntaxis. Paris . 1981. Albin Michel, p. 79. (19) Id .. p. 88. (20) Boukovski, Cette lancinante douleur de la liberté. Paris : 1981. Laffont, p. 198. (21) Georges Lukécs. Histoire et conscience de classe. Paris : 1960. éd. de Minuit, pp. 17-18. (22) Les Temps modernes. Septembre-août 1974, pp. 27 6 1 -2 7 6 2 . Outre la traduc­ tion de cette lettre on trouve dans ce n* le dossier le plus complet sur l’Ecole de Budapest (23) cité par Jean-Michel Palmier, préface au livre d’Agnès Heller. L a Théorie des besoins chez M arx. Paris : 1978,10/ 18, p. 20. — 54 — �(24) Cité par François Rivière, « Pour l’Ecole de Budapest » in les Temps modernes, op. cit.. p. 2 7 4 1 . (25) Palmier, op. cit.. pp. 28-29. (26) Gyôrgy Konràd/Ivân Szelényi. la Marche au pouvoir des intellectuels. Paris : 1979, Seuil, p.63. (27) Id .. p. 133. (28) Id ., p. 154. (29) Paris . 1983. Seuil. (30) Miklos Haraszti. « Qu’est-ce que le marxisme? ». in Opposition = 0.1 %. Paris : 1979. Seuil, pp. 122 et 130. (31) Modzlewski/Kuron. Lettre ouverte au PO UP. Paris : 1969 Maspéro, p. 5. (32) Id .. pp. 15-16. (33) Id.. p. 83. (34) Ernest Mandel, Despre birocratie. Société internationale d’Edition. non daté. (35) « Entretien avec P. Uhl », in Petr Uhl. le Socialisme emprisonné, Paris : 1980, Stock-La brèche, pp. 25-47. (36) Uhl. op. cit.. P. 82. (37) Id .. p. 83. (38) Id .. p. 248. (39) Id .. p.137. (40) Id .. p. 248. (41) Id., p.83. (42) Id .. p,33. (43) Id.. pp.24 2 -2 4 3 . (44) H ., p. 208. (45) Iztok (26, rue Piat, 7 5 0 2 0 Paris), n" hors-série, septembre 1982. pp. 10-11. (46) K o s, n° 25. daté du 14 février 1982, p. 3. Après avoir évoqué tour à tour et sans transition les contributions de la pensée chrétienne (Léon XIII et Jean-Paul II) et anarchiste (Proudhon et Bakounine) au dévelop­ pement de l’idée autogestionnaire, Jean Hartman écrit, dans sa brochure sur l’Autogestion dans l’économ ie du socialisme réel (Ed. populaire syndicale, non datée circulant clandesti­ nement depuis l’été 1983) : « L’attitude de Marx à l’égard de l’autogestion ouvrière n'a pas été cohérente. En constatant que la libération des ouvriers devait être l’oeuvre des ouvriers eux-m êm es et .le résultat d’un mouvement spontané, le jeune Marx adoptait une attitude anti-étatique prononcée. En présentant comme un mérite de la Commune de Paris le fait qu'elle n’ait pas créé un nouveau pouvoir central après avoir brisé le vieil appareil d’Etat, Marx se montrait hostile au centralisme étatique. Mais les travaux suivants de Marx ont donné également matière à d’autres interprétations qui allaient sous-tendre les prises de position des marxistes sur ce problème. » (47) Nowa Gazeta Mazowiecka, Studia i materialy. Opp. Sygma. n"3. Varsovie : 1981. Présentation signée par la rédaction. (48) SlawomirMagala, « Stopienzerowy markszmu », in N owa..., op. cit. n"5, p. 3-7. (49) Rudolf Bahro, YAlternative. Paris : 1979. Stock, pp. 40-41. (50) Id., pp. 102-103. (51) Konràd/Szelényi. op. cit. p. 71. (52) Ja n Waclav Makhaïski, le Socialisme des Intellectuels. Paris 1982, Seuil. — 55 — �(53) Bahro. op. rit., p. 41 (souligné par nous). (54) Id.. p. 77. (55) « Une lettre de L.-C. Hardmuth ». in Uhl.... op. cit.. p. 65. (56) J . Chiama/J.-F. Soulet. op. cit.. p. 357. (57) Cf. Les Cahiers du Vent du Ch’min. n"3. Notes sur l'anarchisme en U R S S de 1921 à nos jours, p. 33. (58) Jaroslav Suk. « La Gauche radicale en Tchéchoslovaquie ». in Iztok. op. cit.. N" 6. Mars 1983, pp. 27-28. (59) Marek Wichrowski, « Uwa o lewicy w systemach totalitamych ». in Nowa g a zeta ... op. cit.. 6. daté du 7 décembre 1981. p. 35. (60) M. Wichrowski. « Rosyjskianarchizm wXXw ». Nowa. . op. cit.. n”s 2. 3 et 4. (61) Iztok. n" 7, septembre 1983. pp. 41-44. (62) In Samizdat !.. la uo ixd e l’opposition communiste en U R S S . Paris : 1969. Seuil, p. 454. (reprise intégrale du n" spécial de la Vérité n''546). (63) Uhl. op. cit.. pp. 2 47-248. (64) In Politique aujourd'hui, n" 3-4. 1977. (65) Uhl, op. cit.. p. 216. (66) Iztok. n" 7. septembre 1983. pp. 37-38. — 56 — �VU DES BLAGUES Bien qu’il fut déclaré « psychopathe paranoïaque » par les autorités médicales, Alexandre Skobov a comparu en mai 1983 devant le tribunal de Léningrad qui devait se prononcer sur le « caractère antisoviétique » de ses activités. Parmi les témoins, les juges avaient cité Volokhonsky, inculpé comme Skobov pour ses activités dans le SMOT. Interrogé sur la santé mentale de son camarade, Volokhonsky répondit qu’elle lui semblait bonne, en core qu’il eut observé certaines particularités chez Skobov, à savoir ses croyances... marxistes. Doit-on rire? Hors contexte, peut-être pas. En revanche, lorsque l’on est au fait de la réalité russe ou soi-même candidat à une situation pareille, l’humour s’avère indis­ pensable. De quelle autre manière pourrait-on « se réconcilier » avec une réalité hostile et que la contestation politique entame peine ? L ’anecdote est exceptionnelle, mais elle permet de formuler une question d’ordre plus général. Comment survivre dans une réalité hostile sans l’affronter directement? La réponse est massive et sans équivoque : par les blagues, figures de l’esprit populaire indissociable du « socialisme réel », dont réciproquement le corul que, surtout lorsqu’il est macabre, n’est pas toujours involontaire. Argument suprême et pesant ornement de la réalité hostile, le marxisme-léninisme est naturellement une des cibles favorites « le s blagues. Et Marx? 1. Esquisse généalogique Sur divers points, la préhistoire de la codification suggérée plus — 57 — �haut se confond avec celle des blagues. On peut faire remonter la généalogie des blagues, et pas seulement de manière anecdotique, à Marx et à ses contemporains. En faisant, à la fin de sa vie, cette remarque : « Je ne puis dire qu’une chose, c’est que je ne suis pas marxiste », Marx inaugurait à sa façon l’esprit « antimarxiste » des blagues. Rien d’étonnant à ce que ces propos n’aient jamais fait l’objet d’une quelconque publicité de la part des autorités pourtant si friandes des moindres remarques du « père fondateur ». Seule l’absence de toute collusion avec les pouvoirs de son temps a épargné à Engels des blagues malveillantes au sujet des propos dithyrambiques qu’il tint à la mort de Marx : « L’humanité a été amputée d’une tête, en vérité de la tête la plus importante qu’elle ait eue de nos jours. » (Engels à Sorge, 15 mars 1883. M.E. IV., p. 460 sq.) Héraut de la codification, Yalter eg o de Marx préfigurait ainsi les hommages, sans doute moins sincères, que tout stalinien a pu prononcer à la mort de son maître. L’anticipation critique de la fonction moderne du marxisme chez Bakounine contient également des figures de raisonnement et de style qui feront la fortune — sans qu’on puisse établir de filiation directe — des blagues. « Etre l’esclave des pédants [les marxistes], quel sort pour l’humanité! Laissés libres d’agir à leur guise, ils appliqueraient à la société les expériences qu’au nom de la science ils font aujourd’hui sur les cobayes, les chiens et les chats », écrit-il dans Etatism e et Anarchie (Œuvres com plètes, Champ libre, 1976, t. IV, p. 311). Marx était loin de se douter que le procédé littéraire de son adversaire (procédé qui devait lui apparaître d’autant plus rhétorique et douteux qu’il se fondait sur une situation fictive, difficilement imaginable alors) fera, un siècle plus tard, la joie des masses assujetties au nom du marxisme. En effet, l’une des blagues les plus répandues, aux multiples variantes, rapporte qu’un élèv e d em a n d e un jou r à son professeur si le socialism e est un concept id éolog iq u e ou scientifique; ennuyé, le professeur ne sachant qu e rép on d re con v oq u e le conseil, une réunion du parti et téléphon e au — 58 — �ministère afin d e trouver la réponse. L e lendemain, il explique aux é lè v e s q u ’en effet, le socialism e est, naturellement, un con cept scientifique. En entendant le professeur, l’élèv e qui avait p o s é la question s ’ex clam e : « Mais pourquoi alors ne l’a-t-on pas essayé plutôt sur les souris d e laboratoire ? » De façon politiquement plus inoffensive — à l’indignation polémique de Bakounine succède le constat désabusé et sarcastique — , ce genre de blague fait sienne la critique formulée par le contradicteur de Marx. Le discours funèbre d’Engels incite à rechercher bien avant l’entrée en scène de Staline, les raisons des impostures actuelles du marxisme ; enfin, le rapprochement entre les arguments bakouniniens et le contenu des blagues donne un poids historique à la dimension libertaire de la plaisanterie populaire anticommuniste. 2. Marx, héros de blagues : un hommage paradoxal J e me contenterai de reprendre le traitement humoristique des principaux thèmes du marxisme. Les raisons de ce genre de détour­ nement sont fort complexes et relèvent à la fois du discursif et de l’idéologique*. « Q u’est-ce q u e la scien ce? L a science c ’est ch er­ c h er les peu x ban dés, un chat noir, dans une ch am bre obscure. Q u’est-ce q u e la philosophie? L a philosophie c ’est chercher les p eu x b a n d és dans une cham bre obscure un chat noir qui ne s'p trouve pas. Et le matérialisme dialectique? L e matérialisme dialecti qu e, c ’est ch erch er les peux bandés, dans une p ièce obscure, un chat noir qui n e s ’p trouve p as et s ’écrier tout à cou p “Ç a p est, je l'ai attrapé !” » On pourrait compléter cette définition par celle du maté rialisme historique, cette science qui nous apprend à prévoir l’avenir m ais m alheureusem en t pas le passé ! Dans des pays où person ne ne sait ce qui arrivera hier, dominés par l’U.R.S.S. (Ultimes Résidus du S ocialism e Scientifique ou encore selon un autre détournement roumain, Ultra-Réactionnaires Simulant le Socialisme) les gens sont * Cf. Nicolas Trifon, « Mutisme et bavardages à l’Est », dans Babylone. n" 2. 10 IM Paris 1 9 8 4 , pp. 143-168. — 59 — �peu soucieux de distinguer la théorie marxienne des versions léni­ nistes et staliniennes. Ils ont pourtant visiblement assimilé les ensei­ gnements marxistes-léninistes comme en témoigne ce dialogue : Sais-tu c e qui était inscrit sur le frontispice du tem ple d es esclaves libres à R om e... Vive le féodalism e, avenir radieux d e l’humanité ! Mais sur Marx lui-même? Prenons un exemple : Lors d ’un co llo q u e international sur les éléphants, les Américains ont présenté une étu d e sur la rentabilité d e l’élevage d es éléphants, les Français un e dissertation sur la vie sexuelle des éléphants et les Soviétiques un traité intitulé « Marx et Engels sur le bon heu r d es éléphants dans le com m u n ism e ». De toute évidence, ce n’est pas le couple fonda­ teur, mais ses exégètes tendancieux qui sont ici visés. Autant le marxisme est vilipendé, autant Marx, comme personnage invoqué ou ressuscité, bénéficie d’une certaine sympathie. Toutefois son invocation n’est pas forcément payante : Un jeu n e h om m e est interpellé p a r d es miliciens qui lui ordonnent d e se faire cou per sur-le-cham p les ch ev eu x et la barbe. L e jeu n e d e protester : « Mais Marx et Engels avaient égalem ent les cheveu x longs, d es barbes... » Brusquement le milicien l’interrompt : « Vous en faites pas, leur tour viendra bientôt, on s’en occupera dès qu’on les attrapera! » Mais contrairement aux chefs communistes actuels, Marx passe pour un idéaliste : Avant d e mourir sa m ère lui dit : « Oh, mon fils, tu n’as rien fait dans ta vie ! » « Mais si, maman, j ’ai écrit le Capital /» « Oh, m on fils, valait m ieux en faire un ! » Son héritage, selon une autre blague, n’est pas dépourvu d’ambiguïté, puisqu’il aurait légué le Capital à la R.F.A., et le Manifeste du parti communiste à la R.D.A. Mais les blagues les plus significatives de l’image de Marx sont celles où c’est Marx lui-même qui s’exprime en termes criti­ ques. Plus qu’une simple utilisation de Marx (afin de mieux démoniser le marxisme), il y a dans ce type de blagues une véritable personnification du « Marx, critique du marxisme réellement exis­ tant ». Trois exemples : Marx ressuscite et se rend au Kremlin où il ex p liqu e q u ’il voudrait s ’adresser au p eu ple soviétique à la télévi­ sion. A ndropov le lui déconseille, mais devant son insistance lui — 60 — �a c c o r d e 15 secon d es. L e lendemain, les téléspectateurs soviétiques p eu v en t voir sur leur petit écran le fondateur du socialism e scientifi­ q u e en chair et en o s qui ne pron on ce q u ’une seu le phrase : « Prolétaires d e tous les pays, pardonnez-m oi ! » Une autre fois, toujours au Kremlin, les communistes du m on de entier se sont réunis p o u r essayer d e com prendre c e qui ne va pas avec la « ma chin e du socialism e »*. N ’ayant pas trouvé, ils font appel à Lénine qui s e met, sur-le-cham p, au travail. Au bout d ’une sem aine. Il conclut : « En effet, la m achine du socialism e ne m arche plus; Je n ’arrive p a s à trouver la cause, il s ’agit d e qu elqu e ch ose d e fon d a m ental et p a r con séqu en t il faut ap p eler Marx! » On ressuscite alors Marx qui, revêtu d ’un bleu d e travail, p ro c èd e à une minutieuse vérification : le moteur, p as d e problèm e, les freins excellents, la carrosserie parfaite. « Alors pourquoi ne fonctionne-t-elle p as? » lui d em an d en t les cam arades gagnés p ar l’impatience. « Attendez un instant... ça y est, j ’ai trou v é: elle p erd trop d ’énergie par le klaxon ! » La plaisanterie qui suit fait allusion à un événement historique précis, l’incident frontalier sur le fleuve Amour, en 1969 L ors d es com bats entre Russes et Chinois, le ciel s ’assombrit soudt il n em en t et les soldats virent apparaître sur un nuage Karl Marx hurlant : « Prolétaires d e tous les pays, dispersez-vous ! » Si l’on s’en tient à ces trois histoires drôles, on pourrait cons! dérer que Marx a été pardonné et, plus encore, que c’est par son intermédiaire que l’on critique la « machine du socialisme » el s e s étranges conséquences (la guerre en particulier). Aussi paradoxal que cela puisse paraître — mais avec les blagues, comme d’aillems avec la réalité qui les engendre, on n’est jamais à un paradoxe pus — c ’est plus du côté des blagues antimarxistes que des discours de Jaruselski, Andropov et autres Ceaucescu, qu’il faut chercher un * On sc réfère ici à une métaphore de Lénine : « L’Etat n’a pas fonctionné commi' nous l’entendions. Et comment a-t-il fonctionné? La voiture n’obéit pas; un hoinm«< nu bien assis au volant, qui semble la diriger, mais la voiture ne roule pas dans la diin iinn voulue; elle va où la pousse une autre force... » (Lénine. Œuvres complètes. M c ....... 1976. t. 33. p. 283 .) — 61 — �hommage posthume à Marx, dont on vient de commémorer cette année le centenaire. 3. Marx et les autres (Lénine, Trotsky, Staline...) Puisque nous parlons de Marx comme personnage de satire, il convient d’évoquer ceux de ses disciples qui ont approché et exercé le pouvoir avec plus ou moins de bonheur et le traitement différen­ cié qu’ils subissent. Celui-ci n’est évidemment pas dépourvu de signification et valorise indirectement l’image de Marx. Telles qu’elles circulent de nos jours — c’est-à-dire comme folklore supranational, comme production orale vivante et critique à une époque où les media monopolisent partout la parole — les blagues sont apparues en Russie dès le lendemain de la prise du pouvoir par les bolchéviques. Ce sont les slogans d’un Lénine encore actif que les paysans et les pêcheurs détournaient dès avant 1920 : L a terre est à nous... le blé est à eux, ou encore : L a m er est à nous... les poisson s sont à eux. Malheureusement peu de blagues sur Lénine, numéro un de l’Etat-parti, ont été conservées; en ce qui concerne le numéro deux de l’époque, Trotsky, il en existe davan­ tage. Cependant, compte tenu du contexte dans lequel elles circu­ laient, la plupart des blagues brocardant Trotsky manifestent un relent d’antisémitisme. En voici une où l’on tourne en dérision son internationalisme forcené : Au congrès d e l’Internationale, on p o u ­ vait ap ercev oir d es délégu és représentant les pays les plus divers. « C om m en t s e fait-il q u ’il n’y ait person ne pou r les îles Fidji? », d em an d e-t-on à Trotsky. « Eh bien, imaginez-vous q u ’il n’y a pas un seu l Ju if qui accep te d e s e passer un anneau dans le nez! » Lénine ne fera véritablement carrière dans l’anecdotique po­ pulaire qu’après sa mort, en tant que père fondateur du système. Qui a inventé le tango?... Lénin e : un p as en avant, deu x pas en arrière. Son pragmatisme n’échappe pas aux humoristes. Il est parfois, mais plus rarement, invoqué aussi positivement que Marx : — 62 — �P an iqu e au com ité central : Lénine a disparu du m au solée! Alerte g én érale, rech erches minutieuses... Aucun résultat. Au bout d ’une sem ain e, le Kremlin reçoit un télégram m e : « J e suis retourné en Suisse, tout est à refaire! » Son culte est tourné en dérision : « Vous croyez q u e les gens fo n t la q u eu e sur la p la ce R ou ge p ou r visiter le m a u solée d e L én in e ? », dem andent les m oscovites aux touristes étrangers. « Erreur, c ’est pou r la boulangerie qui est derrière. » L’esprit persuasif de Lénine demeure un sujet d’étonnement : L é ­ nine arrive au Paradis. Dieu s e m éfie d e lui et en voie toutes les sem a in es saint Pierre l’espionner. « Q ue fait-il? », d em an d e Dieu au b ou t d e la p rem ière sem aine. « Il lit, Seigneur. » Deux sem aines plus tard, Dieu p o s e la m êm e question à saint Pierre qui lui répond : « Mais il lit, Seigneur! » A près trois sem aines, Dieu, toujours inquiet, lui d e m a n d e : « Q ue fait-il? » « Il lit, Cam arade. » Selon d’autres blagues, d’esprit identique, Lénine n’a pas été reçu au Paradis mais en Enfer, et un m ois après Satan a d em an d é l’asile politique au Paradis. La lecture attentive de Lénine favorise des réussites spectacu laires, comme le suggère cette blague est-européenne : Un jeune agent, qui venait d ’être coopté, est en voy é au stade d e la capitale ou le nu m éro un du parti-Etat va prendre la parole devant une 1res im portante assistance. Sa mission : repérer un espion impérialiste qui, selon d e s informations sûres, s ’y trouvera parmi les spectateurs Au bou t d ’une heure, notre agent se lève brusquem ent et indique au x miliciens un individu qui doit être arrêté. En effet, trois jours après, celui-ci av ou e être un espion impérialiste. L e c h e f d es orga nés d e sécurité con v oq u e le jeu n e agent, déjà élev é en grade, pour le féliciter et p o u r l’interroger sur les raisons d e son exploit. * Il y avait d e s dizaines d e milliers d e person nes dans le stade, com m ent avez-vou s identifié l’espion ? » « Moi, j ’ai lu et assimilé l’oeuvre </<• L én in e », rép on d l’agent. « Et alors, enfin, quand m êm e? » « C'est très sim ple, L én in e écrit qu elqu e part q u e l’ennemi ne dort jamais •• — 63 — �A lire attentivement la blague suivante, on comprendra que l’arrivée au pouvoir de Staline au lieu de Trotsky a dû troubler les calculs des vieux bolchéviques, mais aussi en étonner plus d’un : Trotsky reçoit la visite d e son p ère qui lui dit : « Ecoute, fran ch e­ m ent, j e p en sais q u e vous aviez m onté à deu x l’affaire, toi et L én in e ; mais partout il n’y en a qu e pou r Lénine, dans la presse, à la radio... Q u’est-ce q u e tu fabriqu es toi là-dedans? » « Vois-tu, papa, c e n ’est p a s bien com pliqu é : l’affaire est à nous deux, mais pou r nous les Ju ifs en Russie, c e n’est p as facile, com m e tu le sais. Alors, je n'avais p a s le choix et j ’ai mis l’affaire au nom d e Lénine. » Staline, lui, pouvait s’enorgueillir non seulement de l’assassinat collectif le plus insidieux de l’histoire, mais encore de la quantité de blagues circulant à son propos. Eloigné brutalement du pouvoir, Trotsky ne présentera plus d’intérêt pour les humoristes populaires ; ces derniers préféreront s’en prendre pendant les longues années de sa présence au pouvoir, et même après, à Staline. Ils étaient nombreux à prier : Jésu s, Marie, sauvez-nous d e Jo s e p h ! Si cer­ taines plaisanteries sur Lénine, comme celle évoquée plus haut de Lénine en Enfer, circulaient également sur le compte de Staline, celui-ci a droit à un traitement nettement plus défavorable. 11 inspi­ rait la terreur : le c h e f du personnel con v oqu e un em p loy é dans son bureau : « C am arade, aimez-vous le cam arade Staline? » «B ien sûr! », rép o n d l’em ployé. « Mais aimez-vous suffisamment le cam a­ rad e Staline?... » En revanche, son culte fait tout simplement rire, ainsi l’histoire du projet p ou r l’édification d ’une statue à la m ém oire d e G orki ; lors du concours, on attribua la troisième p lace à un projet représentant Gorki en train d e lire un livre d e Staline, la secon d e revint à une m aquette montrant Staline em brassant Gorki, enfin le p rojet retenu représentait Staline en train d e lire un livre d e Gorki. Selon une autre histoire drôle, le culte, feint ou réel, et surtout le pouvoir de Staline, suscitent des jalousies bien au-delà de l’Union soviétique : une som m ité d e la psychiatrie meurt et arrive au Paradis o ù saint Pierre le c on v oq u e sur-le-cham p : « Nous avons besoin d e v ou s! » « Eh bien, qui est le m alade? » « Oh, docteur, com m ent vous l’expliquer... c ’est Dieu en p erson n e! » « Non, c ’est impossi— 64 — �b le ! » « Mais si, mais si, depuis quelque temps il se prend pour Staline ! » La mort de Staline, dont on vient de commémorer cette année le trentième anniversaire (de manière plus discrète que le centenaire de Marx) a été une fête pour les amateurs de blagues : T ’as appris la b on n e nouvelle?... Staline est mort! Et la mau uaise?... B en , la nouvelle n’est pas confirm ée. Parfois, on frôle la nécrophilie : devan t le m ausolée, à la même époque, s ’était fo rm ée u n e im m en se q u e u e ; un étranger d e passage interroge les gens : « T outes ces longues heures perdu es pour voir un cadavre ! » « Non, lui répon d-t-on , il paraît q u ’ils vont apporter la dépouille d e Staline. » « Alors cela fera deu x cadavres ! » « Oui, mais nous préfé rons nous en convaincre. » Il est parfois difficile de mesurer le degré d’aversion de leurs sujets envers les principaux fondateurs et gestionnaires du régime : une femme de ménage rentre inquiète chez elle en disant à son mari : « Il m ’est arrivé un m alheur au travail, je dois t’en parler : le c h e f m ’a fait venir dans la grande salle d es fêtes d e l’usine et m ’a dit, en m e montrant les portraits d e Marx, Engels, Lénine, Khrouchl c h ev et Brejnev : “D écroche-m oi tout d e suite le portrait d e ce sala u d !” »« Eh bien, qu el est le malheur dans tout cela? », rétorque son mari. « C ’est q u e j ’ai dem an dé : lequel? » Il existe en revanche une grande différence entre les pères fondateurs, Lénine compris, d’une part, et Staline — le grand et les petits qui l’imitaient dans le* démocraties populaires — , d’autre part. Bon nombre de blagues ayant initialement trait à Staline ont circulé aussi avant et après sa mort, sur le compte de divers numéros un des démocraties popu laires. Un exemple entre mille : un h om m e est en train d e se noyer dan s une rivière; un paysan s ’en aperçoit, vole à son secours, p lon ge, le sauve. R eprenant vie, le noyé dit au paysan : « J e t'acn » derai tout c e q u e tu m e dem an deras! » « Q ue pourrais-tu faire pour m o i? N on, c e n’est p a s la p ein e! » « Mais si, et dis donc, ne m e reconnais-tu p as ? J e suis Staline, alors tu p eu x y aller! » L e /xiyvin réfléchit longuem ent et finit par répondre : « Dans ces condition',, prom ets-m oi une seu le chose. Tu ne raconteras à person ne duiro ,• — 65 — �p ay s q u e je t'ai tiré d e l’eau ! » Le noyé s’appelait Rakosi en Hon­ grie, Bierut en Pologne, Dej en Roumanie (et aujourd’hui Ceau­ cescu). Jam ais Marx. La raison en est simple : depuis un bon moment, Marx n’a plus grand-chose à promettre à l’Est, ni, encore moins, les moyens d’accorder quoi que ce soit. Ce genre d’hom­ mage, par ce qu’il omet, montre que les gens ordinaires en sont pleinement conscients. — 66 — ��LES CAHIERS DU VENT DU CH’MIN • G aston C oû té. la vérité et la légen de par Pierre-Valentin Berthier • L e R égim e social d e la Russie par Cornélius Castoriadis • N otes sur l’anarchism e en U R S S, d e 1921 à nos jours par le collectif Iztok • H om osexu alité et révolution par Daniel Guérin • Marx théoricien d e l'anarchisme par Maximilien Rubel • Marx à l'Est par Nicolas Trifon (hors série) • C e q u e je crois ! R éflexions sur l'anarchie par Maurice Joyeux 5 B IS. RUE ROLLAND-VACHETTE 93200 SAINT DENIS Achevé d’imprimer en janvier 1984 Imprimerie Utopie Dépôt légal : janvier 1984 N° I.S.S.N. : 0293-7727 N° C.P. : 58867 Responsable de la publication : J.-C. Richard �� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție volume secolul XX (1901-1989) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Marx à l’Est (1984) Subject The topic of the resource Eloge critique d’une absence équivoque Précis de codification 1. Le processus de codification 2. L’incidence du pouvoir de parti 3. Agent et main-d’oeuvre 4. La codification dans la Russie post-révolutionnaire 5. Un facteur d’intégration du prolétariat 6. Contre la dynamique sociale 7. Quelques procédés de codification 8. Le révélateur khrouchtchévien 9. La crise actuelle Du côté de l’intelligentsia critique . 1. La composante marxiste de la dissidence soviétique 2. Lukâcs et les retombées de l’Ecole de Budapest 3. Le marxisme révolutionnaire et le trotskysme 4. Pologne 80 : le degré zéro du marxisme 5. Marx au secours de Bakounine et réciproquement? Notes bibliographiques Vu des blagues 1. Esquisse généalogique 2. Marx, héros de blague : un hommage paradoxal 3. Marx et les autres (Lénine, Trotsky, Staline...) Description An account of the resource Nicolas Trifon Creator An entity primarily responsible for making the resource Nicolas Trifon Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Publisher An entity responsible for making the resource available Les Cahiers du Vent du Ch'min Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 1984 Contributor An entity responsible for making contributions to the resource le Vent du ch’min Language A language of the resource français Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 1984 1984 anarhism Europa de Est français Franța Karl Marx lingvistică marxism Mihail Bakunin Nicolas Trifon socialism de stat https://anarhiva.com/files/original/23a14b8096f73c2a4474a435bd06cfab.jpg 4811269328178ef35679997e24b57b16 Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție fotografii, portrete etc. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Zamfir C. Arbure (1920/1930) portret Subject The topic of the resource Fotografie după o pictură de Nina Arbure Description An account of the resource Fotografie după o pictură de Nina Arbure portret Creator An entity primarily responsible for making the resource Nina Arbure Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 1920-1930 (?) Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource jpg Type The nature or genre of the resource fotografie/portret Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București, 1920-1930 1920 1930 anarhism București Nina Arbure pictură portret Zamfir C. Arbure https://anarhiva.com/files/original/4978e74f6c3e3310f2a5ba6c45da2564.pdf f1b22958d71535d4b93a088225940801 PDF Text Text �1 2 �4 �5 �8 �9 10 �11 12 �13 �15 ��20 �22 �23 24 �25 26 �27 28 �29 30 �31 32 �33 34 ��� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție zine secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource zine fem #1 (2018) Subject The topic of the resource Textul inițial al apelului la contribuții https://zine-fem.tumblr.com/post/617104538795704320/apel-zine-fem-1 Description An account of the resource publicație feministă independentă Creator An entity primarily responsible for making the resource niște fete Source A related resource from which the described resource is derived zine-fem.tumblr.com/ Publisher An entity responsible for making the resource available niște fete Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource vara 2018 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource zină Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Cluj, 2018 2018 8 martie Cluj-Napoca feminism intersecționalitate literatură poezie zine https://anarhiva.com/files/original/5043575a7c9f4173d6d31d96b4afded2.pdf 564b9b88b59078fa07939a03f1dac308 PDF Text Text ��Audre Lorde: “A avea grijă de noi însene nu este auto-indulgență, ci un act de auto-prezervare, iar asta - un act de războire politică” Tema vulnerabilității a apărut ca o nevoie acută de a ne asuma așa-zisele caracteristici problematice. Refuzăm să ne modificăm constant după cerințe externe și vrem să dăm mai multă crezare la ceea ce simțim, la ceea ce considerăm important pentru noi - și să respectăm asta ca pe propria alegere în acest proces fluid de a ne regăsi dincolo de multiplele scoarțe de impuneri și asumpții a ceea ce trebuie făcut și simțit. Cum zicea Audre Lorde: “A ne păsa de nouă însene nu este o auto-indulgență, ci un act de auto-prezervare, iar asta e un act de războire politică.” Și în acest caz citim auto-prezervare de pe poziția marginală a narațiunii, de unde războiul este declarat majorității normative. Considerăm acest demers, de a da timp, cuvinte și încredere emoțiilor blamate, un fel de recuperare interioară din care putem creea lumea în conformitate cu ceea ce ne dorim și nu acceptând că “așa stau lucrurile și doar așa vom reuși în viață”. Prin articularea felului în care vulnerabilitățile noastre ne dau putere, din această marginalitate în antiteză cu conformismul și frica de necunoscut caracteristice naționalismului, fascismului și reducționismului, învățăm împreună pașii spre lumea în care ne dorim să trăim. O lume în care speranța nu este sacrificată pe altarul raționalului, productivității și competitivității, și în care dorința de conexiune, comuni tate și intersecționalitate își creează structuri de susținere stabile și inclusive. bell hooks: Ne puteți scrie la feminism.cluj@gmail.com zine-fem.tumblr.com 2 "Atât a numi problema, cât și a articula pe deplin și în esență ce funcționează atunci când adresăm și rezolvăm aspecte ale problemei sunt exerciții de recunoaștere necesare pentru a genera noul și a insufla spiritul de rezistență continuă. Atunci când doar numim problema, când afirmăm o plângere fără un focus constructiv pe rezolvare, eliminăm speranța. În acest fel, critica poate deveni o expresie a unui cinism profund, care apoi lucrează în sprijinul culturii dominante." 3 �cuprins tTrigger warning Texte cu conținut sensibil Unele texte primite au conținut sensibil pentru persoanele care au fost abuzate sau hărțuite, sau au sensibilități cu privire la menționarea unor experiențe traumatice; vrem să luați la cunoștință de acestea înainte de a vă aventura în a le citi. Majoritatea textelor vorbesc despre lucruri care ne dor, dar pentru textele enumerate mai jos, vă rugăm să veriicați cu voi însevă în ce moment al vindecării sunteți și să citiți doar când vă simțiți pregătite. Încercăm să aducem la lumină toate nuanțele opresiunii, dar fără fă să ne facem mai mult rău în proces. Aveți grijă de voi, ca să putem avea grijă unele și unii de altele și alții. Am codat hărțuirea sexuală și abuzul sexual cu ăcări, pentru că știm ce mistuitoare pot aceste experiențe, dar sperăm ca ăcările să e și puterea de a striga: Nu vrăjitoarele vor cele care ard de această dată! “It won't be the witches that are burning this time!” Am codat menționarea abuzului emoțional cu inimă, pentru că inimile noastre sunt rănite, dar sunt mov pentru că sperăm că vom găsi și solidaritatea dintre femei (și nu doar) care trec prin experiențe de acest fel (cu cât mai multe inimi în dreptul unui titlu cu atât mai detaliat este conținutul textului) Am codat abuzul mental cu pumnul strâns, pentru că ne revoltăm când ne amintim de aceste experiențe! Și sperăm ca furia noastră colectivă să ne vindece pe cât mai multe! Cu cât mai mulți pumni în dreptul unui titlu cu atât mai detaliat este conținutul textului. 4 despre vulnerabilitate sau lupta cu demonii /// Eliza /// 6-7 Eram feministă și nu știam /// Denisa /// 8-9 autoportret cu dorință /// Alina Soare /// 10-12 Fear of intimacy /// Oana Zamfirache /// 12 _____ /// Zânul Non Binary /// 13 Dacă ea, Compasiunea autocunoașterii /// jolene /// 14-15 Trei gânduri despre munca emoțională /// d /// 16-22 din mine însumi /// anonimă /// 23 niciodată îndeajuns de feministă /// anonimă /// 24 Femeia în România /// anonimă /// 25 endometrioza poetică , pride-ul ca pradă /// Nicoleta Onofrei /// 26-27 Jurnalul unei ochelariste feministe /// anonimă /// 28-29 Evil sees no beauty /// Oana Zamfirache /// 30 Câștiguri bazate pe intelect /// Diana F /// 31 Ce-are-a face feminismul cu limitele personale /// Virginia /// 32-37 Cástele în Spania /// Iulia Dinescu /// 38-41 Navighez concepte /// Anima /// 42 Pagină de jurnal /// Anima /// 43 Tăcerea nu e de aur /// Ileana Negrea /// 44-48 Rabbit. A slasher /// Mihaela Biolan 49-54 ikoană //// alec fakk /// 55 Manifest /// Ileana Negrea /// 56-57 Cuibușor - grup de sprijin pentru persoanele aflate în suferință mentală /// 58-59 Manifestul Mad Pride România /// 60-61 De ce terapeutx txu ar trebui să vorbească politică /// Anima /// 62-65 Conversație cu o prietenă /// A.M. /// 66-71 Alejandra Dragoște /// scri.jelit /// 73 5 �Despre vulnerabilitate sau lupta cu demoni i de Eliza Ce înseamnă pentru mine vulnerabilitatea? E acel moment al dimineții când îmi las măștile pe noptieră sau în fața oglinzii și mă arăț lumii așa cum sunt, în care plâng pentru că mă simt copleșită și nu mă gândesc la ce ar spune colegul de lângă, în care vine seara și mă las în brațele partenerei mele cu toată ființa mea cu toate gândurile și emoțiile dezgolite. E atunci când îmi vine să alerg prin ploaie, să dansez când toți în jurul meu stau, să vorbesc atunci când nimeni nu ia cuvântul. Am 30 ani și sunt lesbiană. Acum o pot spune clar și răspicat celor care merită să vadă dincolo de aparențe, însă nu a fost mereu așa. A face parte din comunitatea LGBT+ a însemnat pentru mine să fiu de n ori mai prudentă atunci când mi-am împărtășit orientarea sexuală pentru că nu toți oamenii sunt deschiși sau nu toți te acceptă așa cum ești. Încă înseamnă să nu pot fi total vulnerabilă față de părinții mei închistați în religie și mentalități ruginite și care nu ar înțelege niciodată faptul că a fi diferit de credințele lor nu e un lucru rău și că la sfârșitul zilei când pui capul pe pernă, nu contează ce spun vecinii, ci faptul că al tău copil este fericit, trăiește asumat și conștient. Doare atunci când mama mă întreabă cum mă simt și vrând să vin către ea mă lovesc de zidul dintre noi, doare când mă gândesc că tata nu ar mai vorbi cu mine. Și tot al naibii de tare doare să trăiesc într-o societate blocată în Evul Mediu, în care este perfect normal să-l condamni pe cel de lângă tine doar pentru că e altfel decât tine, în care nu e normal cum ești, ignorând faptul că fiecare își definește propriul concept de normalitate și unde oamenii uită să fie oameni. Am pierdut o “prietenă” în momentul în care i-am spus că sunt lesbiană. Nu a putut înțelege faptul că o bună perioadă de timp am ales să țin pentru mine acest lucru pentru că în opinia ei cineva care face parte din comunitatea LGBT+ este anormal. În momentul în care mi-am deschis sufletul către ea l-a împroșcat cu noroi și a sudat ușa dintre noi, rupând legătura pe care o aveam. Am avut un moment în care mi-am spus că nu e atât de bine să fii vulnerabil, pentru că simți durere în toată ființa ta atunci când cineva te rănește profitând de vulnerabilitatea, dar e atât de bine să fii tu. La urma urmei viața o continui în compania oamenilor cu care ai ceva în comun, care te acceptă așa cum ești, la fel cum unii oameni ies din viața ta pentru că și-au îndeplinit rolul. Mă gândesc și cu zâmbetul pe buze la momentul în care i-am zis unei prietene plângând că am ceva să-i spun și ea m-a întrebat dacă sunt pe moarte sau am ceva boală, iar când într-un final am reușit printre sughițuri să-i mărturisesc, m-a luat în brațe, m-a strâns tare și mi-a spus că asta nu schimbă nimic între noi și că se bucură că am ales să mă deschid în fața ei. reptat, am reușit să fiu eu în fața oamenilor care merită să-mi vadă sufletul așa cum este și care atunci când îl văd plin de nori, trimit către el raze de soare. Sexualitatea nu te definește ca persoană, însă ascunde o latură importantă a vieții tale pe care îți dorești să o împărtășești cu ceilalți. Îmi zâmbește inima atunci când pot să-mi țin iubita de mână în compania oamenilor dragi. Este vorba și despre o anumită cantitate de asumare aici, în sensul că trebuie să conștientizăm faptul că nu toți pot să ne iubească sau să ne accepte așa cum suntem și să lucrăm la nevoia de validare. E un sentiment frumos să fii vulnerabil pentru că așa le dai celorlalți codul de acces către ființa ta, cu condiția ca aceștia să vină cu intenții bune către tine, pentru că până la urmă cel mai important lucru în această viață este să fii fericit și să transmiți fericirea ta și altora. în fundal, Sfânta Rita de Casia, sfântă patroană a cauzelor pierdute, soțiilor abuzate și femeilor cu inima frântă. 6 7 �Toate acestea au durat până când m-am uitat la statistici și am văzut că femeile sunt plătite mai prost decât bărbații, pentru aceeași muncă. Sau au acces mult mai greu la poziții de putere. Până când am fost la interviuri unde mă întrebau dacă plănuiesc să mă căsătoresc, sau să fac un copil curând, ceea ce m-ar fi descalificat din start. Până când am observat că există încă domenii dominate de bărbați, în timp ce altele mai complexe, bazate pe compasiune, empatie și enormă implicare emoțională (educația, psihologia în cazul meu) sunt prost plătite și nu au nume așa răsunător, precum cel de CEO sau Programator. Până când am realizat că nu e normal ca bărbații să se bage în seamă cu mine pe stradă și să îmi spună “păpușă”, de parcă ar fi la grădiniță și nu au cu ce să se joace. Până când am deschis ochii și am văzut că femeile din România, care au mai puțin acces la educație și la bani, sunt încă supuse abuzurilor fizice și sexuale și stau cu partenerii lor pentru copii. Până când am deschis și mai larg ochii și am observat că în lume sunt femei care trec prin proceduri cumplite de excizie, pentru că există riscul să fie “prea senzuale”. Violurile, războiul, sărăcia, lipsa de resurse sunt durerile tăcute ale femeii contemporane, căreia i se vinde argumentul că femeia e acum activă în politică și are acces la carieră și la liberă exprimare. Deci astăzi revolta nu mai e la fel de justificată ca în trecut, când abuzurile erau evidente și generalizate. justifi Până când am întâlnit bărbați care se mirau că sunt smart și nu arăt rău deloc, de parcă cele două atribute se aflau într-o alergie milenară și de parcă nu eram una dintre miliardele de femei care gândesc, citesc, iubesc, fără ca acestea să fie în contradicție. Până când m-a înghițit arhetipul femeii în relație, care spală pe jos ziua și se îmbracă frumos la petreceri seara, pentru a-l pune în evidență pe bărbat; cea care răspunde respectuos și succint la subiecte importante unde bărbații dețin monopolul în discuție, pentru că ei au avut timp să se documenteze, în timp ce ea dădea cu mopul. Până când nu am plâns că stăteam 5h în bucătărie ca să învăț să gătesc, de teamă că altfel nu pot păstra o relație pe termen lung. Asta deși tot ce îmi doream era 8 să citesc ce mă pasionează. Totul era insidios, pentru că nu mi se spunea explicit că 9 �10 11 �12 13 �14 15 �Trei gânduri despre munca emoțională Publicat inițial în revista online GUTS gutsmagazine.ca/emotional-labour/ Traducere, introducere și mâini de d Propun acest text ca o invitație la reflecție și la a asculta alte perspective, alte “adevăruri”. Pentru că deși rezonez cu multe idei din text, prin actul de a-l traduce și a-l prezenta aici nu vreau să spun că aceasta e și 100% poziția mea personală sau că asta ar trebui să gândești și tu, preferabil acum. Ci că îl găsesc util pentru a deschide subiecte care mi-aș dori să fie discutate în jurul meu. Și cred că mai e util să ne dăm seama că fiecare își trăiește propriul “adevăr” în funcție de experiențele trăite și după propria abilitate, și asta nu înseamnă că unii avem dreptate și alții nu. Dar doar ascultându-ne unele pe altele putem să ne înțelegem mai bine luptele, să empatizăm și să construim relații mai trainice, mai intime, mai etice. de Clementine Morrigan 16 Recent, un tip cu care m-am văzut de câteva ori trecea printr-o perioadă mai grea. Ne trimiteam mesaje despre asta și i-am zis “Dacă e ceva ce pot să fac ca să te sprijin, să-mi spui”. Mi-a răspuns prin a mă întreba cum ar putea să accepte sprijinul meu fără să profite de munca mea emoțională. A subliniat că de la mine, ca femeie, există așteptarea să fac acest gen de muncă, iar el, ca bărbat, de cele mai multe ori e cel care beneficiază de munca emoțională a femeilor. Chiar dacă cu siguranță dorea să-mi demonst streze cunoștințele sale în materie de teorie feministă, răspunsul lui m-a enervat. Implicit îmi nega autonomia în a oferi suport emoțional. Mi-a adus aminte de multe din discursurile care plutesc în jurul muncii emoționale - discursuri care deplâng exploatarea acestui gen de muncă dar în același timp nu recunosc modurile în care munca emoțională este ceea ce menține împreună comunități. 17 �18 19 �Cu toții beneficiem de muncă emoțională în viețile noastre, de la casierița care performează amabilitatea chiar și atunci când are o zi oribilă, sau de la partenera care ne ascultă atunci când vrem să ne descărcăm de ziua grea de la lucru. De la prietenul care întotdeauna ne binedispune și de la prietenii de pe facebook cu care discutăm idei. Munca emoțională vine în multe forme și ne sprijină în multe feluri. Și totuși rolul ei în viața noastră rămâne neapreciat. O parte din a accepta munca emoțională într-un mod etic ține și de a-i sublinia valoarea, în loc să o luăm de bună, prin a recunoaște și prin a numi cu voce tare felurile în care ea ne ajută. Am avut un partener care nu a avut niciodată experiența violenței sexuale. Această persoană era membrul unui colectiv care dezvolta o politică chiar pe tema violenței sexuale. Partenerul meu venea de multe ori la mine pentru a discuta despre proces și a-mi cere părerea. Din poziția unei persoane care a avut această experiență, eu aveam multe idei pe care mă bucuram să le pot împărtăși. Ceea ce m-a supărat a fost că munca mea emoțională, cea de a mă folosi de experiențele mele traumatice pentru a ajuta la conturarea politicii par colectivului partenerului meu a fost trecută complet cu vederea. Partenerul meu a adus în colectiv o grămada de idei noi și importante dar nu mi-a dat credit pentru ele. Acesta e unu exemplu de cum să faci lucrurile greșit, ne-etic, dar sunt și multe moduri de a face lucrurile ok. De la a le mulțumi oamenilor direct pentru sprijinul lor până la a le descrie exact cum suportul lor ne-a ajutat, la a le da credit în mod public, există multe moduri în care le putem arăta că munca lor e valorată. Fiecare situație are propriul răspuns adecvat. Să zâmbești pur și simplu casieriței și să nu-i mai iei din timp poate fi unul din ele. Putem să lăsăm bacșiș ok și constant lucrătorilor din industria serviciilor (fără a mai menționa că aceștia nu ar trebui să fie sacul de box pe care ne descărcăm me emoțional oricum). Putem să dăm credit prietenilor de pe facebook în mod public pentru aportul lor la ce muncim împreună (întrebându-i desigur înainte dacă vor să fie etichetați sau vizibile numele lor). Putem să spunem cu voce tare în fața prietenilor și comunităților noastre cât de mult apreciem sprijinul continuu al partenerilor noștri. Putem să le spunem partenerilor cât de mult apreciem sprijinul continuu al prietenilor noștri. Putem să recunoaștem public că nimic din munca noastră nu a fost creat într-un vacuum și să le mulțumim celor care au contribuit la ea prin sprijin emoțional. 20 21 �22 23 �24 25 �26 27 �le, 28 29 �30 31 �Ce-area-a face feminismul cu limitele personale? de Virginia Discuțiile despre feminism încep în și cu fiecare dintre noi, încep cu limitele noastre personale, atât cele în relație cu cei din jur, cât și în relație cu un tip de cunoaștere de tip feminist. Acel tip de cunoaștere atent la nuanțe, limbaj, limite, intersecția diferitelor tipuri de vulnerabilități și corpuri non-conforme. Am tradus, din această nevoie de clarificare a ce înseamnă limitele personale și feminism, fragmente din mai multe texte de pe două bloguri care pe mine m-au ajutat să fac un tip de muncă emoțională cu mine, foarte necesară de altfel, muncă despre care puțin vorbesc (mai ales în română) ca atare. Textele nu sunt din canonul clasic de feminism discursiv (auto)identificat ca academic sau activist, însă sunt texte care au în spate practică feministă intersecțională, chiar dacă se adresează unui public general. De ce țin limitele personale de feminism? Pentru că provoacă discuții și reflecții despre îngrijirea personală (self care), grijă comunitară (community care), muncă emoțională (emotional labor), abuzuri în relații și vindecare (uneori și transgenerațională). Și deși nu-mi propun să abordez toate aceste teme prin punctarea unor idei importante despre limite, textele din care au fost extrase pasajele vorbesc și despre asta. La finalul textului se regăsesc link-uri cu textele integrale și alte recomandări. Pornind însă de la stabilirea unor limite la nivel personal Natalie Lue are o serie de postări și podcasturi despre limite în relații romantice, relații familiale, relații de prietenie, relații la muncă etc. Însă toate aceste tipuri de relații au în comun câteva principii care ajută la stabilirea și păstrarea unor limite care să ajute la crearea și menținerea unor relații sănătoase (din punct de vedere emoțional în primul rând, dar și relațional, profesional, generațional etc): 32 ▪ limitele sunt necesare în toate relațiile: limitările în interacțiunile cu ceilalți țin de valorile personale, tipul relației, punctul (de evoluție) al relației și de înțelegere a ceea ce înseamnă greșeală, adică acceptabil în interiorul acestor limite, și responsabilitatea fiecăruia dintre participanții la relație pentru ce și cât acceptă de la celălalt ca fiind greșeală sau ca fiind inacceptabil; ▪ comunicarea în relații nu este numai verbală, iar limitele sunt transmise și învățate adesea prin acțiuni: prea multă vorbă despre principii și limite, dar fără punere în practică ajunge să transmită adesea mesaje greșite cu privire la nevoile și intențiile noastre; Edward Hopper Disclaimer: Limitele personale sunt un factor important pentru crearea și păstrarea unor relații sănătoase. Cu toate acestea însă, textul următor tratează limitele personale ca fiind un factor de împuternicire, la care ajungem uneori, după adresarea și rezolvarea unor traume personale. În unele cazuri, lipsa acestora este un semn de istoric traumatic. Ne dorim ca persoanele cu experiențe traumatice/abuzive să înțeleagă că nu este vina lor pentru experiențele pe care le-au avut - chiar cu sau fără capacitatea de a pune niște limite. Abuzurile nu depind de cum știm/putem pune aceste limite! ▪ dacă reacționezi permament dintr-o poziție sănătoasă de iubire de sine, vei avea în mod natural limite prin care îi vei învăța și pe alții cum să se poarte cu tine: într-un cadru general în care nu este natural să ai limite, nu este natural să te porți decent cu alții, multe persoane se luptă cu înțelegerea conceptului de limite. Însă, dacă în imaginea ta despre tine și în modul în care ai tu grijă de tine limitele sunt o parte importantă despre ceea ce ești și ceea ce accepți de la alții și le manifești ca atare, atunci ceilalți nu au cum să se poarte urât / rău cu tine. Atunci când ai stimă de sine și limite, chiar dacă (mai) greșești în modul în care le manifești față de alții, te vei putea retrage din relațiile nepotrivite fără a suferi mari pierderi (emoționale, de energie sau de stimă de sine). ▪ tema principală în setarea limitelor în relațiile cu alții este acceptarea și respingerea comportamentului. Când apar comportamente în relație care îți depășesc limitele sau pune presiune pe ele apar primele semnale de alarmă. Dacă respingi comportamentul care-ți testează limitele, celălalt are trei opțiuni: îți respectă limitele și faptul că a greșit și nu va mai repeta comportamentul; pretind că-ți respectă limitele și încearcă să le depășească cu altă ocazie, fapt care te va provoca să reacționezi de fiecare dată în direcția menținerii limitelor și să reconsideri relația; renunță la relație că își dau seama că nu pot avea o relație cu tine datorită limitelor pe care le ai. Dacă accepți comportamentul care-ți testează limitele, indiferent ce spui, prin comportament transmiți că e OK să se poarte greșit cu tine și că limitele trasate nu merită atenția. 33 �▪ chiar dacă tu nu ai limite, celălalt are și relația ajunge să fie setată de limitele pe care celălalt le impune relației, adesea prin manipulare și abuz (altfel, limitele acestea ar fi eventual discutate și/sau negociate în relație și nu s-ar ajunge la o situație problematică). În astfel de situații, limitele ceiluilalt nu vin neapărat din niște principii personale, ci din nevoia de a controla relația și de a impune un anumit mod de a face lucrurile în relație. Dacă ai avea limite personale tensiunea între limitele tale și ale celuilalt ar apărea mai repede și ai lua mai repede o decizie cu privire la direcția în care se îndreaptă relația. Edward Hopper 34 ▪ dacă oamenii consideră că nu există consecințe ale acțiunilor lor, ei vor continua să se comporte la fel - e nevoie de consecințe: nu poți recompensa comportamente greșite pozitiv întotdeauna, mai ales când vine vorba de comportamente repetitive. La un moment dat trebuie să te oprești să-nțelegi întreg cercul vicios în care te aștepți să se schimbe ceva în bine după ce în mod repetat nu ai sancționat comportamentul greșit. Dacă cineva crede că nu există consecințe ale comportamentului greșit de ce s-ar schimba? Și, mai ales, dacă nu creezi consecințe, de ce ar ieși din relație? Și, mai ales, de ce nu există consecințe, de ce nu reacționezi la comportamente greșite? ▪ NU nu este un cuvânt murdar. Nu totul ▪ nu folosi asumpții pentru a-ți crea în viață este despre a spune DA la tot pentru că asta crează o lipsă a limitelor. DA și NU creează ocazii de a defini spațiul personal și de a-ți pune bunăstarea și interesele ca prioritate. Multe persoane, mai ales femei, nu știu să spună NU și atunci sunt epuizate de relațiile defectuoase de la muncă, școală, din relațiile romantice, relațiile de prietenie etc. Oamenii reacționează în limitele pe care le setezi în relația cu ei, iar NU e o combinație de vorbe și acțiuni pe care trebuie să le folosești și separat și împreună pentru a întări limitele pe care le trasezi. Dacă-ți este greu să zici NU, atunci și comportamental îți va fi mai greu să păstrezi limitele și să transformi NU-ul în acțiune. așteptări în privința comportamentului altora. Asumpțiile sunt diferite de așteptări și nu poți avea așteptări de la cineva și o relație cu acea persoană fără limite. De asemenea, trebuie să-ți verifici asumpțiile și așteptările în privința relației și a celorlalți pentru a vedea dacă nu-s prea scăzute sau prea ridicate (acolo există riscurile cele mai mari pentru ca limitele să nu existe sau să nu fie respectate de celălalt.) Mai mult setarea unor limite într-o relație permite o mai bună înțelegere a așteptărilor tale de la acea relație. Unde sunt limite, sunt așteptări realiste. ▪ când cineva nu-ți respectă limitele, este foarte posibil să se întâmple mai mult de o dată; de aceea e important să vezi imaginea de ansamblu și să nu scuzi comportamente greșite repetate care contravin valorilor și limitelor tale. De aceea e important să faci distincția între ceva complet inacceptabil și semnale de alarmă la care să fii atentă. În primul caz e vorba despre limitele principale la care nu ar trebui să renunți și în baza cărora să iei deciziile imediat. În cel de-al doilea caz e vorba despre semnale care duc în zona de limite care-ți oferă indicatorii către tipul de relație spre care vă îndreptați și permite adresarea problemei/comportamentului greșit și negocieri în relație, dacă e cazul. ▪ să ai limite nu e numai despre cum te asiguri că alți oameni te respectă, dar și despre cum te asiguri că te respecți tu însăți, că nu te pui la nesfârșit în situații problematice în care arăți lipsă de respect față de tine însăți. Limitele funcționează ca semnal de dat înapoi, cele principale sunt cele care-ți spun ce nu accepți, semnalele tale de alarmă, punctul de încheiere. 35 �Edward Hopper Ai nevoie să-ți cunoști limitele, să-ți cunoști, respecți și apreciezi intuiția pentru ca chiar și atunci când te ia valul, valorile tale principale și temelia limitelor tale îți oferă o bază la care să revii pentru a rămâne ancorată în realitate, pentru a putea reacționa la gândurile negative care te cuprind când te ia valul și ești indecisă cu privire la deciziile pe care trebuie să le iei cu privire la relația în care ești/pe care o vrei. 36 Cum îți dai seama că cineva ți-a încălcat limitele, mai ales dacă nu ai avut experiența unei relații sănătoase dpdv emoțional în copilărie sau la maturitate? Cum faci să-nveți să-ți setezi limitele personale, mai ales dacă niciodată n-ai avut niște limite sănătoase sau care să-ți permită să ai relații sănătoase? ▪ când cineva îți impune ceva și-ncearcă Înainte de toate, limitele sunt acele cunoștințe fundamentale despre tine în care știi că n-ai putea accepta o situație. Un semnal de alarmă îți atrage atenția asupra unui potențial pericol dintr-o relație, pericol pe care va trebui să-l adresezi/gestionezi. Acest semnal de alarmă poate însemna încheierea relației dacă nu confrunți situația semnalizată și dacă persoana în cauză nu gestionează situația care a provocat amenințarea. Felul în care setezi limita este mai întâi prin a o explica/explicita, apoi prin a o pune în practică în situații care te testează. Spui ce este inacceptabil pentru tine, nu accepți comportamentul greșit/ofensiv și dacă nu se schimbă nimic îți modifici tu comportamentul în consecință / ieși din relație, așa cum ai spus inițial. Păstrarea integrității personale și explicarea consecințelor, chiar și când înțelegem/empatizăm cu cel care greșește, sunt elemente foarte importante. Pentru câteva exemple detaliate pe relații romantice să-ți limiteze alegerile ▪ când membri ai familiei te transformă într-un om care le face pe plac altora sau când (re)activează asta în tine ▪ când îți ceri voie să (re)acționezi așa cum ți-ai dori / ai putea, în conformitate cu valorile tale (mai multe aici) ▪ când nu poți spune cu ușurință NU la lucruri pe care nu vrei / poți să le faci, pentru a le face pe plac altora ▪ când trebuie / vrei să te prezinți altcineva decât ești pentru a-ți găsi partener/partenerul ideal ▪ când înțelegi/vezi semnale de alarmă ale relației și nu reacționezi la ele în conformitatea cu nevoile și valorile tale ▪ când înțelegi/vezi semnale de alarmă ale relației și nu reacționezi la ele în conformitatea cu nevoile și valorile tale Modul în care îți setezi limitele determină modul în care reușești să ai grijă de tine (self-care) să te vindeci de răni, traume cauzate de societate (în sens generic de indivizi diferiți din familie, relații romantice, colegi de muncă etc), sau să te maturizezi emoțional, intelectual, comunitar etc. Despre cauzele și efectele unor limite slabe transmise din generație în generație asupra femeilor a vorbit Bethany Webster în relația mamă-fiică prin rana mamei (există un text tradus pe tema asta în nr 1 al zinei.) 37 �38 39 �40 41 �Fricile mele recurente sunt: să nu încalc barierele/limitele cuiva; să nu iau prea mult spațiu într-o discuție pentru că sunt extrovertită; să nu fiu de partea cuiva care s-a exprimat cu faptul că a suferit un abuz, a fost intenționat indus/ă în eroare sau are anxietate și să o/îl grăbesc să-și vindece respectiva rană, sau mai rău, să nu-i validez suferința. Mi-e frică că am să discriminez pe cineva din cauza rasismului sau trans/homofobiei interiorizate, din cauza modului în care am fost crescută. Mi-e frică că am să arăt aceste judecăți într-un mod stupid și voi răni pe cineva pentru că nu voi fi atentă la ce experiențe au alții/altele/altx și nu am luat încă la cunoștință modurile în care nu am dat spațiu - nu am reconfigurat acele judecăți interioare. Mi-e frică că dau o prea mare atenție vocilor puternice, vocilor masculine; că caut adevărul doar în forme cantitative, iar ceea ce nu înțeleg șterg cu buretele, neg sau nici măcar nu văd, nefiind deschisă să explorez acea experiență. Mi-e frică că dau o prea mare atenție la ceea ce mă confirmă și sunt oarbă cu privire la alte forme de a simți sau a lupta în lumea asta. Apoi, sunt fericită că am aceste frici cu care lupt și nu altele precum a nu fi prima în toate, a nu avea ultimul cuvânt, a fi respinsă. Nu mai am frica de necunoscut, de ceea ce este diferit - care după părerea mea sunt fricile cele dintâi ale fascismului și naționalismului. Nu mai am frica în fața autorității - deși șefa poate să mă dea afară pentru nesupunere; nu mai integrez această frică - “așa stau lucrurile și nimic nu poate fi făcut”, ci caut cum să lupt pentru mine și colegele mele pentru un mai bine colectiv. frica de poliție… Și nu mai am fri Și mă gândesc că poate pentru modul în care mi-am reconfigurat fricile am devenit o persoană mai bună. 42 43 �de Ileana Negrea 44 45 �46 47 �48 49 �Nu pot să plec pentru că nu mă vezi, Spun, Dezbrăcându-mă de piele, Câte un muc de țigară odată. “Acum nu pare mare lucru, Dar mâine acolo Va fi o cicatrice oribilă”, Îmi spune prietenul meu croat, Bărbatul care are totul. Și eu înțeleg că de-abia amușin Ceea ce alții fac Profesionist. Cu metodă. Beau. Vinul are gust de mare dalmată. O mare foarte sărată, Aproape la fel de sărată ca lacrimile pe care mi le înghit. * Oare arsura dragostei tale Poate șterge Zigzagul tăieturilor de dedesubt Scrise peste arsurile cu care workaholica își marca deadlineurile Scrise peste tăieturile perfect paralele Ale țipătului meu în noaptea depresiei Paralizante De la 2 27 de ani? 50 Palimpsest pe antebrațul meu. Cel stâng, al femeii din mine. Femeia nebună scrie pe pereții celulei Cu cuțitul cu care bucătărește. Mă aplec și îmi ling sângele. Mi Mi-aș face un colier Cu bobițele roșii Lucioase. Bărbatul mâinii drepte tace. Îl doare din umăr Până jos, în degetele cu care scrie. Cu care te iubește, Iubita mea, iubitul meu. Iubi Aerul ucigaș Numit dragoste. Până la intoxicare. Nu mă iubi. Sunt defectă. * Ling ultimul tramvai Ce trece la milimetru Pe lângă mine. Și îi spun: “Ia-mă!” Foarte Labiș asta, foarte “Festinul Căprioarei”. Dar nici unul nu mă vrea. Nici unul nu îmi vrea sângele cald Împrăștiat pe șine. și Mamă, mi-i foame. * Îmi aduci iepuri in dar, Pateu, Creaturi dulci, pufoase, Și acum Atât de Gustoase. Mă aplec și îți sărut gura cu gust de iepure. * Dacă violul inițial e cel care m-a făcut ce sunt (Nu c cred asta) Și dacă m-aș întoarce în timp I-aș spune (mi-aș spune) “Continuă.” “Continuă, privindu-mă în ochi, Vezi-mă. Privește-mă în ochi și vezi ce faci, Ce îmi faci, Cui îi faci, Sunt prezentă, Toate cele din mine, Copila care a mințit politicos că nu se întâmplă nimic Și femeiabărbatnimic-orice Care acum Te privește în ochi”. Ti-aș spune “Termină-mă”, 51 �Dar sunt deja bucăți Dinainte să mă fi născut. Eram pregatită pt avort, Gata bucăți (Așa sunt eu, politicoasă, Mereu îndatoritoare) Și el nu a venit niciodată. * Disociez. Nici măcar. Doar pretind. Așa sunt eu, Politicoasă. * Ar fi ttrebuit ca măcar să mulțumesc Când s-a terminat. Doar am coborât. Drumul spre casă, făcut de o mie de ori înainte, Cu cățeii alături. Înțelegerea curgea din mine. * Tac acum mai puțin ca atunci? * Înveți să nu vezi. Să pretinzi că nu vezi. Că nu se întâmplă nimic. Nu ești acolo. Nu ești în viața ta. Nu ești. Nicicum. * Despre vise trebuie vorbit prozaic. Nu poți să pui visele pe metafore, Că se întind, Cum s-a întins părul meu ondulat, La 18 ani, Când l-am făcut permanent. Cred că părul meu îl citise pe Mircea Malița Și protesta Că nu există ineficiență mai mare Decât să faci să se întâmple Ceea ce se va întâmpla oricum. Presupun că de asta nu mă sinucid. 52 M-am aplecat și ți-am sărutat săbiuța. * Ce fierbe în oală, Alice? * Ți-am căutat cartea ta, mamă. Nu am găsit-o în pachetul de tarot. Cred că nu au știut cum să te deseneze, Pe tine și toata feminitatea din lume, Furtuna ta de foc, Apocaliptică, Uraganul tău de foc. Roșu. Furia ta. Asta vezi când intri în tine, mama. Roșu. Asta e durerea dragostei tale. Sau poate te-au scris, și ai ars cartea aceea, Mama, Cum mi-ai ars pântecul, Cum ai ars a dragostea din mine Pe care nu pot să o dau bărbatului meu Fără să îl arunc în tornada noastră comună. Fierbinte, finală, letală. De asta nu mai pot iubi decât cu bărbatul din mine, Mamă, Care zgârie armura Pe dinăuntru. Pâna la os, degetele mele, Mamă. Nu le vezi, Mama. * Dar ochii iepurilor sunt roșii. Priviți-i în ochi, idioților. Suntem acolo. Înăuntru. * 53 �54 �������� ikoană de alec fakk 55 �MANIFEST *de ce este importantă stabilirea unei rețele de asistenţă comunitară pentru persoanele în criză/ ne-bine din punct de vedere mental* Pentru că prețul ședințelor de terapie este de multe ori prohibitiv Pentru că nu toată lumea optează pentru tratamentul psihiatric (și nici nu ar trebui) Pentru că uneori nici tratamentul psihiatric nu este de ajuns Pentru că fără asigurare medicala monitorizarea și tratamentul psihiatric presupun de asemenea costuri prohibitive Pentru că de multe ori persoanele ne-bine mental nu au un sistem de sprijin solid Pentru că acestea tind sa se însingureze/fie ostracizate de societate, abandonate de cei apropiați, stigmatizate Pentru că atât pentru acestea cât și pentru apropiații lor se produce o dublare a rolurilor (prietenul/partenerul devine deopotrivă persoană de sprijin, iar sprijinitul devine, pe lângă prieten/partener, "pacient") care conduce la îngreunarea dinamicii și epuizare Pentru că aceia dintre noi care trec printr-o criza mentală nu au energia necesară sau voința de a cere ajutor 56 Pentru că s-a demonstrat că ajutorul comunitar în multe afecțiuni este mai eficient decât spitalizarea Pentru că spitalizarea este un vis urât la care apelăm din pură disperare Pentru că persoanele care striga "lupul" de multe ori nu vor doar atenție și nu se joacă Pentru că a cere ajutor este deja un act de curaj și de vulnerabilizare extremă în faţa căruia e important să nu rămânem tăcuți Pentru că toți avem resurse care pot sprijini persoanele în nevoie, deși poate nu le conștientizăm Pentru că terapia de cuplu costă chiar mai mult decât cea individuală Pentru că simpla existenţă a unui terț cu o minimă pregătire sau pur și simplu înzestrat cu răbdare și blândețe ca martor și mediator al dificultăților dintr-o relație este foarte importantă Pentru că relațiile noastre sunt diferite Pentru că noi uneori nu avem sprijinul familiilor sau alte pârghii sociale la care să recurgem Pentru că a fi queer și a găsi un psihoterapeut ok (nu doar queer friendly cât şi în măsură să înțeleagă experiența persoanei ne-bine și să răspundă corespunzător) este un exercițiu dificil Pentru că există deja și funcționează modele de asemenea acțiuni (chit că imperfecte) care ne-ar putea ghida Pentru că o comunitate nu înseamnă doar vorbe și fapte făcute în lumina reflectoarelor Pentru că unde există nevoie există și compasiune Pentru că mulți dintre noi am trecut deja prin momente dificile Pentru că a oferi ajutor ajută și ajutătorul Pentru că avem nevoie să auzim povesti similare Pentru că poate fi un ajutor reciproc să ne împărtășim experiențele Pentru că un martor inițiat ("the enlightened witness" al lui Alice Miller) este mai de preț decât unul educat prin simpla putere a empatiei Pentru că unii din noi ne-am autoeducat din curiozitate sau de nevoie Pentru că nu e nevoie de educație cat de disponibilitate Pentru că fiecare poate contribui cu un cuvânt sau o supă text ILEANA NEGREA ilustaţie ILIYO POTEZWA 57 �C⁠ u⁠ i⁠ b⁠ u⁠ ș⁠ o⁠ r⁠ ⁠ un⁠grup⁠de⁠sprijin⁠pentru⁠ persoanele⁠aflate⁠în⁠suferinţă⁠ mentală 58 Cuibușor⁠este⁠un⁠spațiu⁠virtual⁠localizat⁠pe⁠ facebook,⁠născut⁠din⁠nevoia⁠de⁠a⁠avea⁠un⁠loc⁠al⁠ nostru,⁠între⁠ai⁠noștri,⁠în⁠jurul⁠căruia⁠să⁠ începem⁠să⁠clădim⁠o⁠comunitate⁠care⁠să⁠se⁠ întemeieze⁠pe⁠sprijin⁠reciproc,⁠fie⁠acesta⁠ social,⁠emoţional⁠sau⁠practic⁠ Înţelegem⁠că⁠multe⁠suferinţe⁠psihice⁠sunt⁠ rezultatul⁠experienţei⁠abuzului⁠şi⁠a⁠opresiunii.⁠ Înţelegem,⁠de⁠asemenea,⁠importanţa⁠limbajului⁠ folosit.⁠Nu⁠tolerăm⁠termeni⁠abilitişti⁠(precum⁠ nebun⁠etc).⁠Înţelegem,⁠totodată,⁠să⁠revendicăm⁠ termeni⁠precum⁠aceştia,⁠să⁠îi⁠rescriem⁠şi⁠să⁠îi⁠ utilizăm⁠cu⁠mândrie⁠(de⁠aici⁠denumirea⁠grupului).⁠ Discuţiile⁠nu⁠vor⁠fi⁠moderate,⁠însă⁠pornim⁠de⁠la⁠ premisa⁠folosirii⁠unui⁠limbaj⁠decent⁠(ca⁠măsură⁠a⁠ compasiunii⁠şi⁠respectului⁠reciproc⁠şi⁠nu⁠a⁠ respectabilităţii),⁠anti⁠abilitist,⁠homfob,⁠ misogin⁠sau⁠rasist.⁠Ideea⁠de⁠la⁠care⁠pornim⁠este⁠ construirea⁠unui⁠grup⁠unde⁠putem⁠să⁠ne⁠exprimăm⁠ liber⁠cu⁠privire⁠la⁠experienţele⁠noastre,⁠fără⁠ teama⁠de⁠a⁠fi⁠judecaţi.⁠ Dorim⁠să⁠creăm⁠un⁠spaţiu⁠sigur⁠unde⁠să⁠ne⁠ cunoaştem,⁠să⁠povestim⁠situaţii⁠de⁠viaţă,⁠să⁠ partajăm⁠articole⁠şi⁠informaţii⁠personale⁠ (recomandări)⁠cu⁠privire⁠la⁠medici,⁠terapeuţi,⁠ farmacii,⁠pastile,⁠tehnici⁠de⁠meditaţie,⁠o⁠reţetă⁠ bună⁠de⁠supă⁠etc.,⁠unde⁠nevoile⁠şi⁠dorinţele⁠ noastre⁠să⁠fie⁠ascultate.⁠Un⁠spaţiu⁠unde⁠să⁠ne⁠ putem⁠plânge⁠fără⁠inhibiţii,⁠dar⁠şi⁠să⁠ne⁠bucurăm⁠ împreună⁠şi⁠încurajăm⁠reciproc. Este, de asemenea, foarte important să nu blamăm pe nimeni, fie că este pro sau anti tratament psihiatric (pastile); diferenţa dintre o utilizatoare conştientă şi o "victimă" (termen problematic) sau supravieţuitoare a psihiatriei constă în faptul că cea dintâi a făcut propriile sale alegeri informate, nefiind constrânsă sau manipulată de doctori sau familie/aparţinători. Când vorbim despre suferințe psihologice, considerăm ca fiind esențială existența sprijinului intracomunitar, acesta umplând un gol existent înăuntrul și în afara oricărei scheme de tratament, prin oferirea de resurse emoționale și susținere empatică bazate pe experiența personală, ceva ce niciun profesionist în sănătatea mentală nu poate învăța prin simpla educare sau traininguri, Această abordare presupune că persoanele cu experiențe similare pot să se înțeleagă reciproc și să comunice mai bine și pot, prin urmare, să se exprime cu o mai mare empatie și să ofere o validare puternică a emoțiilor și stărilor celor asemenea lor. Relațiile pe care membrii unei comunități le au unii cu ceilalți sunt valoroase pentru însăși reciprocitatea lor, creând oportunitatea de a împărtăși experiențe, oferind și primind sprijin, susținându-I pe cei aflați momentan în criză și învățând de la cei care au depășit-o. Acestea fiind scrise, vă așteptăm în Cuibușor, cu gânduri bune și brațele deschise! 59 �MANIFEST 60 Mad Pride este o mișcare internațională pentru dreptate socială inițiată de supraviețuitoare și supraviețuitori ai psihiatriei și ale diverselor forme de discriminare, cum sunt persoanele cu suferințe și/sau dizabilități mintale și sociale, persoane vulnerabile din punct de vedere socio-economic, sau persoane care aparțin unui grup minoritar etnic, sexual, de identitate de gen, etc. Mișcarea Mad Pride înglobează cerințele diverselor mișcări sociale pentru drepturi de bază: acces la o locuință sigură și accesibilă financiar, dreptul de a decide cu privire la propriul corp, dreptul de a fi protejat de violență, dreptul la accesibilitate, dreptul de a decide unde și cu cine trăim etc. Manifestarea este celebrată anual la date diferite în funcție de continent și de țară. În Europa este marcată anual în țări precum Spania, Italia, Grecia, zona Balcanilor, Marea Britanie, Finlanda și Suedia. 61 �„Ce ar trebui să le spun copiilor mei?” m-a întrebat disperată. Stomacul mi s-a strâns. Astfel de îngrijorări au devenit atât de comune, atât de persistente, printre clienții și clientele mele, încât am ajuns să mă concentrez tot mai puțin pe probleme și nevroze ce sunt specifice indivizilor, și tot mai mult pe ce se întâmplă în construcția vieții de zi cu zi. Ca psihoterapeut cu practică privată în Manhattan, văd o mulțime de muncitori/are la început sau chiar la mijloc de carieră care trebuie să facă față la nenumărate email-uri și obligații în rețelele sociale, la dispariția barierelor dintre viață și muncă, la salarii ce au rămas neschimbate din anii '90. Văd angajați/e „îmbătrâniți” (peste 30 de ani) ce încearcă anxios să se acomodeze la piața muncii în care oamenii trebuie să-și schimbe jobul în mod repetat și să-și cultive „brand-ul personal”. Nimeni nu-și folosește toate zilele de vacanță. Toată lumea lucrează mai multe ore decât cei cu o generație în urmă. În mod tipic, psihoterapeuții/ele evită să discute aspecte sociale și politice în sesiunile de terapie. Dacă pacientul/a le pomenește, terapeutul/a va redirecționa conversația spre o discuție a simptomelor, abilităților de coping și aspectelor relevante din copilăria și viața de familie a pacientului/ei. Dar eu sunt tot mai convins că acestea sunt inadecvate. Psihoterapia, ca domeniu, nu este pregătită să răspundă la problemele majore sociale ce afectează viețile pacienților/elor. Când oamenii nu pot face față la cerințele economiei de genul constantelor creșteri de taxe, deseori aceștia se culpabilizează și apoi se chinuie să trăiască cu vina. Putem vedea această tendință într-o varietate de contexte, desigur: de la copiii care se simt responsabili pentru divorțul părinților lor, la “vina supraviețuitorilor” resimțită de cei care au supraviețuit unui dezastru climatic. În situații care pot părea imposibile sau inacceptabile, vina devine un scut împotriva furiei pe care ai resimți-o în loc: copiii pot fi furioși cu privire la separarea părinților lor, supraviețuitorii pot fi furioși pe cei ce dispărut. au dispăru Acest fapt nu este diferit din punct de vedere social. Când un sistem economic sau guvernul este cel responsabil pentru dauna personală, cei/cele afectați/e pot să se simtă profund neajutorați/e și ascund această neajutorare cu auto-critică. Astăzi, dacă nu poți să fii cine vrea piața economică să fii, poți resimții asta ca pe un defect personal și nu ai alt recurs decât să fii deprimat/ă. În ultimii 30 de ani, cred, aceste schimbări ale locului de muncă au creat încet efecte psihologice, deși într-un mod difuz, mai puțin detectabil decât un eveniment traumatic. Într-o măsură în care poate nu suntem conștienți, oamenii resimt o mai mică speranță și un mai mare stres; stima de sine este afectată; credem că ne este sortit să acceptăm ce ni se dă; existăm într-o stare aproape de neputință învățată. Vine un moment în care oamenii nu mai pot accepta acest lucru, când li se solicită prea mult. Câtă vină pot pune oamenii pe ei înșisi? Când o vor întoarce înspre înafară? 62 Eu cred că psihoterapeuții/ele joacă un rol semnificativ în direcționarea vinei înspre interior. Din păcate, mulți terapeuți/e sunt o parte a problemei, pentru că au fost învățați să nu discute aspecte politice în sesiunile terapeutice, reîntărind implicit asumpții false cu privire la responsabilitatea individuală, izolare și status quo social. 63 �Dacă pacientul/a descrie o situație de muncă aproape de nesuportat, terapeutul/a tinde să se focuseze pe natura răspunsului pacientului/ei la situație, tratând implicit situația în sine ca neschimbabilă, un fapt dat. Dar un mediu injust sau de neconceput nu trebuie să fie un fapt dat, iar terapeuții/ele trebuie să ia în calcul posibilitatea de a vorbi despre asta în mod explicit.* Asta este într-un fel o foarte veche dilemă în psihoterapie. Ar trebui terapia să lupte pentru adaptarea pacientului/ei sau să-l/o pregătească să schimbe lumea din jurul lui/ei? Este lumea internă a pacientului/ei problematică? Sau este lumea “reală” cea care a luat-o razna? De obicei, este o combinație a celor două, și o psihoterapie bună, cred eu, va ajuta pacientul/a să navigheze extremele celor două. Când terapeuții/ele discută doar despre narativele de viață ale pacienților/elor lor, fără să includă o discuție francă despre dificultățile sociale și economice, ei/ele riscă să reducă psihoterapia la un instrument de control social. Asta ar putea suna destul de polemic, dar ia în considerare propunerea guvernamentală din Marea Britanie de anul trecut de a pune psihoterapeuții/ele în centrele de recrutare pentru a oferi consiliere pentru șomeri, șomerii putând suferi restrângeri ale beneficiilor în cazul în care refuză tratamentul. În asemenea situații, terapia poate deveni ușor o armă a st statului, căutând să “trateze” apatia sau repulsia față de muncă, cu potențialul de a limita conștientizarea socială și politică a celor cărora această terapie ar trebui să le servească. De prea multe ori, atunci când lumea este încurcată din motive politice, terapeuții/ele tac. În loc, terapeuții/ele ar trebui să recunoască acele aspecte, să acorde sprijin pacientelor/ților și să discute problemele. Este inerent terapeutic să ajuți o persoană să înțeleagă injustiția care stă la baza problemelor ei, să reflecte la aspectele ce țin de agenția sa, și să ia ce acțiune consideră ca fiind potrivită. Când sunt într-o astfel de situație cu un/o pacient/ă, introduc în dialogul nostru ideea cum că ceea ce i se întâmplă este nedrept. Acest fapt deschide oportunitatea pentru noi să explorăm cum pacientul/a meu/a reacționează la noțiunea cum că este tratat/ă nedrept, fapt care poate fi revelator și vital pentru terapie. Odată am avut o pacientă care a ajuns la un punct culminant cu situația din start-up-ul în care era angajată. În terapia ei, ea s-a chinuit vreo doi ani cu ideea cum ca este posibil să aibă comunicare autentică în relații. Terapia noastră a ajutat-o să-si canalizeze și tonalizeze furia într-un email colectiv curajos, bine-gândit și punctat, ce s-a soldat cu susținere din partea a aproape jumătate din colegii ei și fapt care i-a poziționat în negocieri de muncă directe cu șeful executiv. Rolul de sprijin al terapiei în acest tip de cazuri poate semăna pentru unii mai mult cu munca socială sau de organizare decât cu tratarea sănătății mentale. Dar asta ar fi o interpretare greșită. Terapeuții/ele trebuie să considere asemenea interacțiuni politice în sesiunile de consiliere ca inerente procesului terapeutic. Pacienții/ele pot deveni motivați/e să schimbe lumea din jurul lor ca soluție la ceea ce a devenit factor de stres intern. Aceasta este o experiență nu doar de schimbare externă cât și internă, aducând nou un tip de încredere și angajament ce devine parte a caracterului pacientului/ei. 64 *În plus, orice terapeut/ă este înainte de toate un membru al acestei societăți, deci trăiește în același mediu - cum iau ei/ele parte la construirea și perpetuarea acestui mediu e o altă întrebare pe care și-ar putea-o pune. [comentariul editoarelor] Ați fi surprinși/se cât de rar se întâmplă ca oamenii să creadă că problemele lor nu sunt din vina lor! Concentrându-ne pe corectitudine și dreptate, un/o pacient/ă poate avea șansa de a găsi ceea ce s-a pierdut atât de des: abilitatea de a-i păsa de și a se ridica pentru sine însăși/însuși. Vina poate fi înlocuită cu o furie care clarifică, una care eliberează o dorință - și o cerință - aceea de a prospera, de a ne îndrepta spre înafară mai degrabă decât spre interior, o dorință care te împinge mai departe spre a produce schimbări. Scopul terapiei nu ar trebui să fie niciodată să te ajute să te acomodezi la propria opresiune. 65 �66 67 �68 69 �70 71 �72 73 �� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție zine secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource zine fem #2 (2019) Subject The topic of the resource Atenție: unele materiale conțin mențiuni abuz și violență contra femeilor, abuz emoțional și mental, sau menționează folosirea acelor. Consultați textul de avertizare și sistemul de notare din zină, și aveți grijă de voi. Textul inițial al apelului la contribuții https://zine-fem.tumblr.com/post/183265921201/contribuie-la-zine-fem2-vul-ne-ra-bi-l%C4%83 Description An account of the resource publicație feministă independentă Creator An entity primarily responsible for making the resource niște fete Source A related resource from which the described resource is derived zine-fem.tumblr.com/ Publisher An entity responsible for making the resource available niște fete Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource toamna 2019 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource zină Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2019, Cluj 2019 Cluj-Napoca feminism intersecționalitate literatură Mad Pride poezie zine https://anarhiva.com/files/original/dd13210ae87c3e91ba38aca8715e83a0.jpg e1d6637fef3912a07e4911c9804670a7 Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție afișe secolul XXI (2001-20xx) Still Image A static visual representation. Examples include paintings, drawings, graphic designs, plans and maps. Recommended best practice is to assign the type Text to images of textual materials. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Afiș Spring Fest (2005?) Subject The topic of the resource Punk Los Pogos (CJ) Stage Dive (TM) New Order of Messiah (Sighetul Marmației) Another Way (Hungary) Description An account of the resource Concert punk Satu Mare Creator An entity primarily responsible for making the resource Noise not war DIY distribution Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2005? Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Satu Mare DIY Los Pogos Noise Not War DIY Distribution Punk Punk Fest Satu-Mare Spring Fest https://anarhiva.com/files/original/f03a96f4aa5312221cf70b2fab691bd5.pdf c716ba075ff25e38551e8fb244436ffd PDF Text Text ��������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Ecosofia și alte implicații ale ecologiei mentale (2013) Subject The topic of the resource O ecologie a minții și a practicilor sociale Description An account of the resource traducere autotext / 12 p. Creator An entity primarily responsible for making the resource orizont.eu Source A related resource from which the described resource is derived biblioteca Rizom Infokiosk Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2013 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource broșură Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2013 2013 Arne Naess Autotext broșură ecologie ecosofie Gregory Bateson psihologie Traducere https://anarhiva.com/files/original/1a93c132703bb7a3d82ddefebf1ec178.pdf bc49c2c08ea5ba529d969140e04a54c5 PDF Text Text i' COLECȘIUNEA „PROBLEME Șl IDEI» Director: A. A.-Luca Publlcapune periodici OSSIP LOURIE SOCIOLOGI RUȘI HERZEN - KROPOTKflN — BAKUNIN KOWALEWSKY — LAVROV ii ijgjrcr-g^ ■fc. i i ' -W. i 7" BUCUREȘTI TIPOGRAFIA .TRIUMFUL’, STRADA DELVEDERE No. 6 1024 Lei 15 .. �— ■ COLECȚIUNEA „PROBLEME ȘI IDEI* OSSIP LOORIE SOCIOLOGI RUȘI HERZEN — KROPO7KIN — BAKUNflN KOWALEWSKY — IL A V R O V HERZEN BUCUREȘTI TIPOGRAFIA .TRIUMFUL*, STRADA BELVEDERE No. G 1924 �■ SOCIOLOGI 2R/THȘI r de OSSIP - i HERZEN - i ■ l ! Acum trei zeci de ani, un contemporan al lui Alexandru Herzen (1812 — 1870) rostea următoarele cuvinte la mormântul lui provizoriu dela cimitirul Pere-Lachaise: «Rusia nu va purtă doliul după acest mare cetățean, căruia noi îi aducem acum ultimele omagii; numai câțiva prieteni, rămași credincioși, îl vor purta în inimile lor. Va veni însă o zi când compatrioții săi, înțelegându’și mai bine istoria, își vor aduce aminte de mormântul lui solitar». Cuvinte aproape profetice. Numele lui Herzen, care, de curând încă, nu putea fi tipărit în Rusia, începe să pătrundă din ce în ce în sânul masselor. Se publică Corespondența sa, istoria vieței sale agitate și tumultoase1) Operele sale, compuse din zece volume, apărute în întregime în străinătate, sunt încă interzise Rușilor „gânditori2)». Scrisorile sale asupra naturii au fost aproape uitate; în ele Herzen expune și critică sistemele folosofice până la Bacon; dar legendele asupra aventurilor sale politice, au înfășurat pseudonimul /s. Kander5) cu un prestigiu care crește din ce în ce mai mult. Herzen nu este nici filosof, nici sociolog propriu zis, — înainte de toate el este un agitator, și ca atare a servit mult mișcarea ideilor din Rusia; astăzi încă se pare că se aude sunetul Clopotul-ui său, pe care’l conducea la Londra în '1857. Scrierile sale n’au pierdut nimic din vigoarea lor; unele din paginile sale aparțin prezentului: „Rușii n’au ajuns încă la o stabilitate determi­ nată, ei o caută, ei aspiră la o ordine socială mai conformă cu natura lor, și rămân într’un arbitrar provizor, pe care’l detestă și’l acceptă voind să se desfacă de el, și suportându-1 fără voia lori)-. 1) 2) 3) 4) Londra, î Smîrnov: .Viața lu» Herzen" St. Petcrsburg. Aceste pagini au fost scrise înainte de revoluție. Pseudominul lui Herzen. Herzen: „Despre desfășurarea ideilor revoluționare în Rusia* 1853. �4 $ I 'sociologi ruși Antiteza stabilită de Herzen între Ruși și Germani (s’ar putea zice Europeni) își păstrează încă întreaga savoare: „Ei au, mai cu seamă, avantajul de a avea reguli positive, elaborate; noi avem asupra lor avantajul forței robuste, a unei anumite latitudini de speranță. Acolo unde ei sunt reținuți de conștiința lor, noi suntem opriți de un jandarm. Noi îi jicnim adânc prin nepăsarea noastră, prin purtarea noastră, prin puținul menajament al formelor. Ei ne plictisesc de moarte prin pedantismul lor burghez, prin purismul lor afectat, prin purtarea cu desăvârșire meschină». Herzen convine totuși, că în lumea slavă este un element de civilizație occidentală... la suprafață, și în lumea europeană un element complectamente barbar... la bază. El găsește că dacă e îngrozitor să trăiești în Rusia, nu mai puțin îngrozitor e să trăiești în Europa; singura deosebire existentă, e aceea că în Europa lupta este deschisă. Nimeni nu’și dă sufletul în Europa înainte de a face ca vocea să-i fie auzită. Herzen este adesea învinovățit pentru simpatiile sale excesive pentru partidul slavofil. E o greșeala : Herzen combătea pe slavofili ce’i dreptul, pentru moment, într’un chip foarte ciudat. Astfel, vorbind de lupta între «Occidentali» și panslaviști, Herzen se ex­ primă în chipul următor: «Iubim poporul rus ca și ei, dar dra­ gostea noastră nu se aseamănă cu a lor; ca și Janus, sau ca vulturul cu două capete, noi privim din părți opuse, deși inimile noastre bat la unison». Herzen acuză pe slavofili de a profesa «o ortodoxie exage­ rată»., Slavofilii sunt vinovați de ignoranta în care au tinut multă vreme poporul rus; «idealul lor liturgic și fumul făcliilor lor îm­ piedică de a se vedea principiile cari servesc de temelie vieței populației agricole»1). Slavofilii nu s’au schimbat deloc dela Herzen încoace. Cultul naiv pe care’l poartă copilăriei istoriei rusești, este ridicul; intoț leranța lor religioasă n’are margini. învățătura lor este «un lanpentru a opri sborul gândirei», o vorbire a conștiinței bizantinis­ mului slugarnic al Bisericii. «Patriotismul slavofililor capătă înfățișări polițienești cari miroase a knut, mai ales la Petersburg, unde această tendință a sfârșit prin creiarea unui imn național.» Naționalismul, ca drapel, ca strigăt de luptă, nu se înveștmântă cu aureola cu care un popor luptă pentru neatârnarea sa. Slavofilii urâsc neatârnarea, privind’o ca un „fruct putred al HERZEN ! Fi f În Europa occidentală, dar el propavăduiește unirea între Rusia și Europa. «Dacă Europa nu izbutește a se ridica printr’o transrormare socială, atunci alte ținuturi se vor transforma; unele sunt de acum gata pentru această mișcare, altele se pregătesc. Unul 1) „Lumea rusa și Revoluția4 18-10—1847. 1 5 este ca Statele-Unite ale Americei de nord; altul este tot atât de viguros pre cât este de sălbătăcit, — este vorba de Rusia". In aparițiunea unor popoare sunt câteva lucruri cari opresc pe gânditor, îl fac să cugete, îl aduc într’o stare de neliniște, ca și cum ar simți o putere nouă, o nouă inimă subterană, o fer­ mentare surdă care tinde să ridice coaja, să debordeze, ca și cum s’ar auzi din depărtare pași de uriași cari se apropie din ce în ce... Herzen consideră că popoarele germano-latine au produs «două istorii, două lumi în timp și două lumi în spațiu: ele s'au consumat de două ori». Este foarte probabil că vor avea destulă sevă, destulă putere pentru o a treia metamorfoză, dar aceasta nu se va putea produce cu formele sociale existente, aceste forme fiind în contrazicere flagrantă cu gândirea revoluționară. Pentru a realiza marile idei ale civilizației europene, trebuie să străbatem Oceanul, și să căutăm un teren mai puțin presărat cu ruini. Dimpo­ trivă, întreaga existență trecută a popoarelor slave are un caracter de început, de luare în stăpânire, de creștere și de destoinicie. Ele nu trebuie decât să intre în marele lluviu al istoriei; ele nu s’au bucurat nici odată de o desvoltare conformă cu natura, cu geniul și cu aspirațiunile lor. Aceste aspirațiuni se aseamănă cu aspirațiunile revoluționare ale masselor în Europa. Aceleași acor­ duri răsună în inimile internaționale. Barbarii Nordului și civilizații Europei au o nădejde comună — revoluția socială. Gândirea pu­ ternică a Occidentului, ultima expresie a desfășurării sale istorice, va putea fecundă germenii cari dormitează în sânul rânduielii patriarchale a popoarelor slave. Artela1) și comuna rurală, împăr­ țirea produselor și a pământului, toate acestea vor servi de temelie viitorului regim al libertății, in Rusia. Herzen nu exclude nîci-odată dreptul individual, din concepția progresului social. Pentru el, viitorul Rusiei va constitui un mare pericol pentru Europa, și pentru Rusia însăși, dacă nu se vor introduce fermenți de emancipare în dreptul individual. Din fericire, Rusia progresistă a avut în totdeauna o pozițiune extraordinară din punctul de vedere al acestei grave chestiuni a individualității. Pentru occidental una din cele mai mari nenorociri cari mențin sclavajul, sărăcia masselor și neputința revoluțiilor, este robia morală; nu este o lipsă a sentimentului individualității, ci o lipsă de limpezime în acest sentiment, falsificat prin acțiunea antece­ dentelor istorice. Popoarele Europei au pus atâta suflet și au vărsat atâta sânge în revoluțiumle trecute, încât ele sunt necontenit presente și individul nu poate face un pas fără a se lovi de piedici cari îl privesc. Individul, în loc de a’și păstra libertatea de acțiune, 1) Asociație rusa, înainte de revoluție, un fel de cooperativa muncitorești. �6 SOCIOLOGI RUȘI trebuie să se supuie sau să se răzvrătească. El nu este liber, ci e sclavul trecutului. . Rusia este însă, în altă situațiue. Zidurile închisorii sale sunt din lemn, ridicate de forja brutală, și ele vor ceda la cea dintâiu lovitură. O parte a poporului, renegând tot trecutul său, dovedește prin aceasta ce putere de negațiune posedă; pentru cealaltă parte, regimul..actual este un bivuac vremeluic. Se supun de frică, dar totuși nu cred. Nu’i ușor pentru Europa să se desfacă de trecutul său, ea îl păstrează în pofida intereselor sale. Rusia este liberă de trecut, și faptul acesta constituie un mare avantagiu.. Europa n’a rezolvat antinomia între individ și Stat. înrâurirea individului nu este atât de minimă după cum s’ar putea crede, indi­ vidul este o forță vie, un ferment puternic, a cărui acțiune nu este întotdeauna paralizată prin moarte. In Rusia individul ne-având trecut, ia întreaga putere din el însuși. «Nu există nimic înapoia palisadelor unde o putere superioară ne ține sub stare de asediu». Posibilitatea unei revoluțiuni în Rusia se reduce la o ches­ tiune de forță materială. Elementul acesta face din această țară locul cel mai bine pregătit pentru o regenerare socială. Herzen angajează Rusia să intre în concertul european. «Izolarea condamnă la traiul în sălbătăcie... Tot ceea-ce este cu ade­ vărat social, conduce involuntar, Ia solidaritate...» [ I V I ,ț KROPOTKIN Petre Kropotkin crede că societatea veche este în declin și că omenirea elaborează de-acum noui sisteme de grupare. După ce-au atins punctul culminant de desvoltare în veacul al optspre­ zecelea, bătrânele state ale Europei au intrat astăzi în faza lor descendentă; ele cad în decrepitudine. Popoarele — mai ales acele cari aparțin rasei latine — tind spre transformare, condițiune ne­ cesară pentru a nu dispare. Dacă clasele conducătoare ar putea avea sentimentul situațiunei, ele și-ar da osteneala de a merge înaintea acelor aspirații. Dar, îmbătrânite în tradiții, ele se opun din toate puterile acestui nou curent de idei. Istoria zilelor noastre, este istoria luptei guvernanților privilegiați, contra aspirațiunilor egalitare ale popoarelor. Nu princi­ piile, considerațiunile binelui public, sunt acele cari hotărăsc naș­ terea cutărei sau cutărei legi, ci lupta pentru păstrarea privi­ legiului. Dar economia politică, care fu, la începuturile sale, un studiu asupra bogăției națiunilor, se ocupă acum cu bogăția indivizilor. Ea ține mai puțin să știe dacă cutare națiune face sau nu mare comerț cu străinătatea ; ea vrea să se-asigure că pâinea nu lipsește din bordeiul țăranului și al lucrătorului. Și deoarece ajunge la constatarea că nevoile cele mai apăsătoare ale majorității popo­ rului nu sunt satisfăcute, ea își pune aceeași întrebare pe care și-ar pune-o un fisioiogist față de o plantă sau de un animal! cari sunt mijloacele de a satisface nevoile tuturora, cu cea mai mică pierdere de forțe? In ce chip îi este posibil unei societăți să garanteze fiecăruia, și prin urmare, tuturora, cea mai complectă satisfacție și deci fericirea ? In acest senz se transformă știința economică. După ce a fost atâta timp o simplă înregistratoare a fenomenelor interpretate în interesul minorităților bogate, ea tinde a deveni o știință în adevăratul înțeles al cuvântului — o fisiologie a societăților omenești. Koropotkin este convins că socialismul modern este forța- �r KROPOTKIN . 8 9 SOCIOLOGI BUȘI mente condus a face un pas înainte către «comunismul liberator», și că atâta timp cât acest pas nu va fi făcut, nesiguranța în spi­ ritul popular va paraliza sforțările propagandei socialiste. Socia­ lismul îi pare a fi nevoit —prin însăși forța lucrurilor — să pri­ mească noțiunea că garanția materială a existenței tuturor membrilor comunității să fie cei dintâi act al revoluției sociale. Este deasemeni condus să facă încă un pas. El este nevoit să recunoască că această garanție trebuie să se ’ndeplinească nu prin Stat, ci în întregime în afara Statului, și fără nici un amestec din partea lui. Kropotkin socoate deasemeni că societatea, reintrată în stă­ pânirea tuturor bogățiilor strânse în mijlocul ei, poate să asigure în chip larg belșugul fiecăruia, în schimbul a patru sau cinci cea­ suri pe zi de muncă efectivă și manuală, pentru producțiune. E de-ajuns să ne gândim la risipa enormă, de neînchipuit, care se face astăzi, cu forțele omenești—pentru a ne da seama ceea-ce ar putea produce o societate civilizată, cu o mică cantitate de muncă din partea fiecăruia, — și ce opere mărețe ar fi în stare să întreprindă, opere nebănuite în vremea de azi. Din nenorocire, metafizica numită Economia politică, nu s’a ocupat nici-odată, până’n prezent, de ceea-ce ar trebui să consti­ tuie esența ei—economia forțelor. E vorba de a ști dacă o societate de felul acesta ar putea dăinui tără ca omul să fie supus, în producerea tuturor actelor sale, controlul Statului. Se știe că o parte din socialiști afirmă că este cu neputință de a ajunge la un atare rezultat fără a’ți sacrifica libertatea pe altarul Sfatului. Kropotkin crede că numai prin desființarea Sta­ tului, prin libera înțelegere, asociațiunea și federațiune*a absolut libere, se poate ajunge la posesiunea și la producțiunea comună a tuturor bogățiilor. Poporul devine din ce în ce mai conștient de puterea sa. Krop tkin crede că decăderea Statelor nu e decât o chestie de timp: «filosoful cel mai liniștit întrevede lucirile unei mari revoluții care se anunță» In viața omenirei sunt epoci, când trebuința unei zdruncinări formidabile, a unui cataclism, care vine să desmorțească societatea din toate fibrele ei,— se impune. Trăim într’una din aceste epoci. Se simte nevoia unei revoluții implacabile care vine nu nutpai să răstoarne scara politică, dar să și sguduie societatea în viața ei intelectuală și morală, s’o sgâlțâie dm toropeală, să purifice mo­ ravurile, să aducă cu sine suflul trăitor al patimilor nobile, al entusiasmelor mărețe, al devotamentelor generoase. Istoria ne-a păstrat amintirea unei astfel de epoci, acea a decadenței imperiului roman. Ne găsim astăzi, ca și atunci, în fața unei transformări adânci care se îndeplinește în spirite și care nu cere decât împrejurări favorabile pentru a se traduce în fapte. I I ■ > I Dacă revoluția se impune pe tărâmul economic, dacă ea de­ vine o nevoie adânc resimțită pe tărâmul politic, — ea se înfăți­ șează sub forma unei necesități și mai resimțite în domeniul moral. Legăturile din ce în ce mai numeroase, cari se stabilesc între in­ divizi, grupuri, popoare, creează, pentru omenire, noui obligațiuni morale. Și pe măsură ce credințele religioase dispar, omul își dă seama că, pentru a fi fericit, trebuie să’și impuie datorii, nu către un ce necunoscut, ci către toți acei cu cari intră în legătură. Omul pricepe că fericirea individului stingher nu este cu putință că ea nu poate fi căutată decât în fericirea întregei rase omenești. «Dacă vrei să fii fericit, fă fiecăruia în parte, și tuturora, ceea-ce ai vrea să ți se facă ție însuți». Și această simplă alirmațiune, inducțiune științifică, care n’are nimic de-a-face cu prescripțiunile religioase, deschide, dintr’odată, un orizont nesfârșit de perfectibilitate, de îmbunătățire a rasei omenești. Decădere și descompunere a formelor existente și nemulțu­ mire generală; elaborare anevoioasă de forme noui și o dorință neînfrânată de schimbare; elan tineresc de critică în domeniul științelor, al filosofici, moralei, și fermentare generală a opiniei publice — de-oparte; de altă parte, nepăsarea trândavă sau rezis­ tența criminală a acelora cari dețin puterea și cari au încă posi­ bilitatea de a se opune dezvoltărei ideilor noui: acesta este tabloul socîetăței actuale. Dezrobirea producătorului din jugul capitalului. Dezrobirea cetățeanului din jugul guvernamental. Dezrobirea omului de morala exterioară: după Kropotkin, acest ansamblu de dezrobiri n’ar fi un vis de gânditori, ci o deducțiune rezultând din analiza tendințelor societăței contimporane. Revoluția se impune. Ea va avea un ca­ racter de universalitate care o va deosebi de cele dinaintea ei. Nu va fi un popor, o țară care se va aruncă în vârtej, ci vor fi țările Europei. Dacă, altă-dată, o revoluție localizată era cu putință, as­ tăzi, odată cu lanțurile de solidaritate cari s’au stabilit în Europa și au dat echilibrul nestatornic tuturor Statelor, o revoluție locală a devenit o imposibilitate. Ca și în 1848. o zguduire producându-se în cuprinsul unei țări, se va revărsă, în mod necesar, și asupra celorlalte, și focul revoluționar va cuprinde întreaga Europă. Kropotkin preferă revoluția în locul reformelor. O reformă este întotdeauna un compromis cu trecutul, ea se mărginește la modificarea mai mult sau mai puțin a acestuia ; în t mp ce o re­ voluție înfige întotdeauna un jalon pentru viitor: «Oricât ar fi de mic, progresul îndeplinit pe cale revoluționară este o făgăduială pentru alte progrese». Unul se întoarce spre trecut, celalalt privește înainte și depășește veacul său. Întreaga istorie a omenirei este aceea a unei lupte neîncetate între acei cari vor să se organizeze pe principii de egalitate și de libertate, și acei cari caută să’și facă viața plăcută cu prețul muncei �10 SOCIOLOGI HUȘI altuia. Civilizațiile se nasc și se surpă, imperiile se dezvoltă și dispar, războaiele însângerează lumea, — cauza este întotdeauna lupta dintre cele două clase. Marea revoluție dela 1789 a distrusoare lupta de clasă? Dar cea dela 1848? Kropotkin uită că dacă s’ar face vre-odală o revoluție — și ea se va face, fără ’ndoială — ea nu va suprimă lupta de clasă, ea va fi neputincioasă să instituie o singură clasă. A doua zi dupk revoluție, se va forma un partid de opoziție, poate din chiar mi\locul partizanilor acestei revoluții. O revoluție morală ar schimbă și ar modifica mai mult decât o revoluție pur politică. Dealtfel, Kropotkin nu neagă puterea moralei, el admite că ideia de bine și de rău există în omenire. Omul, orice grad de dezvoltare intelectuală ar fi atins, con­ sideră, în general, ca bun, ceeace este folositor societăței în mij­ locul căreia trăiește, și ca rău,’ ceeace îi este vătămător. Dar de unde vine această concepție ? Dacă omul deosebește binele de rău, spun religiile, este pentrucă Dumnezeu i-a insuflat această idee. Alții (Hobbts) au căutat să explice aceasta prin lege. Legea ar fi aceea care ar fi dezvoltat în om simțimântul dreptății și al nedreptății, al binelui și răului. Adevărul este că legea a întrebuințat, foarte simplu, senti­ mentele sociale ale omului, pentru a-i strecură ordine folositoare unei anumite clase a societății. Ea a pervertit sentimentul dreptății în loc să-l dezvolte. Utilitarii vor ca omul să lucreze în chip moral pentru interesul personal, și uită sentimentele sale de so­ lidaritate cu rasa, omenirea. După Kropotkin, descoperirea originei sentimentului moral, aparține, în parte, cel puțin, gânditorilor veacului al optsprezeceleaAdam Smith a fost acela care l’a găsit în sentimentul simpatiei. Liber de orice prejudecată religioasă, Adam Smith căută explicația morală în natura fizică a omului. In întreaga societate animală, so­ lidaritatea este o lege a naturei, infinit mai însemnată ca acea luptă pentru existență a cărei putere ne este cântată de popularizatorii lui Darwin. In lumea animală, ca și în lumea umană, legea sprijinului mutual, ca și curajul și inițiativa individuală care decurge de-aci, asigură victoria speciei care știe să le practice mai bine. Kropotkin adoptă definitiv morala lui Guyau. Acolo, unde filosofiile Kantiene, positive șî evoluționiste au dat greș, filosofia iui Guyau a găsit calea cea bună. <A simți în interior ceeace ești în stare să faci, este a'ti dâ seama însu-ți de ceeace ai datoria să faci». Fii puternici Revarsă energie intelectuală și pasională — și vei revărsă asupra altora inteligența ta, dragostea ta, puterea ta de muncă I Iată la ce se reduce toată învățătura moralei sociale. KllOPOTKIN 11 In omul cu adevărat moral, umanitatea se manifestă prin puterea interioară, iare’1 împinge a’și da inteligența, sentimentele, munca, viața, fără a cere nimic în schimb Kropotkin consideră ne Guyau, cu drept cuvânt, ca funda­ torul eticei libertare (știința moralei societăților). Moraliștii cari și-au construit sistemul pe o pretinsă opoziție între sentimentele egoiste și cele altruiste, au apucat pe un drum greșit. Dacă această opoziție ar există în realitate, dacă binele in­ dividului se va confunda cu binele speciei, el uită un lucru: că dacă aceste două n'ar fi fost totdeauna identice, evoluția însăși a regnului animal nu s’ar fi putut îndeplini. S’au găsit întotdeauna în lumea animală, și mai cu seamă în speța umană, un mare număr de indivizi cari nu vroiau să înțeleagă că binele individului și acel a! speciei sunt, în fond, identice. Suntem bogați în societățile civilizate; atunci de ce în jurul nostru această mizerie? De ce această muncă penibilă, abrutizantă, a masselor? Pentru ce această nesiguranță a zilei de mâine, chiar pentru lucrătorul cel mai bine plătit, în mijlocul bogățiilor moștenite dela trecut, și cu toate mijloacele puternice de producțiune ? Pentrucă tot ce este trebuitor producțiunei a fost acaparat de către unii în cursul acestei lungi istorii pe care omenirea a trăit’o înainte de a fi învățat să supuie forțele naturii. Putând, de-aci ’nainte, să priceapă această solidaritate, această putere care însutește energia și forțele creatoare ale omului, so­ cietatea nouă se va îndreptă spre cucerirea viitorului, cu toată vigoarea tinereții. Căutând chiar în sânul ei nevoi și gusturi de satisfăcut, societatea va asigură, în chip larg, fiecărui membru al ei, viața, satisfacția morală pe care-o dă munca aleasă după placi îndeplinită în mod liber, și bucuria pe care o dă putința de a tră fără a împiedică viața celorlalți. însuflețiți de sentimentul solidarității, toți își vor da mâna spre a cuceri binefacerile cunoștinței și ale creațiunei artistice. O astfel de societate nu va avea să se teamă nici de neînțelegerile din interior, nici de dușmanii din afară. Luptelor din trecut,—deș­ teptarea geniului său bun le va opune dragostea și solidaritatea. Totul pentru toți. Bărbatul și femeia aducând cota-parte de muncă în scopul de a produce obiectele-trebuitoare, au dreotul la o cotă-parte respectivă din tot ce se va produce pentru toată lumea. «Morală fără obligație și fără sancțiune», morală din obicinuință. Să creiăm împrejurări în cari omul să nu fie silit a minți, a înșelă, a exploata pe alții, și atunci nivelul moral al omenirii, prin însăși forța lucrurilor, se va ridică la o înălțime necunoscută până’n prezent. Morală ajunsă în stare de spontaneitate — iată adevărata, singura morală. �1 SOCIOLOGI RUȘI ț J BAKUNIN Opera lui Michail Bakunin este cât se poate de dezordo­ nată, — se găsesc totuș în ea idei sociale de ordin filosofic, întru cât-va tumultuoase, dar de o energie rară. E un spirit totdeauna clar-văzător, aproape totdeauna logic. După Bakunin, trei principii fundamentale constituiesc, în istorie, condițiunile esențiale oricărei desvoltări omenești, colec­ tivă sau individuală : 1. Animalitatea omenească; 2) Cugetarea; 3. Revolta. Celui dintâiu îi corespunde economia socială și privată; celui de-al douilea știința; celui din urmă libertatea. In lupta dintre idealiști și materialiști Bakunin înclină pentru cei din urmă. împreună cu Proudhon, el afirmă că idealul nu este decât o floare, ale cărei condițiuni materiale de existență constituie rădăcina. Pentru el toată istoria intelectuală și morală, politică și socială a omenirei este o oglindire a istoriei sale economice. Lumea socială nu este altceva decât dezvoltarea, manifestarea cea mai înaltă a animalității. Dar fiindcă orice dezvoltare implică, în mod necesar, o negațiune, acea de bază sau de punct de plecare, ome­ nirea este în acclaș timp negațiunea chibzuită și progresivă a animalității în oameni; și tocmai această negațiune, rațională pentru că e naturală, în acelaș timp istorică și logică, fatală, cum sunt desfășurările și realizările tuturor legilor naturale în lume — cons­ tituie idealul, lumea convingerilor intelectuale și morale, ideile. Facultatea de a gândi și nevoia de libertate, împreunând acțiunea lor progresivă în istorie, reprezintă puterea de dezvoltare pozitivă a animalității omenești, și creează, în consecință, tot ceeace constituie umanitatea în oameni. Ideea divină, Dumnezeu, este o eroare istoricește necesară, în dezvoltarea umanității; putem să căutăm și să găsim pentru ce și cum anume ea s’a produs în istorie, pentru ce imensa majori- I 13 taie a speței omenești o acceptă încă și astăzi, — dar dezvoltarea conștiinței omenești ne dovedește că ideia divină este condamnată la sterilitate și că ea este rădăcina tuturor absurdităților cari fră­ mântă lumea; atâta vreme cât ea nu va fi distrusă, relele societății vor rămâne intacte. Îndrăgostit și gelos de libertate, pe care o consideră drept condiția absolută a tot ce iubim și venerăm în omenire, Bakunin întoarce fraza lui Voltaire: Dacă Dumnezeu ar exista, ar trebui sal desființăm Această idee a desființărei lui Dumnezeu, îl conduce pe Ba­ kunin la ideea desființărei ori cărei autorități. Ce este autoritatea ? Este ea puterea de neînlăturat a legilor naturale cari se manifestă în înlănțuirea și în succesiunea fatală a fenomenelor lumei fizice și a lumei sociale? In contra acestor legi, ce’i dreptul, nici o revoltă nu-i cu putință. Putem să nu le recu­ noaștem, sau să nu le recunoaștem încă, dar nu putem să nu ne supunem lor, de oarece ele constituiesc temelia și înșiși condițiunile existenței noastre, ele ne înfășoară și ne desfășoară, ne pătrund, regulează mișcările noastre, gândurile noastre, actele noastre. Noi suntem sclavii acestor legi, dar nu e nimic umilitor în această robie: ea nu presupune nici un stăpân exterior. Natura care ne-o impune rămâne absolut dezinteresată, în timp ce autoritatea exte­ rioară, legislatorul care face legile sociale, sunt conduși de egoism. Dacă cel puțin ar fi oameni de știință cei ce ne-ar guvernă: știința, ca și natura, este dezinteresată. Dar actuala noastră legislațiune politică nu este în totul conformă legilor naturale ale viețeî, ea este întotdeauna nenorocită și contrarie libertăței naturei. Libertatea omului consistă mai presus de toate în aceasta: el ascultă de legile naturale, pentru că el însuși Ie-a recunoscut ca atari, și nu pentru că ele au fost impuse din afară de o voință oarecare, divină sau umană, colectivă sau individuală.* Singura autoritate mare și atotputernică, naturală și rațională în acelaș timp, singura pe care am putea-o respectă, ar fi spiritul colectiv al unei societăți întemeiată pe respectul mutual al tuturor membrilor ce o compun. Ea va fi de o mie de ori mai puternică decât toate autoritățile divine, teologice, metafizice, politice și juridice, instituite de Biserică și de Stat. Idealismul teoretic are ca urmare necesară materialismul practic cel mai brutal. Distrugeți inegalitatea socială, întemeiați egalitatea economică a tuturora, și pe acest fundament se va înălță libertatea, moralitatea, umanitatea solidară. �I I KOVALEWSKY Etnograf, economist, sociolog. Maxim Kovalewsky preferă să caute în antichitate și în evul-mediu factorii principali ai tu­ turor schimbărilor economice ale societăței omenești. Economiștii au considerat până ’n prezent regimul modern al producțiunii, al repartiției și al schimburilor, ca lucruri stabile și supuse pe vecie legilor naturale, deci imuabile, ale cererei și ofertei, legi al căror exercițiu regulat trebuie să conducă pe toți și pe fiecare din noi la bogăție și la prosperitate. Or, Kovalewsky, studiind condițiunile de existență ale nume­ roaselor popoare cari n’au avut istorie a ajuns la consta­ tarea că producțiunea și repartiliunea bogățiilor nu sunt făcute întotdeauna în acelaș chip; schimbul nu intra în socotelile celor dintâi vânători, păstori sau agricultori, cari au populat pământul; ei se mulțumeau să îngrijească de propriile lor nevoi și de ale cer­ cului restrâns în care se scurgea viața lor. Nimic, prin urmare, nu-i îndemnă la o acaparare individuală a solului sau la-acumu­ larea capitalurilor. Kovalewsky caută să’și dea seama de motivele unei asemenea stări de lucruri, ca și de cauzele cari au dus, încetul cu încetul, la constituirea regimului economic modern, si constată că factorul principal al tuturor schimbărilor în ordinea economică nu este decât creșterea populației. Cea dintâi întrebare pe care trebuie să și-o pună un sociolog, doritor să studieze așezările unei ordini economice determinate, este de a ști care e densitatea populației atât, a țăni în chestiune cât și a acelora cu cari se învecinează. Căci e deajuns ca popu­ lația să devie mai densă pentru a hotărî un popor să iasă din izolarea lui și să oblige pe vecinii săi ca, de bună voie, sau nu, să-i servească interesele producțiunei și ale consumațiunei sale proprii. SOCIOLOGI RUȘI 15 \ Această teză n’are nimic comun cu teoria sociologului italian Loria. Pentru acesta din urmă, orice evoluțiune în regimul eco-nomic n’are la bază decât dispoziția progresivă a pământurilor virgine. Kovalewsky crede că motorul principal al evoluției eco­ nomice este mersul ascendent al populației. Studiind trecerea istorică dela proprietatea colectivă la pro­ prietatea individuală, Kovalewsky caută să stabilească raporturile de evoluțiune și de interdependență între formele multiple ale producțiunet colective, pentru a lămuri cauzele diferite cari au produs prăpădirea lor treptată, și pentru a urmări dealungul veacurilor, vre­ murilor și mediilor această îndrumare lentă și progresivă a societății omenești spre starea de individualism care ne caracterizează. Au­ torul admite că nu există deosebire esențială mai cu seamă în originile lor, între comunitatea familială și comunitatea sătească; aceleași elemente cari au contribuit la formarea diferiților membri ai unei familii, locuind în aceiaș localitate, au intrat în compozițiunea satului comunist. Asemănarea între comunitatea familială și comunitatea să­ tească are o foarte mare însemnătate. Cei cari sunt înclinați spre dovedirea existenței primordiale a proprietății imobiliare nu sunt deloc conduși la aceasta de acapararea solului de către membrii unei aceleași familii — grup. După teoria lui Kovalewsky se poate admite că acest fapt nu contrazice teza generală care pretinde că sistemul comunist a precedat pe cel al posesiunei individuale. Kovalewsky nu este de acord cu economiștii cari admit că disoluțiunea comunismului agrar se impune ca o necesitate, pentru că o cultură intensă este imposibilă pretutindeni unde «instinctul de proprietar» lipsește agricultorului. Aceasta nu este decât o aser­ țiune a priori pe care istoria și practica modernă o contrazic la fiece pas. Istoria se opune la admiterea tezei scumpe economiș­ tilor și experiența modernă rusă îngăduie a stabili contrariul. Ea dovedește că se poate spori productivitatea solului printr’o cul­ tură intensă, fără a se renunța la modul colectiv de posesiune. Ruina comunismului agrar n’a fost prilejită de cauze pur economice, — trebuie să’i căutăm explicația în fapte de ordin so­ cial și politic. Dispariția comunismului agrar ale cărui origini se pierd in neagra antichitate — trebuie s’o punem în sarcina triumfului bur­ gheziei și a regimului libertății contractelor, al cărui apostol s’a făcut însăși această burghezie. Regăsim aceeaș idee în principala lucrare a lui Kovalewsky : Obiceiu contimporan, șl lege veche, al cărei scop este de a lumină vechile legi și datini ale popoarelor de origină ariană ^„cu acea lumină pe care obiceiurile Oseților o împrăștie în chip îmbelșugat deasupra lor“. O regăsim deasemeni în Tabloul originilor evolu- i �1 i 16 țlei familiei și proprietății, (Conferință ținută la Stockholm). In această ultimă lucrare, autorul aruncă o lumină nouă asupra ori­ ginilor familiei și a proprietății. Această lumină izbucnește, când sub forma unor idei de căpetenie de ordin etnografic, istoric și juridic cari n’au fost încă studiate, când sub aceea a unei critice foarte strânse a teoriilor la modă. Studiile speciale pe cari Kovalewsky le-a făcut asupra lumei slave și a triburilor autochtone din Caucaz, i-au îngăduit să adăuge câteva idei noui, de căpetenie, ipoteze­ lor emise de predecesorii săi. Chestiunea pe care și-a propus mai cu seamă a o limpezi este aceea a existenței matriarchat ului la popoarele de origină ariană. Cunoașterea lumei slave și a tribu­ rilor ariene din Caucaz i-a fost de mare folos. Autorul s’a căznit să arate că familiile matriarchale, patriarchale și individuale nu sunt decât cele trei faze distincte ale unei aceleași dezvoltări. Această evoluție s’a îndeplinit sau tinde să se ’ndeplinească la popoarele cari n’au de comun nici rasa, nici religia. Se știe că teza matriarchală este foarte contestată. Brentano și economistul englez Frederic Seebohm, s’au pronunțat contra. Ei tratează drept absurde teoriile acelora cari refuză să considere fa­ milia patriarchală ca cea mai veche ««celulă» socială. Kovalewsky demonstrează totuși, că matriarchatul a existat printre triburile ariene: se găsesc urme în vechile lor legi, în datinile și obiceiu­ rile încă existente. Autoritatea maritală și părintească n’a evoluat decât în mod lent în sânul unei societăți matriarchale. Ea a dus apoi la stabilirea familiei patriarchale, care, după cum atestă lumea slavă, cedează încet locul ce’l ocupă, familiei individuale. Din această teză își trage Kovalewsky teoria sa, privitoare la comunismul agrar, la comuna sătească, și la cauzele disoluțiunii lor. Teoria agrară conduce pe autor la studiul regimului eco­ nomic actual, în special în Rusia. In lucrarea sa: Regimul economic al Rusiei, Kovalewsky ana­ lizează evoluția economică ce se ’ndeplinește în zilele noastre în această țară. Această evoluție ne pune în prezența originilor însăși ale regimului capitalist care, de mai bine de două sute de ani, există în Europa. Ea face să apară fenomene analoage acelora cari s’au . desfășurat în veacul al XVIII-lea și în prima jumătate a veacului al XlX-lea, dar pe o întindere mult mai mare și cu o forță supe­ rioară. Rusia profită de toate progresele tehnice îndeplinite de industria din Occident; ea ignorează dibuirile cari au marcat naș­ terea și dezvoltarea acesteia din urmă. Avantagiile materiale și relele cari sunt legate de regimul economic modern se manifestă în Rusia fără nici o tranziție. «Ele stârnesc pe deoparte speran­ 1 SOCIOLOGI RUȘI KOVALEWSKY / 17 țele cele mai himerice și pe de altă parte temerile cele mai pro­ nunțate». Economia socială însă prezintă un amalgam ciudat al regi­ mului de consumațiune directă cu un capitalism artificial, creat pe baze de tarif. In loc de-a fi natural, acest sistem este tot ce poate fi mai artificial, căci guvernul care are aerul de-a crede în omni­ potența sa, intervine în toate lucrurile și .face pe producătorii ruși să aștepte din parte-i serviciile cele mai imposibile. Clasa cea mai apropiată de tron plictisește guvernul cu do­ leanțele ei. Ea cere, obține și acceptă, fără a se preocupa de pre­ stigiul ei, noui termene de plată pentru împrumuturile ei la banca nobleței, ca și reducerea procentelor. Burghezia capitalistă nu rămâne în urmă. Ea cere necontenit «revizuirea tarifelor^. cu scop de a obține o nouă ridicare a drep­ turilor de intrare pentru mărfurile străine. Răscumpărarea drumurilor de fier dela companiile particulare, instituirea monopolului asupra alcoolului, crearea de bănci de stat ipotecare, oferte de credite ieftine și pe termen lung, speculațiuni asupra cursurilor hârtie-monedă, — guvernul se însărcinează cu totul, face totul, și crede necontenit că reușește în toate. Și mizeria adevăratei Rusii, adică a țăranului rus, crește. El este redus la nevoia de a se deplasa periodic pentru a-și căuta de lucru, sau pentru a-și muta domiciliul In stepele sau pădurile Siberiei. Pă­ mântul este părăsit, munca lucrătorului din fabrici devine din ce în ce mai anevoioasă și salariul său din ce în ce mai neîndestulător; ruina micilor proprietari funciari se accentuează: acestea sunt re­ zultatele constatate de Kovalewsky, privitoare la regimul actual, po­ litic și economic al Rusiei. 2 �țr li i; i SOCIOLOGI nuși SfM- I rin; h PETRU LAVROV de Marîa Goldsmith ! ■9 i■ ■ Petru Lavrov ș’a născut la 2/14 Iunie 1823, în provincia Pskov-Rusia. Părinții săi erau proprietari avuți. Tatăl său luase parte, ca ofițer, la războiul împotriva lui Napoleon, apoi se retră­ sese la proprietatea ce avea. Familia mamei era de obârșie suedeză. De foarte timpuriu Petru Lavrov arăta înclinări către viața intelec­ tuală. li plăcea din copilărie cititul, în locul jocurilor obicinuite la vârsta lui. La 1837 intră în școala de artilerie iar peste cinci ani ieși cu gradul de ofițer. La vârsta de 21 ani fu numit profesor de matematici în chiar această școală, iar mai târziu ajunse profesor la Academia de artilerie. Activitatea literară a lui Lavrov începe, propriu zis la vârsta de treizeci de ani. Până atunci nu scrisese decât poezii cari arătau un. spirit filosofic foarte pronunțat și păreri sociale înaintate. Alai scrisese articole științifice. In clipa trezirii societății rusești, din somnul în care fusese adâncită pe vremea îndelungei domnii a lui Nicolae I, 1825—1855, Lavrov, ca mulți dintre contemporani, simți nevoia să împărtășească publicului gân­ durile ce-1 frământau. Publică un mare număr de articole, asupra diferitelor chestiuni filosofice: Menirea individului în istorie, Mate­ rialismul. însemnătatea filosofici... In aceeaș vreme diriguia partea filosofică a Dicționarului enciclopedic rus, care începuse să apară la 1861. Dar spiritul lui nu era în întregime prins de problemelefilosofice și științifice. Chestiile zilei, problemele cari țâșneau din toate părțile, îl interesau în aceeaș măsură. Părerile sale politice lămurindu-se tot mai mult, Lavrov se alipi de societatea revoluiționarâ «Pămînt și Libertate» și făcu cunoștință cu CernișevskL In curând fu înglobat în arestările cu toptanul, operate după aten- < ■ 19 laiul lui Karakozov, la 1866. Nu i se găsi nici o vină directă dar fu judecat de tribunalul militar și surghuniit într’un ținut dela miază-noapte, în gubernia Vologdei. smuls astfel deodată și dela profesorat și dela îndeletnicirile-) științifice. Acolo, într’un târgușor depărtat, Lavrov scrise sub numele de P. Mirtoff, cu foarte mari greutăți, «Scrisorile istorice». Această carte oglindește personali­ tatea desăvîrșită a autorului. Pe de-oparte, învățat și filosof, de o erudiție cu totul aleasă, autor al unui sistem original și complect de fllosofie istorică; pe de altă parte, un militant care, vreme de treizeci de ani n’a încetat să ia partea cea mai activă ia toate mișcările socialiste șl revoluționare rusești. Prietenii săi nu voiră să-l lase în surghiun. întocmiră și înfăptuiră, pentru el, un plan de evadare. Pe Ia începutul lui 1870 veni să-1 vadă un prieten, și îi înlesni fuga. Se strecură din târgușorul în care locuia și trecu în străinătate unde trăi viața grea a refugiaților. La Paris, unde veni la început, văzu deschizându-i-se în față o lume nouă. Putu afla acolo un câmp larg deschis, tot odată gândirii sale științifice și filosofice și trebuinții sale de activitate practică, în direcția socialistă. Ajunse în curând membru în so­ cietatea de antropologie și fu, în urmă, poftit de Broca să ia parte la redactarea «Revistei de antropologie». Se afillă si la In­ ternațională, unde fu adus de Varlin în secția dela Ternes. Era în ajunul proclamării Comunei. După 18 Martie, Lavrov își puse serviciile la dispoziția guvernului Comunei, pentru reorganizarea •școlilor, dar nevoile luptei imediate împiedicară guvernul să se ocupe de propunerea lui. La începutul lunei Mai, situația ajungând deznădăjduită, Lavrov hotărî să meargă în căutarea ajutoarelor pentru Comună, pe la socialiștii din alte țări. Merse, mai întâi, în Belgia, apoi la Londra, Ia Consiliul general al Internaționalei, dar, ca și Consiliul Federal belgian, Consiliul general nu era îndeajuns de tare, ca să organizeze, precum cerea Lavrov, o mare manifes­ tație în sprijinul Comunei. Mijlocirea lui, așa dar, căzu. Cu toate astea, nu a fost fără de folos, pentru sine, căci îi îngăduia să-și dea mai bine seama de starea socialismului în Europa. începând cu anul 1873, Lavrov publică, la Zurich, o revistă socialistă, în limba rusă, «Vperiod»-/namte. Era în Rusia epoca propagandei printre lucrători și țărani și revista lui Lavrov avu o mare înrâurire asupra tinerimei ruse care venea în streinătate, nu numai să studieze, dar să se și pregătească pe tărâmuL propa­ gandei socialiste. La 1874, revista fiind trecută la Londra și pres­ chimbată în ziar bi-Iunar, Lavrov părăsi Elveția și locui în Anglia, până la 1876, când se reîntoarse la Paris, unde rămase până muri. Trebue, totuș, să însemnăm o scurtă întrerupere a șederii sale în Franța, pricinuită de o hotârăre de expulzare, luată împotrivă-i, ■de guvernul francez dela 1882, în urma organizării la Paris a unei �20 2L LAVROV SOCIOLOGI RUȘI societăți de ajutor reciproc pentru închișii și surghiuniți! ruși. Lavrov putu, de altfel, să se întoarcă după câteva luni. Acești ani lungi, cu toate că lipsiți de întâmplări mari, bătă­ toare la ochi, fură trăiți printr’o muncă ne’ncetată și variată. Scrise sub deosebite pseudonime, în revistele rusești, ținu tinerei colonii ruse din Paris nenumărate conferințe și chiar cursuri întregi despre felurite subiecte de filosofie și sociologie, publică articole și broșuri revoluționare. Orice întâmplare se producea în Rusia, afla într’însul răsunet. Era pentru el prilejul unor noui conferințe, unor noui broșuri, unor noui articole. începând din 1883, Lavrov se puse înc’odată, în fruntea unei publicații revoluționare : * Crainicul Voinfii Poporului», organul partidului «Voința Poporului», care se fră­ mântă pe atunci în Rusia. Această publicație trăi până’n 1886. Peste câțiva ani, dela 1892, până la 1893, un mănunchiu din ve­ chii membri ai partidului acesta, întreprinzând publicarea „Ma­ terialului pentru istoria mișcării socialiste-revoluționare ruse“, Lavrov luă o foarte stăruitoare parte. Acest «Material» cuprinde îndeosebi o istorie, foarte desăvârșită și foarte însemnată, datorită condeiului său, cu privire la vremea când apărea întâia sa revistă «Vperiod» și la întâii ani ai mișcării socialiste din Rusia. Activitatea propagandistică nu-1 stingherea pe Lavrov dela lucrările sale științifice. Iși pusese în minte planul de a uni într’un tot părerile sale despre sociologia și filosofia istoriei, pentru a arăta datele științifice pe cari se sprijinea și pentru a scoate în evidență, ca încununare a acestei întocmiri, izbânda neapărată a ideei socialiste și a unei societăți întemeiată pe ea. Mai înainte publicase în revistele rusești articole disparate cu privire la aceste subiecte, și, începând cu anul 1888, marea sa lucrare fu dată la iveală sub numirea de: «încercare asupra istoriei gândirii, în vre­ murile de astăzi». Mai târziu, Lavrov își schimbă întru câtva planul și hotărâ să dea la iveală «încercarea» sa, într’un chip ceva mai restrâns, într’un singur volum. Dar și lucrarea asta rămase neterminată. Ajunsese la capitolul din urmă, când boala și moartea veniră, fără veste. Muri la 6 Februarie, 1900. Cuvinte de dragoste, de păreri de rău, de durere, fură pronunțate la mormânt, nu numai din partea tuturor fracțiunilor partidului socialist rus, nu numai din partea reprezintanților gândirei progresiste din Rusia, dar și din a socialiștilor din lumea întreagă. relativitatea cunoștințelor noastre. Toate fenomenele, fără a deosebi fenomenele psihice, sunt supuse legilor determinismului, dar, după Lavrov, această concepție este departe de-a fi de nearmonizat cu părerea ce stăpânește întreaga lui filosofie a istoriei: aceea a în­ semnătății predominatoare a individului și-a acțiunii sale conștiente. Contradicție nu-i aici, de cât în aparență. Aceleași legi nestrămu­ tate, ce stăpânesc universul întreg, au stăruit asupra evoluției nea­ părate a vieții, mai întâi, apoi asupra conștiinței. Lumea psihică lăuntrică, astfel înfăptuită, are drepi trăsătură caracteristică faptul, că individul își pune în minte scopuri și-și croiește mijloacele po­ trivite de-a le atinge, fără să aibă conștiință despre atârnarea în care se află față de aceste legi nestrămutate. Liberul arbitru, ce nu ființează de fapt, ființează pentru individ ca iluzie, într’adevăr, dar ca o iluzie tot așa de neapărată, tot așa de neabătută, ca orice alt fenomen firesc. Așa dar, nimeri n’are dreptul să arunce asupra determinismului răspunderea faptelor sale și să se scuture de tre­ buința de-a veghea intru dezvoltarea lui morală. Convingerea in­ dividuală, întemeiată pe critica și nevoia de-a trăi potrivit cu această convingere, — este pentru Lavrov temeiul moralei, atât individuală cât și socială. Această morală a convingerii, Lavrov o socotește, dealtfel, ca prețuită pentru o foarte mică minoritate numai, cea mai mare parte dintre oameni călăuzindu-se după so­ cotințele interesului personal, în cel mai mărginit înțeles al cuvân­ tului.’Astăzi trăim sub domnia intereselor, urmare a vremii pre­ istorice când domnea obiceiul și care, la rându-i, va lăsa locul domniei convingerilor morale, când lupta intereselor va fi pierit din societate. Cu drept cuvânt, viața istorică nu începe de cât din clipa când se ivește în societate o minoritate de intelectuali, adică indi­ vizi în stare să se dezvolte mentalicește și să simtă nevoia acestei dezvoltări. Cuvântul de istorie nu cuprinde de cât fenomenele de solidaritate conștientă, înrâurirea reciprocă a individului conștient și a mediului social. Față de minoritatea «intelectualilor», sunt toți aceia cari au rămas pe dinafara istoriei astfel înțeleasă. Aceștia sunt cu mult mai numeroși. Sunt, în primul rând, toate popoarele sălbatece, apoi gloatele cari alcătuesc majoritatea în toate socie­ tățile și cari rămân pe dinafara mișcării de idei, din lipsa de îm­ prejurări materiale îndestulătoare. Pe aceștia, Lavrov ii numește «dezmoșteniții istoriei». In sfârșit, «sălbaticii civilizați», cannu și-au însușit de la civilizație de cât înlesnirea, lustrul exterior, obișnuințele, dar sunt rămași, în fond, tot așa de înapoiați, cu toate împrejurările materiale favorabile — ca orișice sălbatec. Puțini sunt ca atare «intelectualii». Asta nu-i împiedică, insă, dean singurele elementele aleputerii istorice adevărate. Pe încetul, această minoritate ajunge din ce, în ce, mai puternică. Ideile ei se răs­ pândesc, pătrund în spirite șl săvârșesc felurite schimbări în so- Lavrov înmănunchia concepțiile sale filosofice sub cuvântul cu­ prinzător de antropologism. — Munca gândirii filosofice trebue să stărue numai și numai, — părerea aceasta și-o însușește de la întâiele lucrări, — întru a unifica, a sistematiza concepțiile noastre despre fenomene, — fără a pretinde să cucerească adevărul ab­ solut, — renunțând să caute substanța lucrurilor și pornind de la __ v ! �22 SOCIOLOGI HUȘI LAVROV cietate, schimbări cari, uneori, se fac într’un chip pașnic, alteori în chip vijelios, prin revoluții. Ceeace era bunul unui restrâns mănunchiu, ajunge bunul majorității sau al lumii întregi. Apoi alt mănunchiu de oameni se ivește, și mai înaintat. Mai întâi rămân ne’nțeleși. dar capătă din ce în ce părtași și stârnesc noui schim­ bări sociale. Frământările sociale, mersul înainte al omenirii, au avut pururea drept uneltă: individul. Așa dar, propășirea istorică se restrânge în întregime la acțiunea gândirii critice a individului asupra «civilizației obișnuite», adică asupra totalului de forme so­ ciale ce năzuesc s’ajungă obicei și sunt în tot momentul pres­ chimbate prin opera gândirii. In studiul său, al deosebitelor laturi istorice, istoricul e dator să hotărnicească, pentru fiecare clipă, elementele ce alcătuesc viața societății. Acestea sunt de trei feluri: sunt mai întâi, elementele caracteristice unei vremi, elemente ce nu ființau îna-nte și carj acum se vădesc drept temeinice; este, apoi, moștenirea trecutului: supraviețuirile și elementele ce mai dăinuesc; în sfârșit, sunt vlăstarii unui viitor mai mult ori mai puțin îndepărtat. Pe deasupra, istoricul se vede pururea silit a despărți fenomenele istorice firești, de fenomenele patologice, bolnăvicioase, de-a deosebi faptul temeinic de cel întâmplător. Față de toate aceste chestiuni ni se înfățișează o greutate, când vrem să deslegăm problema nu mai puțin temeinică : aceea de a hotărî, care este, pentru fiecare clipă a istoriei, mersul cu putință al întâmplărilor. Oricare ar fi grija ce un istoric sau un sociolog și-ar da ca să se’nconjoare de toate documentele cu putință, ca să privească toate aspectele vremurilor ce-1 preocupă, el suferă pururea o parte de apreciere personală. Doui istorici, deopotrivă de documentați, deopotrivă de cinstiți, se vor deosebi în chipul lor de-a înfățișa faptele istorice. Alături de terenul, pentru care-i suficientă numai arătarea dreaptă a faptelor, este în istorie și un loc mare pentru un anumit element subiectiv. La fel se întâmplă în chestiunile te­ meinice, arătate mai sus, ca și cu orice vreme și-ar propune isto­ ricul s’o deslușească. Intru asta, toate lămuririle, ce le-ar putea scoate numai din fapte, sunt ne’ndestulâtoare. Ii lipsește un criteriu obiectiv. Si totuși trebuesc lămurite aceste chestiuni dacă vroim să înțelegem istoria într’un chip științific. Singurul lucru care, în astfel de împrejurări îi rămâne istoricului, este ca să aplice întru înțelegerea fenomenelor, un criteriu, — o măsură, — subiectivă,trasă din dezvoltarea intelec­ tuală obștească. Alături de tărâmul obiectiv, se desfășură astfel în istorie și în sociologie un tărâm pe care metoda subiectivă este tot așa de neapărată și tot așa de științifică. Acestui tărâm i se cuvine definiția progresului, întocmirea unei formule a progresului. Pentru Lavrov, progresul se înfăptuește, în istorie, prin creșterea și întărirea solidarității, în măsura în care ea nu’mpledică desfă­ ! ■ ....... - k 23- șurarea proceselor conștiente ale inșilor, în măsura în care nu împiedică creșterea și întărirea solidarității între cel mai mare număr de inși cu putință. Asta-i o formulă subiectivă, dar orișice formulă a progresului este în chip neapărat la fel. Menirea individului este înălțată în această concepție a pro­ gresului istoric și deasemeni răspunderile ce aduce cu sine această menire sunt mari. Ca să se facă vrednic de aceasta, insul trebue să plămădească în sine și o conștiințâ înaltă, să se pue în rând cu vremea lui, să trăiască cu viața obștească, să ia parte la frămân­ tările sociale. Nimeni n’are dreptul, sub niciun chip, să se dea în­ lături de la sarcina asta, să rămână nepăsător în fața răului so­ cial, oricât de slabe, sau oricât de strașnice i-ar fi puterile. Iată cuvintele adresate cititorilor săi de Lavrov, la sfârșitul uneia dintre lucrările sale: «Puterile tale intelectuale, grăește istoria, sunt neînsemnate, dar tot așa de neînsemnate erau puterile strămoșilor tăi, cari înfăptuiră vremea de față. Caută, așa dar, să ajungi o putere isto­ rică, deoarece numai pe această cale au fost realizate toate izbânzile, cari păreau la început de negrăit și pe cari majoritatea oame­ nilor era, mai apoi, gata a le socoti drept minunate. Ceeace pu­ rurea a săvârșit minunea, este tăria cugetării și vigoarea voinții inșilor cari slujeau drept unelte neapărate determinismului. Când ți-ai dat un scop drept idealul tău individual, când ai dat acestui ideal toată puterea cugetării tale, toată strășnicia voinții tale, în domeniul scopurilor ce ai plăsmuit și-al mijloacelor ce-ai ales, atunci sarcina ta este îndeplinită. Dacă valul determinismului istoric îți înșfacă apoi „eul“ și opera ta și le-aruncă în vârtejul eveni­ mentelor ; dacă vor trece din lumea scopurilor și-a mijloacelor, în lumea cauzelor și-a efectelor, neatâinat de voința ta, munca sau ne munca ta tntră totuș acolo ca un element ce nu poate fi dat la o parte din alcătuirea viitorului, necunoscut de tine. Istoria,, pe care ai înțeles-o, te-a învățat a te conforma cu ceace e de neabătut, a prețui menirea feluritelor putinți în lupta pentru scopurile ce ți-ai pus, a lupta cu strășnicie în vederea cucerirei unui viitor mai bun pentru aceste miliarde de inși necunoscuți, cari, conștient sau inconștient, clădesc viitorul alături de tine. Luptă, așa dar, pentru viitorul acesta și adu-ți aminte de cuvântul: «Numai acela-i răpus, care se dă învins**. In atare mândră rotire, în atare înălțare de. gândire șt de ideal practic, stă secretul înrâurirei morale săvârșită de Lavrov asupra contemporanilor și, îndeosebi, asupra tinerimii; taina acestui ' simțământ excepțional de înalt, punea stăpânire pe ascultătorii sai^. după fiecare cuvântare a sa. Fiecare, ascultându-J, devenea mai bun, se înălța mai sus, trăia într’o lume mai ideală. Chiar cei mai nepăsători simțiau că le stă în față o putere înaintea căreia în­ doiala lor era silită să dispară. i i �24 I IAVROV Opera lui Lavrov este de neprețuit din acest punct de ve­ dere. Mai mare de cât lucrările lui științifice, mai prețioasă de cât nespusa lui erudiție, mai însemnată de cât statornicia sa de lup­ tător este această pecetie morală deosebită, această armonizare a științii cu acțiunea practică, această idee de înălță menire isto­ rică cerută, cu putință de cerut, celor mai slabi, ca și celor mai bine înzestrați. bl . i! ) Ti Problema mizeriei 1V ■ I ; 'l- ‘ ! 1 1 ■ f I •’ I K 1 I , h- 1 de I. NOVICOW Ca toate chestiunile sociale, problema mizeriei este extrem de complexă. E prin urmare foarte greu a o expune într’un mod simplu și clar. Un mare număr de persoane găsesc mizeria tot atât de na­ turală ca și inundațiile, cutremurele de pământ, sau seceta. Ele cred că e tot atât de utopic a dori s’o suprimi ca și a voi râuri cu lapte sau pomi producând pâini coapte gata. Sunt chiar oameni care neagă existența mizeriei. Pentrucă am scris în una din cărțile mele, că din zece locuitori ai globului nostru, nouă nu . mănâncă atunci când li-e foame, (ceeace, vai, este dovedit cu statistici), am fost tratat de pesimist bârfitor de către un redactor dela Gazette de France. Baronul de Stengel, delegatul Germaniei la prima con­ ferință din Haga, afirma, în 1899, că țara sa ar suporta fără nici o dificultate povara păcii armate. Când i se semnala însă că după statisticele oficiale, venitul mijlociu al germanului se urcă la 0,33 lei pe zi, el fu adânc surprins și nu-i venea să creadă. Opt ani mai târziu, un alt german, profesorul Hugo Miinsterberg, la Con­ gresul de pace din New-York, a susținut de asemenea că compatrioții săi nu erau de loc împovărați de sarcinile militare. Când i se obiectă că jumătate din supușii lui Vilhem II, locuesc în case cu o singură odae și că la Berlin se află 30.000 apartamente în care șease persoane ocupă o singură odae, se văzu silit a recunoaște că domnul profesor, sau ignora complect aceste triste lucruri, sau nu se încumeta a le lua în seamă. Oamenii cu stare sufăr mult, când trebue să recunoască ce mare e numărul săracilor în societățile noastre. Spiritele religioase afirmă că mizeria este conformă cu ordinea lucrurilor stabilită de Dumnezeu. Neputând însă, recunoaște că ! I ■ I I - �PROBLEMA MIZERIEI !I V i ! I i J j i 26 27 I. NOVICOW mizeria este- un bine și Dumnezeu un suflet crud, voind răul creaturii sale, ei scapă din încurcătură, făgăduind paradisul. După aceștia pământul este un loc de exil, o vale a plângerii, un timp de încercare. Și acest timp, clipă de suferințe și deșertăciune, nu valorează nimic față de eternitate. Adevărata viață, viața perpetuă nu începe decât după moarte. Trebue așa dar, să suportăm mizeria cu bucurie, deorece dânsa procură fericirea eternă și desfătările fără margini. Creștinii, neputând descoperi mijlocul de a suprima mizeria, au ocolit astfel, cu dibăcie dificultatea, afirmând că mizeria e un bine și nu ceva rău, deoarece ne cruță de chinurile infernului. Firește, cum nu toată lumea crede în dogma creștină, nu toată lumea poate admite că mizeria e un bine și că trebuie cău­ tată în loc s’o evităm, mai ales că vedem pe marii demnitari ai Bisericii, papa, cardinalii și episcopii trăind în lux și nu în acele prețioase privațiuni ce deschid atât de larg porțile paradisului. Nu, mizeria nu trebue suportată. După boală, ea este nea­ junsul cel mai grozav al neamului omenesc și, oricari vor fi sfor­ țările tor, niciodată predicatorii religioși nu vor împiedica pe oameni ca s’o ocolească. Niciodată ei nu vor împiedica pe oameni de a lucra la îmbunătățirea stării lor pământești, cu atât mai mult, cu cât dacă Biserica deschide raiul săracilor, dânsa nu-1 închide celor bogați, deoarece regi au putut găsi acolo loc. Este deci mai avantagios de a duce o viață plăcută aici pe pământ, (ceeace nu ex­ clude în nici un caz practicarea tuturor virtuților) și de a merge apoi în rai, decât a îndura o viață de mizerie și a te bucura în urmă de fericirile cerești. Bineînțeles, toate aceste considerațiuni n’au nici o valoare pentru cei care nu cred în nemurirea sufletului și, după cum se știe, numărul acestora crește pe zi ce trece. Prin urmare dacă unii nu văd problema mizeriei sau cred c’o pot ocoli cu ajutorul credințelor religioase sunt alții cari și-o pun cu cea mai mare îngrijorare. Dar, cauza cărei aceștia atribue acest crunt flagel, este prea adese cu desăvârșire falșă. Astfel, după o părere aproape universal răspândită, mizeria ar fi în chip unic o chestiune de repartiție. îndestularea ar fi putut fi generală, zice-se, dacă anumite persoane, puțin numeroase, nu ar acapara cea mai mare parte din băgății, lăsând poporul în lipsă. Irnpărțiți bunurile în părți egale și îndată toată lumea va fi în abundență; mizeria va dispare cu totul pentru totdeauna. Din nefericire lucrurile stau altfel. Omenirea nu este săracă pentrucă unii milionari acaparează bogățiile; ea este săracă pentru că suma articolelor necesare existenței noastre este insuficientă. Oricum, această insuficiență vine din starea mediului, se poate spune că omenirea este săracă fiindcă ea n’a adaptat încă complect globul la nevoile sale. Mizeria nu poate fi nimicită numai printr’o măsură de repar- r tîțiune pentru două motive foarte simple: primul, fiindcă suma de repartiție e insuficientă. Statisticianii au făcut calculul, Din datele dobândite prin recensămintele oficiale, rezultă că dacă se confiscă toate beneficiile și veniturile mai mari ca 10.000 hi pentru a le repartiza între indivizi care câștigă mai puțin ca această sumă, aceștia din urmă ar avea 12% în plus față de câș­ tigul lor actual. Or, cum ar trebui cel puțin înzecite resursele de care dispune omenirea pentru a procura îndestulare tutulor oame­ nilor, vedem că suntem, vai, încă tare departe. Să eliminim pauperismul, scrie A. Labriola, să dăm munci­ torului întregul produs al muncii sale, care, fiind de 2 franci pe zi, ar câștiga 2 franci și 24 bani. Prin urmare el n’ar deveni un burghez. Pentru a rezolva chestiunea socială, trebue o creștere de 1.000% asupra tuturor profiturilor și nu de 12%. Al doilea motiv pentru care mizeria nu poate fi stârpită nu­ mai prin repartiție vine chiar dela natura bogăției. Se înșeală mult cine își închipue, că veniturile bogătașilor sunt ca un fel de butoi miraculos din care oricât ai scoate, el tot plin rămâne. Pierpont Morgan are, să zicem, anul acesta, 83 milioane lei venit. I se confiscă bunurile și se împarl între compatrioții săi. Atunci fiecare american va avea câte un leu în plus de ceeace avea mai înainte. Fără nici îndoială că aceasta nu ajunge pentru a transforma în nabab pe fiecare american. Or, Pierpont Morgan nu va mai putea anul următor să câștige 83 milioane pentru a le împărți! între compatrioții săi, dacă în anul precedent i s’au con­ fiscat’toale bunurile. El’va putea câștiga cel mult câteva mii de lei în calitate de funcționar într’o administrație colectivistă. Ceeace este edevărat pentru d. Pierpont Morgan, în particular, este și pentru.toți ceilalți bogătași. Confiscarea bunurilor nu poate aduce folos decât o- singură dată, pe câtă vreme nevoile omenirii se reînoiesc în fiece zi. Chiar dacă se admite această concepție co­ pilărească, cum că averile confiscate dela cei bogați, ajung să hră­ nească pe toți săracii, aceasta ajunge numai pentru un timp prea mărginit Dar cea mai mare eroare a tuturor acestor calcule vine de la confuzia ce se face între bogăție și bani In realitate, ce în­ semnează faptul că Pierpont Morgan are 83 milioane venit? Aceasta însemnează că, grație proprietăților sale, el poate să aruce pe piață o sumă de produse pentru cari alți indivizi consimt a-i da 420 milioane, prin ipoteză, și cari i lasă 83 milioane beneficiu net. Dacă se confiscă toate proprietățile domnului Pierpont Morgan, se'va întâmpla din două lucruri unul: sau întreprinderile sale vor continua a merge, sau ele se vor opri. Dacă se opresc, dansul va avea pentru 420 milioane lei, articole mai puțin aduse pe piață. Deci, poporul american, dispunând de mai puține obiecte de con­ sumație, va trebui să restrângă felul vieții sale, cu alte cuvinte să �28 ! ț. i PROBLEMA MIZERIEI I. NOVICOW devie mai sărac. Dacă întreprinderile d-lui Morgan continuă a merge, averea americanilor nu va crește prin soldarea acestui miliardar, de oarece cantitatea articolelor utile aduse pe piață va rămâne aceeași. Imensa majoritate a oamenilor își închipuesc bogăția sub aspectul monedelor de aur îngrămădite în casele de fer ale capi­ taliștilor. Cum aceste bucăți de aur n’au nevoe să fie reîno te în fiecare an, cum ele sunt o cantitate stabilită ce nu poate să crească, oamenii își închipuie că și bogăția este astfel, și că odată pro­ dusă, ea va exista totdeauna. Or, bogăția se compune din suma articolelor ce sunt vărsate pe pi'ți și care trebuesc să fie extrase neîncetat din mediul fizic. Într’un an recolta bumbacului a putut fl, ca ipoteză, de 12 miliarde kgr. (cantitate suficientă pentru ne­ voile omenești). Dar trebuie ca anul următor să avem alte 12 mi­ liarde de kgr., căci cele din anul precedent vor fi consumate și distruse. Dacă e posibil, la rigoare, să împărțim în părți egale articolele produse în anul precedent, problema bogăției universale încă nu va fi rezolvată, fiindcă trebue pregătit o cantitate la fel și pentru anul viitor. Dar dacă împărțeala anului precedent n’a fost făcută conform regulilor celei mai stricte egalități și fără cea mai mică întrebuințare de violență, producțiunea anului următor se micșorează și mizeria reapare. Problema mizeriei nu este deci o chestiune de repartiție. Ea se pune în modul următor: Globul terestru furnizează el substanțe în cantitate suficientă pentru a hrăni, și adăposti neamul omenesc în chip convenabil, adică astfel ca să înlăture orice suferință ? Vai nu 1 II lipsește mult ca să fie astfel. îndată ce se pol obține date mai mult sau mai puțin exacte asupra unui ar­ ticol oarecare, se vede că e produs în cantități complect insufi­ ciente. Se poate stabili a priori, că așa este, căci dacă articolele alimentare, de pildă, s’ar găsi în cantități suficiente, ele n’ar costa nimic, ca și apa din râuri, sau ca pietrișul de pe țărmurile ocea­ nului. Dar problema mizeriei nu este încă limpezită într’un chip simplu și vădit. Pentru aceasta ar fi trebuit calculcat cât grâu, cât orez, câtă carne, cât bumbac, etc., trebue pentru toți locui­ torii globului, apoi ar fi trebuit arătat cât se produce din" fiecare stabilind astfel un bilanț exact al resurselor omenirei. Fără îndoială că va veni o vreme când vom fi ieșit din era copilărească și anar­ hică în care trăim, în care aceste'calcule vor fi făcute cu o preciziune suficientă și vor fi publicate la date regulate și periodice. Pentru moment trebue să ne mulțumim cu câteva date fragmentare dar care arată, de altfel, într’un mod foarte simplu, situația gene­ rală a ceasului de față. După statisticele cele mai recente, producția grâului se urca, în 19o7, la 1,086 milioane de hectolitri pentru întreg globul. f 29 Aceasta face (socotind 80 kgr. la ha.) 87 miliarde de kgr. Dacă se admite că trebue pentru fiecare om cam 200 kgr. de grâu pe an (In pâine, paste alimentare de tot felul, etc.). aceasta ar face 300 miliarde de kgr. Se vede deci că este de trei ori-mai puțin grâu de cât ar trebui. Se va zice fără îndoială că unele populațiuni se hrănesc cu secară, cu porumb, cu orez, cu banani, etc. De acord, dar nimeni nu va contesta că aceste populațiuni n’ar dori să consume și pâine de grâu, pe lângă alimentația ce o au acum în orez. în porumb, etc. Țăranul italian ar fi fericit să nu fie redus numai la polenta sa. Să admitem totuși obiecțiunea. Să considerăm numai grupul european pentru care grâul este planta alimentară prin excelență. Acest grup e compus cam din 600 mi­ lioane de oameni Chiar pentru acest grup restrâns ar trebui 120 miliarde kgr.; pe întreg globul însă nu se recoltează decât 87 de miliarde. Tot astfel se găsesc statistici destul de precise pentru producția zahărului, a bumbacului etc. Ar fi obositor să examinăm în parte fiecare articol de primă necesitate. Așa dar, situația generală a omenirei este din cele mai de­ plorabile. Suntem săraci pentrucă producția actuală a alimentelor și veștmintelor este insuficientă. De ce oare? Să fie oare pentrucă globul pământesc nu poate procura lot ce ne este necesar, sau pentrucă noi nu știm să extragem ceeace este necesar ? Dacă prima cauză este adevărată, mizeria noastră e incurabilă. In cazul acesta trebuie să ne supunem destinului nostru jalnic și să privim mizeria cum privim moartea, adică inevitabilă. Să acceptăm deci ceeace-i conform cu legile naturei; să ne resemnăm și înțelegând că toată revolta ar fi inutilă și zadarnică, să rămâ­ nem calmi. Dar din fericire, nu-i așa. Nu numai că globul nostru poate oferi tot ce este necesar pentru a procura fiecărei familii echiva­ lentul bunului traiu care corespunde astăzi la 10.000 de lei venit, . dar el poate da de zece ori mai mult. Resursele globului nostru cum îmi spunea marele geograf francez Elis6e Redus sunt ne­ limitate. Așa, de pildă, pentru grâu, bumbac, zahăr, (mă mărginesc la aceste trei articole), se allă încă pe glob milioane de hectare unde aceste articole ar putea fi produse în condițiile cele mai fa­ vorabile și care nu sunt măcar cultivate. Pe alte milioane de hectare cultivate, roadele sunt ridicole; ele ar putea ii ușor întreite și împătrite printr’o muncă îngrijită, întrebuințând îngrășăminte chimice, în scurt printr o agricultură mai științifică de o parte și printr’o mai bună adaptare* de alta, adecă prin irigațiuni în regiunile secetoase și drenajun in regiu­ nile umede. .... - . In afară de agricultura, trebue știut că se află pe glob bo­ gății de tot felul în cantități incalculabile, care nu numai că n au �Fi J 30 f PROBLEMA MIZERIEI I. N0V1C0W fost niciodată atinse de mână de om, dar care nu sunt încă cu­ noscute. Omul nu și-a dat măcar osteneala de a explora patrimo­ niul său în chip complect. Uralul singur conține minerale în can­ tități enorme din care nimeni nu se gândește a trage folos. Acelaș lucru despre Africa și America. Se poate afirma fără nici un risic că din punctul de vedere minier și industrial, resursele globului care n’au fost încă atinse depășesc cu mult pe cele puse în ex­ ploatare. Nu, din fericire, sărăcia noastră nu provine din lipsa de resurse. Omenirea este în mizerie numai pentrucă nu știe să-și exploateze domeniile, în termeni obișnuiți, pentrucă își conduce rău afecerile. Aci este adevărata cauză a mizeriei noastre. Aceasta vine din rătăcire. Felul nostru de a lucra, ne pare a fi conform cu interesul nostru, dar nu este așa. Când vom lucra cu adevărat conform cu interesele noastre (adecă când nu ne vom mai înșela), mizeria va dispare. Dacă considerăm realitățile orei prezente, vedem că mizeria are trei isvoare principale: Cataclismele, i. * ! Viciul, Condițiile sociale. I I i: k ! Cât privește cataclismele, ele pot fi individuale sau colec­ tive. Cutremurele de pământ, erupțiunile vulcanice, secetele, duc la mizerie popukțiuni mai înainte bogate și prospere. Din punct de vedere individual, boalele și accidentele răpesc pe șeful unei familii care-i procura pâinea zilnică prin munca sa. Familia cade în sărăcie. Natural că omul este neputincios în fața calamităților firești. El nu poate împiedeca pământul să se cutremure și vântu­ rile să ducă departe norii cu ploaie rodnică; el nu poate împie­ decă boalele și accidentele individuale. Dar lupta contra acestor calamități se reduce la o chestie de producțiune. Dacă omenirea, în timpurile normale, știe să acumuleze destule rezerve, ea poate înfrunta dificultățile provenind din nenorociri. Aceasta este o ches­ tiune de calcul. Toate dezastrele naturale pot fi acoperite de o primă de asigurare. Ori cât de înspăimântătoare par nenorocirile naturale, ele pot fi foarte ușor remediate printr’o reținere de 5 până 10 % asupra câștigurilor generale aie neamului omenesc. Ne va fi de ajuns să punem la rezervă a două-zecea sau a zecea parte din. produsele pe care le extragem din măruntaiele pământului pentru a face fată tuturor catastrofelor provenind dela agenții fizici. In sens invers, se poate zice că ne va fi de ajuns să producem cu a douăzecime sau o zecime peste trebuințele noastre zilnice pentru a învinge mizeria provenind din turburârile planetei și din neno­ rocirile individuale. ( l ) f 31 Acelaș lucru cu privire la viciu. Iată un tată de familie care, ducând o viață de muncă și înțelepciune, procură un suficient traiu bun la toți ai săi. Intr’o bună zi, dânsul se apucă de băut: familia sa cade în sărăcie. Dacă în loc de a bea, omul acesta s’ar fi îmbolnăvit, situația ar fi fost aceeași din punct de vedere eco­ nomic. Viciul nu numai că are rezultate pecuniare asemănătoare boalei, dar e în realitate o boală de o natură specială. Blne-înțeles vor fi întotdeauna vițioși, după cum întotdeauna vor exista bnlnavi, cutremure de pământ și inundațiuni. Contra viciului, remediul, din punct de vedere economic, e’acelaș: asi­ gurarea, supraproducția. Dacă prin ipoteză numărul vicioșilor printre oameni nu poate niciodată coborî sub 10 %, va fi de ajuns pentru ceilalți nouă-zeci rămași, să câștige o zecime în plus de ceeace le este personal necesar, pentru a se despăgubi de pierderile viciului. Va fi de ajuns să realizeze un câștig de 11.000 lei în loc de 10.000. Mia de lei în plus va fi consacrată pentru întreținerea vițioșilor, iar cele 10.000 lei pentru nevoile regulate ale familiei ’)• Deci, remediul contra viciului ca și remediul contra nenoro­ cirilor se reduce la o chestiune de producție: dacă aceasta ar fi suficientă, nici cataclismele terestre, nici nenorocirile individuale n’ar împiedeca omenirea de a trăi în belșug. Mizeria nu vine deci, nici din nenorocire, nici din viciu 2). O repet, ea provine numai din faptul că nu știm să exploa­ tăm domeniul nostru terestru. Dar care este acea eroare care împiedecă exploatarea com­ plectă a globului, sau în alți termeni, desvoltarea complectă a bogăției? E ideea că te îmbogățești mai repede prin despuierea aproapelui, decât prin muncă. E ideea care face să privim furtul, înșelăciunea, brîgandagiul, privilegiul, banditismul și cucerirea, intr’un cuvânt spolierea, ca folositoare celora în profitul cărora se exercită. Omenirea să se lepede de această eroare fatală, și fericirea universală va domni imediat, sau, In sens invers: cât timp oamenii vor considera spolierea ca avantagioasă, ei vor rămâne în mizerie ; ei vor deveni bogațî de îndată ce vor considera spolierea ca funestă. Mizeria vine deci dintr’o eroare. Să analizăm fenomenele greșelii ceva mai precis. Când corelația între ființă și mediu crește, rezultă plăcere, intensificarea vieții; când corelația descrește, avem suferință, di­ minuarea, lâncezirea vieții. Ajunsă la un anumit grad, absența corelației produce complecta slăbire a vieții, adică moartea. 1) Las la o parte aici considerațiile morale pentru a rămâne ex­ clusiv pe terenul economic. Considerațiile morale au o mare impor­ tanța dar ele depind de o altă știința. 2) Aceste două fenomene se contopesc, Și viciul poate fi consi­ derat ca o nenorocire, căci este o boală psihică. k �* 32 I 4 ! ; j I. N0V1C0W Din punct de vedere psihologic, corelația între ființă și mediu este adevărul; necorelația, eroarea. Așa se face că adevărul pro­ duce plăcere, iar greșala suferință, greșala este ca o boală a spi­ ritului, și are firește, ca consecință, boala organismelor atât individuale cât și colective. A cunoaște, înseamnă a stabili o aso­ ciație între două fapte. Când această asociație e conformă cu realitatea faptelor, ea este un adevăr; când nu-i conformă, e greșeală. Din nenorocire, noi n’avem prilejul de-a stabili totdeauna asociațiunile adevărate; din contră, facultatea noastră de-a ne înșela este exact proporțională cu facultatea de-a vedea justInteligența omului zice Bohn, care este pentru mulți facul­ tatea de-a cunoaște, nu’i ea oare mai curând inaptitudinea de-a pătrunde realitățile? Animalele cunosc un număr foarte limitat de fapte, dar cad într’un mai mic număr de greșeli. Din acest punct de vedere ele sunt într’o situație mult mai avantagioasă ca omul. Acesta știe multe lucruri, desigur, dar inventează in acelaș timp și o cantitate corespunzătoare de teorii complect eronate. Situația de om este deci, într’un oarecare grad, mult mai rea decât cea a animalelor, căci nenorocirile, provenind dintr’o fa'șă interpretare a faptelor, sunt mult mai mari decât cele ce provin din pură ignoranță. După cum în existența biologică, sănătatea și boala sunt două fapte paralele și simultane, ca două fluvii care își împreună apele, tot astfel în viața psihică, greșeala și adevărul merg mână în mână de veacuri și tot astfel vor merge întotdeauna. In domeniul economiei politice, greșala fundamentală, Arhiman-ul, spiritul cel rău care împiedică fericirea o’menilor, este ideia că spoliațiunea poate fi de folos. Dacă ne-am putea vindeca de această boală mintală, ches­ tiunea socială ar fi imediat resolvită. Am arătat mai sus că cele trei izvoare principale ale mizeriei sunt cataclismele, viciul și greșala. Niciodată nu se vor nimici nenorocirile. Ele atârnă de condițiunile defavorabile ale planetei noastre, pe care noi le putem atenua într’o oarecare măsură, fără a le anula complect. Tot așa suntem neputincioși contra viciului care provine — în parte — din fapte naturale (imperfecțiunea psihologică a omului). Dar suntem mai bine înarmați contra greșelii, a cărei acțiune este infinit mai vătămătoare decât cea a nenorocirii și viciului. Remediul contra greșelii este predicarea adevărului. Greșala este remediabilă, căci progresul neîncetat al științei distruge zi cu zi câte o eroare. Nu-i cazul deci de-a despera. Mai curând sau mai târziu adevărurile economice vor sfârși prin a se impune opiniei, spo­ liațiunea va apare păgubitoare, iar mizeria va fi stârpită. j1 i if ■ 1 �1 „PROBLEME 51 IPEl“ Publicattune periodică Director: A, A^LUCA Această publicație, de înaltă valoare culturală, pune pe cititori în con­ tact cu problemele superioare și eterne ale vie|ii, familiarltându-1 cu Ideile îndrumătoare ale gânditorilor Iluștri. Pentru cine vrea să cunoască miș­ carea Ideilor ce determină progresul culturel omenești va citi cu folos aceste scrieri: I. Hlhall Emlnescui Probleme și analise filosofice, descoperite și comentate de Octav Mlnar, cu numeroase vignete de artă. 64 pg. mari, hârtie W. Imm Kant t Religia în limitele rațiunii, cu un studiu introductiv de C. Rădulescu-Moiru, Membru ol Academiei Române. 64 pg Ilf. Henri Bargson > Sufletul șl Corpul, cu un studiu de Mtrcea Djuvara, conferențiar la Universitate 52 pg. . . . , . . . • IV. Jean laurăsi Pagini alese, cu studii asupra autorului de G. Brandes și Romaln Rolland 52 pg V. Osslp Lo uri4 i Sociologii Ruși: Herzen, Kropolkin, Bakunln Kowalewsky, Lavrov, Novlcow. 32 pg VI. Romaln Rolland: Umilă viată eroică, (pagini alese) cu un studiu de Stephan Zweig 48 pag. Vil, Pcof. Dr. Gh. Marinescu: Problema Bătrâneții 64 pg. . • VIII. Henri PoIncarA i Morala și Știlnfa, cu un studiu asupra au­ torului de Gaston Milhaud profesor la Sorbona. 48 pg. ... IX. Anatolo Franco t Gânduri și Lumină 32 pagini X. I. R. Macdonaldi Spre Socialism. ........................... XI. Ernst Haeckel: Nemurirea Sufletului, cu un studiu asupra au­ torului de Prof. Dr. Gr. Anlipa, Membru’nl Academiei RomâneXii. Emile Boutroux s Esența Religiei f- UI 24 „ 20 „ 15 „ 15 15 „15 „20 >> 24 » 20 „15 15 15 15 A.’bonaLXxxezxtnl la întreaga serie COSTA: 200 Lei A ft ;r-'\ A Cereri și mandate se trimit d-lui A. A.-Luca. str. Calomfireacti, 7 — București i L E JI Lucrări îzx prepauație ii i I i 1 1 Cloethe i Pagini filosofice.—Pascal i Dumnezeu șt OmuL Fr. Lassala Ștllnja șl Muncitorii.—Aug. Comte: Idei și Precepte.—F. W. Fooratar: Cristși sufletul modem— Lclbnlz: Monadologla. L. Tolslol: Există Dum­ nezeu 7 „Ke'V'ista Ideilor** un număr gratuit de probi oricui h cerero Red, șl Adm. București. - Str. Calomftrescu 7,—Telefon 76/11, > � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție broșuri secolul XX (1901-1947) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Sociologi ruși. Herzen - Kropotkin - Bakunin - Kowalewski - Lavrov (1924) Subject The topic of the resource Herzen - Kropotkin - Bakunin - Kowalewski - Lavrov Description An account of the resource Ossip Lourié 32 p. Creator An entity primarily responsible for making the resource Ossip Lourié Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Publisher An entity responsible for making the resource available Tipografia „Triumful” București Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 1924 Relation A related resource Colecțiunea „Probleme și idei” Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București, 1924 1924 Alexander Herzen anarhism biografii broșură București istorie Jacques Novicow Maxim Kowalewski Mihail Bakunin Ossip Lourié Piotr Kropotkin Piotr Lavrov sociologie https://anarhiva.com/files/original/321ff9503bffdeba98207a10a7028072.pdf c23b60fa12a5ea13c522ef2f4a6f1e60 PDF Text Text ��������������������������������������������������������������������������������������������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție volume secolul XX (1901-1989) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Haiducii (1930) Description An account of the resource Panait Istrati trad. din franceză de Iuliu Neagu-Negulescu Creator An entity primarily responsible for making the resource Panait Istrati Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Publisher An entity responsible for making the resource available Editura Cugetarea Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 1930 Contributor An entity responsible for making contributions to the resource Iuliu Neagu-Negulescu Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource volum Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București, 1930 1930 București Iuliu Neagu-Negulescu literatură Panait Istrati Traducere