10 10 549 https://anarhiva.com/files/original/ca7e1bf1c638f4044431c890c62de4d4.pdf c218d34f27bc39cad4ebd2c95a350dbb PDF Text Text ������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție broșuri secolul XX (1901-1947) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Alte zări Despre materialism Lumea cum ar putea să fie (1926) Subject The topic of the resource Alte zări (Panait Mușoiu) Despre materialism (Antioco Zucca) Lumea cum ar putea să fie (Bertrand Russel) Description An account of the resource Biblioteca Revistei Ideei / 32 p. Panait Mușoiu Antioco Zucca Bertrand Russel Creator An entity primarily responsible for making the resource Panait Mușoiu, Antioco Zucca, Bertrand Russel Publisher An entity responsible for making the resource available Biblioteca Revistei Ideei Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 1926 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 1926, București 1926 anarhism Antioco Zucca Bertrand Russel Biblioteca Revistei Ideei București materialism Panait Mușoiu Traducere https://anarhiva.com/files/original/4fa51396338526b8a179df7f4ef0e2e7.jpg 649762b0a25056f704cc69e5cb28e4a4 https://anarhiva.com/files/original/3d244a65712f6d3018ef733c0a972f1e.jpg 4f91a1d1411c8228677f1f42f327f090 Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Diverse secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarcho-feminista vol. I (Lovekills) Subject The topic of the resource plic Lovekills Description An account of the resource compilație Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Type The nature or genre of the resource plic anarho-feminism anarho-punk compilație feminism grind hardcore hardcore punk Lovekills Punk https://anarhiva.com/files/original/54ea11b54aef714418f6b0f091aaeb33.pdf 7db2c5182942334544dc5a996480940d PDF Text Text �������������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarhia #1 (2012) Description An account of the resource Publicație trimestrială distribuită gratuit Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource aprilie 2012 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București Type The nature or genre of the resource revistă 2012 AIT Portugalia Anarhia anarhism anarho-sindicalism București Francisco Ferrer Institut für Syndikalismusforschung Ion Ursulescu IWW IWW Winnipeg Martin Veith Matthew Antosh Panait Istrati Panait Mușoiu Revista Ideei Sindicalism sindicalism revoluționar Ștefan Gheorghiu Zamfir C. Arbure https://anarhiva.com/files/original/991e4e11dcfa6deeec0dc61234816958.pdf 0deac4eccc103037364bd23436637be0 PDF Text Text �������������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarhia #2 (2012) Description An account of the resource Publicație trimestrială distribuită gratuit Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource iulie 2012 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource Pdf Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource revistă Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București 1907 2012 Anarhia anarhism București Carol 53 gentrificare Germania Helge Döhring Ion Antonescu mișcarea muncitorească Panait Mușoiu Revista Ideei România Muncitoare Sindicalism sindicalism revoluționar squatting țărani Tudor Arghezi https://anarhiva.com/files/original/bf464a10e95f1d86b226d0a558b5d1d3.pdf 0cae94dd544ee08a6573cb8072a7483f PDF Text Text Bucureşti, octombrie 2012, Nr. 3 Publicaţie trimestrială distribuită gratuit Grupul „Iztok” – lupta emigrației din est pentru libertate: Interviu cu istoricul francez Frank Mintz și cu scriitorul Nicolas Trifon ……………………………………………………… 1 Mihai C., Sindicalistul Vasile Paraschiv: Istoria vieții unui disident ………………….…. 9 „Iztok” (Răsărit) – document. Ediția în limba română din anul 1981 ……………… 11 Solidarność: retrospectivă foto …………. 23 Mihai C., Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România …….…………….………… 24 B., Recomandare: „Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist” – de Vasile Paraschiv …………………………….……. 24 Revista „Anarhia” se bazează pe conştiinţa cititorilor pentru apariţia următoarelor ediţii. Dacă apreciaţi conţinutul acestei reviste vă rugăm să faceţi o mică donaţie la Biblioteca Alternativă, Strada Arhitect Gh. Mandrea, nr. 4. http://anarhia.noblogs.org/ 24 de pagini * GRUPUL „IZTOK” – LUPTA EMIGRAȚIEI DIN EST PENTRU LIBERTATE: INTERVIU CU ISTORICUL FRANK MINTZ ȘI SCRIITORUL NICOLAS TRIFON Odată cu instaurarea regimului comunist de tip stalinist în Europa de est, membrii uneia dintre cele mai extinse mișcări anarhiste, cea din Bulgaria, sunt nevoiți să ia calea exilului. Ducând cu ei idealurile pentru care luptaseră și înainte, găsesc în Franța un teren propice pentru a atrage atenția asupra situației țărilor din lagărul socialist. Activitatea anarhiștilor bulgari, nu se mărginește, însă, doar la a scrie despre țara lor sau alte țări est europene. Prin cele două interviuri prezentate aici, unul cu istoricul francez Frank Mintz și celălalt cu scriitorul de origine română, Nicolas Trifon, dorim să facem cunoscută publicului din România, activitatea și istoria unui grup contestatar al regimurilor autoritare din est al cărui nume e legat de revista pe care o editează în bulgara întâi și din 1980 în franceză – Iztok, revue libertaire sur les pays de l’Est: istoricul francez Frank Mintz evocă activitatea grupului în anii 1970, scriitorul de origine română, Nicolas Trifon anii 1980. Pentru membrii grupului „Iztok”, aceste două decenii reprezintă o perioadă istorică agitată, o perioadă în care ei opun alternativa lor libertară atât capitalismului din vest cât și socialismului �2 așa zis științific din blocul răsăritean. Câte ceva despre cei doi foști colaboratori în cadrul redacției acestei publicații: Frank Mintz (născut în 1941) este un istoric al anarho-sindicalismului, mult timp legat de mișcarea anarhistă bulgară în exil, scriitor de limbă franceză şi spaniolă, traducător, activist şi membru C.N.T. France. Din punct de vedere politic este apropiat de orientarea elaborată de S.A.C. (Suedia) şi C.G.T. (Spania); Nicolas Trifon (născut în 1949) este un scriitor de limbă franceză, de origine română, a cărui activitate pe plan politic e legată în anii 1980 de revista „Iztok”. În lucrările sale sunt identificate diverse abordări: istorice, antropologice sau sociolingvistice. Împreună cu Matei Cazacu el a publicat în 2009: Un Etat en quête de nation: la République de Moldavie. O altă carte a lui a fost tradusă în limba română și apare în toamna asta la editura „Cartier”, cu titlul: Aromanii: pretutindeni, nicăieri. Prima parte a acestui material va cuprinde interviul realizat cu Frank Mintz pentru a permite formarea unei reprezentări generale despre apariția și activitatea grupului „Iztok”. În a doua parte, care va conține interviul realizat cu Nicolas Trifon, vor fi prezentate momente semnificative pentru emigrația din est. În orice caz, acest material, dincolo de a reprezenta doar o evocare istorică, poate fi și o reală sursă de inspirație pentru activiștii libertari de azi. Mulțumim pentru amabilitate celor doi libertari care au împărtășit cu noi istoria unei perioade pe care au trăit-o și care trebuie consemnată, întrucât este istoria noastră, a celor care avem convingeri libertare. * INTERVIU CU ISTORICUL FRANK MINTZ. Anarhia: Frank, ne poţi spune ce înseamnă „Iztok” şi care au fost ţelurile acestui grup? Frank Mintz: Nu e uşor să răspund la întrebarea asta. Eu am fost în contact cu imigranţii bulgari din 1964 până la sfârşitul N.R.B. (Narodna Republica Balgaria), la 10 noiembrie 1989. Aşadar, ceea ce ştiu eu despre revista „Iztok” şi despre cei care au publicat-o sunt informaţii de dinaintea apariţiei revistei, al cărui prim număr, în limba bulgară, a văzut lumina tiparului în 1975. Revista „Iztok”: în stânga numărul 17 din anul 1989; în dreapta, numărul 20 din anul 1991 Emigrarea, de fapt, este o perioadă grea pentru orice curent politic, ameninţări cu scindări si agresivitatea sunt elemente comune. Aşa a fost şi în cazul anarhiştilor ruşi şi italieni care au emigrat în 1920 şi 1930. La fel s-a întâmplat şi cu spaniolii între 1939 şi 1943 iar între 1943 şi 1961 au fost vizibile simulări de unificare, până când acest lucru s-a întâmplat în Spania, la sfârşitul anului 1975. Numai că unele discrepanţe din exil au fost duse şi în Spania. Chiar şi azi există trei confederaţii anarho-sindicaliste în Spania. Cea mai mare parte a emigraţiei bulgare a venit în Franţa, la Paris, cu două mari personalităţi: Gueorgui Khadjiev, alias Gueorgui Balkanski şi Ivan Ivanov Rachev. În 1953 a avut loc o scindare care a fost cauzată de divergenţele în legătură cu atitudinea ce trebuia adoptată faţă de blocul capitalist şi lagărul socialist, adică Bulgaria. O minoritate a căzut de acord cu Ivan Ivanov Rachev asupra necesităţii de a lansa lupta din interiorul ţării. Acest lucru a fost făcut în 1954 cu ajutor material din partea C.I.A., însă radioul lor emitea mesaje �3 anarhiste. Trei tovarăşi au fost paraşutaţi într-o zonă anarhistă din munţi. Au rezistat din vară până în toamnă, existând acolo o puternica ofensivă. Doi au fost împuşcaţi şi doi au reuşit să scape. De ce doi? Deoarece unul dintre băieţi a fugit şi cu soţia sa. Ei au putut să meargă în câteva oraşe unde au avut parte de ajutorul foștilor tovarăşilor, deveniți între timp membri ai partidului comunist, într-un mod mai mult sau mai puţin serios, şi au putut ieşi din ţară trăind în siguranţă până azi. Lupta a fost serioasă. Majoritatea era condusă de Khadjiev şi nu tolera nicio nuanţă în discuţii şi astfel a început avalanşa expulzărilor. Tendinţa Khadjiev a devenit tot mai intolerantă cu cealaltă parte. Revista publicată de ei: „Calea noastră”, era deja o revistă goală de conţinut, cu traduceri făcute din limba franceză şi spaniolă ce nu aveau nicio legătură cu Bulgaria. Aşa a apărut un grup capabil şi tolerant, inamic al bârfei şi calomniilor, dornic să scrie despre emigraţia bulgară şi despre ţară. „Iztok” a fost una din primele publicaţii menite să evoce continuarea luptei, încercarea de a da un instrument raţional şi bine gândit emigraţiei anarhiste. Concret, „Iztok”, în limba bulgară, înseamnă „Est”, adică „lagărul socialist” (în terminologie comunistă) iar subtitlul din limba bulgară era: „Periodic libertar de analiză a ţărilor răsăritene”. Mai modest de fapt, deoarece accentul era pus pe Bulgaria iar ceea ce am reuşit noi cu ştirile era destul de greu deoarece ţara era foarte izolată, mai izolată decât Moscova sau Leningrad, unde erau mulţi jurnalişti străini. În 1979 am simţit că are loc o schimbare. „Iztok” din iunie 1979 a avut câteva pagini în limba rusă din memoriile lui Mahno despre lupta de la Dibrivka şi atitudinea ţăranilor (volumul III, capitolul 8, în publicaţia rusă). Am intrat în legătură şi cu doi tovarăşi libertari din Iugoslavia, Zagreb: Slobodan Drakulic şi Miriana Oklobodjia, în timpul colocviului despre autogestiune din Veneţia, de pe 28 – 30 septembrie 1979. Şi în numărul „Iztok” din octombrie 1979 s-a anunţat o deschidere către cititorii francezi, cu trei articole despre consiliile din Ungaria din 1956, despre greva din Szecin din 1970 – 1971 şi mai multe informaţii despre Polonia, precum şi o recenzie din cartea lui Rudold Bahro despre „Alternative” (de la pagina 30 până la pagina 53 dintr-un total de 70 de pagini). Începând cu 1980, avem de fapt două redacţii, una bulgară şi alta franceză, între care nu exista nicio coordonare şi niciun schimb dar se simţea un stimul colectiv de a informa asupra situaţiei ţărilor din Europa de est. Ceea ce s-a făcut nu a fost doar legat de revistă. Au existat şi manifeste în limbile polonă şi franceză trimise prin fax, de exemplu în timpul marilor greve din Polonia, companiilor (pentru a susţine muncitorii) sau manifeste care au fost puse în vagoanele de tren care plecau din Paris spre Polonia. Anarhia: Ce activităţi ai desfăşurat tu? Frank Mintz: Am acordat ajutor celor două redacţii. În redacţia franceză erau foarte mulţi tovarăşi noi ce aveau o mulţime de contacte de care se foloseau („dossiers” foarte interesante despre Cuba, China, Uniunea Sovietică). Am mai pregătit materiale pentru redacţia bulgară, materiale despre relaţiile economice dintre Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Cu schimbările ce au intervenit în Bulgaria după 10 noiembrie 1989 şi cu o nouă Federaţie Anarhistă în Bulgaria, „Iztok” a încetat să mai publice. Anarhia: Ce s-a întâmplat cu membrii grupului „Iztok” după încetarea activității acestui grup? Frank Mintz: Curentul Khadjiev a condus spre o atitudine intolerantă în Bulgaria. Ştiu că acest Khadjiev a scris un raport despre fiecare membru al emigraţiei anarhiste bulgare, accentul căzând pe cei suspicioşi. Un activist pe nume Tenzerkov a continuat să publice în Bulgaria împreună cu Vesel Momchev Vasilev. Alt membru �4 „Iztok”, Todor Mitev a publicat în Franţa, în 1993, o lucrare în limba bulgară a lui Hristo Botev, poet şi revoluţionar, libertar, care nu poate fi separat de literatura bulgară şi independenţa ţării. În concluzie, putem spune că grupul și revista „Iztok” au făcut tot ce au putut ca să depășească opoziția între cele două tendințe de după război: dogmatică și aventurieră. * INTERVIU CU SCRIITORUL NICOLAS TRIFON (PARTEA I). Anarhia: La 18 aprilie 1978 la Paris a avut loc o conferință de presă susținută de Vasile Paraschiv, Victor Fainberg (din U.R.S.S.), Alexandr Smolar (din Polonia) și Jan Letcinski (din Cehoslovacia). Alături de aceștia au fost prezenți și reprezentanții celor patru centrale sindicale franceze (F.E.N., E.O., C.F.D.T., C.G.T.). Tema conferinței a fost libertatea sindicală în Europa de est și a fost un moment important deoarece după 30 de ani, cele patru mari centrale sindicale franceze aveau un proiect comun, anume protestul față de situația muncitorilor din blocul răsăritean. A participat grupul „Iztok” la acest eveniment? Nicolas Trifon: Într-adevăr, conferința de pe 18 aprilie 1978 a marcat o schimbare semnificativă în atitudinea sindicatelor și a stângii franceze în general față de realitățile din est. Ea se înscrie într-un lung proces istoric care începe imediat după luarea puterii de stat de către partidul bolșevic în noiembrie 1917 și nu se va încheia decât în anii 1989 – 1991, odată cu dezagregarea „lagărului socialist” și dezmembrarea Uniunii Sovietice. Eliminarea forțelor politice care au participat la revoluția socială (botezată ulterior socialistă) din Rusia, de la cadeți până la anarhiști, de la menșevici până la socialiști revoluționari, nu a trecut neobservată în afara Rusiei, chiar dacă ecoul celor care atrăgeau atenția asupra consecințelor monopolizării puterii de către bolșevici a fost limitat. Spre exemplu, liderii mahnovșcinei, mișcarea țărănească anarhistă din Ucraina, s-au refugiat în Occident după ce au fost învinși militar de Armata Roșie condusă de Troțki. Nestor Mahno a trecut de altfel prin România înainte de a se instala în Franța, unde mai mulți dintre foștii lui tovarăși (Volin, Piotr Archinov, etc.) au publicat rechizitorii documentate implacabile în legătură cu confiscarea revoluției de către bolșevici și cu represiunea perpetuată de aceștia contra muncitorilor greviști, contra țăranilor care se opuneau abuzurilor noilor autorități și contra militanților politici ostili bolșevicilor. Nu e ușor de explicat de ce a trebuit să treacă atâta timp pentru ca sindicatele și partidele politice de stânga din Occident și mai ales publicul lor să realizeze gravitatea situației din est. Imensele speranțe generate de schimbările istorice radicale care au avut loc în Rusia au jucat un rol considerabil. Dar această explicație nu e suficientă: reacțiile potentaților din vest speriați de perspectiva de a ceda locul unei noi clase dominante, organizate pe alte criterii, a fost determinantă. În vest, anticomunismul virulent i-a împiedicat pe cei care îi suportau consecințele pe pielea lor, pe sindicaliști și revoluționari, să perceapă natura sistemului care, în est, se revendica de la idealurile socialiste pentru care acești sindicaliști și revoluționari luptau. Independent de iluziile pe care muncitorii și toți cei care doreau o schimbare radicală în vest și le puteau face, reflexul defensiv față de presiunile și represiunea exersată în numele anticomunismului făcea inaudibil discursul critic față de realitățile comuniste din est, oricât de coerent și de pertinent ar fi fost acesta. Atâta timp cât prevala tensiunea între cele două lumi, era inevitabil ca victimele sistemului politic care practica anticomunismul să tindă să ignore victimele sistemului care se revendica, zgomotos și perfect nefondat, de la comunism. Personal, am refuzat totdeauna să vorbesc în acest caz de „comunism” pur și simplu, calificând acest sistem drept „capitalism de stat” din punct de vedere economic și „comunism de �5 stat” din punct de vedere politic. Nu știu dacă mai trebuie amintit faptul că, dacă în vest, marginea de manevră a celor care voiau să construiască o altă lume era limitată, în est, o asemenea margine de manevră era practic inexistentă. Ceea ce e de subliniat este că atunci când acest proces de conștientizare a ajuns la final, edificiul comunist, în totalitatea sa, deci inclusiv în țările în care partidele comuniste erau în opoziție, s-a spulberat cu o uimitoare rapiditate. Conferința amintită a avut loc la un moment (în 1978, deci zece ani după invazia Cehoslovaciei, invazie care a pus capăt pentru mult timp oricărei tentative coerente de reformare a sistemului din interior) în care se apropia numărătoarea inversă, care începe doi ani mai târziu, în 1980, cu ocazia irupției clasei muncitoare organizate pe scena politică poloneză. Pierderea progresivă pe plan internațional a legitimității regimurilor politice din U.R.S.S. și țările din est a jucat un rol considerabil în implozia comunismului de stat, chiar dacă această implozie a fost generată în ultimă analiză de incapacitatea gestionarilor și beneficiarilor acestui sistem de a-l reforma fără a-l lichida. Toate astea le spun acum, retrospectiv, pe atunci lucrurile erau mai puțin clare. Dar să revin la întrebare. Colectivul „Iztok” nu a participat la această conferință, pentru simplul motiv că el a fost înființat un an mai târziu, când apare primul număr al revistei în limba franceză. (Toate articolele din revistă sunt disponibile pe net: http://www.lapresse-anarchiste.net/spip.php?rubrique78). Personal, aflasem de eveniment din presă, după ce a avut loc și nu i-am acordat mare atenție. În perioada aceea eram foarte activ în mișcarea anarhistă și socială, organizasem deja o scurtă grevă la magazinul unde lucram, eram angajat în coordonarea a tot felul de inițiative libertare și mișcări sociale sau politice, trăiam din plin revoluțiile culturale care aveau loc în acei ani, începând cu feminismul, participam la tot felul de acțiuni de solidaritate, revendicative, festive, redactam tracturi, o revistă, Lutter, un manifest pentru organizația Combat Anarchiste intitulat Repères pour un antiétatisme militant… Toate astea, dacă lăsăm la o parte greva amintită mai sus de care eram foarte mândru fiindcă obținusem ceea ce cerusem, le făceam clandestin, nu semnam nimic. Pentru cei care nu făceau parte din grupul nostru eram Bruno, pentru că în acea perioadă (stânga vine la putere în 1981) participarea străinilor la activități politice ale stângii radicale, ca să nu mai vorbim de acțiunile directe, nelegale, cum era în cazul nostru, putea să ducă la expulzare. În același timp era o practică curentă la libertari să nu acționezi și să nu semnezi individual ci doar colectiv. Unica excepție am comis-o semnând un mic studiu în legătura cu România (Fait divers et socialisme: o analiză a rubricii consacrate faptelor diverse din ziarul Scânteia a cărei lectură permitea cititorului să sesizeze contradicția dintre discursul oficial și realitatea cotidiană). El a apărut în aprilie 1977 sub numele meu într-o revistă internațională anarhistă, însa o revistă mai degrabă de analiză și de mărturie decât militanta. E vorba de Interrogations, unde apăruse cu un an înainte pentru prima dată în franceză un text al lui Václav Havel, atunci foarte puțin cunoscut, intitulat Le conformisme par la peur. Anarhia: Câți români au activat în grupul „Iztok”? A avut grupul „Iztok” legături directe cu muncitori activiști independenți din România? Și dacă a avut, ne poți spune ceva despre viața și munca lor? Nicolas Trifon: În Franța, inițial, cu românii nu prea eram în contact și, în rarele ocazii când am întâlnit compatrioți am pierdut repede orice chef de a merge mai departe în discuții pentru simplul motiv că cei stabiliți de mult în Occident erau în general de un reacționarism înspăimântător iar cei veniți mai recent puși pe căpătuială sau interesați exclusiv de cariera personală. Am mai aflat și de mai multe persoane care făceau greva foamei în fața ambasadei �6 române, asistați de reporterii de la Europa Liberă și, mai rar, de ziariști francezi. Temerar, gestul lor avea niște limite foarte clare, fiindcă ei încetau orice acțiune în momentul în care obțineau ce cereau: o viză de plecare definitivă din țară pentru soț/soție, băiat/fată. Cu timpul am avut totuși bucuria să descopăr că mai existau și excepții printre compatrioți. În toți acești ani citeam enorm, tot felul de materiale, deseori excelente, privind istoria, structura, natura regimurilor din est, disidența din U.R.S.S. și mișcarea muncitorească din Polonia, și mă tot minunam constatând câte piste care mi-ar fi permis să înțeleg mai bine lucrurile am ratat pe vremea când eram în România, ca să nu mai vorbim de faptul că cei din România continuau să nu aibă acces la asemenea materiale. Totuși, cât privește România de după reorientarea autoritară megalomană a lui Ceaușescu, tot nu vedeam nici cea mai mică posibilitate de evoluție. Știrile despre grevele minerilor de pe Valea Jiului și mișcarea Goma în 1977 le-am primit cu un anumit scepticism, chiar dacă realizam că ele deblocau oarecum situația sugerând anumite posibilități de contestare a regimului pe care nu le mai credeam posibile. Ceea ce a fost determinant, însa, în cazul meu, a fost lectura unui raport redactat de Amnesty International care prezenta în detaliu internările psihiatrice abuzive ale contestatarilor în România. Adică, cum critici un aspect al regimului, protestezi, te internează, nici măcar nu te bagă la pușcărie. Mesajul era clar: „trebuie să fii nebun să te opui iar locul nebunilor e la azil”, și eram suficient de familiarizat cu mentalitatea din România ca să ghicesc eficacitatea unui astfel de mesaj. Printre victimele acestei noi forme de represiune figura muncitorul Vasile Paraschiv, internat cu diagnosticul „paranoia – psihoză delirantă revendicativă sistematică” pentru că a exprimat la locul de muncă anumite revendicări sindicale elementare pe cale neoficială. Asta a declanșat militantismul meu în legătura cu România. Sincer, prea multe speranțe nu-mi făceam și asta până în decembrie 1989, când, zău, nu-mi venea să cred că imaginile transmise ale manifestațiilor din țară corespundeau cu adevărat realității, motiv pentru care m-am dus cu un convoi umanitar la București, unde am ajuns chiar în ziua în care Ceaușescu a fost executat, ca să mă conving la fața locului. Acest scepticism nu m-a împiedicat să mă angajez cu o convingere de neclintit, fără nicio formă de sentimentalism, ceea ce nu putea decât să surprindă persoanele pe care le frecventam. În ochii mei, din punctul de vedere al discursului critic emanând din interior, al proiectului alternativ, al mobilizării sociale, situația din celelalte țări socialiste și din U.R.S.S. era mai încurajatoare, motiv pentru care de la bun început m-am angajat cu aceeași determinare în favoarea celor care se revoltau, criticau, luptau la Varșovia, la Moscova, la Budapesta sau la Praga ca și cum aceste inițiative și acțiuni ar fi avut loc la București. Asta am făcut în cadrul colectivului „Iztok” și, paralel, în emisiunea săptămânală consacrată țărilor din est, foarte ascultată atunci, emisiune pe care o făceam cu un camarad francez la Radio Libertaire și la Radio Solidarność. Primul număr al revistei în franceză a apărut în primăvara lui 1980, deci în ajunul grevelor din august în Polonia, care vor duce la legalizarea sindicatului Solidarność în luna următoare. Multe materiale au fost publicate despre această țară, înainte și mai ales după instaurarea legii marțiale pe 13 decembrie 1981. Ca mulți alți camarazi libertari, nu neapărat în legătura cu „Iztok”, am intrat și eu în contact cu noul sindicat la fața locului (la Gdańsk si la Varșovia) câteva luni înainte de proclamarea legii marțiale de către Jaruzelski. Atmosfera era euforică și am făcut parte dintre acei puțini care au avut ocazia să realizeze că nu va dura prea mult. La granița cu Cehoslovacia m-au arestat și reținut 18 ore fiindcă îl întâlnisem la Wroclaw pe fostul purtător de cuvânt al sindicatului, istoricul Karol Modzelewski, care denunțase cu câteva luni înainte autoritarismul lui Lech Wałęsa. Tocmai �7 primisem pașaportul francez și, din fericire, era week-end și nu au putut să stabilească dacă eram și român, cum bănuiau. Ar fi fost o ocazie să verific pe pielea mea fărădelegile securității, fărădelegi pe care le denunțam. În colectivul de redacție propriu zis eram unicul român. În schimb, mai mulți compatrioți gravitau în jurul colectivului, mai ales, dar nu numai, atunci când era vorba de inițiative privind direct sau indirect România. Informații despre inițiative anarhiste propriu zise în Romania nu aveam. Istoric vorbind, de altfel, acest curent a fost mult mai puțin prezent în România decât în Rusia sau Bulgaria, în Ungaria sau în Polonia, țări în care, în ciuda absenței libertății de exprimare sub comunism, anarhismul redevenise în câteva situații de actualitate, în contextul destalinizării și disidenței în U.R.S.S., în legătură cu rolul jucat de consiliile muncitorești în revoluția maghiară din 1956 sau ca urmare a evoluției spre o concepție anti-autoritară a unor teoreticieni marxiști critici, ca reacție la tandemul conservatism catolic/socialdemocrație liberală în Polonia1. Materialele pe care le publicam erau deseori traduse în presa anarhistă internațională și câteodată reluate de publicații franceze specializate, precum La Documentation française, care a preluat un lung interviu cu G. Danciu (pseudonimul lui Nicolae Gheorghe în acea vreme) despre problema țiganilor în România. În schimb demersul lui Vasile Paraschiv ne-a apărut 1 „Care mișcare socialistă, muncitorească, comunistă sau necomunistă în România, n-a existat niciodată așa ceva în această țară” răspundea Georges Haupt în plin curs universitar la o întrebare privind eventualitatea studierii mișcării socialiste necomuniste din România interbelică. Toată lumea a rămas țuț, cu atât mai mult cu cât acest fost stalinist care tăiase și spânzurase împreuna cu Roller la departamentul de istorie al Academiei Române între 1953 și 1958, când a părăsit țara, devenise orice numai dogmatic nu, în tot cazul foarte critic la adresa marxismului atunci la modă în Franța. Greu de uitat o asemenea afirmație, oricât de polemică o fi fost ea și venind de la o persoană care rămăsese foarte atașată României. de la bun început exemplar din toate punctele de vedere. Anarhia: Represiunea împotriva muncitorilor și împotriva organizațiilor muncitorești independente din țările unde se construia așa zisul „socialism științific” a fost dură și o problemă de viață și de moarte. De exemplu, Vasile Paraschiv a fost în câteva rânduri răpit și torturat de securitate. Au existat acțiuni de susținere a muncitorului Paraschiv din partea celor care activau în grupul „Iztok”? Îți adresez întrebarea asta deoarece știu ca un număr „Iztok” din 1981 a fost publicat în limba română iar această ediție conținea și un material despre inițiativa muncitorului Vasile Paraschiv de a organiza în România sindicate muncitorești libere. Care a fost motivul pentru care a apărut această ediție specială în limba română? A circulat această ediție și în interiorul țării, în România? Nicolas Trifon: În 1968, anul de glorie al național-comunismului, unul din rarele momente în care Ceaușescu ar fi fost plebiscitat dacă făcea alegeri libere, Vasile Paraschiv încetează ostentativ să-și mai plătească cotizațiile la partid (în același an, Paul Goma, care fusese deja închis în 1956 și deportat, a intrat în partid, e adevărat doar pentru câteva luni) și scrie o scrisoare de protest la Comitetul Central în care denunță abuzurile comise de cadrele de stat și de partid. În martie 1971, la mai puțin de două luni după greva insurecțională contra măririi prețurilor la alimentele de bază în nordul Poloniei care s-a soldat cu mai multe zeci de morți în rândurile muncitorilor, Vasile Paraschiv trimitea Consiliului Central al Sindicatelor din România și Comitetului Central al P.C.R. un adevărat program de restructurare a structurilor sindicale, în 1977 semnează apelul lansat de Paul Goma, iar doi ani mai târziu, puțin după conferința amintită mai sus, insista să se întoarcă în România unde aderă la Sindicatul Liber care tocmai fusese fondat… După care, dispare. �8 Iată motivul pentru care fost înființat în februarie 1981, doi ani după dispariția lui Paraschiv, Comitetul care îi va purta numele. În prealabil, am contactat Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în Romania, recent constituită de persoane care îl luaseră în primire pe Vasile Paraschiv când a venit la conferința citată mai sus. Primele contacte au fost cam curioase. Eu mă prezentam fără niciun complex ca anarhist, în timp ce în perioada aceea în asemenea situații lumea preferă să ascundă culoarea politică, și voiam informații despre Vasile Paraschiv. Interlocutorii mei, în acea vreme pe poziții mai degrabă de dreapta dar liberale (ulterior, unii s-au apropiat de Partidul Socialist, venit la putere), îi tot dădeau cu drepturile omului, ceea ce în sine nu avea nimic rău. Nu reușeau să înțeleagă de ce ținem noi morțiș să ne mobilizăm pentru un muncitor ca Vasile Paraschiv, care în plus s-a încăpățânat să se întoarcă în țară, nu însă și pentru o persoană ca părintele Calciu, un fost legionar deținut, reeducator de la Pitești care după ani de pușcărie și deportare intrase din nou în vizorul Securității din cauza unor predici misticonaționaliste. Până la urmă însă am obținut tot ce doream și rămân cu o deosebită admirație pentru devotamentul de care a dat dovadă în acești ani istoricul Mihnea Berindei, principalul animator al acțiunilor întreprinse de Ligă în legătură cu România. Românii sau francezii de origine română erau mai puțin numeroși decât francezii care făceau parte din Comitet sau care participau la acțiunile impulsionate de această structură care se voia punctuală și care a „funcționat” mai puțin de doi ani. În afară de mine doar un alt român, pe care lam pierdut din vedere după aceea, era anarhist. Îmi aduc aminte ca Alain Paruit, traducătorul din româna a lui Goma și Eliade la editura Gallimard, care simpatiza cu ideile noastre, mi-a vorbit despre scriitorul Dumitru Țepeneag, care cu puțin înainte jucase un rol cheie în demersurile publice în favoarea lui Goma, ca fiind de asemenea, libertar. Am citit și eu ulterior o declarație în acest sens a lui Dumitru Țepeneag, însă nu am avut niciodată ocazia să ne vedem. Întrunirea Anarhistă Internațională de la Veneția din anul 1984. De la stânga spre dreapta: Angel Pino; Nicolas Trifon; Mok Chiu Yu; Zbigniew Kowalewski și Oliver Kurtovic. De la această tribună, alături de colegii din Polonia, China și Iugoslavia, Nicolas Trifon denunța autoritarismul regimurilor din est. Activitățile Comitetului au fost numeroase și eficace. El a organizat boicotul unei campanii publicitare pentru turism în Romania. Două treimi din panourile publicitare din metrou, plătite de statul român au fost acoperite cu afișele Comitetului și cu inscripții cerând informații despre Vasile Paraschiv și denunțând represiunea din România. Petiția lansată în favoarea sa a întrunit semnături sindicale, politice și culturale prestigioase, iar mezaventura ziaristului francez Bernard Poulet, pe care l-am rugat să încerce să intre în contact cu Vasile Paraschiv în cadrul reportajului pe care îl făcea la București, l-a readus pe Vasile Paraschiv în actualitate: abia sosit la București, trimisul special al cotidianului Le Matin a fost bătut măr de niște cetățeni prezentați de autoritățile române drept „țigani”. În fine, o manifestație memorabilă a fost organizată de Comitet în fața ambasadei României în februarie 1982. Lucru nou, s-au putut auzi și lozinci mai politice, cele favorabile Sindicatului Liber proaspăt creat spre exemplu, și, la megafon un discurs critic mai coerent, mai la obiect decât tradiționalele litanii anticomuniste pe cât de virulente pe atât de inofensive. Era amuzant să vezi entuziasmul �9 manifestat de o persoană ca Monica Lovinescu, greu de suspectat de simpatii pentru sindicaliști și anarhiști, la această manifestație cu steaguri negre și banderole revoluționare. Pentru prima dată, ziarista de la postul de radio de propagandă nordamerican avea un subiect mai consistent de tratat. Nu e mai puțin adevărat că reportajul ei a avut răsunet în România, în tot cazul fără comparație față de modestul ecou al micii publicații în română redactată de „Iztok” în care era reluat, printre altele, programul sindical al lui Vasile Paraschiv. Practic, foarte puține exemplare au ajuns în țară și nu am avut cu adevărat ecouri semnificative. La această manifestație erau prezente, printre altele, două persoane care au sprijinit Comitetul în toate acțiunile publice întreprinse și la care au fost solicitate: Paul Goma, independent de discuțiile în contradictoriu pe care le puteam avea și Victor Fainberg, prezent alături de Vasile Paraschiv la adunarea pomenită mai sus ca reprezentant al Sindicatului Liber din U.R.S.S., care, în Franța, a fost foarte activ în mișcarea libertară. De atunci a trecut mult timp: Paul Goma a bătut toate recordurile în materie de provocări de un gust tot mai îndoielnic, iar despre Victor Fainberg, pe care îl pierdusem de mult din vedere, am aflat că a primit recent o decorație specială la Praga. Într-adevăr, el făcea parte dintre cele 8 persoane care au manifestat în Piața Roșie contra invaziei Cehoslovaciei pe 25 august 1968. (Va urma!) * SINDICALISTUL VASILE PARASCHIV: ISTORIA VIEȚII UNUI DISIDENT Vasile Paraschiv (3 aprilie 1928 – 4 februarie 2011) a fost un sindicalist fără adjectiv, fără alte epitete, a cărui luptă politică înainte de 1990 dar și după căderea regimului ceaușist, a fost dusă pentru drepturile muncitorilor din rândul cărora provenea. Contestatar al regimului autoritar ceaușist și unul dintre disidenții marcanți din Europa de est, el s-a întors după 1990 și împotriva profitorilor anticomunismului refuzând printr-un ultim gest de sfidare a puterii în anul 2008, Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler, medalie oferită de Traian Băsescu. „Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură și te lasă să intri în curtea stăpânului și să furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastră domnule președinte, decorații, bani, funcții, etc.”, spunea atunci Paraschiv. Muncitorul și sindicalistul Vasile Paraschiv (3 aprilie 1928 – 4 februarie 2011) În 1946 intră în Partidul Comunist crezând că prin această adeziune se va alia luptei pentru dreptate socială iar la sfârșitul anului 1968, în plină fervoare naționalistă, părăsește partidul considerând că acesta a întors spatele muncitorilor (în același an Goma cerea să intre în partid), moment pe care îl rememora declarând în 2008 unui jurnalist: „Eu nu știam politică externă, dar știam că drepturile muncitorilor nu erau respectate și am spus clar că nu vreau să sprijin dictatura”. Își face cunoscută decizia de a ieși din partid în adunarea generală de alegeri de partid, sperând să îi inspire și pe alții și astfel gestul lui să nu rămână unul izolat. Reacția autorităților nu întârzie să apară și pe 28 iulie 1969 este internat cu forța la psihiatrie, în spitalul de la Urlați, �10 Prahova. În 1971 va fi internat a doua oară. În ciuda represiunii, activitatea sa de disident continuă. După ce prim-secretarul Partidului Comunist, Nicolae Ceaușescu, promite că sindicatele vor beneficia de noi drepturi după ce se va discutata situația lor la un Congres al Sindicatelor din luna aprilie 1971, Paraschiv trimite Uniunii Generale a Sindicatelor din România și Comitetului Central al Partidului Comunist Român o scrisoare care conținea 11 propuneri pentru democratizarea sindicatelor și desprinderea acestora de Partidul Comunist. Este arestat pentru a treia oară și internat la spitalul de psihiatrie Voila Câmpina, unde va mai fi internat în 1976 după ce Securitatea interceptează o scrisoare adresată postului de radio de propagandă americană Europa Liberă. În următorul an, în februarie 1977, se alătură mișcării pentru apărarea drepturilor omului inițiată de Paul Goma și semnează o scrisoarea deschisă adresată conferinței post Helsinki de la Belgrad. Securitatea îl caută la domiciliu și i se cere să își retragă semnătura. Refuză și este bătut până leșină. Este iar internat la psihiatrie, la spitalul Săpoca, Buzău. Securitatea se hotărăște să îl interneze pentru tot restul vieții și îi este întocmit un dosar pe baza căruia justiția urma să decidă internarea pentru tot restul vieții la spitalul Călinești, Prahova. În același timp este redus la tăcere, fiind pus sub supraveghere permanentă și refuzându-i-se orice contact cu colegii de serviciu. În aceste condiții, Paraschiv cere să i se elibereze un pașaport pentru a pleca din România. Într-o perioadă când un astfel de document se obținea foarte greu, Securitatea îi eliberează unul în 24 de ore sperând să plece și să nu se mai întoarcă. Vasile Paraschiv avea însă alt plan. Ajunge în Franța pe 27 ianuarie 1978 și ia legătură cu sindicatele franceze pentru a le face cunoscută situația muncitorilor din România. Susține două conferințe: una despre folosirea abuzivă a psihiatriei în România și o a doua despre înființarea de sindicate libere. Solicită de asemenea, o expertiză psihiatrică pentru a arăta că nu este bolnav psihic. Diagnosticele puse în spitalele psihiatrice din România sunt infirmate. Se întoarce în țară spre uimirea Securității care încearcă să-l oprească la Curtici, unde e dat jos din tren și suit în alt tren care mergea în direcția opusă. Această expulzare duce la izbucnirea unor proteste sindicale internaționale și la presiunea lor, Paraschiv se poate întoarce în țară la 9 iulie 1978. În 1979 devine membru al Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii. Este bătut din nou după ce dă citire la locul de muncă, pe data de 8 martie, declarației de înființare a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. Câteva zile mai târziu este bătut în pădurea Păulești de 4 agenți ai Securității până își pierde cunoștința. Paraschiv continuă lupta cu sistemul, discutând cu alți muncitori probleme sindicale. Este răpit de pe stradă și dus lângă Câmpina, în vârful unui munte, într-o cabană unde sub amenințări i se smulge o declarație de loialitate față de Partid și față de Securitate. Cu toate astea, Paraschiv continuă să facă agitație la locul de muncă motiv pentru care Securitatea se hotărăște să îl supună unui regim de tortură mai îndelungat. Este pentru a doua oară răpit și dus la aceeași cabană unde timp de 7 zile și 7 nopți este torturat. Ajunge într-o stare foarte rea nemaifiind capabil să se țină pe picioare. În urma acestui tratament este iar internat la Voila. Despre organizarea sindicală, susținea că trebuie să fie una democratică, așa cum este definită democrația la carte: „că emană de la popor și este exercitată de către popor”. După 1990 declara că a încercat să intre în contact cu liderii de sindicat pentru a discuta cu ei despre situația muncitorilor și pentru a elabora o strategie prin care muncitorii să se poată organiza eficient. A fost plimbat pe culoare de la o ușă la alta fiind ignorat. Vasile Paraschiv s-a stins din viață la vârsta de 82 de ani după un trai modest asigurat de o pensie de numai 600 de lei. Nu a avut niciodată în vedere însușirea de foloase materiale din activitatea sa, nici înainte de 90 când Securitatea a încercat să îi �11 oprească inițiativele și să-l reducă la tăcere oferindu-i un apartament mai spațios sau când i se permitea să cumpere, prin spatele magazinelor, alimente rare atunci pe piață, ofertă pe care a respins-o continuând să facă cumpărături stând la coadă ca toți ceilalți, nici după ’90 când a refuzat o înaltă distincție de stat. Mihai C. Democrație directă, nu terorism de Stat! Anarhiștii și birocratic. Ce-i de făcut? criza regimului Document: Propunerile muncitorului Paraschiv. Chemarea de la Gdansk. Vasile * „IZTOK” (RĂSĂRIT) – DOCUMENT. EDIȚIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ DIN ANUL 1981. Izbucnirea în România a unui spirit contestatar din chiar rândul clasei muncitoare care își revendica un statut pe care ar fi trebuit să îl dețină în mod firesc în socialism, a dus la apariția în anul 1981 a unei ediții „Iztok” speciale, în limba română, de fapt o broșură în paginile căreia sunt prezentate nu doar contradicțiile din cadrul unui sistem birocratic, greoi și opresiv dar și alternativa libertară la acesta. Sunt publicate aici și propunerile privind restructurarea sindicatelor ale muncitorului Vasile Paraschiv. Acestea, venind din partea unui muncitor, arată pe de o parte capacitatea organizatorică pe care o dețin muncitorii dar și apropierea muncitorului Paraschiv de unele principii libertare, într-un mod natural, cum ar fi controlul democratic de jos, de la bază, deși acesta nu s-a autoproclamat niciodată libertar. Desigur, în contextul condamnării comunismului, mai exact al respingerii univoce a întregii stângi, a „legitimării” și triumfului neoliberalismului, azi, spre deosebire de anul 1981, acest subiect, lupta împotriva autoritarismului, capătă și alte semnificații, mai subtile, problematica rămânând însă una de fond. Iztok (Răsărit), 1981. Ce vor anarhiștii? Socialism libertar, nu capitalism de Stat! Coperta ediției „Iztok” în limba română din anul 1981. * Ce vor anarhiștii? Socialism libertar, nu capitalism de stat! În ciuda pretențiilor sale ideologice, sistemul economic și social din România nu poate fi considerat drept socialist; după părerea noastră este vorba despre un capitalism de stat birocratic. Atât „naționalizarea” sectorului bancar, industrial și comercial cât și, indirect, „colectivizarea” pământurilor nu au constat într-o socializare, ci într-o etatizare (statalizare). Mulțumită acțiunii partidului comunist, noul Stat, botezat socialist, a devenit, în pofida societății în general și a clasei muncitoare în particular, principalul promotor, agent și beneficiar al procesului istoric românesc de după război. Statul nu este o abstracție („providențială” pentru cei care i se supun și „nefastă” pentru cei care �12 intră în conflict cu el) ci o realitate instituțională bazată pe un sistem rigid de ierarhii menite să controleze și să ia decizii în domeniile cele mai diverse ale vieții economice, politice și ideologice ale societății. Posturile de conducere ale acestor ierarhii sunt deținute, atât pe plan local cât și pe plan național, de un număr restrâns dar considerabil de indivizi al căror statut social este privilegiat în comparație cu acela al restului populației. Aceștia formează birocrația – politică, administrativă, militară, milițienească, economică, tehnologică, sindicală, culturală, etc. – care constituie o clasă socială omogenă ale cărei interese nu se confundă cu acelea ale societății. Prin intermediul Statului, birocrația comunistă ocupă locul pe care, odinioară, îl ocupa burghezia proprietară a mijloacelor de producție. Există după părerea noastră două motive strâns legate între ele pentru care trebuie să ne descotorosim de birocrație și de sistemul care îi asigură hegemonia. Pe de o parte, exploatarea și asuprirea nu au fost, nici pe departe, abolite, ci numai transformate; perspectiva eliminării lor devine, în condițiile actuale, din ce în ce mai utopică, iar lupta împotriva exceselor lor se dovedește a fi, legalmente, imposibilă. Nu producătorii direcți (oamenii muncii), ci statul proprietar – gestionar (birocrația) hotărăște asupra condițiilor de muncă și de retribuire, asupra conținutului producției și al planificării ei precum și asupra circulării mărfurilor. Atât procesul productiv cât și cel distributiv (care generează și dau un caracter sistematic inegalităților și nedreptăților) sunt în mâinile birocrației.1 Pe de altă parte, birocrația comunistă se dovedește a fi din ce în ce mai incapabilă de a administra economia în așa fel încât să 1 Noțiunile de inegalitate și de nedreptate, precum și acelea de exploatare și de asuprire, sunt indisociabile. Pe plan social inegalitatea economică e o formă de nedreptate, iar nedreptatea – sub multiplele ei forme de manifestare – e generată și perpetuată de inegalitate. Un sistem economico-social inegalitar e, prin definiție, nedrept, oricare ar fi justificarea lui. Un sistem economico-social în care nedreptatea devine regulă nu poate să fie decât inegalitar. asigure „supușilor” săi o supraviețuire decentă, cel puțin pe plan material. Inutil să insistăm asupra acestui aspect evident în viața de zi cu zi din România. Ce-i de făcut? Unii, mai mult sau mai puțin nostalgici, propun reîntoarcerea la un capitalism concurențial-monopolist. Alții, ceva mai realiști, propun liberalizarea capitalismului de Stat existent. Asemenea soluții ar putea eventual pune capăt, parțial, falimentului economic birocratic actual și ar putea permite o anumită democratizare. Atât prima cât și a doua soluție nu implică însă eliminarea, chiar treptată, a inegalităților și a nedreptății. Iată de ce noi anarhiștii ne împotrivim reîntoarcerii, chiar parțiale, la un capitalism concurențial-monopolist și nu ne facem nici un fel de speranță în legătură cu o eventuală liberalizare a capitalismului de Stat. Proiectul nostru politic este socialist libertar. Socialist pentru că noi considerăm că doar declanșarea și intensificarea unui proces treptat de socializare poate permite emanciparea efectivă a clasei muncitoare și a societății. Libertar, în măsura în care nu Statul, nici Partidul de avangardă, ci asocierea liberă și democratică a celor direct interesați, a celor ce muncesc, trebuie și poate să realizeze o adevărată socializare a mijloacelor de producție. Distrugerea treptată a Statului este condiția indispensabilă și consecința inevitabilă a realizării unei autentice socializări, a luptei pentru socialismul libertar. Statul (oricât de muncitoresc, popular, socialist s-ar autoproclama), nu numai că nu poate fi un mijloc de emancipare, dar, în cazul nostru, al capitalismului de Stat, el constituie principalul obstacol și dușman al emancipării sociale. De aceea noi, anarhiștii, îl combatem! De la apariția sa mișcarea anarhistă muncitorească s-a opus, în cadrul Primei Internaționale, concepțiilor autoritare ale socialismului. Iată ce scria, profetic, în 1871, Bakunin: „După părerea domnului Marx poporul, nu numai că nu trebuie să distrugă Statul, dar, dimpotrivă, trebuie să-l �13 întărească, să-l facă și mai puternic și, sub această formă să-l pună la dispoziția binefăcătorilor, tutorilor și educatorilor săi – șefii Partidului Comunist –, într-un cuvânt la dispoziția domnului Marx și al prietenilor săi care, de îndată, vor începe a-l elibera, în felul lor. Ei vor lua în mâini hamurile guvernului pentru că poporul, ignorant, are nevoie de tutelă; vor crea o Bancă de Stat unică care va concentra în mâinile sale totalitatea comerțului, industriei, ba chiar și producția științifică, în timp ce masa poporului va fi împărțită în două armate: armata industrială și armata agricolă, sub comandamentul direct al inginerilor de Stat care vor forma o nouă castă politico-savantă privilegiată. (…) Diferența între dictatura revoluționară și centralizarea statală consistă numai în aparențe. De fapt, una ca și cealaltă sunt aceeași formă de guvernare a majorității de către minoritate în numele prostiei presupuse a celei dintâi și a pretinsei inteligențe a celei de a doua. De aceea dictatura revoluționară e tot atât de reacționară ca și centralizarea statală; ambele au ca rezultat direct consolidarea privilegiilor politice și economice a minorității guvernante și sclavajul economic și politic al maselor populare”. Alături de bolșevici și de socialiști, anarhiștii au jucat un rol important, uneori decisiv, în Revoluția rusă din 1917. Ei s-au opus însă militar bolșevicilor atunci când aceștia au pus mâna pe puterea de Stat și au început să exercite represiunea. În 1921, la Cronstat (insulă și bază navală situată lângă Leningrad), anarhiștii au participat activ la revolta populației (formată în majoritate de marinarii cunoscutelor crucișătoare și de familiile lor) împotriva puterii bolșevice care își impunea cu forța emisarii în conducerea Sovietelor. Armata țărănească anarhistă condusă de Mahno, care controla o mare parte din Ucraina, nu a fost înfrântă de Armata Roșie comandată de Troțki decât după lupte îndelungate. Clasa muncitoare și țărănimea din Spania, unde predominau anarho- sindicaliștii, au reușit să exproprieze și să socializeze o mare parte a fabricilor și a pământurilor, în ciuda voinței Partidului Comunist. Revoluția socială spaniolă (19367) nu a fost înfrântă de armata lui Franco decât mulțumită sprijinului lui Hitler și Musolini precum și al complicității Uniunii Sovietice. În sfârșit, predominanța ideilor libertare în mișcarea din mai – iunie 1968, precum și faptul că purtătorul de cuvânt al mișcării era anarhistul Daniel Cohn Bendit, au obligat pe comuniștii francezi să rămână, neputincioși, în defensivă. * Democrație directă, nu terorism de Stat! Bazându-se pe un amalgam calomnios (deja folosit din belșug de ideologia burgheză) comuniștii califică pe anarhiști drept „teroriști”. O astfel de afirmație n-ar avea nimic original dacă n-ar veni din partea comuniștilor, a căror performanță istorică (necontestată și neatinsă până în zilele noastre de nimeni) constă tocmai în longevitatea, cruzimea și cinismul terorismului de Stat pe care l-au impus în țările în care au venit la putere. Pentru ca terorismul de Stat comunist să nu fie înțeles doar ca obstacol (de netrecut) al luptei de emancipare socială, ci și ca o țintă (care poate fi atinsă) a acestei lupte, ni se pare important ca problema să fie situată, de la bun început istoric. În perioada de instaurare a regimului (care corespunde, în mare, stalinismului) represiunea era masivă. Puține dintre capetele de acuzare – care au dus la întemnițarea, pentru zeci de ani, a sute de mii de bărbați și de femei – din perioada aceasta, aveau un caracter cât de cât coerent și verosimil. Represiunea stalinistă nu succede ci precede revolta și rezistența; nu simpla amenințare ci pedeapsa fizică – inevitabil abuzivă și arbitrară – este aceea care are rolul de a preveni atât revolta și rezistența efectivă cât și orice veleitate în acest sens. Terorismul de Stat bazat pe �14 represiunea masivă nu constituie câtuși de puțin un accident istoric sau o deviere irațională, ci o componentă inalienabilă, structurală a procesului istoric care a condus la instaurarea regimului actual. Cu timpul însă, această represiune masivă a devenit o frână în consolidarea regimului. Necesitatea imperioasă de a rentabiliza pe plan economic sistemul în vigoare și de a-l adapta noilor cerințe ale epocii, dorința „legitimă” a birocrației de ași consolida pozițiile de clasă, precum și caracterul din ce în ce mai inutil și costisitor al represiunii masive au dus la destalinizare. Destalinizarea oficială, inițiată de Hrușciov, nu a însemnat însă o renunțare la terorismul de Stat ci numai o modificare, substanțială, a conținutului său. În perioada post sau neostalinistă de consolidare a regimului, represiunea a devenit în primul rând selectivă. Eficacitatea ei este datorată în special faptului că amintirea teroarei staliniste este încă vie în rândurile populației. Bineînțeles, autoritățile poststaliniste nu au făcut nimic pentru a spulbera această amintire care întreține o spaimă bolnăvicioasă până și în rândurile generațiilor tinere care n-au cunoscut stalinismul. Conducătorilor poststaliniști le este suficient să agite spectrul stalinismului pentru ca revolta să fie preîntâmpinată. Totuși, actele de revoltă împotriva nedreptăților și de rezistență contra ofensivelor birocrației (atât în domeniul condițiilor de muncă și de retribuire, de aprovizionare, cât și în domeniul cultural, literar în special) au sporit în ultimii cincisprezece ani, în ciuda represiunii brutale (lagăre de muncă, închisoare și mai nou spitale psihiatrice „speciale”) care se abate asupra lor. Caracterul limitat al acestor acte (care împiedică circularea informației, ușurează izolarea și deci reprimarea lor) se explică, în mare parte, prin faptul că populația, în majoritatea ei, nu face diferența între terorismul de Stat masiv, preventiv – care a caracterizat perioada anterioară – și acela selectiv, actual. Chiar dacă în ambele cazuri avem de a face cu un terorism de Stat, noi considerăm că astăzi înmulțirea, întețirea și coordonarea actelor de revoltă și de rezistență pot să creeze un nou raport de forțe, favorabil clasei muncitoare și societății, pot să oblige birocrația să dea înapoi, să renunțe, cel puțin parțial, la terorismul de Stat.2 În acest sens, acțiunea din ultimii zece ani a clasei muncitoare din Polonia și consecințele ei în domeniul represiv, sunt exemplare! A te împotrivi terorismului de Stat înseamnă a lupta pentru democrație; dar ce fel de democrație? La ora actuală, în lumea întreagă, orice discuție și proiect în legătură cu problema democrației trebuie după părerea noastră să aibă ca punct de plecare următoarea constatare istorică: spre deosebire de capitalismul de Stat birocratic, capitalismul concurențial-monopolist s-a dovedit – în anumite țări și în anumite perioade – compatibil cu anumite forme de democrație.3 O astfel de constatare, irefutabilă, ar putea însă duce la concluzia că obiectivul luptei pentru democrație constă în adoptarea formelor de democrație existente în cadrul sistemului capitalist concurențialmonopolist. Noi, anarhiștii, nu suntem de acord cu această concluzie. De ce? În primul rând pentru că sistemul capitalist concurențial-monopolist nu implică neapărat democrație. În perioadele de criză (socială, economică sau politică, cu caracter național sau internațional) acută, capitalismul recurge, fără nici un fel de scrupul, la dictatură (de tip fascist, ieri în Germania sau în Italia, sau de tip militar, azi, în America Latină) pentru a putea supraviețui ca sistem specific, pentru ca clasele dominante să-și mențină pozițiile privilegiate. În cadrul sistemului capitalist 2 Ceea ce scrie Goma în legătură cu România: „suferința nu e întotdeauna proporțională cu intensitatea strigătului de revoltă”, este valabil, după părerea noastră, în special pentru perioada stalinistă. 3 Punctul de vedere al mișcării comuniste internaționale nu prezintă nici un fel de interes în dezbaterea problemei democrației deoarece el neagă această realitate ca fiind contestabilă; puțin contează în ce măsură o asemenea atitudine e datorată lipsei de informație, inconștienței, naivității sau interesului. �15 internațional democrația se dovedește perfect compatibilă cu dictatura; S.U.A., țară democratică, a sprijinit instaurarea dictaturii militare în Chile, spre exemplu. Lumea „liberă” numără azi mai multe dictaturi decât democrații. Pinochet se proclamă, de altfel, „campion al lumii libere” și protector suprem al liberalismului. În al doilea rând, formele de democrație pe care le permite capitalismul concurențial-monopolist au un caracter limitat și relativ din punctul de vedere al anumitor sectoare ale populației (o parte din tineret și din clasa muncitoare, minoritățile naționale, în anumite țări) prost reprezentate politic. A decreta democrația occidentală spre exemplu, „model absolut”, înseamnă, (in)direct a condamna lupta legitimă a celor defavorizați în sistemul politic dominant în aceste țări. Ori această luptă e o luptă pentru mai multă democrație, pentru o democrație mai reală, indispensabilă menținerii unei autentice vieți democratice. Nu trebuie uitat că democrația actuală din țările occidentale nu e un cadou din partea Statului, a Capitalului sau a lui Dumnezeu, ci rezultatul acțiunii perseverente și îndelungate a mișcării muncitorești și progresiste. Faptul că noi, anarhiștii, nu identificăm lupta pentru democrație cu adoptarea formelor de democrație existente azi, mai ales în anumite țări occidentale, nu înseamnă că noi ne vom opune introducerii unor asemenea forme în țările din răsărit, în cazul în care așa ceva ar fi posibil. Între „nici un fel de democrație” și anumite forme de democrație, noi preferăm, bineînțeles, a doua soluție. Considerăm însă că e posibil ca, în țările din răsărit, procesul de democratizare, odată inițiat, să meargă mult mai departe decât la simpla aplicare a formelor de democrație permise de capitalismul concurențial-monopolist. Deși lupta anarhiștilor se desfășoară în condiții diferite în Occident și în Răsărit, obiectivul este același, și anume ca societatea să poată să se organizeze pe principiile democrației directe. Concepția noastră asupra democrației directe rezultă dintr-o dublă critică pe care o facem parlamentarismului și sistemului de partide politice. Mecanismele instituționale parlamentare și de partid, nu permit societății să participe activ la viața publicăpolitică și să controleze în mod eficace deciziile centrale. Votând, în cadrul sistemului electoral parlamentar, individul legitimează concentrarea puterii în mâinile unei minorități pe care după aceea el nu o poate controla. În sfârșit, sub o formă sau alta, partidele politice (inclusiv acelea de tip leninist) participă direct la această concentrare de putere și întrețin, în sânul populației, iluzia participării și a controlului. Spre deosebire de democrația parlamentară, democrația directă este bazată pe un sistem de delegație, revocabilă în orice moment de cei direct interesați (muncitorii unei fabrici, personalul unui spital, elevii unei școli sau locuitorii unui cartier). A fi delegat de către Adunarea Generală, reprezentativă (a muncitorilor unei fabrici, a personalului unui spital, a elevilor unei școli sau a locuitorilor unui cartier) nu înseamnă a fi înzestrat cu puterea necesară de a hotărî, de a lua decizii la un nivel superior în numele celor care teau ales, ci înseamnă a fi „purtătorul de cuvânt” capabil de a prezenta și de a argumenta deciziile luate de către Adunarea Generală care te-a ales și care poate, în orice moment, să-ți retragă mandatul. În felul acesta, camarazii de muncă, colegii de studiu, vecinii din cartier, nu îți deleagă o putere (pe care tu o poți folosi cum vrei, deci, de care tu poți să te folosești nu neapărat în funcție de interesul celor care teau ales, ci și în funcție de propriile tale interese) ci îți acordă un mandat, pe o chestiune precisă. Numai democrația directă poate evita și combate instituționalizarea ierarhiilor care pot apărea în cadrul organizării sociale. Numai organizată pe bazele democrației directe societatea poate împiedica apariția și consolidarea unei clase privilegiate, unei birocrații. O astfel de organizare democratică a societății este, bineînțeles, incompatibilă cu existența unui Stat centralizat; democrația directă nu poate fi exersată decât în condițiile unui federalism autentic. Nu miliția și armata, �16 pușcăriile și tribunalele sunt chezășia menținerii și perfecționării sistemului de democrație directă, ci voința indivizilor care formează societatea, de a-și hotărî singuri, în funcție de propriile lor nevoi și dorințe, soarta. A lupta împotriva sistemului capitalist și statal înseamnă pentru noi, anarhiștii, a crea condițiile materiale și instituționale necesare manifestării acestei voințe. Faptul că anarhiștii critică parlamentarismul nu înseamnă că ei nu fac tot ce pot pentru ca diferitele forme democratice existente în Occident să fie introduse în țările așa zis socialiste. Anarhiștii participă activ și sprijină fără nici un fel de nuanță lupta pentru drepturile omului, oriunde și oricum s-ar manifesta ea. Cucerirea dreptului de întrunire și de grevă, libertatea cuvântului și de conștiință sunt obiectivele noastre prioritare în România. Dacă noi criticăm sistemul parlamentar, e tocmai din cauză că el îngrădește folosirea deplină de către întreaga societate a acestor drepturi. Pentru anarhiști democrația directă nu e numai un scop ci și un mijloc de luptă și de organizare. Noi practicăm federalismul și democrația directă în propria noastră organizație și promovăm aceste principii în cadrul organizației sociale largi. capitaliștii occidentali și americani) ci o țară prost dezvoltată. Planificarea birocratică și pretențiile absurde și contradictorii ale conducătorilor de Stat și de Partid, nu permit oamenilor muncii să se bucure din plin de importanta infrastructură construită, cu atâtea sacrificii pentru populație, după ultimul război. Birocrația se dovedește incapabilă să rezolve până și nevoile cele mai elementare ale oamenilor muncii, indispensabile reproducerii forței de muncă. Penuria nu e un fenomen trecător ci o caracteristică constantă, pe plan economic, a sistemului birocratic; ea se manifestă dramatic în perioadele de criză. Nu simplul „Birocratism” ci Birocrația – în sensul de clasă socială privilegiată – este principala cauză a dezorganizării actuale în distribuirea produselor. Numai eliminarea birocrației atât din circuitul productiv cât și din acela distributiv poate permite o soluționare trainică a crizei economice actuale. Nu e poate de prisos să reamintim că unica clasă socială care nu suferă de pe urma consecințelor, din ce în ce mai umilitoare, ale actualei crize economice, este… birocrația, grație numeroaselor sale privilegii legale sau semilegale, oficiale și oficioase, directe și indirecte. * Anarhiștii și criza actuală a regimului birocratic Întreținerea „cultului personalității”, mai ales după 1968, a creat o serie de conflicte în sânul clasei politice birocratice, nemulțumită de puterea excesivă acumulată de familia Ceaușescu. Permanentele schimbări care survin în ultimul timp în cadrul conducerii de Stat și de Partid sunt un semn evident al existenței unei veritabile crize politice a birocrației, inutil să insistăm asupra consecințelor catastrofice ale acestui du-te – vino birocratic. Nu e un secret pentru nimeni că România cunoaște în ultimii ani o criză fără precedent care se manifestă tot mai acut în domeniile cele mai diverse. Iată, în rezumat, cum analizăm noi criza actuală a regimului ceaușist: Criza politică. Criza economică. Criza ideologică. România nu e o țară „multilateral dezvoltată”, nici „subdezvoltată” (cum pretinde public, uneori, conducerea actuală, în speranța de a obține credite mai ieftine și „clauza națiunii celei mai favorizate” de la Oricine poate observa azi că naționalismul promovat de birocrația comunistă română în ultimii douăzeci de ani (întâi sub Dej, în cadrul opoziției la proiectul �17 imperialist sovietic de integrare economică a țării noastre, după aceea sub Ceaușescu) nu a fost și nu este numai un răspuns la aspirațiile naționale legitime ale populației (aspirații călcate în picioare în perioada stalinistă de aceeași Dej și Ceaușescu) ci și o nouă sursă de manipulare, de dominare și de legitimare a regimului. Naționalcomunismul actual impresionează însă din ce în ce mai puțin; mai mult enervează. Încercarea disperată a birocrației ceaușiste de a rezolva criza ideologică, de a reda forță argumentelor naționaliste, se traduce printr-o adevărată lichidare a culturii (Cântarea României) și prin promovarea oficială a unor manifestări de tip fascist (cenaclul și revista „Flacăra”, animate de Păunescu). Absența oricărei forme de participare politică (în afara colaborării lingușitoare) precum și rigiditatea ideologică a regimului, au ca rezultat apatia populației față de problematica politico-ideologică. Desigur, un regim care se sprijină exclusiv pe frică și apatie este un regim muribund. Însă nici frica, nici apatia nu pot să ducă la schimbarea unui regim; dimpotrivă! august 1977, grație grevei minerilor din Valea Jiului; prin caracterul său masiv (35.000 de participanți) și radical (minerii au refuzat să discute cu responsabilii de Stat și de Partid regionali și au cerut prezența lui Ceaușescu la negocieri) această greva a devenit un eveniment internațional care a atras atenția opiniei publice mondiale asupra realităților din țara noastră. Incapabilă să prevină și să soluționeze prin negocieri astfel de conflicte sociale, birocrația întemnițează, asasinează, internează în aziluri psihiatrice și în lagăre de muncă pe aceia care rezistă, se revoltă; mai mult, de pildă în urma grevei minerilor, autoritățile deplasează familii întregi de greviști. Dacă represiunea brutală poate înăbuși anumite conflicte, ea e incapabilă să elimine cauzele care duc la aceste conflicte. Criza socială. În afara exploatării și asupririi pe care le suportă zilnic, oamenii muncii din România au fost în ultimul timp victimele unor numeroase agresiuni din partea birocrației. Aceste agresiuni „suplimentare” s-au tradus prin crearea unei anumite nesiguranțe în conservarea posturilor de muncă (datorită, de pildă, restructurărilor) și prin înrăutățirea condițiilor de muncă, retribuție și pensionare (spre exemplu, abolirea unor mici avantaje, menite înainte să compenseze salariul mizerabil sau caracterul periculos al muncii). Spre marea mirare a birocrației, o serie de muncitori, individual (prin petiții ori prin scrisori deschise) sau colectiv (greve) au reacționat prompt, dovedind astfel că sunt conștienți de caracterul nedrept și inegalitar al sistemului social în vigoare și că vor și pot să i se împotrivească. Punctul culminant al mișcării muncitorești revendicative a fost atins în Reprezentare grafică ce a însoțit broșura „Iztok” în limba română. Stema Republicii Socialiste România cu trei securiști în prim-plan. * După părerea noastră numai întețirea crizei sociale poate duce, cu timpul, la o rezolvare favorabilă oamenilor muncii a crizei economice și la o modificare substanțială a situației politice și ideologice actuale. Cu alte cuvinte, oricare ar fi soluția care ar putea pune, pe moment, capăt actualei crize politice sau ideologice, atât criza socială cât și criza economică vor continua. În perspectiva unei rezolvări �18 trainice a crizei globale pe care o traversează astăzi țara noastră (ceea ce implică, inevitabil, o schimbare structurală a regimului) modificările care pot interveni în peisajul politico-ideologic dominant, oricât de surprinzătoare sau „radicale” s-ar prezenta ele, nu pot juca decât un rol minor. În tot cazul, noi anarhiștii nu luptăm pentru ca o fracțiune mai „rezonabilă” a birocrației să ia locul aceleia (perfect delirantă) care ocupă azi posturile de conducere. Prosovietică, pro-chineză sau pro-americană, stalinistă sau „anti” stalinistă, naționalcomunistă sau marxist-leninistă, patriotă sau internaționalistă, guralivă sau tăcută, birocrația e de vină de criza prin care trece azi România; fără îndoială, nu soluțiile sale oratorice-ideologice sunt acelea care vor permite rezolvarea crizei! * Ce-i de făcut? În primul rând trebuie să ne organizăm specific: Pe baza unui proiect/program minimal comun (primele două texte din această broșură pot, eventual, să servească drept punct de plecare) și în funcție de o analiză comună a conjuncturii istorice imediate (în genul aceleia pe care noi am sugerat-o în cel de-al treilea text al broșurii). În grupuri autonome (la început informale, de afinitate, cu timpul legate de locul de muncă, de studiu sau de viață): Coordonate între ele și; Active, în măsura în care este posibil, în cadrul tuturor inițiativelor de luptă și de protest compatibile cu premisele noastre libertare. În contextul instituțional represiv din România orice tip de asociere bazate pe principii și proiecte diferite de acelea ale Statului Partid, are, automat, un caracter ilegal. Fiecare individ și grup libertar trebuie, deci, evitând bineînțeles, paranoia, să stabilească singur modalitățile de autoapărare, în funcție de problemele concrete pe care le întâmpină în activitatea sa. Un lucru trebuie, însă, să fie clar: oricât ar invoca birocrații operele lui Marx, Engels, Lenin, Ceaușescu și articolele codului penal, lupta contra inegalităților și a nedreptăților va învinge, mai devreme sau mai târziu, sub o formă sau alta. A te supune regimului actual înseamnă a fi responsabil, a participa la nedreptățile pe care el le generează și le acoperă. A te revolta contra lui, pentru o societate dreaptă și egalitară (în care diferența dintre indivizi nu va alimenta exploatarea și asuprirea ci, dimpotrivă, va diversifica și astfel va îmbogăți societatea, o societate în care pentru fiecare individ, libertatea celuilalt este condiția propriei sale libertăți) constituie, nu un act generos individual ci, o datorie colectivă! Anarhiștii se organizează ca fracțiune activă a celor care luptă, nu ca partid „reprezentativ” al celor care luptă. Lor le este străină orice veleitate de a vorbi în numele celor care luptă sau de a dirija pe aceia care luptă. Scopul organizației libertare nu este de a lua puterea centrală ci de a o distruge în așa fel încât societatea, auto-organizată, să ia locul Statului. A fi antistatal înseamnă a fi societar. Anarhiștii se organizează specific din trei motive: Pentru a permite o permanentă confruntare a practicilor individuale și colective în ruptură cu sistemul; pentru a coordona aceste practici izolate și pentru a elabora, în funcție de ele, un proiect social alternativ coerent. Pentru a propune și a susține structuri organizatorice sociale (de tip asociativ și sindical, nu partidar) capabile de a confrunta Statul pe chestiuni concrete, imediate (spre exemplu, în satisfacerea unor revendicări indispensabile supraviețuirii în condiții decente a unui grup social) și, cu timpul, de a se substitui statului. De a promova democrația directă în cazul organizației sociale, de a împiedica ierarhizarea sa și, mai ales, de a combate tentativele partidare, elitiste a unei minorități organizate de a lua conducerea organizației sociale, de a i se substitui în funcție de propriile sale interese. În alte cuvinte, noi anarhiștii luptăm pentru formarea, dezvoltarea și, în cele din urmă, �19 victoria societății auto-organizate; noi ne organizăm specific, separat, tocmai pentru a putea denunța prompt și a combate în mod eficace tendințele și tentativele care se opun auto-organizării sociale. La ora actuală, având în vedere numărul nostru restrâns și imensa represiune care se abate asupra oricărui act disident/opozițional, activitatea noastră trebuie să consiste în primul rând în reflecție și analiză și în al doilea rând numai în participarea activă la mișcarea socială publică. În ce constă intervenția noastră politică? Principalul obiectiv este întreținerea crizei actuale, adică: Declanșarea luptelor sociale. Istoria mișcării muncitorești din țările răsăritene (Berlin 1953; Poznań 1956; Gdynia și Szczecin 1970/1; Ursus și Radom 1976; Valea Jiului 1976) ne arată că aceste conflicte sociale se întâmplă mai ales în urma unor schimbări (în salarizare, organizarea muncii, stabilirea normelor) deseori, în aparență, de detaliu, însă neașteptate, impuse autoritar de birocrație. Provocat de un „eveniment” oarecum minor dacă îl comparăm cu condițiile generale de exploatare și asuprire în care muncesc și trăiesc majoritatea indivizilor, conflictul social e întreținut și amplificat datorită faptului că muncitorii realizează subit puterea lor și posibilitatea de a se împotrivi (eventual cu succes) unui aspect concret al exploatării și al asupririi. Bineînțeles că e important să le explicăm camarazilor noștri de ce și cum suntem oprimați, însă ceea ce e capital este ca noi, muncitorii, să realizăm împreună forța noastră și să ne dăm seama că, prin luptă, mai devreme sau mai târziu, chiar numai parțial, putem câștiga. Dezvoltarea solidarității active și eficace cu aceste lupte, pentru a împiedica izolarea, deci eșecul lor. Cum? Prin crearea unor cât mai largi rețele de întrajutorare, care: Să sprijine moral și material pe cei angajați în conflict, precum și pe cei care sunt victimele represiunii. Să asigure circularea informației atât în țară (prin manifeste, inscripții murale, etc.), cât și în străinătate (telefonând, scriind corespondenților agențiilor de presă și ai ziarelor care pot publica informația, etc.). Întrajutorarea și circularea informației sunt două dimensiuni exterioare cadrului specific al luptei sociale, indispensabile succesului ei. Răspândirea, în rândul acelora care sunt motivați de perspectiva unei schimbări radicale de sistem și care vor să lupte în acest sens, a proiectului nostru socialist libertar. Promovarea și aplicarea în cadrul mișcării sociale emergente și a diferitelor sale forme de organizare, a democrației directe. Dezvoltarea unui pol de opoziție muncitorească, crearea unei mișcări sindicale libere, capabile să înfrunte birocrația, să apere interesele oamenilor muncii și să impună, treptat, schimbarea. Mișcarea anarhistă nu se limitează însă la lupta muncitorească propriu zisă. Ea este de asemenea, antimilitaristă – noi susținem pe aceia care nu se supun serviciului militar, care refuză să-și petreacă mai bine de un an din viață învățând să asculte orbește și să ucidă; ecologistă – lupta contra poluării (cauzată în mare măsură de recenta industrializare masivă care nu a ținut cont de necesitatea menținerii echilibrului ecologic), precum și lupta pentru controlul public al folosirii energiei nucleare (care, în stadiul actual de cercetare științifică, poate în orice moment să pună în primejdie supraviețuirea omenirii; feministă – dreptul la mijloace contraceptive, precum și legalizarea avortului, ni se par, în acest sens, două revendicări prioritare și; internaționalistă – trebuie să ne opunem din toate forțele naționalismului imbecil și arogant promovat și întreținut de autorități, să luptăm pentru respectarea drepturilor minorităților naționale, în special maghiare, precum și contra rasismului anti-țigănesc. Ion Ion Franța, octombrie, ‘81 �20 Ilustrație grafică ce a însoțit ediția „Iztok” în limba română, reprezentând un anarhist ce aleargă într-o direcție diferită de direcția celor două mari superputeri – Uniunea Sovietică și S.U.A. și care spune: „Omenirea nu va fi fericită decât atunci când ultimul capitalist va fi spânzurat cu mațele ultimului birocrat.” * Document Propunerile Paraschiv muncitorului Vasile V. Paraschiv constituie o figură extrem de originală a mișcării muncitorești din România postbelică. Născut în 1928, într-o familie de țărani săraci, Paraschiv lucrează ca magaziner, apoi ca poștaș pentru ca în 1946 să intre în Partid. Nu însă pentru a face o carieră de birocrat ci din dorință de dreptate socială; dovada e că primele lui conflicte cu autoritățile se situează în anii 50. În 1963 el intră în Combinatul petrochimic din Brazi, unde militează activ, în cadrul Partidului, contra abuzurilor, pe care le consideră, în această perioadă drept „devieri” provocate de iresponsabilitatea cadrelor superioare. În 1968, i se refuză să citească, în cadrul adunării de Partid din uzină, o scrisoare deschisă adresată lui Ceaușescu, în care denunță aparatul de Partid. Iată cum, în plină euforie naționalistă, Paraschiv iese din Partid (de notat că în același an, 1968, Paul Goma, se înscrie în Partid – pentru a-l părăsi, e drept, puțin timp după aceea, decepționat de absența oricărei democratizări efective). Arestat la locul de muncă în 1969, el e internat, împreună cu alți 30 de muncitori din regiune arestați în aceeași zi, la spitalul psihiatric din Urlați. Începe imediat o grevă a foamei și e eliberat. La începutul anului 1971, Paraschiv scrie textul pe care noi îl publicăm integral în această broșură. Electrician la I.A.M.C. din Otopeni, între 1972 și 1976, el este în cele din urmă internat din nou cu diagnosticul „paranoiapsihoză delirantă revendicativă sistematică”; o lună mai târziu e eliberat. În februarie 1977 el lansează apelul lansat de P. Goma. Filat și maltratat sistematic de Securitate el acceptă să plece, cu o viză turistică, în străinătate. În aprilie 1978 el participă alături de muncitori sindicaliști liberi polonezi, ruși și cehoslovaci, la o importantă conferință de presă organizată la Paris de ansamblul sindicatelor franceze (inclusiv cele controlate de comuniști). După multiple demersuri el reușește să se întoarcă în România și să se reintegreze la locul de muncă în iulie 1978. Aderă la Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, recent format. La 9 martie 1979, într-o convorbire telefonică cu Franța, Paraschiv anunță că a fost amenințat cu moartea de organele Securității; după care „dispare”. Anul acesta s-a creat, din inițiativa unor militanți sindicaliști și libertari, un comitet care își propune să facă lumină în legătură cu situația actuală a lui Paraschiv; apelul lansat de acest comitet autorităților române a fost semnat, printre alții, de cântărețul Yves Montand, de poetul Pierre Emmanuel, de istoricul comunist Ellenstein, de marxologul Maximilien Rubel, de matematicianul Laurent Schwartz, de filozoful Edgar Morin, de dramaturgul spaniol Arrabal și de scriitorul argentinian Julio Cortazar. Propunerile lui Paraschiv în legătură cu restructurarea sindicatelor au un interes multiplu: În primul rând este vorba de un text care privește problema muncitorilor și care e scris de un muncitor; el demonstrează capacitatea muncitorilor nu numai de a se opune dar și de a propune soluții organizatorice conforme intereselor lor de clasă. În al doilea rând, contextul istoric în care Paraschiv face aceste propuneri (o lună de la înăbușirea grevelor insurecționale din �21 nordul Poloniei – decembrie 1970 / ianuarie 1971) ne permite să înțelegem extraordinara omogenitate a problematicii țărilor din est. Textul lui Paraschiv constituie o prelungire programatică, adaptată situației din România (unde, ca să preîntâmpine eventuale mișcări muncitorești, pornind de la exemplul polonez, Partidul a lansat o campanie de restructurare a sindicatelor, campanie în cadrul căreia intervine Paraschiv), a evenimentelor din nordul Poloniei. În al treilea rând rolul central pe care îl acordă Paraschiv autonomiei decizionale a Adunării Generale, insistența sa asupra revocabilității mandatului (VIII) precum și opoziția pe care el o sugerează între „șefii ierarhici administrativi” ca reprezentanți ai Statului și Sindicatul ca reprezentant al muncitorilor (III) constituie trei elemente fundamentale ale concepției noastre asupra democrației directe. În al patrulea rând, propunerile lui pot fi reluate, chiar parțial, în cadrul mișcărilor muncitorești revendicative. Precizăm că Paraschiv a adresat propunerile sale C.C. al P.C.R., redacției ziarului „Munca” secțiunea scrisori, Consiliului Central al Sindicatelor din România și redacției ziarului „Flacăra Prahovei”. * Propun ca noua lege a sindicatelor să ia în considerație următoarele propuneri, care în fond constituie o cerere pe care o adresez Partidului: 1. Sindicatele sunt organizații muncitorești, libere, autonome – care dau socoteală pentru activitatea lor doar în fața muncitorilor care le-au ales și pe care le reprezintă. 2. Rolul și atribuțiile sindicatelor din țara noastră, în etapa actuală, este în primul rând apărarea drepturilor și intereselor economice, sociale și politice ale muncitorilor și, în al doilea rând, producția sub toate aspectele ei, calitate, cantitate, etc. și sprijinirea conducerii administrative a întreprinderii în îndeplinirea planurilor economice de producție puse în fața lor de organele superioare de Stat, adică de Minister. 3. În cadrul relațiilor de producție, Statul își are reprezentanții săi în șefii ierarhici administrativi, care aplică în practică dispozițiile, ordinele și hotărârile sale. Muncitorii trebuie să aibă și ei, în cadrul acestor relații de producție, reprezentanții lor, sindicatul – care să discute cu conducerea întreprinderii, în numele muncitorilor, care să apere interesele lor și care să aplice în practică hotărârea și voința lor. În cazul neînțelegerilor, a litigiilor sau a conflictelor de muncă dintre Sindicat, pe de o parte, ca reprezentant al muncitorilor, și Administrație, pe de altă parte, ca reprezentant al Statului, Partidul trebuie să joace un rol de arbitru în calitatea sa de for suprem de conducere; hotărârea sa să fie definitivă și obligatorie pentru ambele părți. 4. Desființarea cenzurii pentru presa sindicală, libertatea de gândire și expresie, dreptul de a critica orice organ politic și administrativ pentru lipsurile și greșelile sale. 5. Sindicatele trebuie să aibă drept de veto în toate organele administrative – de jos, de la Comitetul de Direcție și până sus, la Guvern, inclusiv – în adoptarea legilor și hotărârilor administrative care afectează drepturile și interesele muncitorilor. 6. Prin grupă se înțelege întotdeauna un număr foarte restrâns de oameni, de regulă 3, 5, 10 oameni cel mult, dar în nici un caz nu se înțelege un număr de zeci sau sute de oameni, cât întrunește o grupă sindicală la noi. De aceia, propun ca în noua structură organizatorică a Sindicatelor, denumirea de „Grupă sindicală” să fie înlocuită cu denumirea de „Organizație de sindicat” pe secție și de „Comitet sindical” pe întreprindere. 7. Dreptul de convocare, organizare și mobilizarea muncitorilor în toate acțiunile social-politice și economice, �22 revin exclusiv organelor sindicale alese de muncitorii respectivi. 8. Noul Statut al Sindicatelor trebuie să prevadă posibilitatea retragerii mandatului încredințat de către Adunarea Generală, oricărei persoane sau organ ales, oricând se constată acest lucru în cursul anului și încredințarea noului mandat altor persoane corespunzătoare. 9. Alegerea organelor sindicale pe secții și întreprinderi să nu fie limitată în timp, iar Statutul sindicatelor să prevadă obligația pentru organul ales de a consulta anual Adunarea Generală dacă aceasta hotărăște noi alegeri sau prelungește mandatul încredințat (cu sau fără modificări în componența vechiului organ). 10. Propun ca ședințele de sindicat să se țină o dată la trei luni, obligatoriu, și ordinea lor de zi să cuprindă probleme pur sindicale cu caracter economic și social, iar de două ori pe an, ordinea de zi să cuprindă în mod exclusiv probleme privind producția sub toate aspectele ei și analiza muncii pentru ultimul semestru sau an încheiat, precum și discutarea sarcinilor din viitor. 11. Orice ședință de Sindicat este convocată și condusă de către organul ales. Acest organ este obligat să consulte, să ceară părerea Adunării Generale în orice problemă, dacă vreunul din membrii sindicatului cere acest lucru; Adunarea Generală este obligată să-și spună părerea, în problema respectivă, prin vot deschis. Părerea Adunării Generale este hotărârea ei; ea e obligatorie pentru toți membrii organizației de sindicat. 12. Orice ședință de sindicat, în afară de procesul verbal, trebuie să se încheie în mod obligatoriu, cu anumite concluzii asupra problemelor discutate, concluzii care reprezintă punctul de vedere al Adunării Generale, voința și hotărârea ei în legătură cu problemele discutate. 13. Alegerea organelor sindicale să se facă pe baza principiului prezentării de candidaturi de către colectivul de muncitori (echipă, atelier, birou, etc.) din cadrul unei secții. Pentru o organizație sindicală de secție sau de întreprindere, trebuie să se prezinte cel mult 3 – 5 candidaturi, iar Adunarea Generală să hotărască, prin vot secret, pe care dintre cei propuși îl preferă în funcția de președinte al organizației sindicale sau al comitetului sindical. Președintele organului nou ales își constituie colectivul său de muncă (respectiv biroul organizației sau comitetului sindical) din 3 – 5 persoane pe care el le preferă. Apoi el aduce aceasta la cunoștința Adunării Generale care trebuie să aprobe sau să infirme componența biroului format de noul președinte. 14. Sindicatele să aibă dreptul de control asupra administrației în legătură cu respectarea normativelor în vigoare și a legislației muncitorești. 15. Cu ocazia alegerilor de sindicat nu este permisă participarea la dezbateri a altor persoane din afara organizației respective de sindicat, decât cu ocazia altor ședințe din cursul anului, când nu au loc alegeri. Paraschiv Vasile Muncitor A.T.M. la Combinatul Petrochimic Brazi. Ploiești, 3-III-1971. * Chemarea de la Gdańsk Delegații primului Congres al Sindicatului independent și autogen SOLIDARNOŚĆ salută pe muncitorii din Albania, Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia, R.D.G. și din toate națiunile din Uniunea Sovietică. Fiind primul sindicat independent din istoria noastră de după război, noi resimțim profund comunitatea noastră de aspirații. În ciuda informațiilor mincinoase transmise în țările voastre, noi ținem să vă asigurăm că noi suntem o autentică reprezentare a muncitorilor, de zece milioane de aderenți, rezultat al grevelor muncitorești. Scopul nostru este îmbunătățirea condițiilor de viață a tuturor muncitorilor. Noi sprijinim pe aceia dintre �23 voi care sunt hotărâți să aleagă calea anevoioasă a luptei pentru o mișcare sindicală liberă. Noi credem că, într-un viitor nu prea îndepărtat, reprezentanți noștri se vor putea întâlni pentru a schimba între ei experiențele lor sindicale. * SOLIDARNOŚĆ: RETROSPECTIVĂ FOTO Muncitori înconjurând un tanc al armatei. Mame, participând la un marș al foamei. Muncitori din portul Gdańsk cățărați pe zid * SINDICATUL LIBER AL OAMENILOR MUNCII DIN ROMÂNIA Grevă generală la șantierul naval din Gdańsk, 1980. Protest al fermierilor Motto: “Istoriceşte vorbind, lucrurile cele mai teribile – război, genocid şi sclavie – sunt rezultatul supunerii oamenilor şi nicidecum al nesupunerii acestora.” Howard Zinn Înființat în luna februarie a anului 1979, Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.) a apărut cu mai mult de un an înaintea celebrului Solidarność, care ia ființă în august 1980. Având de la început în jur de 2.400 de aderenți, cu secții în Muntenia, Banat și Transilvania, sindicatul nu a funcționat decât două săptămâni, mulți membri înfruntând represiunea regimului. S.L.O.M.R. apare după doi ani de la greva a 35.000 de muncitori mineri din Valea Jiului din august 1977, grevă care marchează începuturile de �24 contestare muncitorească a regimului ceaușist. De la acest eveniment mai multe grupuri de muncitori independenți încearcă să înființeze sindicate autonome, prin care să impună o relație de egalitate între muncitori și structurile de partid și de stat. În declarația de constituire pe lângă scopurile pentru care își propuneau să lupte: asigurarea drepturilor muncitorilor și securitate în domeniul social (membrii sindicatului militau împotriva concedierilor, pentru condiții mai bune de muncă, asigurarea sănătății în întreprinderi, reducerea perioadei de lucru săptămânale, suprimarea orelor suplimentare neplătite), membrii fondatori S.L.O.M.R., dintre care 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin și cinci bucureșteni: medicul Ionel Gh. Cană, economistul Gheorghe Brașoveanu, ilegalistul Nicolae Gugu, reporterul Gheorghe Frățilă, activista de partid Ioana Grigore, se angajau să lupte pentru „respectarea drepturilor fundamentale ale omului, punând un accent deosebit pe drepturile ce decurg din muncă”. Totodată ei semnează comunicându-și și domiciliul, următorul angajament: „Există posibilitatea ca noi, fondatorii S.L.O.M.R., să fim striviţi, distruşi fizic şi moral de perfecţionatul aparat de represiune. Orice dezicere a vreunuia dintre noi de la principiile de mai sus o declarăm nulă, ea fiind obţinută prin forţă şi represiune. Noi putem fi anihilaţi, dar idealul pentru care luptăm nu va pieri cât va mai fi picior de român în această ţară”. Urmează un val de adeziuni și începe represiunea din partea statului, izolări la domiciliu și arestări, printre cei arestați numărându-se și muncitorul Vasile Paraschiv, care este bătut și amenințat cu moartea. Între 8 și 10 martie sunt arestați toți membrii sindicatului, însă pe 30 martie este comunicată o listă cu noi aderenți S.L.O.M.R. din București și Timișoara iar în ziua următoare este anunțată adeziunea a 40 de muncitori din Arad. Între 7 și 8 aprilie sunt anunțate liste cu noi membri. Reacția autorităților este dură, culminând în luna august cu sute de arestări în județul Mureș. Pe fondul acestor tensiuni, unele surse precizează și o întâmplare ce a avut loc la I.C.M. Reșița, unde un muncitor a afișat o pancartă pe care scrisese: „Sclavi români – libertate sau moarte!” Aceste evenimente au precedat revolta muncitorilor de la Braşov din noiembrie 1987, și evenimentele din 1989 de la Timișoara și București care au dus la căderea regimului ceaușist. Mihai C. * RECOMANDARE: „LUPTA MEA PENTRU SINDICATE LIBERE ÎN ROMÂNIA. TERORISMUL POLITIC ORGANIZAT DE STATUL COMUNIST” – DE VASILE PARASCHIV Memoriile muncitorului Vasile Paraschiv, o lucrare completată și cu aproape 200 de pagini de documente, a apărut în 2005 la editura „Polirom”. Remarcat în Occident în anii ‘80 pentru inițiativele sale privind înființarea unui sindicat liber dar și pentru tratamentul la care Securitatea l-a supus, Vasile Paraschiv a rămas mai puțin cunoscut în România. Dezamăgit de evoluția social-politică din România, ne putem întreba dacă nu cumva ignorarea lui de după ‘90 a reușit acolo unde represiunea regimului Ceaușescu a eșuat. B. � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarhia #3 (2012) Description An account of the resource Publicație trimestrială distribuită gratuit Source A related resource from which the described resource is derived http://www.fondation-besnard.org Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource octombrie 2012 Relation A related resource https://biblioteca-alternativa.noblogs.org/post/2012/11/20/biblioteca-se-redeschide-lansare-anarhia3/ Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource Pdf Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource revistă Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București 2012 Anarhia anarhism București Frank Mintz Iztok mișcarea muncitorească muncitori Nicolas Trifon Sindicalism sindicate libere Solidarność Vasile Paraschiv https://anarhiva.com/files/original/8813d888772fe13b2cbf4fdaaf8d3519.pdf cb6eebde396fe2750c33f88308969a75 PDF Text Text ���������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarhism contemporan și noi forme de acțiune (2008) Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2008 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2008 2008 56a Infoshop Alfredo Maria Bonanno anarhism anarhism insurecționar Bob Black Comitetul Invizibil Federația anarhistă Mihail Bakunin https://anarhiva.com/files/original/0c8fc1c7b8681a74a94c19678e2277df.pdf 7927b70a311344b3b1b57e0d3f090974 PDF Text Text �������������������������������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție broșuri secolul XX (1901-1947) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarhism și socialism (1908) Subject The topic of the resource Anarhia cugetării (1892) Deosebirea dintre anarhism și socialism (1901) Description An account of the resource Constantin Dobrogeanu-Gherea/ pag. 46 Publisher An entity responsible for making the resource available Editura revistei „Viitorul social” Iași Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 1908 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 1908, Iași Creator An entity primarily responsible for making the resource Constantin Dobrogeanu-Gherea anarhism atentate Constantin Dobrogeanu-Gherea Constantin Rădulescu-Motru Élisée Reclus (1830-1905) Jean Grave Max Stirner Mihail Bakunin Piotr Kropotkin Ravachol socialism https://anarhiva.com/files/original/7cf372281439bbed3a8870eee3344b31.pdf 366f3b89c284b2deb0a80e6fdebea91b PDF Text Text �� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Fluturași secolul XXI (2001-20xx) Subject The topic of the resource Fluturași Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarhismul (2005?) Subject The topic of the resource Anarhismul este ideea revoluționară conform căreia nimeni nu este mai calificat decât tine să decidă cum va fi viața ta! Description An account of the resource Craiova Anarho-Front Cultura rezistenței, educație pentru revoluție! Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2005 (?) Relation A related resource www.antifa-antitot.blogspot.com Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource fluturaș Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Craiova, 2005 2005 anarhie anarhism Craiova Craiova Anarho-front fluturași libertate manifest https://anarhiva.com/files/original/d6d3699dcfcce8950074db395be37230.pdf bb38b77ef6ce998f208b88aa573996bf PDF Text Text � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție afișe secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarhismul în România: o istorie uitată? (2017) Subject The topic of the resource anarhismul în România Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 30.09.2017 Contributor An entity responsible for making contributions to the resource Adrian Tătăran Type The nature or genre of the resource afiș Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant secolul XIX-XX Language A language of the resource română Description An account of the resource Laolaltă #1 2017 anarhism Cluj-Napoca Laolaltă Rizom https://anarhiva.com/files/original/84c7d9db4df58fd18367750e805f68fb.pdf f8d4a12bb592826447d1715f3242ce88 PDF Text Text ���������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție volume secolul XX (1901-1989) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Anarhismul poetic. Studiu critic (1932) Subject The topic of the resource Studiu de critică și teorie literară dedicat „anarhismului poetic”, care, în viziunea autorului, cuprindea „modernismul literar”, autorii și publicațiile avangardiste din România. Description An account of the resource Constantin I. Emilian Creator An entity primarily responsible for making the resource Constantin I. Emilian Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Publisher An entity responsible for making the resource available Institutul de Arte Grafice Bucovina, I.E, Torouțiu București Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 1932 Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource carte Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București, 1932 1932 75 H.P. Adrian Maniu Alexandru Macedonski anarhism avangarde B. Fundoianu Benjamin Fondane București Cezar Iuliu Săvescu Claudia Millian Constantin Brâncuși Constantin I. Emilian cubism dadaism Felix Aderca futurism George Bacovia Ilarie Voronca Ion Barbu Ion Vinea literatură Luca I. Caragiale Lucian Blaga modernism poezie simbolism Ștefan Petică suprarealism teorie literară Tristan Tzara Tudor Arghezi