13 10 549 https://anarhiva.com/files/original/408346ce03d90c51a15ec0ecab94e85b.pdf bc33d985ab362dc6adb9f89933b675a9 PDF Text Text DE CE SCHIMBAREA CLIMATICĂ NU ESTE O CHESTIUNE DE MEDIU �3 CAPITALISM: PIEȚE, PIEȚE PESTE TOT 8 CLASE, MUNCĂ ȘI SCHIMBAREA CLIMATICĂ: MUNCITORI DIN TOATĂ LUMEA, UNIȚI-VĂ! SALVAȚI-O! 10 MIGRAȚIA, GRANIȚELE ȘI SCHIMBAREA CLIMATICĂ 14 GEN: SCHIMBAREA CLIMATICĂ ESTE O CHESTIUNE RĂZBOIULUI ÎMPOTRIVA FEMINISTĂ 18 MILITARISM: DECLARAREA ÎNCĂLZIRII GLOBALE 20 ENERGIA NUCLEARĂ ȘI PRODUCȚIA CENTRALIZATĂ DE ENERGIE 25 PRODUCȚIA DE HRANĂ ȘI SCHIMBAREA CLIMATICĂ: AGRICULTURA INDUSTRIALĂ, FERMELE INDUSTRIALE ȘI PRĂBUȘIREA ECOSISTEMULUI 1 �O INTRODUCERE... Sunt zece ani de când întâlnirea Organizației Mondiale a Comerțului din Seattle a fost oprită de zeci de mii de protestatari. Acest moment este considerat încă de mulți ca nașterea „mișcării mișcărilor”, deși aceasta a rezultat de fapt dintr-un lung proces de construire a unei alianțe globale. Pe străzile din Seattle am văzut activiști din diverse zone care și-au unit forțele într-o înfățișare de forță colectivă. Această broșură este produsă în miezul mobilizării pentru summitul pe probleme de climă al Națiunilor Unite COP15 care urmează să aibă loc în Decembrie 2009 în Copenhaga, Danemarca. COP15 va aduna așa numiții conducători ai lumii, corporațiile multinaționale și cele mai mari ONG-uri, pentru a semna o înțelegere ce are ca scop prevenirea catastrofalei schimbări climatice. Dar în timp ce impactul schimbării climatice este deja resimțit în jurul globului, strategiile și ideile aduse în discuție nu sunt decât false soluții ce reconfirmă interesele celor mai puternici participanți. În realitate, planurile lor nu vor face decât să ducă mai departe expansiunea capitalismului și colonialismului, punând mai multă putere în mâinile câtorva. Cu această broșură vrem să unim punctele din nou: Cum este realitatea, precum și discursul, schimbării climatice, legat de celelalte probleme? Da, simțim și noi cum se scurge timpul, dar refuzăm să fim grăbiți în adoptarea soluțiilor draconiene care nu vor face decât să crească inegalitatea și injustiția socială în jurul lumii. Această broșură privește schimbarea climatică din perspectiva capitalismului, militarismului, energiei nucleare, genului, migrației, muncii și claselor, precum și producției de hrană. Am rugat activiști din toată Europa implicați în astfel de lupte să contribuie cu texte și să facă legăturile. Schimbarea climatică nu este doar o problemă de mediu. Nu este decât unul din simptomele unui sistem care ne devastează planeta și ne distruge comunitățile. Sperăm că această broșură va sublinia din nou lupta noastră comună; sperăm să inspire la acțiune directă în masă în jurul globului, și la unirea în scopul redobândirii controlului asupra propriilor vieți și asupra unor soluții reale... 09/09/09 2 �CAPITALISM: PIEȚE, PIEȚE PESTE TOT Următoarele decade cruciale în lupta pentru atenuarea celor mai groaznice catastrofe ale schimbării climatice vor fi dominate de răspunsul guvernelor și corporațiilor adunate la summitul COP15 din Copenhaga din această Decembrie. Cauza principală a schimbării climatice ar trebui să fie clară până acum: capitalismul însuși. În ultimul secol, capitalismul (în care includem și varietatea de capitalism de stat totalitar care se auto-denumea „comunism” sau „socialism”, subminând înțelegerea generală a acestor termeni) a extins rapid industria, mai ales datorită cantităților masive de energie ieftină pe care o pun la dispoziție combustibilii fosili emitenți de carbon. Emisiile exacerbate de carbon sunt rezultatul supra-industrializării producției de bunuri și fluxului, în permanentă creștere, de produse în avioane, camioane și nave în jurul lumii, ca răspuns la cererea, și ea în continuă creștere, a consumatorilor. Între timp, pădurile, care sunt un element cheie în capacitatea pământului de a filtra carbonul, „chiuvete de carbon” masive sau „plămâni” care absorb și conțin mult din dioxidul de carbon de pe planetă, sunt distruse de tăieri, minări și arderi realizate de corporații în veșnica lor căutare de profit. Nici unul din aceste lucruri nu are vreo importanță pentru capital. Tot ce contează este ca forța de muncă umană și capitalul să poată transforma resursele naturale în bunuri, care la rândul lor sunt vândute pe piață pentru profit, care este apoi reinvestit în producția de și mai multe bunuri, în goana după profituri din ce în ce mai mari. Pentru a crește profiturile, fabricile sunt din ce în ce mai automatizate, resursele naturale sunt extrase cu forța și salariile sunt comprimate pentru a minimiza costurile. Pe măsură ce ciclul atinge înălțimi din ce în ce mai mari, rezultă în mod natural criza: o lipsă de locuri de muncă și salarii atât de mici încât nu există nimeni cu destui bani încât să cumpere supra-abundența de lucruri. Pe scurt, capitaliștii se află într-o căutare permanentă de piețe pe care să le creeze și să le extindă, pentru a acumula mai mult profit. Făcând asta, ei îi 3 �deposedează pe cei care nu au capacitatea economică să facă parte din piață, sau pe cei pe care sistemul are nevoie să îi excludă pentru menținerea prețurilor mici. Din anii 1970, în căutarea profitului, capitalismul a evitat criza creând o piață financiară de derivate (vezi glosarul de la sfârșitul articolului) fantastic de imaterială și datorii, pentru a ne permite să continuăm să cumpărăm lucruri din salariile noastre în stagnare sau în scădere. Emiterea unor nivele de datorii nesustenabile și derivatele care le însoțesc care pariază pe cine va plăti aceste datorii, au creat profituri masive pentru bănci și „investitori” – până în 2008. Atunci, odată cu prăbușirea pieței financiare, credința în viitorul capitalismului însuși a fost pusă în pericol. Dar în ciuda evidentei instabilități, la care a fost de față prăbușirea piețelor de „derivate” imaginare, exact aceleași idei stau la baza creării unei alte noi piețe: o piață a carbonului care pune preț chiar pe carbonul din aer. Rezultatul principal al Convenției Națiunilor Unite cu privire la Schimbarea Climatică (vezi glosar) pentru „rezolvarea” crizei climatice a fost crearea unei „piețe de carbon” globale, în care companiile și corporațiile pot cumpăra și vinde „credite” care simbolizează dreptul de a polua. Retorica oficială care justifică acest lucru este că taxarea companiilor pentru poluare le va încuraja să își reducă emisiile pentru a-și reduce costurile. Dar privit mai îndeaproape, devine evident că dreptul de a produce emisii de carbon tocmai a fost privatizat, însemnând că cei care își permit să plătească pot beneficia de practici poluante, în timp ce cei care nu își pot permite să plătească sunt excluși din utilizarea de astfel de practici. Prin ce act de magie neagră poate cineva decide prețul emisiilor de carbon? La fel cum bancherii au trebuit în principiu să inventeze un preț pentru derivatele financiare complexe, folosind ecuații matematice atât de complexe că până și cei care conduceau departamentele de comerț au admis că nu înțeleg cum au fost create, guvernele și piețele inventează efectiv un preț pentru carbon. Ceea ce urmează e elementar: oricând există o piață pentru un bun imaterial, al cărui preț este în principiu rezultatul unui act de magie neagră, ceea ce va urma garantat este o cantitate imensă de speculă și fraudă, ce conduc la un balon uriaș și în cele din urmă la inevitabila explozie a acestuia. 4 �Companiile pot obține chiar mai multe credite prin două scheme de marketing istețe și convenabil de complicate numite „Mecanismul Dezvoltării Curate” (MDC) și „Implementarea comună”(IC). În cadrul acestor „mecanisme flexibile” (vezi glosarul), companiilor li se permite să cumpere credite prin investirea într-un proiect din Sudul sau Centrul Globului și din Europa de Est care emite mai puțin dioxid de carbon decât un potențial proiect alternativ care ar fi fost altfel construit. Sistemul este infestat de practici frauduloase. A devenit o vacă de muls pentru extinderea industrială peste sudul globului, folosită pentru conducerea banilor către industrii precum fabricile de chimicale și cărbuni – pentru că scenariul „alternativ” este prezis de companie însăși, care decide apoi cât carbon au „economisit”. Creditele pe care le câștigă pot fi folosite pentru a „plăti” pentru emisiile din stocul curent de fabrici industriale al companiei (însemnând că nu trebuie să reducă emisiile) sau pot fi vândute pe piața carbonului pentru a crea și mai mult profit pentru investiții. MDC și IC nu fac nimic pentru reducerea emisiilor de la nivelele lor curente. În schimb, dau companiilor posibilitatea de a câștiga și mai multe credite care le permit să continue să polueze la nivelele actuale, câștigând în același timp bani pentru a investi în extinderea industriilor lor. Mai mult, a fost documentat pe larg faptul că aceste proiecte (ex. Plantațiile cu monoculturi, construcția megabarajelor, fermele uriașe de mori de vânt, printre multe altele), produc probleme sociale, economice și de mediu, grave în comunitățile locale unde sunt implementate. Schemele sunt de asemenea o modalitate convenabilă de a submina o limitare a emisiilor de carbon – creând noi credite, această limitare nu mai există - și de a legitima aproprierea și extracția de resurse naturale din sudul globului și din Europa de Est. Piața carbonului reprezintă „hainele cele noi ale împăratului” pentru acest sistem capitalist, cu o singură diferență crucială: de această dată, nu e vorba doar de profitul bancherilor și marilor corporații și de slujbele noastre care sunt în joc, ci și de schimbarea climatică ireversibilă și catastrofală care îi va lăsa pe copiii noștri moștenitori ai unui teren devastat. Într-adevăr, dacă istoria piețelor de carbon precum cele ale Schemei Europene de Comerț al Emisiilor, este de luat ca punct de reper, acestea servesc doar la creșterea emisiilor de carbon. Piețele de carbon sunt în cele din urmă periculoase pentru că furnizează o minciună convenabilă care ne lasă să dormim liniștiți în timp ce furturile de terenuri, expansiunea industrială, descreșterea rapidă a resurselor naturale finite și emisiile de carbon care distrug clima, continuă să fie neverificate; toate acestea 5 �în timp ce se exercită o distragere a atenției de la soluțiile reale pentru schimbarea climatică, care implică o schimbare transformatoare substanțială a sistemelor noastre de organizare politică și economică. Piețele sunt mereu create prin luarea cu forța a ceea ce este gratuit și comun și transformarea în proprietate privată pentru a servi profitului. Peste tot în jurul lumii, comunități locale și indigene și-au cultivat pământul în comun de milenii fără a pune vreun preț pe titluri de proprietate, taxe sau delimitări; dar oriunde aceste comunități au fost destul de ghinioniste încât să se afle deasupra unor combustibili fosili sau a unor resurse minerale, în preajma râurilor care aveau nevoie de baraj, pe terenuri extinse pentru implementari de mega proiecte sau în pădurea tropicală, corporații puternice au conspirat cu guvernele pentru a jefui oamenii de terenurile lor pentru a da drepturi de proprietate companiilor pentru extracție și exploatare. Sub acordul Națiunilor Unile numit „Reducerea emisiilor datorate defrișării în țările în curs de dezvoltare”, (REDD) care este în prezent negociat în cadrul UNFCCC, acest proces este intensificat: terenuri împădurilte sunt privatizate și date corporațiilor, abolind puterea de decizie a localnicilor sau a indigenilor sau scoțându-i cu totul de pe teren, astfel ca respectiva corporație să poată „conserva” pădurea pentru a face un profit curat din creditele de carbon câștigate. În mod ironic, „salvarea mediului” va deveni cea mai nouă scuză la modă a autorităților opresive. Comunitățile locale și indigene din sudul globului sunt târâte în această nouă formă de colonizare verde, la fel cum strămoșii noștri europeni au fost târâți de pe pământurile lor în furturile de terenuri care au însoțit răsăritul civilizației industriale vestice. Nu doar emisiile de carbon trebuiesc oprite pentru a preveni schimbarea climatică, ci și forma de producție capitalistă. Chiar dacă capitalismul s-ar putea reconfigura astfel încât să continue să producă fără emisii de carbon, miezul problemei este că impunerea relațiilor de piață produce daune permanente asupra ecosistemelor și a oamenilor care trăiesc în ele. Spre deosebire de plantațiile de monoculturi produse în masă, pădurile tropicale crescute natural, care ne absorb excesul de carbon, nu pot fi ușor înlocuite. În aceeași situație se află și modurile de viață indigene care ar putea foarte bine să furnizeze poate ultimele indicii cu privire la modalitățile în care oamenii pot relaționa cu lumea fără să o distrugă. 6 �În loc să recunoască schimbarea climei ca fiind cea mai puternică atenționare că sistemele actuale de organizare, folosire a energiei, producție și consum pur și simplu nu funcționează, guvernele și corporațiile deturnează schimbarea climatică, transformând-o în scuză pentru îmbarcarea într-o altă rundă de acumulare de capital. Crearea de noi piețe, care justifică mai departe inegalitatea globală și practicile injuste, sunt singurele soluții pe care le-au adus după aproape două decenii de discuții. Poate că, capitalismul a funcționat destul de bine pentru a furniza un nivel de comfort material unei minorități de oameni de pe această planetă, dar presupunerile sale conform cărora vor exista resurse naturale la infinit (inclusiv capacitate atmosferică) au ajuns acum la sfârșit. Și la fel ca orice lucru care își depășește condițiile materiale sub care s-a dezvoltat, domnia producției capitaliste trebuie să ajungă la final, pentru a crea spațiul necesar învățării din alternativele existente deja, obișnuite multor experiențe locale; diferite moduri de viață mai potrivite prezentului. În schimb trebuie să stăvilim potențialul incredibil de productiv al umanității pentru beneficiul planetei. Ceea ce e întradevăr folositor trebuie expropriat, iar restul trebuie distrus. O nouă formă de viață care privește lumea aceasta în comun, trebuie construită, și trebuie să învățăm cum să ne raportăm unul la celălalt nu ca bunuri ci ca ființe umane reale. Glosar: Derivate: un tip de comerț realizat pe piețele financiare, al cărui preț depinde de prețul a altceva – ex. un pariu făcut pe ratele schimbului valutar viitor al euro față de dolar – cu posibilitatea realizării unor profituri imense dacă pariul este câștigător. UNFCCC: Convenția Națiunilor Unite cu privire la Schimbarea Climatică – acordul guvernamental internațional de a face ceva cu privire la schimbarea climatică, ratificat în 1995. Pentru a-și atinge scopul, există o „Conferință a Părților”(COP) UNFCCC anuală – unde guvernele (participante ale convenției) și corporațiile lor asociate, stau în jurul unei mari mese și discută despre cum pot face bani din schimbarea climatică, având în același timp un aspect cât mai „ecologic”. Mecanisme flexibile: Comerțul emisiilor, Mecanismul Dezvoltării Curate și Implementarea comună. Acestea sunt mecanisme bazate pe piață definite sub 7 �protocolul de la Kyoto (negociat la întâlnirea COP din Kyoto din 1997), care au ca scop scăderea costurilor totale de atingere a punctelor țintă de emisii. Sunt concepute în așa fel încât să permită țărilor nordice bogate să comercializeze credite între ele sau să cumpere altele noi în țări „mai sărace” sau în partea de sud a globului, în loc să își reducă emisiile în propriile țări. În realitate, pur și simplu furnizează o modalitate prin care țările bogate și corporațiile lor să facă și mai mulți bani. CLASE, FORȚĂ DE MUNCĂ ȘI SCHIMBAREA CLIMATICĂ: MUNCITORI DIN TOATĂ LUMEA, UNIȚI-VĂ! SALVAȚI-O! Schimbarea climatică nu e o chestiune de emisii de carbon. Eliminarea resurselor acvatice, terestre și minerale și decimarea biodiversității și ecosistemelor care sunt experimentate acum în jurul globului – mai ales în zonele sărace și marginalizate – sunt rezultatul unui faliment flagrant în relația dintre activitatea economică umană și restul vieții de pe pământ. Este acum evident că dacă această relație nu este modificată drastic în anii viitori, consecințele vor fi dezastruoase. Din ce s-a născut această problemă? Chiar din însuși limbajul și metaforele la care apelăm pentru a descrie criza ecologică, precum epuizare, degradare și exploatare, toate fiindu-ne familiare nouă ca sindicaliști și activiști din clasa muncitoare. Peste tot în lume, muncitorii sunt subiectul muncii suplimentare și exploatării până în punctul prăbușirii fizice și mentale. Realitatea cu care ne 8 �confruntăm acum este că exploatarea a crescut în atât de multe feluri încât însăși planeta are în față o asemenea prăbușire. Forța ce conduce defrișarea pădurilor tropicale și otrăvirea atmosferei este aceeași forță care conduce exploatarea unei ființe umane de către o alta: logica, conform căreia profitul ar trebui să fie imperativul de bază al activității umane, logica, capitalismului. Nu ar trebui să facem nici o distincție între dorința sa de a distruge viața umană și dorința de a distruge orice alt lucru viu. Suntem destul de creativi și de dinamici încât să fim capabili să construim societăți care nu se pun pe ele însele într-o stare de război permanent cu celelalte creaturi și vietăți cu care împart planeta. Putem observa dovezi cu privire la aceasta în comunitățile locale sau indigene din toată lumea, care nu răspund logicii profitului. Dar în momentul de față, nu noi suntem cei care dețin controlul propriei noastre creativități sau propriului nostru dinamism; capacității noastre de producție. Întrebarea principală cu privire la cine decide înspre ce e îndreptată munca și efortul oamenilor este cheia înțelegerii daunelor mediului. Pentru recuperarea controlului propriei noastre munci din mâinile clasei de patroni care a furat și distrus generație după generație de oameni și resurse, trebuie să luptăm cu o pasiune arzătoare ce reflectă cunoașterea faptului că în această chestiune, totul este în joc. Schimbarea revoluționară și adoptarea unui nou set de imperative pentru muncile noastre este necesară pentru crearea oricărui tip de sustenabilitate reală. Mișcarea împotriva rasismului de mediu, care a început cu oamenii de culoare din SUA care luptau împotriva injustițiilor făcute mediului, confrunta discriminarea rasială în luarea de decizii cu privire la mediu. Mai târziu, a început să fie identificată nu doar ca luptă de rasă ci și ca luptă de clasă, din moment ce reglementările și legile (tratatele internaționale în acest caz) erau impuse cu un impact deliberat asupra comunităților marginalizate în termeni de dispunere de deșeuri toxice, implementare de industrii puternic poluante, sau mega proiecte care produc energie „curată” pentru altcineva. Și ce dacă? E foarte ușor să spui că nu vei obține niciodată o societate capitalistă sustenabilă. Nu putem face parte dintr-o mișcare care se mulțumește să spună „vom rezolva problema mediului după revoluție” și nici dintr-una care afirmă „să uităm de revoluție; trebuie să salvăm planeta”. Orice analiză atât a impactului schimbării climatice produs deja cât și a celui care foarte probabil urmează să se producă, arată că din ce în ce mai mult urmează să aibă implicații 9 �asupra vieții de zi cu zi a unor secțiuni uriașe din populația globului - și bineînțeles, primele și cele mai grav lovite vor fi secțiunile cele mai sărace din fiecare societate. Exemple despre ce ar putea însemna aceste implicații găsim peste tot. Anul trecut au fost revolte în Mexic, Maroc și Filipine din cauza creșterii prețurilor la alimente cauzată aproape în întregime de creșterea folosirii biocombustibililor la nivel global. Marele factor ascuns în spatele conflictelor recente din Somalia și Darfur a fost reducerea semnificativă a zonelor de teren arabil ca rezultat al lipsei de apă și deșertificării. Dacă privim ambele forțe care au generat acest dezastru, și mai ales oamenii care vor plăti consecințele sale, diviziunile de clasă sunt expuse deschis. Nu cei cu bani și cu tehnologia necesară mutării din zonele cel mai puternic afectate sau plății măsurilor de adaptare vor fi cei mai afectați. Cei mai afectați vor fi cei care poartă acum cea mai puțină responsabilitate: cei fără putere economică sau socială. Este clar că distrugerea ecologică și rezultatele sale este și va deveni din ce în ce mai mult un punct central al adevăratei lupte de clasă. Nu există nici un exemplu mai bun cu privire la falimentul complet al capitalismului ca mod de organizare a societății noastre pentru supraviețuirea pe termen lung, decât faptul că acum amenință chiar capacitatea ecosistemelor planetei de a susține organisme complexe cum suntem noi. Principiul de bază al Acțiunii climatice a Muncitorilor este că în toate situațiile solidarizezi cu cei oprimați; în cazul unei industrii dăunătoare mediului există prin urmare o contradicție cu care trebuie să luptăm. În timp ce nevoia economică de muncitori pe termen scurt este pentru extinderea și continuarea acelei industrii, interesul mai larg al clasei muncitoare și al lumii este ca abilitățile lor să fie folosite în alt scop. Singurul principiu care poate trece peste această problemă este acela al solidarității: solidaritate cu oamenii și cu planeta fără a face nici un fel de distincție. 10 �MIGRAȚIA, GRANIȚELE ȘI SCHIMBAREA CLIMATICĂ În fiecare an vedem mii de oameni care își părăsesc țările de origine din Africa subSahariană, din Orientul Mijlociu, America Latină și Asia, sperând la o viață mai bună. În timp ce majoritatea se vor muta în țări apropiate, unii vor încerca să pornească în lunga și periculoasa călătorie spre Europa. E imposibil de stabilit exact câți oameni sunt obligați să migreze din cauza directă a schimbării climatice. Totuși, ceea ce e clar este că poziția de bogăție și privilegiu din partea de nord a globului este, în mare parte, rezultatul exploatării pământului, oamenilor și resurselor din două treimi din glob, aceleași procese care au condus capitalismul industrial și au provocat schimbarea climatică. Săracii lumii nu au provocat schimbarea climatică, dar sunt mai vulnerabili la efectele ei atât din cauza locului cât și din cauza modului în care trăiesc. Fie că e vorba de zone agricole sau de ghetouri din orașele din sudul globului, ei au mai puține opțiuni disponibile de a se adapta atunci când lucrurile iau o turnură proastă. Africa și Asia de Sud-Est, spre exemplu, sunt unele din cele mai vulnerabile locuri din punct de vedere geografic, de pe planetă, în termeni de secetă, creșterea nivelului mării și evenimente meteorologice extreme precum uraganele și inundațiile. Dar acestea nu se limitează exclusiv la partea de sud a globului: atunci când uraganul Katrina a lovit New Orleans-ul, cartierele sărace, locuite predominant de oameni de culoare, au fost lovite cel mai tare și au fost de atunci excluse din locurile în care trăiau. Sistemele politice, dornice să plaseze un grup de oameni deasupra altuia, răspund deja impactului potențial al schimbării climatice. Odată cu „războiul împotriva terorismului”, politicile de securitate și naționalismul au înflorit peste tot pe glob; schimbarea climatică este folosită pentru a legitima mai departe concepte precum „conservarea națională” și „securitatea națională”. Astfel statul 11 �indian construiește în prezent un gard în jurul întregii sale granițe cu Bangladesh, o țară aflată sub o amenințare mai mare decât oricare alta, din partea nivelelor crescute ale mării. Despre acest gard s-a vorbit în mod explicit ca despre o barieră împotriva migrației. Dacă nivelele mării cresc și oamenii din Bangladesh sunt goniți din casele lor, se vor trezi acum captivi în acel perimetru. Partidul de extremă dreaptă din Marea Britanie – BNP – acordă o atenție deosebită chestiunilor privitoare la daunele asupra mediului, epuizarea petrolului, foamete și furnizarea de alimente. Pentru fasciști ca ei, schimbarea climatică furnizează oportunitatea perfectă de a încerca să își susțină punctul de vedere conform căruia umanitatea este alcătuită din rase și națiuni aflate în permanent conflict și competiție. Ceea ce ar putea susține acești indivizi în fața efectelor schimbării climatice nu merită nici o atenție. În acest an, în Aprilie 2009, Alianța NATO și-a celebrat aniversarea de 60 de ani cu un summit la care s-a discutat noua direcție strategică a alianței. Un document de strategie publicat în Aprilie 2007 sublinia nevoia unei „abordări proactive”, în care prevenirea amenințărilor este esențială. Pentru strategiștii NATO există o varietate de amenințări în lumea nesigură din ziua de azi, de la terorism la crimă internațională, la neliniști provocate de crize alimentare, migrații extinse spre țări din alianța NATO și conflicte sociale ca rezultat al schimbării climatice. Documentul susține că „apărarea” corespunzătoare necesită conceptul de „securitate națională”, care cuprinde o „abordare comprehensivă” a armatei, poliției, politicienilor, cercetătorilor, academicienilor și societății civile, și încețoșarea continuă a securității interne și externe, pentru a construi „o arhitectură globală a securității”. Putem deja vorbi de o explozie pe piața globală a bazelor de date, cititoarelor biometrice, programelor de minare a datelor și alte noi tehnologii de control, cu corporații multinaționale determinate să obțină profituri uriașe. În toamna anului 2009, sub președenția Suediei, miniștrii de interne se vor întâlni în Stockholm pentru a decide planul următorilor cinci ani cu privire la securitatea internă în UE. „Programul Stockholm” va produce mai multă supraveghere a internetului, acces regulat la bazele de date ale poliției europene și colaborare mai intensă a poliției de frontieră în scopul luptei împotriva „migrației ilegale”. Va forța țările din afara UE să își ia înapoi cetățenii care intră în UE fără viză și va forța folosirea sistemelor de identificare biometrice și 12 �pe frecvențe radio (RfiD), precum și lărgirea agenției polițienești Europol și a câinelui de pază de la granița UE, Frontex. Libertatea de mișcare este un drept comun contestat. Înțeleasă ca o formă de globalizare de tip „grassroots”, migrarea este constrânsă, administrată și restricționată de un proces de transnaționalizare. Și odată cu o creștere a mobilității și migrației, migrația iregulată este percepută ca amenințare la ordinea globală și la integritatea statului național. „Proiectul Statul Național” este pus la încercare de un globalism neregulat. Granițele sunt o încercare de limitare și privatizare a libertății de mișcare ca drept comun. Oriunde apare migrația fizică, noi granițe sunt ridicate acolo unde cineva este „procesat”, „profilat”, „categorizat”, „filtrat”, „constrâns” sau „respins”. Granița este un teren de relații de putere inegale unde se realizează o selecție între cei folositori și cei nedoriți în raport cu cererile pieței. Granița este o zonă de conflict ce costă anual viețile multora care încearcă să traverseze frontierele în ciuda celor mai recente descoperiri tehnologice în materie de securitate, supraveghere și control. Acești oameni se sufocă în containere, se îneacă în râuri și mări, explodează pe terenuri minate sau sunt împușcați de poliția de frontieră. „No Borders” este o poziție anti-autoritară clară, ce luptă pentru libertatea mișcării pentru toți și abolirea granițelor, recunoscând în același timp injustiția masivă ce exploatează oamenii și resursele din toată lumea pentru beneficiul unui grup restrâns. Sistemul de imigrare al Fortăreții Europene este conceput pentru a conserva această diviziune. Și în timp ce UE lucrează în direcția constituirii unei Europe Unite, „Proiectul Stat Național”, continuă mult dincolo de granițele UE. Noi granițe sunt create și granițele existente sunt transformate pentru a exclude din Europa și grupul crescând al refugiaților din cauza mediului. 13 �O parte crucială a luptei No Borders este susținerea și clădirea unei mișcări radicale cu privire la schimbarea climatică, ce aduce în discuție folosirea amenințării haosului schimbării climatice ca scuză pentru controale și mai draconice ale migrației. Mișcarea radicală de acțiune pentru climă critică răspunsurile la haosul climatic oferite de guverne și corporații. Spre exemplu, raționalizarea carbonului, care ne va duce legați la ochi spre un stat polițienesc, combustibilii agricoli care vor lua terenul și hrana sudului globului pentru a hrăni mașinile și avioanele din nord, și comerțul cu carbon care aplică logica pieței pentru a rezolva o problemă a pieței. No Borders are în centru această rezistență față de intruziunea asupra libertăților noastre și vede că sistemele de control guvernamentale care sunt deseori testate pe migranți, ne vor afecta pe noi toți. Cei care au promovat și profitat de pe urma stilului nostru de viață bazat intens pe dioxid de carbon, sunt responsabili nu doar pentru concentrațiile actuale de gaze de seră din atmosferă, ci sunt și cei care insistă să își mențină pozițiile privilegiate, poziționându-se în fruntea noilor eco-tehnologii și capitalismului verde, în timp ce își fortifică mereu zidurile care îi împrejmuiesc. GEN: SCHIMBAREA CLIMATICĂ ESTE O CHESTIUNE FEMINISTĂ Pe măsură ce dovezile cu privire la schimbarea climatică devin din ce în ce mai convingătoare, lupta pentru cine urmează să încadreze cauzele, efectele și soluțiile pentru aceasta se va intensifica. Chestiunea vocilor care se vor face auzite și cele care nu, va continua să fie o problemă politică principală a timpurilor noastre, aducând în prim plan diviziuni de clasă, culoare, vârstă și gen. Femeile și copiii care trăiesc în sărăcie sunt cei mai puțin responsabili de schimbarea climatică și totuși cei mai afectați de impactul acesteia. Lipsiți de 14 �canalele de informații și excluși din structurile decizionale locale și internaționale, cei ce rezistă sunt criminalizați. Acesta este și cazul femeii indigene Mapuche care este în închisoare de mai bine de cinci ani pentru că și-a apărat teritoriul și pădurile împotriva companiilor de defrișare din Chile. Schimbarea climatică are un impact disproporționat asupra femeilor din regiunile rurale sărace. Femeile de aici îndeplinesc roluri combinate de producători și furnizori de mâncare, apă și combustibil, salariați, administratorii locuințelor și îngrijitorii bolnavilor. Responasabilitatea lor de a folosi și conserva terenul pentru mâncare și producție de combustibil și dependența lor de sol care rezultă din aceasta, le face vulnerabile în fața efectelor schimbărilor climatice, precum deșertificarea, eroziunea și degradarea solului. Scăderea recoltelor și capacității de susținere a animalelor, productivitatea scăzută și câștigurile scăzute, sunt consecințele acestor efecte. Biodiversitatea în scădere afectează rolul femeilor în îngrijirea medicală și accesul lor la plantele medicinale. Uităm repede că aproape 80% din populația lumii folosește medicina tradițională pentru a îndeplini nevoile medicale de bază. Astfel că atunci când resursele pe care aceste femei se bazează sunt subminate, siguranța alimentației lor și bunăstarea familiei lor sunt grav amenințate. Eliminarea resurselor naturale și scăderea productivității agricole nu fac decât să crească cumulul de muncă al femeilor, reducând mai departe timpul pe care îl au la dispoziție pentru a participa la procese decizionale (asta în cazul în care li se permite participarea la astfel de procese). În multe zone, femeile sunt gardienii principali ai pădurilor și ai biodiversității lor bogate. Femeile posedă cunoștințe avansate locale sau indigene despre speciile de copaci, plantele comestibile și cele cu capacități curative, dar rolul lor în conservarea pădurilor nu a fost încă recunoscut: femeile sunt aproape invizibile în discuțiile forestiere formale și mai ales în pozițiile decizionale. Vocile lor sunt ignorate atunci când aceeași pădure trebuie să dispară pentru a face loc unor plantații imense de eucalipt, deținute de corporații – eucaliptul este un copac cu lemnul tare, ce crește repede și este printre preferații industriei internaționale a produselor forestiere, care are un rol principal în acordurile guvernamentale internaționale cu privire la schimbarea climatică. În abordarea lor cu privire la comerțul de carbon, și la jocurile cu sisteme fictive de administrare a carbonului, negociatorii internaționali favorizează aceste proiecte la scară largă de absorbție a CO2 în sudul globului, în același timp 15 �marginalizând contribuțiile non-corporatise, non-etatiste și non-experte pentru stabilitatea climatică. Spre exemplu, în Minas Gerais, Brazilia, corporația Plantar S.A. a cerut finanțare de carbon pentru plantațiile sale cu monoculturi de eucalipt care se află în continuă expansiune. Aceste plantații nu fac doar să ocupe terenuri publice care, conform legii braziliene, aparțin țăranilor săraci, ci elimină și redirecționează sursele de apă departe de satele locale, reducând drastic biodiversitatea. „Mecanismul Dezvoltării Curate” al Protocolului de la Kyoto a închis efectiv ușa în fața soluțiilor de tip grassroots, non-corporatiste și la scară mică – cum sunt sistemele ce încurajează controlul local al pădurilor existente și îmbunătățirea capacității lor de absorbție a CO2 în timp ce produc provizii sustenabile de combustibil pe bază de lemn. În schimb, sunt create noi forme exclusiviste de drepturi de proprietate care opresc femeile din culegerea de lemne pentru foc și producerea de hrană. În același timp, aceste femei nu vor avea acces nici la puținele slujbe de „gardieni ai pădurilor” care urmează să fie create. Lupta pentru pământ este dusă paralel cu lupta pentru apă. Din cauza schimbării climatice, apa proaspătă va deveni din ce în ce mai puțină pe măsură ce temperaturile cresc și sursele naturale de apă vor seca. În aceste cazuri, privatizarea aplică o presiune și mai mare asupra distribuției juste a apei. Locuințele cu venituri mici, mai ales cele conduse de femei, se luptă să plătească sume imense pentru conexiuni la apă precum și plăți lunare adiționale. Prin urmare, femeile au avut un loc central în lupta împotriva vânzării serviciilor publice de apă către companiile transnaționale. Femeile suferă enorm în timpul războaielor, care se vor înmulți considerabil pe măsură ce oamenii se luptă pentru accesul la resursele în continuă scădere precum apa proaspătă și terenul arabil. În timp de război, femeile sunt deseori violate fără milă, atunci când violul este folosit ca armă militară, și sunt lăsate să aibă grijă singure de familiile lor în condiții precare în care soții lor sunt obligați să lupte. Atunci când vine vorba de dezastre naturale imediate – precum uraganele sau tsunami-urile – rețelele de preconizare a informațiilor și sistemele de prevenire sunt orientate spre bărbați și deseori nu iau în seamă canalele de informare ale femeilor. Din cauza accesului lor limitat la informații, femeile se confruntă cu 16 �riscuri sporite. Restricțiile culturale cu privire la libertatea de mișcare a femeilor pot contribui la această problemă. În timpul ciclonului din 1991 din Bangladesh, au murit mult mai multe femei decât bărbați pentru că avertizările timpurii erau difuzate în spațiile publice în care femeilor li se interzicea accesul iar femeile au amânat părăsirea caselor de frică să nu contravină standardelor culturale de modestie. Domeniul administrării dezastrelor este în mod similar dominat de bărbați, iar nevoile femeilor de informații și servicii în privința dezastrelor, sunt deseori neglijate. Femeile sărace în special nu au acces la informațiile care le-ar putea da impulsul necesar acționării în momentul impactului; sau pe termen lung, nu au acces la informațiile care le-ar ajuta să recunoască modele sistemice, și să recunoască faptul că injustiția, la fel ca justiția, este socială și are o istorie lungă. Schimbarea climatică este reală, dar în același timp este folosită ca nouă retorică pentru alimentarea vechilor sisteme de control și represiune. Asta înseamnă că trebuie să fim precauți în privința grijilor exprimate public despre amenințările apărute, și să judecăm dacă acestea sunt justificate sau sunt folosite pentru discursuri alarmiste ce servesc altor obiective mai problematice și reconfirmă represiunea. Spre exemplu, amenințarea populației: predicțiile cu privire la creșterea populației până după capacitatea de susținere a planetei sunt de mult cunoscute în cercurile interesate de mediu. Cei ce încearcă să mute vina pentru schimbarea climatică de la comportamentele de producție și consum din nord spre oamenii săraci din sud declară cu ușurință capitalismul nevinovat în această chestiune. Argumentul lor de „suprapopulare” nu îndrăznește să ceară o nouă formă de organizare socială care ar putea vedea pământul și resursele accesate și împărțite egal, contribuind la scăderea sărăciei și la stiluri de viață mai sustenabile, dar menționează implicit că fertilitatea unui anumit grup de femei trebuie controlată. În trecut, o astfel de logică a contribuit la implementarea politicilor publice opresive, profund dăunătoare sănătății și drepturilor femeilor sărace din toată lumea, femeilor de culoare și femeilor din clasa muncitoare. În contextul schimbării climatice, femeile sărace se văd confruntate cu mai multe probleme: combaterea patriarhatului, redobândirea controlului asupra pământului lor, hranei lor și resurselor lor de apă, dobândirea accesului la informații și la plantele medicinale, și în cele din urmă, păstrarea controlului asupra propriilor lor corpuri. 17 �Excluderea din negocierile internaționale cu privire la climă a femeilor, copiilor, săracilor și în general a vocii majorității oamenilor care urmează să fie cei mai afectați de consecințele schimbării climatice, înseamnă că astfel de negocieri sunt în întregime nedemocratice și ignoră soluțiile trăite deja de astfel de oameni. Sunt favorizate în schimb o serie de false soluții ce creează profituri uriașe pentru personajele privilegiate cărora li se permite accesul la masa negocierii, profituri obținute prin exploatarea celor exluși de la această masă. MILITARISM: DECLARAREA ÎNCĂLZIRII GLOBALE RĂZBOIULUI ÎMPOTRIVA Cu sumele de bani cheltuite pe război în fiecare an, iubiții noștri „conducători ai lumii” ar putea lejer îndeplini țintele internaționale cu privire la schimbarea climatică stabilite prin Protocolul de la Kyoto, precum și Scopurile de Dezvoltare Milenară pentru eliminarea sărăciei și pentru dezvoltare; ar putea introduce energie eficientă și tehnologii locale de energie regenerabilă pentru toată lumea și ar putea preveni imensele distrugeri ale mediului și ale vieții umane și animale... Dar ce sunt prioritățile bugetare atunci când actualele relații de putere au nevoie de susținere și reconfirmare, mai ales în astfel de timpuri de crize multiple? Războiul este o mare afacere și o industrie majoră care înflorește pe timp de criză. El singur asigură crize constante fie prin forța fizică sau prin discursuri politice care justifică un flux financiar constant. Spre exemplu, de la extrema dreaptă și până la ong-urile de mediu mai moderate, un discurs de panică sugerează că un tsunami de trupuri urmează să ne lovească țările, că valurile înfometate de refugiați de mediu sunt așteptate să eșueze pe țărmurile noastre. Alarmismul cu privire la populație este legat aici cu un scenariu al schimbării climatice în care capacitatea de susținere în zonele supra-populate provoacă războaie, boli, foamete și în cele din urmă migrație spre nord. Găsim această narațiune amenințătoare și în documentul strategic al NATO discutat la 18 �summit-ul de la Strasbourg din Aprilie 2009, unde scenariile de schimbare climatică au fost folosite în scopul creșterii bugetelor pentru controalele de frontieră militare interne și externe și pentru legitimarea războiului personal al NATO împotriva fiecărui grup de refugiați pe care i-a creat. Dacă ne uităm mai departe la rolul armatei în criza climatică vedem că aparatul militar consumă disproporționat proviziile de energie: energie pentru construcția vehicolelor și armelor, energie pentru construcția și dărâmarea bazelor și facilităților militare, energie pentru construcția drumurilor pentru accesul militar și energie consumată în timpul reconstrucției lucrurilor explodate de armată. Ca să nu mai vorbim de energia consumată de partenerii militari, precum NASA și industria nucleară. În cazul SUA, ironia este că armata folosește cantități enorme de petrol pentru a alimenta un război în Iraq, dus cel puțin parțial pentru asigurarea controlului american viitor asupra proviziilor de petrol. Pentagonul este unicul cel mai mare consumator de petrol din lume. Până la 10% din totalul emisiilor de dioxid de carbon sunt rezultatul activității militare. Un singur avion KC135 folosește 44 de galoane (167 litri) de combustibil pe minut – aceeași cantitate de dioxid de carbon ca și 2000 de mașini. Forțele militare ale lumii sunt de asemenea responsabile pentru eliminarea a mai mult de două treimi de CFC-113 în stratul de ozon. Armata SUA este unicul cel mai mare poluant și generează mai multe toxine anual decât cele mai mari 5 companii de chimicale combinate... și așa s-a dus pe apa sâmbetei amprenta ecologică. Pe lângă impactul direct al războiului, rămâne și contaminarea chimică și uneori radioactivă a aerului și a pânzei freatice, scurgerile de petrol sau pădurile incendiate, și bineînțeles devastarea caselor și infrastructurii locale, punând în pericol habitatul oamenilor și animalelor generații la rând. Foamea de resurse se extinde dincolo de combustibilii fosili precum petrolul. Folosirea de metale precum aluminiu, cupru, nichel și platină de către armată este mai mare decât cererea totală pentru aceste materiale din partea de sud a globului. Deși în sudul globului trupele paramilitare antrenate de SUA duc războaie împotriva micilor fermieri neînarmați și comunităților indigene, delocalizate de pe terenurile lor ce urmează să fie privatizate în scopul minării pentru bauxită (aluminiu), cupru sau uraniu, aceste războaie sunt purtate cu kalașnikov-uri, bâte și cuțite, războaie pentru control și dobândire de câștiguri de 19 �pe urma materiilor brute necesare realizării de încă și mai multe războaie cu tancuri, avioane de luptă și rachete. Între timp, în acele regiuni unde impactul schimbării climatice este deja vizibil, războaiele pentru surse de apă potabilă și teren arabil au reclamat deja multe vieți. Profiturile ce pot fi făcute din soluțiile capitalismului verde pentru schimbarea climatică, precum plantațiile pentru absorbția carbonului și combustibilii agricoli, nu fac decât să intensifice furturile neo-coloniale de terenuri. Noua orientare spre energia nucleară profită de zonele de conflict și de represiunea necesară în jurul zonelor de extragere a uraniului, produsul de îmbogațire al uraniului eliminat fiind o resursă binevenită pentru placarea tancurilor, realizarea bombelor și gloanțelor pentru mitraliere. Capitalismul rezultă în nevoia de război continuu și rate de extragere a resurselor în continuă creștere, provocând degradarea mediului, schimbare climatică și injustiție socială și încă și mai mult război. Soluțiile pentru schimbarea climatică în cadrul acestui sistem nu fac decât să alimenteze mașinăria războiului și să întărească regimurile autoritare de control, degradând mai departe drepturile animalelor și indigenilor. Armata SUA a lansat recent „războiul împotriva schimbării climatice”, desemnând „armata ca pion central în lupta împotriva schimbării climatice”. O nouă frontieră în lupta pentru libertate și justiție... ENERGIA ENERGIE NUCLEARĂ ȘI PRODUCȚIA CENTRALIZATĂ DE În urmă cu doar un deceniu, industria nucleară era moartă și îngropată. Costurile ridicate ale construcției și funcționării centralelor de energie nucleară, sarcina imposibilă de a dispune în siguranță de deșeurile nucleare și catastrofele umane și de mediu de la 20 �Cernobâl, Tokaimura și Three Mile Island (printre multe altele) au făcut ca energia nucleară să fie o formă de producție de energie foarte indezirabilă. Unele țări europene au făcut chiar planuri pentru eliminarea completă a energiei nucleare. Dar recent, într-un moment de geniu strategic, industria nucleară și-a construit o linie de viață din schimbarea climatică. În contextul negocierilor climatice internaționale, lobby-iști neînduplecați propun energia nucleară ca soluție cu emisii scăzute de carbon pentru problema climatică. În decursul ultimilor 4 ani au introdus cu succes energia nucleară înapoi în programul politicilor energetice europene în ceea ce a fost numită „renașterea nucleară”. La sfârșitul lui 2005, parlamentarii UE au semnat o „Declarație cu privire la Schimbarea Climatică și Energia Nucleară”, inițiată de Foratom (Forumul Atomic European, o asociație pentru industria energiei nucleare din Europa). „Energia nucleară ar trebui să joace un rol din ce în ce mai important în lupta internațională împotriva schimbării climatice și să rămână un pilon al energiei UE și al politicii de mediu”, spunea acea declarație. „Suntem ferm convinși că folosirea crescândă a energiei nucleare – unica cea mai mare componentă în lupta împotriva schimbării climatice – este esențială”. Dar energia nucleară nu este nici eficientă, nici eficace în reducerea emisiilor de CO2; nu este o sursă regenerabilă de energie, și este egală cu, dacă nu chiar mai rea decât, energia obținută din combustibilii fosili, în ce privește devastarea pe care o produce prin minerit, deșeuri și dezafectare. Luând în considerare toți pașii necesari pentru producerea electricității într-o uzină electrică, realitatea arată că producția de energie nucleară creează cantități mari de CO2, prin mineritul de uraniu, îmbogățirea și transportul în jurul lumii, construcția și dezafectarea clădirilor și procesarea, transportul și stocarea deșeurilor radioactive. Toate acestea consumă cantități enorme de energie pe bază de carbon precum combustibilul și cărbunii. Chiar și o extindere masivă a energiei nucleare până în 2050 ar produce doar o reducere de 4% a emisiilor de gaze de seră. Chiar uzinele de energie nucleară emit cantități necunoscute de gaze de seră mult mai puternice decât dioxidul de carbon – precum cloro și hidrofluorocarbonul, care elimină ozonul, precum și hexafluorul. Emisiile nucleare vor crește odată cu trecerea timpului pe măsură ce scăderea surselor de 21 �uraniu va spori cantitatea de energie necesară pentru minarea aceleiași cantități de uraniu folositor. Mai mult, un număr din ce în ce mai mare de studii ne spun că dacă am înlocui complet toate energia generată de combustibilii fosili cu cea nucleară, ar exista destul uraniu viabil economic pentru a alimenta reactoarele timp de doar 3-4 ani. Dar nu e vorba doar de gaze de seră. La fel ca și cărbunele și petrolul, uraniul este extras din terenurile indigenilor din toată lumea; minarea uraniului, energia nucleară și industriile armelor nucleare sunt responsabile pentru abuzurile drepturilor omului și delocalizarea comunităților indigene din Sudul Australiei, Arizona, New Mexico, India, China și Africa. Indigenii ale căror terenuri și comunități sunt distruse sunt aceiași oameni care au fost angajați în proces, necunoscând hazardurile biologice ale lucrului cu materiale radioactive. La sfârșitul lui 2006, indigeni din toată lumea, victime ale minării uraniului, testării nucleare și deșeurilor nucleare, au emis o interzicere globală a minării de uraniu pe terenurile native. Profitarea de pe urma deșeurilor nucleare Uraniul Eliminat (UE) este deșeul nuclear rămas după activitățile de îmbogățire pentru industria de energie nucleară. EU este scump și periculos de stocat, așa că e vândut la un preț foarte mic producătorilor de armament. Ambele industrii profită puternic de pe urma acestei tranzacții. Fiecare kilogram de uraniu îmbogățit, gata pentru reactor, care este produs, lasă în urmă șapte kilograme de EU. EU este un metal greu toxic din punct de vedere chimic și radioactiv, ce elimină radiații alfa, beta și gama. Este folosit în muniția perforantă datorită densității sale foarte mari – de 1,7 ori mai mare decât aliajul și ca armură în tancurile de luptă, în rachetele de croazieră Tomahawk și în unele tipuri de mine de teren. Estimările cu privire la munițiile UE consumate ajung la 280 de tone în Războiul din Golf din 1991 de către forțele Statelor Unite și Marii Britanii și 14 tone în Balcani în a doua jumătate a anilor 1990 de către NATO. A existat de asemenea un consum pe scară largă în invazia din Iraq în 2003 și de asemenea în Afghanistan în 2001. Folosirea uraniului eliminat în armamente lasă în urmă deșeuri toxice și radioactive ce contaminează terenul și apa ani de zile după finalul războiului, otrăvind oamenii și ecosistemurile care sunt obligate să supraviețuiască acolo. 22 �Menținerea unei infrastructuri de energie centralizată Pentru unii oameni, nu e mare lucru de câștigat din repetarea argumentelor cunoscute cu privire la costuri, intensitatea carbonului, capacitatea și riscurile energiei nucleare. Aceste argumente sunt deja destul de cunoscute. Dar un alt aspect crucial al argumentului împotriva energiei nucleare, care este deseori ignorat - și un motiv din care această tehnologie periculoasă a fost adoptată cu entuziasm de guverne în loc de energiile regenerabile locale – este faptul că e pur și simplu o înlocuire convenabilă a producției de energie profitabilă, tehnocrată, centralizată și deținută de industrie, într-un moment în care combustibilii fosili devin repede de neacceptat din punct de vedere social. Societățile moderne au creat sisteme socio-tehnice care leagă producția, distribuția, și consumul în tipare coerente. Regimul actual de energie este caracterizat de sisteme mari, complexe, centralizate și administrate ierarhic ce poziționează „utilizatorii de energie” ca „consumatori de energie”, achiziționând de la un sistem energetic a cărui structură internă nu prezintă nici un interes public. Producția centralizată de energie servește la centralizarea puterii politice și economice, deconectează comunitățile de responsabilitatea și controlul asupra energiei și creează un sistem vast, risipitor. În prezent, aproape toate discuțiile despre viitorul energiei slabe în carbon sunt principala presupunere a generației centralizate prin sisteme la scară largă. Chiar și energia vântului este promovată cu imagini ale fermelor masive de mori de vânt. Energia geotermală, nucleară, hidroenergia, hidrogenul și bioenergia, principalele sisteme cu emisii scăzute de carbon, sunt toate proiecte la scară largă bazate pe un sistem de producție centralizată. Dar dezvoltarea unor astfel de sisteme energetice, promovate ca soluții pentru schimbarea climatică, schimbă doar furnizorii sistemului, continuând cu caracteristicile sociale și politice și cu economia politică a infrastructurii actuale, alimentată de combustibilii fosili, împuternicind relațiile capitaliste și autoritare. Orice discuție despre relația noastră socială cu producția și consumul de energie este lăsată la o parte sau ignorată complet. Dacă e să recuperăm democrația, un element esențial trebuie să fie democratizarea producției de energie. 23 �Negocierile internaționale Printr-un acord post-Kyoto, care urmează să fie semnat la COP15 în Decembrie, industria nucleară speră să obțină credite pentru ceva ce nu poate furniza: producție de energie curată, ieftină și sigură. Includerea în mecanismele „flexibile” (Mecanismul Dezvoltării Curate și Implementarea Comună) va permite națiunilor bogate să construiască uzine energetice în alte țări și să primească credite de poluare pentru reducerea emisiilor de carbon. Timp de zece ani, industria nucleară a făcut un lobby neobosit pentru ca uzinele de energie nucleară să fie incluse în MDC. Acum au pus ochiul pe mecanismul de Implementare Comună (IC). Dacă va avea succes, companiile vor primi credite de carbon pentru construirea uzinelor de energie nucleară pe teritoriul „economiilor în curs de dezvoltare” din Sud și în „economiile în tranziție” din Europa Centrală și de Est. Cei ce insistă ca energia nucleară să fie inclusă în MDC susțin că vor să împartă aceste tehnologii progresive cu țările din toată lumea, și că guvernele ar trebui să fie libere să decidă pentru ele însele care tehnologii sunt sustenabile și care nu. Unele țări din Sud susțin opțiunea nucleară, împreună cu promisiunea sa de capacitate suplimentară, dar altele se tem că acele credite de carbon ale energiei nucleare vor favoriza proiectele uriașe în defavoarea proiectelor sustenabile mai mici. Lobby-ul nuclear a recunoscut că un accent pus pe energiile regenerabile va afecta investițiile în energia nucleară, și implicit o subliniere a politicii energiei nucleare, cu suplimentarea guvernului participant, va însemna o investire redusă în energiile regenerabile. Industria nucleară a deturnat în ultimii zece ani discursul schimbării climatice pentru a împinge cu succes guvernele într-o nouă rundă de uzine de energie nucleară în toată Europa. Multe state membre, printre care Marea Britanie, Cehia, Finlanda, Franța, Italia, Lituania, Polonia, Suedia și Elveția fac acum planurile sau sunt deja în procesul de construcție al noilor uzine nucleare sau de extindere a celor vechi. Suedia a ridicat o interdicție de 30 de ani pusă noilor uzine nucleare, Italia a semnat un acord cu Franța pentru cel puțin patru centrale nucleare, și dezbateri cu privire la „noi construcții” au loc în Germania, Belgia, Olanda și Ungaria. Astfel de producție de energie privatizată, centralizată, la scară largă este exact opusul reducerii sau localizării producției de energie care este evident necesară 24 �în lupta cu schimbarea climatică. Energia nucleară reprezintă doar un simplu declanșator al furnizorilor de combustibili fosili sau de uraniu, punând pe planul doi orice provocare la adresa organizării sociale, politice și economice actuale a producției și consumului de energie și relațiile și dinamica de putere pe care o astfel de organizare o creează și o susține. Se întâmplă de asemenea ca aceasta să fie scumpă, periculoasă, puternic emitentă de carbon, finită și deșeul său să fie o materie brută ieftină și convenabilă pentru armele de război ce folosesc uraniul eliminat. PRODUCȚIA HRANEI ȘI SCHIMBAREA AGRICULTURA INDUSTRIALĂ, INDUSTRIA ANIMALELOR ȘI PRĂBUȘIREA ECOSISTEMULUI CLIMATICĂ: CREȘTERII E bine cunoscut faptul că metodele noastre moderne de producție a hranei – agricultura industrială și carnea obținută din intensa industrie a creșterii animalelor – depind în mare parte de combustibilii fosili și creează cantități mari de emisii de dioxid de carbon. De cealaltă parte a monedei, capacitatea noastră de a produce hrană va fi redusă grav de consecințele schimbării climatice. În toată lumea, micii fermieri și rețelele precum Via Campesina luptă pentru suveranitatea hranei și producției agricole sustenabile la scară mică. Între timp, agroafacerile și companiile agrochimice precum Monsanto stau în jurul meselor la negocierile climatice interguvernamentale propunând o intensificare și mai mare a agriculturii industriale ca „soluție” a lor pentru schimbarea climatică. Sistemul modern de producție a hranei folosește cantități mari de pesticide și fertilizatori petrochimici toxici și mașinării puternice, dependente de petrol pentru ararea, irigarea și recoltarea pământului; transportă hrana mii de mile peste continente, de la producție la consum, ținândo la frigider zile sau săptămâni cât este în tranzit, pe rafturile din supermarket-uri și apoi acasă înainte de a fi mâncată. Agricultura tradițională se baza pe plantarea unei diversități de culturi care atrageau o varietate de insecte, dintre care unele sunt 25 �inamici naturali ai insectelor dăunătoare. Agricultura la scară industrială preferă plantațiile mari cu monoculturi; asta lasă câmpurile fără gama obișnuită de insecte, iar culturile devin vulnerabile la dăunători, necesitând o creștere a folosirii pesticidelor. Mult din pesticidul stropit se scurge în pânza freatică și este o sursă majoră de poluare a apei în toate regiunile agricole din lume. Pesticidele provoacă de asemenea eroziunea și distrugerea solului omorând milioane de organisme microscopice și habitaturile lor care mențin fertilitatea și structura solului. Distrugerea și eroziunea necesită apoi creșterea continuă a cantității de fertilizatori petrochimici folosiți pentru menținerea rezultatelor la nivele constante. În ciuda numărului de animale pe care îl creștem, fermierii industriali folosesc fertilizatori artificiali făcuți din gaze naturale în loc să folosească fertilizantele naturale (balega) pentru a menține nitrogenul în sol. Asta provoacă eliminarea a și mai mult oxid de nitrogen, care este un gaz de seră foarte puternic. Pe lângă nivelele ridicate de petrochimicale folosite pentru menținerea sistemului, agricultura industrială împreună cu creșterea intensă a animalelor necesită defrișări extinse și schimbarea scopurilor terenurilor. Arderea pădurilor și savanelor pentru crearea de noi terenuri cu scopul creșterii animalelor și cultivării grâului (din care cea mai mare parte este folosit pentru hrana vitelor) provoacă emisii masive de CO2, iar secarea mlaștinilor în scopuri similare duce la eliminarea de mari cantități de metan. Aceste practici contribuie puternic la schimbarea climatică. Pe măsură ce metodele industriale de agricultură distrug solul, există o nevoie continuă de ardere a din ce în ce mai multe păduri pentru a furniza noi terenuri, și noi soluri, pe care să fie crescute culturi. Mai mult, defrișările provoacă scăderea apei evaporate dintr-o zonă, ceea ce duce la scăderea precipitațiilor. Rezultatul este o recoltă mai slabă ce forțează fermierii de soia și de vite să folosească restul de pădure tropicală chiar mai repede, perpetuând o spirală descendentă. Sistemul industrial a „închis”, timp de secole și în toată lumea, terenurile agricole, alungând cu forța micii fermieri și țărani de pe 26 �terenurile lor, pentru a fi folosite de corporații cu scopul de a crește culturi profitabile pentru export precum cacao, sfeclă de zahăr sau soia. Milioane de oameni își pierd terenurile și comunitățile, precum și independența și capacitatea de a-și crește propria hrană: ei pot apoi accesa hrana doar prin intermediul pieței, forțându-le intrarea în rândul muncitorilor salariați ca singură opțiune pentru supraviețuire. Rezultatele agricole crescânde, folosind petrochimicale și noi tehnologii, au un efect mic asupra ratelor globale de foamete pentru că ignoră problemele de acces la teren și putere de cumpărare și distrage atenția de la soluțiile reale precum redistribuirea terenurilor și agricultura sustenabilă și disponibilă. Cât despre producția de carne, în vârful nenorocirilor bine cunoscute ale creșterii industriale de animale – condițiile inumane, furajele modificate genetic, hormonii și antibioticele cu care sunt îndopate animalele și practicile folosite pentru măcelărire – producția intensivă de carne și lactate din toată lumea este responsabilă pentru aproximativ 18% din gazele de seră cauzate de oameni. Asta înseamnă mai mult decât procentul provocat de traficul și transportul global combinate. Doar în cadrul Uniunii Europene, numere extrem de mari de animale (153 de milioane de porci, 123 de milioane de vaci, 99 de milioane de oi, mai mult de 500 de milioane de găini și aproape 11 milioane de tone de carne de pui) sunt produse pentru consum de hrană în fiecare an. Animalele produc gaze de seră precum dioxidul de carbon (CO2) și metanul (CH4 – aproximativ de 62 de ori mai puternic decât CO2) în timpul procesului de digestie, în timp ce alte gaze de seră cum este oxidul de nitrogen (N20 – în jur de 275 de ori mai puternic decât CO2) vin în mare parte din bălegarul în descompunere. Creșterea industrială a animalelor folosește în același timp și mult mai multă energie decât modurile tradiționale de creștere a animalelor pentru hrană, necesitând cantități mari de combustibili fosili, fertilizatori industriali și 27 �chimicale sintetice. Rata de energie obținută din combustibili fosili introdusă, și energia hranei produse – fără a include procesarea și distribuția hranei – este de aproximativ 3:1 pentru toate produsele agricole ale SUA, dar pentru carnea de vită produsă industrial rata este de până la 35:1. În multe părți din lume, consumul de carne este considerat un lux. Creșterea prosperității în sudul globului duce la adoptarea tiparelor vestice de consum de carne, punând presiune pe teren pentru producția de grâu în plus necesar hrănirii vitelor, însemnând că din ce în ce mai puțin pământ este disponibil pentru producția efectivă de hrană. În general, o treime din terenurile arabile ale lumii sunt folosite pentru producția de furaje. Ironia acestui lucru este că schimbarea climatică este în acest moment responsabilă de scăderea dramatică a caselor naturale și a habitatelor animalelor, contribuind la extincția a milioane de specii pe care nu le-am domesticit încă pentru consumul nostru propriu. Multe specii de animale și de plante nu sunt capabile să se adapteze destul de repede la temperaturile medii în creștere și la tiparele meteo schimbătoare ce afectează la rândul lor lanțul trofic, ducând la moartea a și mai multe specii. Dr. James Hansen, om de știință, acum fost șef pe probleme de mediu la institutul spațial NASA, a spus că „schimbarea climatică va deveni cauza principală a dispariției speciilor...Punctul terminus al vieții pe planetă va fi atunci când se pierd atât de multe specii interdependente încât ecosisteme întregi se prăbușesc”. Imaginea iconică a schimbării climatice e ursul polar care înoată disperat până moare printre ghețarii topiți. Asta e o imagine tragică, dar în același timp una ce nu face dreptate varietății de ecosisteme ce se prăbușesc din cauza schimbării climatice și dezastrelor naturale pe care le provoacă. Temperaturile în creștere, creșterea precipitațiilor, inundațiile și secetele ce rezultă din încălzirea globală amenință să întrerupă sistemele agricole din toată lumea, reducând dramatic numărul de terenuri arabile disponibile pentru creșterea hranei. Țările din sudul globului vor fi lovite cel mai puternic din cauza localizării lor – cele ce sunt mai aproape de Ecuator au în mod natural temperaturi mai ridicate, iar acele temperaturi sunt mai apropiate sau deja mai ridicate decât temperatura potrivită pentru agricultură. Anotimpurile și tiparele de vreme devin deja imprevizibile și extreme. Schimbarea climatică întrerupe și modifică în același timp și organismele dăunătoare și bolile, ridicând riscurile puse agriculturii de peste tot. 28 �În câteva locuri, precum Europa de Nord și America de Nord, temperaturile mai ridicate vor duce inițial la creșterea producției, dar acest rezultat va fi mult mai mic decât ar fi necesar pentru a înlocui volumul de teren ce se va pierde din cauza celorlalte efecte ale schimbării climatice. Până recent, agricultura a fost neglijată în negocierile UNFCCC. Cu toate acestea, intensificarea continuă a agriculturii industriale este acum propusă ca parte a soluției pentru problemele schimbării climatice, la care a contribuit de la bun început, făcându-se propuneri pentru introducerea agriculturii ca sursă de credite prin intermediul Mecanismului Dezvoltării Curate; spre exemplu, agrocombustibilii și plantele modificate genetic sunt ambele propuse și validate ca „soluții” pentru schimbarea climatică. Agro-combustibilii sunt promovați ca o alternativă „verde” la combustibilii fosili, sunt obținuți din plante oleaginoase sau zaharoase precum sfecla de zahăr, rapița, palmierul uleios, soia sau jatrofa, pentru folosirea în alimentarea mașinilor, avioanelor și pentru generarea de energie în centralele electrice. Zone mari de teren sunt necesare pentru a crește destul agrocombustibil pentru a înlocui o cantitate mică de combustibil fosil. Agrocombustibilii devin motivul principal pentru distrugerea pădurilor tropicale. Ei provoacă semnificativ mai multe gaze de seră decât combustibilii fosili pentru că sunt distruse ecosisteme întregi pentru a face loc culturilor necesare producerii lor. Agrocombustibilii vin din agricultura industrială la scară largă; din moment ce agricultura industrială este una din cele mai mari cauze ale schimbării climatice, extinderea ei pentru cultivarea plantelor necesare producerii de agrocombustibili este o idee periculoasă. Un purtător de cuvânt al ONU a atenționat că 60 de milioane de oameni ar putea deveni în curând „refugiați ai agrocombustibililor” – oameni alungați de pe pământurile lor pentru a face loc culturilor de agrocombustibili. Doar în Argentina, 200 000 de familii au fost alungate de pe terenurile lor, pentru soia – mult mai mulți vor fi delocalizați de noua explozie a agrocombustibililor obținuți din soia. 29 �Mai mult, expansiunea rapidă a agrocombustibililor a fost una din cauzele principale ale crizei alimentare din 2007-2008, când multe din prețurile alimentelor au crescut cu peste 10%, declanșând revolte în toată lumea, oamenii nemaiputând să-și permită să cumpere orez sau porumb. Folosirea culturilor de hrană pentru a obține combustibil pentru mașini și folosirea terenurilor pentru cultivarea agrocombustibililor în loc de cultivarea hranei, duce la creșterea prețurilor hranei, însemnând că mai puțini oameni din toată lumea își vor permite să se hrănească. Culturile modificate genetic (OMG) sunt deja promovate de corporații ca soluție pentru insecuritatea alimentară ce va rezulta din efectele schimbării climatice. Ni se spune că aceste culturi modificate genetic vor crește productivitatea și că tehnologia OMG va creea plante ce sunt rezistente la secete și la alte probleme agricole cauzate de schimbarea climatică. Ce nu ni se spune este că această contaminare cu OMG a sistemului alimentar duce la pierderea biodiversității și slăbește ecosistemele agricole, făcându-le vulnerabile la boli, creând toleranță la pesticide a insectelor dăunătoare, iar pierderea varietăților de culturi reduce potențialul unui ecosistem de a se adapta la schimbarea climatică. Culturile de OMG contribuie ele însele la schimbarea climatică în măsura în care sunt folosite pentru justificarea defrișărilor continue. Majoritatea culturilor de OMG produse astăzi sunt folosite pentru a hrăni animalele și pentru a susține o industrie cu emisii puternice a creșterii animalelor (în același timp otrăvind pe ascuns lanțul trofic). Și, în mod convenabil pentru companiile de chimicale (precum Monsanto, care deține deja 95% din toate culturile de OMG din lume, producând în același timp pesticidele și fertilizatorii necesari creșterii acestora), culturile de OMG necesită o folosire ridicată a pesticidelor și fertilizatorilor chimici. Culturile de OMG se potrivesc foarte bine cu dorința corporatistă de a patenta semințele astfel ca acestea să poată fi comercializate în exclusivitate, fiind astfel foarte profitabile. În special pentru comunitățile rurale, cele mai mari din lume și cele mai afectate de schimbarea climatică, modificarea genetică a agriculturii îi va împiedica să aibă acces la semințe, provocând și mai multă sărăcie, foame și prin urmare destrămarea comunităților și crearea de refugiați de mediu. Pentru consumatorii nordici, lipsa controlului și măsurilor de siguranță impuse asupra produselor OMG va slăbi alegerea consumatorului și va avea un impact puternic asupra sănătății, cum ar fi toleranța crescândă la antibiotice și o incidență sporită 30 �a alergiilor și cancerului. În cele din urmă, culturile de OMG sunt un alt pas spre un model de agricultură intensivă de monoculturi pentru export global, bazată în mare parte pe folosire intensivă a combustibililor fosili, servind doar la slăbirea capacității noastre de a face față unui colaps major – practic, politic și fizic. Dar în realitate, n-ar trebui să fie așa. Rețeaua internațională a organizațiilor fermierilor, Via Campesina, subliniază și demonstrează că agricultura la scară mică reduce emisiile de carbon și efectele schimbării climatice, în același timp minimizând impactul agriculturii asupra plantelor și animalelor, precum și asupra aerului, apei și solului. Practicile de creștere a culturilor diversificate și organice cresc populațiile de păsări și mamifere din ferme și asigură o biodiversitate biologică pentru planetă. În termeni de conservare și intensificare a productivității solului și biodiversității, agricultura sustenabilă la scară mică este mult mai benefică și eficientă decât practicile industriale. Agricultura industrială și creșterea intensivă a animalelor ne devastează terenurile, apa și aerul, amenințând acum și stabilitatea climei. Folosirea masivă a produselor biologice și chimice provoacă daune majore mediului precum și boli și decese în rândul oamenilor, în timp ce plantațiile mari de monoculturi reduc diversitatea plantelor și animalelor planetei. Practicile de distrugere a habitatului pun în pericol sălbăticia, iar practicile agriculturii industriale provoacă nenumărate suferințe animalelor. Proprietatea corporatistă centralizată a sistemului nostru de producție a hranei distruge în același timp și comunitățile de fermieri din toată lumea, conducând la sărăcie în masă și foamete. Schimbarea climatică este deja gravă și cel mai probabil se va înrăutăți, rezultând în pierderi de teren, schimbări imprevizibile asupra condițiilor de creștere naturală și extincția a milioane de specii. Între timp, cei ce conduc distrugerea stau la mese de discuții ale negocierilor internaționale, folosind schimbarea climatică drept scuză pentru extinderea mai departe a acestui sistem nesustenabil și poluant, propunând soluții care servesc doar la extinderea și centralizarea controlului corporatist asupra producției hranei. Problema nu poate fi rezolvată doar prin simpla reglementare a folosirii unor anumite chimicale, sau prin interzicerea produselor omg în unele țări. Problema este sistemică, și prin urmare, necesită o soluție ce dezmembrează și înlocuiește întregul sistem. 31 �Ultimele cuvinte (pentru acum).... Dezastrul social reprezentat de schimbarea climatică este deja evident. Nu mai poate fi considerat „doar” o problemă de mediu, sau doar un subiect de dezbatere al oamenilor de știință. Adevărata întrebare acum este cum va aduce capitalismul schimbarea climatică de partea sa, sau dacă schimbarea climatică poate furniza ruptura revoluționară de care lumea are atât de mare nevoie. Riscurile nu au fost niciodată atât de mari: Revoluție sau Moarte este cea mai nouă certitudine științifică. Am văzut împăratul fără hainele sale – de-atât de multe ori – dar de frica dezastrului climatic i se oferă încă prezumția de nevinovăție. Pentru că dacă nu el, atunci cine are capacitatea de a ne salva? Atunci când guvernele de la mesele de negocieri sunt atât de departe de oamenii pe care ar trebui să-i reprezinte, și corporațiile și-au obținut puterea și locurile la aceste mese chiar prin practicile responsabile pentru schimbarea climatică, își vor schimba oare în mod onorabil comportamentele pentru beneficiul umanității și ecosistemului de care depindem? Sau vor continua să extindă sistemul proprietății private, exploatării și tehnocrației, împreună cu granițele și războaiele necesare pentru menținerea acestora? Ar trebui să nu încetăm niciodată să punem astfel de întrebări și trebuie să continuăm să expunem împăratul, dar acum e momentul să-l dăm jos pentru totdeauna de pe tronul său, și apoi să dăm foc acestui tron - și câte credite de carbon înseamnă asta? Orice alternative reale la sistemul capitalist care a creat această mizerie ne vor arunca în conflict cu interese puternice, cu oamenii din spatele acestor interese și cu soldații lor. Crearea și apărarea soluțiilor reale de dedesubt nu vor veni fără luptă. La fel ca schimbarea climatică, apărarea noastră trebuie să fie fără frontiere. 32 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource De ce schimbarea climatică nu este o chestiune de mediu (2009) Subject The topic of the resource Capitalism: piețe, piețe peste tot! Clase, muncă și schimbarea climatică. Muncitori din toată lumea, uniți-vă, salvați-o! Migrația, granițele și schimbarea climatică Gen: schimbarea climatică este o chestiune feministă Militarism: declararea războiului împotriva încălzirii globale Energia nucleară și producția centralizată de energie Producția de hrană și schimbarea climatică: agricultura industrială, fermele industriale și prăbușirea ecosistemului Description An account of the resource traduere F.A. / 32 p. Source A related resource from which the described resource is derived http://federatia-anarhista.blogspot.com/2010/06/de-ce-schimbarea-climatica-nu-este-o.html Publisher An entity responsible for making the resource available Federația Anarhistă Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2009 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource broșură Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2009, Iași 2009 anti-capitalism broșură capitalism ecologie Federația anarhistă feminism Granițe Iași mediu migranți muncă schimbare climatică Traducere Traduceri https://anarhiva.com/files/original/b01400e5d4df218908295e9ca9e1f391.pdf 89a96e760ed333970be2138cf044466b PDF Text Text Tensiunea anarhistă Alfredo M.Bonano �Sunt mereu într-o oarecare măsură rușinat când pregătesc un discurs, cel puțin la început. Iar această rușinare crește în cazul a ceea ce numim în mod eronat conferințe, sau după cum cineva încearcă modest să le camufleze, dezbateri-conferințe. La urma urmei, e vorba de cineva care vine din altă parte, poate din altă generație, ca și cum ar năvăli din trecut. Cineva care stă în această clasă pentru a ține un discurs și în mod ciudat, poate chiar periculos, seamănă cu cei care îți macină creierii cu intenții destul de diferite. Dacă ascultați cu atenție veți descoperi că, în spatele aparențelor, există o diferență considerabilă în conceptele pe care urmează să le subliniez. Primul dintre aceste concepte ia forma unei întrebări: Ce este anarhismul? Poate părea ciudat că abordez o asemenea chestiune în această situație, din moment ce știu sigur că sunt mulți anarhiști aici, pentru că îi cunosc personal. Și pe lângă orice altceva, anarhiștii ar trebui măcar să știe ce este anarhismul. Dar este necesar să luăm în mod repetat în discuție întrebările de genul „Ce este anarhismul?”. Chiar și în câteva cuvinte. De ce trebuie să facem asta? Asta nu se întâmplă în mod normal în alte expresii de viață, în alte activități sau gânduri ce se definesc cu o bază de a fi ceva sau altceva. Așa că anarhiștii continuă să-și pună aceeași întrebare: Ce este anarhismul? Ce înseamnă să fii anarhist? De ce? Pentru că nu este o definiție care poate fi dată odată pentru totdeauna, pusă într-un seif și considerată patrimoniu ce trebuie abordat încetul cu încetul. A fi anarhist nu înseamnă a ajunge la o certitudine; sau a spune o dată pentru totdeauna, „Iată, de acum încolo dețin adevărul și prin urmare, cel puțin din punctul de vedere al ideii, sunt o persoană privilegiată”. Oricine gândește astfel este anarhist doar cu numele. În schimb, anarhistul este cineva care se pune într-adevăr la îndoială, ca persoană, și se întreaba: Ce este viața mea în funcție de ceea ce fac și în relație cu ceea ce gândesc? Ce legătură reușesc să păstrez în fiecare zi în tot ceea ce fac, un mod de a fi anarhist continuu și de a nu cade pradă înțelegerilor, de a nu face compromisuri zilnice, etc? Anarhismul nu este un concept ce poate fi închis într-un cuvânt, precum o piatră de mormânt. Nu este o teorie politică. Este un mod de a concepe viața, iar viața, fie ca suntem tineri sau în vârstă, bătrâni sau copii, nu este ceva definitiv: este o miză pe care trebuie să o jucăm zi după zi: Când ne trezim dimineața și ne punem picioarele pe pământ, trebuie �să avem un motiv destul de întemeiat pentru a ne trezi; dacă nu avem acest motiv, atunci contează prea puțin dacă suntem anarhiști sau nu. Am putea la fel de bine să rămânem în pat și să dormim. Și pentru a avea un motiv întemeiat trebuie să știm ce vrem să facem pentru că pentru anarhism, pentru anarhist, nu există nici o diferență între ceea ce facem și ceea ce gândim, dar există o transformare continuă a teoriei în acțiune și a acțiunii în teorie. Asta face ca anarhistul să nu fie la fel cu nimeni altcineva, care are alt concept de viață și cristalizează acest concept într-o practică politică, în teorie politică. Asta e ceea ce în mod normal nu vi se spune, asta e ceea ce nu citiți în ziare, asta e ceea ce nu e scris în cărți, asta e ceea ce școala ține geloasă ascuns, pentru că acesta este secretul vieții: nu separați niciodată gândirea de acțiune, lucrurile pe care le știm, lucrurile pe care le înțelegem, de lucrurile pe care le facem, lucrurile cu care ne desfășurăm acțiunile. Iată ce face diferența între un politician și un revoluționar anarhist. Nu cuvintele, nu conceptele și, dacă îmi permiteți, în anumite privințe nici măcar acțiunile, pentru că nu concluzia lor extremă – să spunem radicală – în atac este cea care diferențiază și caracterizează acțiunile. Nici măcar acuratețea în alegerea obiectivului nu le califică, ci modul în care persoana, camaradul care efectuează aceste acțiuni, reușește să le transforme într-un moment expresiv din viețile lor, o caracterizare specifică, un înțeles, o calitate a vieții, bucurie, dorință, frumusețe, nu realizare practică, nu realizarea forțată a unei sarcini care este în mod fatal un final prin ea însăși și permite cuiva să spună: „Am făcut ceva astăzi” departe de mine, la periferia existenței mele. Iată, aceasta este o diferență. Iar din această diferență se naște o alta, una considerabilă din punctul meu de vedere. Oricine credă că lucrurile ce trebuie făcute sunt în afara noastră și sunt realizate ca un număr de successe și eșecuri – viața este o scară, uneori urci, uneori cobori, uneori lucrurile merg bine, iar uneori merg rău – iată, oricine crede că viața e alcătuită din astfel de lucruri; spre exemplu, figura clasică a politicianului democratic (de dragul artei, cineva cu care poți vorbi, un tip prietenos, tolerant, care are o latură permisivă, crede în progres, în viitor, într-o societate mai bună, în libertate), o astfel de persoană, care probabil nu poartă o jachetă la două rânduri, nici cravată, îmbrăcat obișnuit, o persoană care de aproape arată ca un camarad și care se și declară ca fiind un camarad, această persoană poate foarte bine să fie un �polițist, nu are nici o importanță. De ce nu? Există polițiști democrați, era represiunii uniformei s-a terminat, represiunea are astăzi aspecte prietenoase; ne reprimă cu o mulțime de idei grozave. Cum putem identifica această persoană atunci, acest democrat, cum îl putem recunoaște? Și dacă ne trage vălul peste ochi împiedicându-ne să-l vedem, cum ne putem apăra de el? Îl putem identifica astfel: pentru el viața este o realizare, viața lui este alcătuită din realizarea lucrurilor, o realizare cantitativă care se desfășoară în fața ochilor săi, și nimic mai mult. Atunci când vorbim cu cineva, nu putem cere să îi vedem carnetul de membru. Ideile lor ne fac deseori să ajungem complet derutați și incapabili de a înțelege orice pentru că suntem cu toții vorbăreți de treabă și cu toții elogiem frumusețea toleranței s.a.m.d. Cum putem vedea că avem un dușmai înaintea noastră, cel mai rău dintre toți dușmanii noștri? Pentru că măcar de vechiul fascist ne puteam apăra. El lovea, iar dacă eram în stare, noi loveam înapoi, mai tare. Acum lucrurile s-au schimbat, situația s-a schimbat. Astăzi poate fi chiar dificil să pescuiești un bătăuș fascist. Dar individul pe care încercăm să-l descriem, acest democrat peste care dăm peste tot, la școală, în Parlament, pe străzi sau în uniforma polițaiului, un judecător sau un doctor, acest tip este dușmanul nostru pentru că el privește viața într-un mod diferit față de modul în care o privim noi, pentru că pentru el viața este un alt fel de viață, nu este viața noastră, pentru că pentru el noi suntem extratereștri și nu văd de ce ar trebui ca noi să-l considerăm locuitor al planetei noastre. Aceasta este linia separatoare dintre noi. Pentru că, conceptul său cu privire la viață are o natură cantitativă, pentru că măsoară lucrurile cum ar fi succesul, sau dacă vreți, eșecul, dar mereu dintr-o perspectivă cantitativă iar noi le măsurăm diferit și la asta ar trebui să ne gândim: în ce fel are viața un alt înțeles pentru noi, un înțeles care este calitativ diferit? Prin urmare, acest gentleman prietenos ne umple de critici și spune „Da, anarhiștii sunt oameni buni dar sunt ineficienți. Ce-au făcut ei vreodată de-a lungul istoriei? Ce stat a fost vreodată anarhist? Au realizat vreodată guvernarea fără guvernare? O societate liberă, anarhistă, o societate fără putere, nu este cumva o contradicție?” Și această piatră critică ce ne izbește este cu siguranță consistentă, pentru că de fapt, dacă privești îndeaproape orice caz în care anarhiștii s-au apropiat de realizarea utopiei lor a unei societăți libere, cum a fost în Spania sau Rusia, dacă privește aceste cazuri cu atenție, găsești aceste construcții ca �fiind într-o oarecare măsură, deschise la critică. Sunt cu siguranță revoluții, dar nu sunt revoluții libertariene, nu sunt anarhie. Deci, atunci când acești gentlemeni spun, „Sunteți utopici, voi anarhiștii sunteți visători, utopia voastră nu ar funcționa niciodată”, trebuie să răspundem „Da, e adevărat, anarhismul e o tensiune, nu o realizare, nu o tentativă concretă de a aduce anarhia mâine dimineață”. Dar trebuie să fim de asemenea capabili să spunem „Dar voi, distinși domni democrați, din guvernul care ne controlează viața, voi care credeți că ne puteți pătrunde în capuri, în creiere, care ne guvernați prin opiniile pe care le formați zilnic în ziarele voastre, în universități, școli, etc., ce ați realizat domnilor? O lume în care să merite să trăiești? Sau o lume a morții, o lume în care viața este o afacere, lipsită de orice calitate, de orice însemnătate? O lume în care cineva care ajunge la o anumită vârstă, e pe cale să iasă la pensie, și se întreabă, „Dar ce am făcut cu viața mea? Care a fost sensul trăirii a atâția ani?” Asta ați realizat, asta e democrația voastră, ideea voastra despre popor. Guvernați un popor, dar ce înseamnă un popor? Cine sunt oamenii? Sunt oare atât de mici, nici măcar foarte semnificativi, unii care votează, merg la alegeri, vă votează pe voi, nominalizează o minoritate care la rândul ei nominalizează o altă minoritate chiar mai mică decât prima, care ne guvernează în numele legii? Dar ce sunt aceste legi dacă nu expresia intereselor unei mici minorități, îndreptate intenționat din start înspre beneficiul propriilor lor perspective de îmbogățire, consolidarea puterii lor ș.a.m.d.? Voi guvernați în numele puterii, o forță care vine din ce? Dintr-un concept abstract, voi ați realizat o structură pe care credeți că se poate construi ceva... Dar cum, în ce fel s-a construit vreodată în istorie? În ce condiții trăim astăzi, dacă nu în condițiile morții, ale aplatizării calității? Aceasta este critica pe care trebuie să le-o aruncăm înapoi susținătorilor democrației. Dacă noi, anarhiștii, suntem utopiști, suntem astfel ca tensiunea înspre calitate. Și împotriva reducerii, împotriva atrofierii trăite într-o dimensiune a pagubelor posibile minime pentru ei și a pagubelor maxime pentru marele număr de oameni ce sunt exploatați, contra acestei realități mizerabile ne opunem utopia, care cel puțin este o utopie a calității, o tensiune înspre un alt viitor, unul care va fi în mod radical diferit față de ceea ce trăim acum. �Astfel că toate remarcile făcute de oricine vă vorbește în numele realismului politic, oameni ai statului, profesori (care sunt servitorii oamenii statului), teoreticieni, jurnaliști și intelectualii care trec prin sălile de clasă și care în discursurile lor vorbesc cu cuvintele calme și tolerante ale realistului, despre cum în orice caz, nimic altceva nu e posibil, realitatea e așa cum e, e nevoie să facem sacrificii; iată, acești oameni vă trag pe sfoară. Vă înșeală pentru că puteți face altceva, pentru că fiecare dintre noi e în stare să se ridice în numele demnității noastre rănite, în fața unei asemenea înșelătorii. Pentru că fiecare dintre noi poate să-și dea seama că a fost înșelat, pentru că în sfârșit am realizat ce se face în detrimentul nostru. Și ridicându-ne împotriva tuturor acestor lucruri, putem schimba nu doar realitatea lucrurilor din interiorul limitelor în care este posibil să le cunoaștem, ci și viața cuiva, care poate fi făcută să merite trăită. Cineva se poate trezi dimineața, poate pune picioarele pe pământ, se poate uita în oglindă și își poate spune, „Măcar am reușit să schimb lucrurile, cel puțin în ceea ce mă privește” și poate simți că este o persoană demnă de a-și trăi viața, nu o marionetă în mâinile unui păpușar pe care nici măcar nu-l poți vedea destul de clar încât să-i poți scuipa în față. Iată de ce anarhiștii revin mereu la întrebarea cu privire la ce este anarhismul. Pentru că anarhismul nu este o mișcare politică. Sau mai degraba pentru că este, dar doar într-o măsură minoră. Faptul că mișcarea anarhistă se prezintă istoric ca mișcare politică nu înseamnă că acest lucrul epuizează tot potențialul anarhist de viață. Anarhismul nu își găsește rezolvarea în grupul anarhist Cuneo sau în grupuri din Turin, Londra sau de oriunde altundeva. Acela nu este anarhism. Bineînțeles că sunt anarhiști acolo, sau cel puțin cineva poate presupune că sunt, genul de camarazi care și-au început propria insurecție individual, au devenit conștienți de contextul obligativității și constrângerii în care sunt forțați să trăiască. Dar anarhismul nu este doar atât, este de asemenea o tensiune, calitatea vieții, forța pe care reușim să o extragem din noi înșine, capacitatea de a schimba realitatea lucrurilor. Anarhismul este acest întreg proiect de transformare, aflat în legătură cu ceea ce descoperim în noi înșine atunci când realizăm propria transformare personală. Prin urmare nu este un fapt cuantificabil care poate fi legat de istorie. Nu este de asemenea nici un eveniment care va apărea pur și simplu pe parcursul timpului, prin intermediul anumitor teorii, oameni, mișcări precum și, de ce nu, acte revoluționare concrete. Există �întotdeauna ceva mai mult decât suma acestor elemente, și acest ceva mai mult continuă să facă anarhismul să existe în alte feluri. Avem deci nevoie continuă să menținem o relație între această tensiune spre ceva complet diferit, ceva negândit, nerostit, o dimensiune pe care trebuie să o atingem fără să știm foarte bine cum, și experiența zilnică a lucrurilor pe care le putem face și pe care le facem. O relație concretă de schimbare, de transformare. Primul exemplu care îmi vine în minte în această chestiune este un alt element contradictoriu. Gândiți-vă la conceptul din spatele afirmației „există probleme de rezolvat”. Aceasta este o frază clasică. Cu toții avem probleme de rezolvat. Viața însăși este o problemă ce trebuie rezolvată. Traiul este o probleme, condițiile noastre sociale, faptul că trebuie să rupem cercul care ne constrânge, și până la întâmplări simple de zi cu zi. Considerăm toate acestea ca fiind o problemă. Iar aici găsim marea neînțelegere. De ce? Structurile care ne oprimă (Cred că mulți dintre cei prezenți aici sunt studenți) susțin că problemele pot fi rezolvate și că ei le pot rezolva pentru noi. Mai mult, folosesc exemplul problemelor ce sunt rezolvate în geometrie, matematica, etc... Dar acest tip de problemă, problemele matematicii care sunt prezentate ca fiind rezolvabile, sunt probleme false, care nu sunt de fapt rezolvate deloc. Răspunsurile la aceste probleme sunt simple repetiții ale aceleiași probleme în altă formă, în termeni tehnici, o tautologie. Cineva spune un lucru și răspunde repetând același lucru în alt fel. Astfel că, în principiu, problema nu este deloc rezolvată, ci doar repetată. Iar când vorbim despre rezolvarea unei probleme care implică viețile noastre, ale tuturor, existența noastră zilnică, vorbim de întrebări de o complexitatea atât de ridicată încât nu pot fi reduse la o simplă afirmație a problemei. Să luăm, spre exemplu, „problema poliției”. Existența poliției constituie o problemă pentru mulți dintre noi. Nu poate exista nici un dubiu cu privire la faptul că polițistul este un instrument de represiune folosit de Stat pentru a ne împiedica să facem anumite lucruri. Cum rezolvi o astfel de problemă? Poate fi rezolvată problema poliției? Simpla întrebare se dovedește a fi absurdă. Nu poate fi vorba de rezolvarea problemei poliției. Cu toate acestea, dintr-un punct de vedere democratic ar fi posibilă rezolvarea unor aspecte, prin democratizarea anumitor structuri, prin schimbarea atitudinilor polițiștilor, și așa mai �departe. Dar să credem că aceasta ar putea fi soluția problemei controlului și represiunii ar fi pe cât de prostesc, pe atât de lipsit de logică. De fapt, nu este nimic altceva decât o modalitate de a regla represiunea în conformitate cu interesele puterii, ale Statului. Dacă o politică democratică este eficientă astăzi, o structură de control și represiune mult mai puțin democratică ar putea fi eficientă în viitor la fel cum a fost și în trecut și orice minorități rare, marginale care au crezut altfel în această chestiune vor fi înlăturate sau eliminate din rânduri. Când spun poliție, ma refer la orice structura represivă de la poliția militară la cea juridică, toate expresiile statului care servesc în scopul controlului și represiunii. Astfel, după cum puteți vedea, problemele sociale nu pot fi rezolvate. Înșelătoria operată de structurile democratice este exact pretenția lor de a rezolva astfel de probleme. Înșelătoria arată cum politicile democratice nu se bazează pe realitate sau măcar pe un minim de concretețe. Totul este montat pe supoziția că lucrurile pot fi îmbunătățite, pot fi rezolvate în timp, pot fi corectate. În cadrul acestui concept de îndreptare a lucrurilor rezidă conceptul de forță a puterii, și pe această îmbunătățire puterea stă și continuă să existe pe termen mediu și lung. Relațiile de putere se schimbă în timp ce noi așteptăm apariția schimbărilor pe care le-au promis și care nu apar niciodată. Pentru că aceste îmbunătățiri nu se materializează niciodată. Pentru că puterea se schimbă și se transformă pe sine pe parcursul istoriei, rămânând în același timp mereu aceeași. O mână de oameni, o minoritate de oameni privilegiați care țin frâiele puterii, își au grija intereselor proprii și păzesc condițiile supremației oricui se întâmplă să fie la conducere. Deci, ce instrumente avem pentru a lupta cu această stare de lucruri? Vor să ne controleze? Deci refuzăm controlul. Bineînțeles că putem face asta. Fără îndoială că facem asta, încercând să minimizăm daunele. Dar refuzul controlului într-un context social este valabil doar până într-un punct. Putem circumscrie anumite aspecte ale sale, putem țipa atunci când suntem loviți pe nedrept; dar cu siguranță există anumite zone ale puterii, în care regulile se numesc legi, semnele indică spații îngrădite și oameni care își spun polițiști ne împiedică să intrăm în ele. Nu e nici un dubiu, încercați să intrați în Parlament și vedeți ce se întâmplă. Nu știu. Anumite nivele nu pot fi depășite, anumite controale sunt inevitabile. �Prin urmare, ce facem pentru a ne opune acestei situații? Doar visăm pur și simplu? Avem o idee de libertate, care pe deasupra trebuie formulată cu atenție, pentru că nu putem spune: „libertatea pe care anarhiștii o vor este pur și simplu o reducere a controlului”. În acel caz ne-am găsi puși în fața următoarei probleme: „Dar unde ia sfârșit această reducere a controlului?” La un nivel minim, poate? Spre exemplu, ar deveni statul legitim pentru anarhiști dacă în loc să fie statul opresiv de astăzi ar deveni, să spunem statul minimal ideal al liberalilor? Nu, cu siguranță nu. Deci nu trebuie să gândim astfel. Nu este vorba de o încercare de limitare a controlului, ci de distrugerea completă a acestuia. Noi nu suntem pentru mai multă libertate. Mai multă libertate îi este data sclavului atunci când îi sunt prelungite lanțurile. Noi suntem pentru distrugerea lanțului, deci suntem pentru libertate, nu pentru mai multă libertate. Libertatea înseamnă absența tuturor lanțurilor, absența limitelor și tot ce reiese dintr-o astfel de afirmație. Libertatea este un concept dificil, necunoscut. Este unul dureros, dar cu toate acestea se vinde ca ceva frumos, dulce, liniștitor. Ca un vis atât de îndepărtat încât ne face să ne simțim bine, precum toate lucrurile care, fiind departe, constituie speranța și încrederea, o credință. Cu alte cuvinte, aceste lucruri intangibile care aparent rezolvă problemele zilei de azi, de fapt nu le rezolvă ci pur și simplu le încețoșează, le modifică, împiedicându-ne să avem o viziune clară asupra tuturor suferințelor timpurilor noastre. În regulă, într-o zi vom fi liberi. OK, lucrurile sunt în dezordine, dar în cadrul acestei dezordini există o forță subterană, o ordine involuntară independentă de noi înșine care funcționează în locul nostru, care treptat va schimba condițiile de suferință în care trăim și care ne va duce într-o dimensiune liberă unde vom trăi cu toții fericiți până la adânci bătrâneți. Nu, aceea nu e libertate, aceea e o escrocherie care seamănă dramatic de mult cu vechea idee a lui Dumnezeu care ne-a ajutat deseori, și încă ajută mulți oameni care azi suferă, pentru că acești își spun „foarte bine, suferim astăzi, dar ne va fi bine pe lumea cealaltă”. De fapt, după cum spune biblia, ultimii vor fi cei dintâi, însuflețind ultimii zilelor noastre, care se văd pe sine ca primii zilelor viitoare. Dacă am considera o astfel de idee de libertate ca fiind reală, nu am face nimic altceva decât să legănăm suferința zilei de azi, îngrijind rănile sociale în același mod în care preotul le vindecă pe cele ale săracilor care îi ascultă slujba, îmbătându-se cu ideea că împărăția lui dumnezeu îi va salva de suferința lor. Anarhiștii nu pot gândi astfel. Libertatea este un �concept destructiv care implică eliminarea absolută a tuturor limitelor. Libertatea este o idee pe care trebuie să o păstrăm în suflete, dar în același timp trebuie să înțelegem că dacă o dorim, trebuie să fim gată să înfruntăm toate riscurile pe care distrugerea le implică, toate riscurile distrugerii ordinii sub care trăim. Libertatea nu e un concept în care să ne așezăm liniștiți, cu speranța că îmbunătățirile vor apărea independent de capacitatea noastră reală de a interveni. Pentru a înțelege astfel de concepte, pentru a deveni conștienți de riscurile pe care cineva și le asumă atunci când se folosește de astfel de concepte periculoase, trebuie să fim capabili să formăm ideea în interiorul nostru. Există de asemenea destulă confuzie și în această privință. Se obișnuiește să se considere că orice ne trece prin minte este o idee. Cineva spune „Am o idee”, apoi încearcă să înțeleagă ce înseamnă acest lucru. Acela este conceptul Cartezian al ideii, opus celui Platonician, care este un punct de referință abstract, îndepărtat. Dar nu la asta ne referim atunci când vorbim de idee. Ideea este un punct de referință, un element de forță care este capabil să transforme viața. Este un concept încărcat cu valoare care devine un concept de forță, ceva care se poate dezvolta și care ne poate schimba relațiile cu ceilalți. Toate astea sunt o idee. Dar care este sursa din care apar aceste elemente care fac posibilă elaborarea unor astfel de idei? Școala, universitatea, ziarele, cărțile, profesorii, tehnicienii, televiziunea și așa mai departe? Ce ajunge la noi din aceste instrumente de informare și elaborare culturală? O acumulare considerabilă de informație cade peste noi, fierbe înăuntrul nostru, făcându-ne să producem opinii. Avem tendința de a avea opinii, nu idei. Aceasta este concluzia tragică. Ce este o opinie? Este o idee plată, o idee care a fost uniformizată pentru a putea fi acceptată de majoritatea oamenilor. Opiniile sunt idei de masă. Este important pentru putere ca aceste opinii să fie menținute pentru că prin intermediul acestora, prin intermediul controlului acestora, obțin rezultatele scontate, îndeosebi mecanismele de propagandă și de proceduri electorale prin folosirea mediei. Formarea noii elite a puterii vine din păreri nu din idei. Atunci ce înseamnă să te opui formării opiniilor? Înseamnă acumularea mai multor informații? Adică, opunerea contra-informațiilor cu informațiile? Nu, asta nu e posibil pentru că indiferent cum privești �lucrurile nu poți opune cantitatea enormă de informație cu care suntem bombardați zilnic cu contra-informații capabile de a „demasca” printr-un proces de investigație a cauzelor ascunse, realitatea care a fost acoperită de tot zgomotul de fundal. Nu, nu putem opera în acea direcție. Oricând încercăm să facem asta, ne dăm seama că e inutil, că nu putem convinge oamenii. De aceea anarhiștii consideră mereu chestiunea propagandei în mod critic: Da, bineînțeles, după cum puteți vedea, există aici o masă bine aprovizionată ca întotdeauna în cadrul acestui timp de inițiativă sau conferință. Exită mereu broșurile noastre, cărțile noastre. Suntem încărcați cu hârtii si suntem foarte pricepuți la publicarea de astfel de materiale. Dar acesta nu este singurul lucru pe care trebuie să-l facem, și în orice caz, nu conțin elemente de contra-informații, sau dacă, conțin, e doar accidental. Această muncă este îndreptată în principiu, sau ar trebui să fie, înspre construirea unei idei sau a unui număr de idei principale, un număr de idei puternice. Să dăm doar un exemplu. Pe parcursul ultimilor 3 sau 4 ani, s-a dezvoltat o chestiune despre care ziarele au raportat folosind termeni oribili precum „tangentopoli” sau „mâini curate” (procedur legale în curs în care mulți politicieni au fost condamnați pentru acceptarea de bani de la capitaliști în schimbul unor contracte în sectoarele de lucrări publice) și așa mai departe. Ce a impregnat această operațiune în mintea oamenilor? A construit părerea că legea este capabilă să îndrepte lucrurile, să condamne politicieni, să schimbe condițiile, astfel că ne poate duce de la vechile concepte tipice ale primei republici italiene la cele noi ale republicii a doua. Această părere, acest proces, sunt evident, foarte folositoare. Spre exemplu, a permis apariția unei „noi” elite a puterii care să o înlocuiască pe cea veche. Nouă până într-un punct, dar cu anumite caracteristici și reveniri triste ale vechilor obiceiuri și personaje. Așa funcționează opinia. Acum, gândiți-vă la compararea procesului de formare a opiniei, care este de un avantaj considerabil doar pentru putere, cu construcția unei idei-forță care ar putea fi o analiză detaliată a conceptului de justiție. Diferența este abisală. Dar care este corectă? Spre exemplu, cu siguranță a fost corect pentru mulți, și noi înșine considerăm ca fiind corect faptul că, fostul lider al partidului socialist Craxi a fost forțat să rămână închis în vila sa din Tunisia. Întreaga chestiune a fost destul de amuzantă, ne-a �făcut chiar să râdem, ne-a făcut să ne simțim bine pentru că e chiar drăguț când porcii de la acel nivel ajung să fie scoși din circulație. Dar este aceasta justiție adevărată? Spre exemplu, Andreotti este în dificultate. Se pare că l-a sărutat pe Riina (șeful mafiei) pe obraz. Astfel de știri cu siguranță că ne fac să zâmbim, ne fac să ne simțim mai bine, pentru că un porc precum Andreotti era enervant chiar și la un simplu nivel fizic, era destul și să-l vezi la televizor. Dar ce este această idee de justiție? Procurorii Di Pietro și Borrelli au o gloată de fani susținători. Milioane de oameni au fost atrași în acest proces de uniformizare a opiniei. Asupra conceptului de justiție trebuie să ne aplecăm într-un mod diferit? La ce ar trebui să conducă? Ar trebui să ne conducă la o recunoaștere a faptului că, dacă Craxi și Andreotti sunt responsabili atunci oameni precum Di Pietro sau Borelli sunt responsabili în aceeași măsură. Pentru că dacă primii sunt politicieni, ceilalți sunt cu toții magistrați. Conceptul de justiție înseamnă fixarea unei linii de demarcație între cei care susțin și apără puterea și cei care sunt împotriva ei. Dacă simpla existență a puterii este injustă și dacă toate încercările, dintre care pe unele dintre ele le-am și văzut, se dovedesc a fi nimic mai mult decât înșelătorii auto-justificatoare, orice om al puterii, mai mult sau mai puțin democratic, stă mereu de partea greșită a justiției indiferent ce face. Pentru a construi un astfel de concept de justiție înseamnă evident formarea unei idei, o idee ce nu se găsește în ziare, care nu pătrunde în săli de clasă și în amfiteatrele universităților, care nu poate deveni un element de opinie sau nu poate determina oamenii să voteze. De fapt, o astfel de idee duce la conflic intern. Pentru că în fața tribunalului unei persoane cineva întreabă, „Dar eu, cu ideea mea de justiție socială, cum o văd atunci când ceea ce face Di Pietro pare bun? Sunt și eu luat de val? Sunt și eu un instrument al opiniei, un terminal al marilor procese de menținere a puterii, devenind nu doar sclavul lor, ci și complicele lor?” Am ajuns în sfârșit acolo. Am atins punctul propriei noastre responsabilități. Deoarece, dacă este adevărat că pentru anarhiști nu există nici o diferență între teorie și acțiune, de îndată ce ideea justiției sociale se va aprinde în noi, ne va lumina creierul chiar și pentru o fracțiune de secundă, nu va putea să se stingă vreodată. Pentru că �indiferent ce credem, ne vom simți vinovați, ne vom simți complici, complici la un proces de discriminare, represiune, genocid, moarte, un proces de care nu ne vom mai putea detașa vreodată. Cum am putea să ne definim drept revoluționari și anarhiști altfel? Ce libertate am susține dacă ne-am oferi complicitatea asasinilor de la putere? Vedeți cât de diferită și de critică este situația pentru oricine reușește, printr-o analiză profundă a realității sau pur și simplu prin noroc sau ghinion, să lase o idee atât de clară precum ideea justiției, să le pătrundă în creier? Există multe astfel de idei. Spre exemplu, ideea libertății este similară. Oricine se gândește chiar și doar pentru un moment, la ce înseamnă de fapt libertatea, nu va mai putea niciodată să se mulțumească pe sine doar prin realizarea de acțiuni care să extindă vag libertatea situațiilor în care trăiesc. Începând cu acel moment, se vor simți vinovați și vor încerca să facă ceva pentru a-și alina senzația lor de suferință. Se vor teme că au greșit pentru că nu au făcut nimic până acum, și din acel moment, viețile lor se vor schimba complet. În principiu, ce vrea statul de la formarea opiniilor? Ce vrea puterea? Da, bineînțeles, vrea să creeze opinii de masă pentru că din acestea pot realiza anumite operațiuni precum votul, formarea grupurilor de putere, și așa mai departe. Dar asta nu e tot ceea ce vor. Ei vor consensul nostru. Vor aprobarea noastră. Iar consensul este obținut prin instrumente precise, în special cele de natură culturală. Spre exemplu, școala este unul din rezervoarele prin care se realizează consensul și se construiește viitoarea forță de muncă intelectuală și nu numai. Astăzi capitalismul necesită o cu totul altfel de persoană față de cei de care avea nevoie în trecut. Până recent, era nevoie de oameni cu capacități profesionale, o mândrie în această capacitate și calificări speciale. Situația este destul de diferită acum. Lumea muncii necesită un nivel de calificare modest, în timp ce calități ce nu existau și erau chiar de neconceput în trecut, precum flexibilitatea, adaptabilitatea, toleranța și capacitatea de a interveni în ședințe, etc. sunt acum cerute în locul lor. Unități de producție uriașe bazate pe linii de asamblare spre exemplu acum folosesc roboți sau sunt construite pe bazele conceptuale ale insulelor, grupuri mici lucrând împreunp, care se cunoscu unele pe altele și se controlează unele pe altele și așa mai departe. Acest tip de mentalitate nu se găsește doar în fabrică. Nu construiesc doar un „nou �muncitor”, ci un „nou om”; o persoană flexibilă cu idei modeste, destul de opaci în dorințele lor, cu nivele culturale considerabil reduse, limbaj sărăcăcios, lectură standardizată, o capacitate limitată de a gândi și o mare capacitate de a lua decizii rapide de genul „da” sau „nu”. Ei știu cum să aleagă între două posibilități: un buton galben, un buton roșu, un buton negru, un buton alb. Acesta este tipul de mentalitate pe care ei îl construiesc. Și unde îl construiesc? La școală, dar și în viața de zi cu zi. Ce vor face cu o astfel de persoană? O vor folosi pentru a realiza toate modificările necesare pentru restructurarea capitalului. Vor fi folositoare pentru o administrare mai bună a condițiilor și relațiilor capitalismului de mâine. Și care vor fi aceste relații? Se vor baza pe schimbări din ce în ce mai rapide, o chemare la satisfacerea dorințelor inexistente, dorințe ce sunt pilotate, determinate de grupuri mici ce devin din ce în ce mai numeroase. Această nouă persoană este chiar opusul a ceea ce suntem noi capabili să ne imaginăm sau să ne dorim, opusul calității, creativității, opusul dorinței reale, bucuriei vieții, opusul a toate acestea. Cum putem lupta împotriva realizării acestui om tehnologic? Cum putem lupta împotriva acestei situații? Putem aștepta să vină o zi, o mare zi care va întoarce lumea invers? Ceea ce anarhiștii ultimului secol numeau „la grande soiree”? Marea seară sau marea zi – „le grand jour” – în care forțe pe care nimeni nu le putea prevedea ar ajunge să preia conducerea, explodând într-un conflict social pe care cu toții îl așteptăm, numit revoluție? Astfel că totul se va schimba și va fi o lume a perfecțiunii și a bucuriei? Aceasta este o idee milenară. Acum că ne apropiem de sfârșitul mileniului, ar putea prinde rădăcini din nou. Dar condițiile sau schimbat. Aceasta nu este realitate, nu această așteptare ne interesează. Ceea ce ne interesează este un alt tip de intervenție, una cu mult mai modestă, dar una care este capabilă să obțină ceva. Ca anarhiști, suntem chemați să facem ceva. Suntem chemați de către propria noastră responsabilitate individuală și de ceea ce am spus mai devreme. Din momentul în care ideea ne luminează mintea, nu ideea anarhiei, ci a justiției, libertății, atunci când aceste idei ne luminează mințile și vedem înșelătoria din fața noastră – care astăzi, mai mult ca niciodată, poate fi definită ca înșelătorie democratică – ce putem face? Trebuie să ne punem pe treabă, iar acest lucru înseamnă să ne organizăm. Înseamnă să creăm condițiile de referință și de legătură între anarhiști, condiții care trebuie să fie diferite de cele din trecut. �Realitatea s-a schimbat. Cum am spus și mai devreme, ei construiesc un om diferit, un om de-calificat, și îl construiesc pentru că au nevoie să construiască o societate de-calificată. Au eliminat figura muncitorului din centrul concepției societății politice așa cum era, după de-calificarea lui. În trecut, muncitorul ducea greul exploatării. De aceea s-a crezut că această figură socială va da în mod necesar naștere revoluției. E suficient să ne gândim la analiza marxistă. Capitalul lui Marx este dedicat „eliberării” muncitorului. Atunci când Marx vorbește de om, se referă la muncitor. În analiza sa a valorii, el vorbește de ritmul de muncă; în analiza sa a alienării, el vorbește despre muncă. Nu e nimic care să nu fie referitor la muncă. Dar asta se întâmpla deoarece muncitorul era central în analiza Marxistă la momentul dezvoltării acesteia. Clasa muncitoare putea fi văzută ca fiind centrul structurii sociale. Folosind diferite analize, anarhiștii s-au apropiat de asemenea de o considerație conform căreia poziția muncitorilor era centrul lumii sociale. Gândiți-vă la analizele anarho-sindicale. Pentru anarho-sindicaliști era o chestiune de întindere a conceptului de luptă a sindicatelor până la consecințele ei extreme, eliberând-o de dimensiunea mai îngustă a negocierilor sindicale și transformând-o direct în realizarea revoluției prin grevă generală. Astfel, conform anarho-sindicaliștilor, societatea viitorului, societatea liberă anarhistă, avea să fie nimic altceva decât societatea prezentă eliberată de putere dar cu aceleași structuri productive, care nu ar mai fi în mâinile capitaliștilor ci în mâinile colectivelor care le-ar administra la comun. Acest concept este destul de inaplicabil astăzi din varii motive. În primul rând, pentru că transformarea tehnologică a făcut imposibilă existența unui singur pasaj de trecere între societatea prezentă și cea viitoare în care ne dorim să trăim. O trecere directă ar fi imposibilă din simplul motiv că nu e posibil să folosești tehnologia informației în forme libere, într-un mod eliberator. Noile tehnologii și aplicații tehnologice computerizate nu s-au limitat la aducerea anumitor modificări în anumite instrumente, ci au transformat de asemenea toate celelalte tehnologii. Fabrica, spre exemplu, nu este pur și simplu o structură a trecutului la care s-a adăugat tehnologia computerizată, ci a devenit o fabrică computerizată, care este destul de diferită. Având aceste lucruri în vedere, putem doar menționa aceste concepte într-un mod foarte general, pentru că ar necesita timp pentru a le discuta așa cum se cuvine. �Așa că trebuie să recunoaștem că nu e posibilă folosirea acestei moșteniri. Această trecere merge paralel cu sfârșitul mitului poziției centrale a clasei muncitoare. Acum, într-o situație în care clasa muncitoare practic s-a dezintegrat, posibilitatea unei exproprieri a mijloacelor de producție nu mai există. Deci care este concluzia? Singura concluzie posibilă este că acest set de instrumente de producție pe care îl avem în față trebuie să fie distrus. Singura modalitate posibilă este de a trece prin realitatea dramatică a distrugerii. Dacă revoluția pe care o imaginăm și care, mai mult, nu putem fi siguri că va veni vreodată, nu va fi revoluția trecutului care se vedea pe sine ca un singur eveniment care ar putea chiar să aibă loc într-o zi sau într-o seară, ci va fi o chestiune lungă, tragică și sângeroasă care ar putea trece prin procese de o violență de neconceput și de un dramatism extraordinar. Toate acestea sunt tipul de realitate spre care ne îndreptăm. Nu pentru că asta ne dorim, nu pentru că ne place violența, sângele, distrugerea, războiul civil, moartea, violul, barbaria. Nu de asta, ci pentru că este singurul drum plauzibil, drumul pe care transformarea dorită de cei care ne conduc și cei care sunt la putere l-au făcut necesar. Ei au început să meargă pe acest drum. Nu putem schimba toate astea cu un simplu avânt al imaginației, cu un simplu vis. În ipoteza trecută în care exista o clasă muncitoare puternică, cineva se putea păcăli cu privire la această trecere și se putea organiza în consecință. spre exemplu, propunrea organizatorică a anarho-sindicalismului a văzut o mișcare sindicalistă puternică, care, penetrând clasa muncitoare și organizând-o aproape în întregime, urmă să ducă la această expropriere și trecere. Acest subiect colectiv, care era mitic probabil de la început, nu mai există nici măcar în versiunea sa mitică așa că ce sens ar avea într-o mișcare sindicală de natură revoluționară? Absolut nici unul. Astfel că lupta trebuie să înceapă în altă parte, cu alte idei și metode. De aceea am dezvoltat o critică a sindicalismului și a anarhosindicalismului de aproape 15 ani. De aceea suntem, și ne definim, ca anarhiști insurecționari. Nu pentru că am considera că soluția este pe baricade – baricadele ar putea fi o consecință tragică a alegerilor care nu ne aparțin – ci suntem insurecționari pentru că, considerăm că acțiunea anarhistă trebuie să se confrunte în mod necesar cu probleme foarte serioase. Aceste probleme nu sunt dorite de anarhism ci sunt impuse de �realitatea pe care cei ce au puterea au construit-o, și nu le putem șterge doar prin puterea dorinței. O organizație anarhistă care se proiectează în viitor ar trebui să fie prin urmare agilă. Nu se poate prezenta pe sine cu caracteristicile stânjenitoare și greutatea cantitativă a structurilor trecutului. Nu se poate prezenta într-o dimensiune de sinteză precum organizațiile trecutului, în care structurile anarhiste susțineau că rezumă realitatea în „comisii” care tratau toate problemele diferite, luând decizii la congrese periodice pe baza tezelor care se întorceau chiar până în secolul trecut. Toate astea șiau găsit sfârșitul, nu pentru că a trecut un secol de când au fost gândite, ci pentru că realitatea s-a schimbat. De aceea susținem că există o nevoie de formare a mici grupuri bazate pe conceptul de afinitate, chiar și grupuri foarte mici alcătuite din foarte puțini camarazi care se cunosc unii pe alții și adâncesc cunoașterea, pentru că nu poate exista afinitate dacă unul nu are cunoștințe despre celălalt. Cineva poate recunoaște afinitățile cuiva pătrunzând în elementele ce determină diferențele acestuia, prin frecventarea reciprocă. Această cunoaștere este un fapt personal, dar este de asemenea și o chestiune de idei, dezbateri, discuții. Dar în legătură cu primele subiecte despre care am vorbit în această seară, dacă vă amintiți, nu se poate pătrunde în idei dacă nu există de asemenea și o practică de a realiza acțiuni. Astfel, există un proces reciproc continuu de dezbatere a ideilor și de realizare a acțiunilor. Un mic grup de camarazi, un mic grup care pur și simplu se întâlnesc seara la o discuție, nu ar fi un grup de afinitate ci un grup de prieteni, amici de pahar care se întâlnesc seara să discute despre orice se poate. În mod contrar, un grup care se întâlnește pentru a discuta lucruri și prin discuții se pregătește pentru a face ceva și prin acțiune contribuie la dezvoltarea discuției care se transformă într-o discuție despre lucrurile care trebuiesc făcute, acesta este mecanismul grupurilor de afinitate. Deci cum pot grupurile de afinitate să intre în contact cu alții atunci când cunoașterea profundă care ar trebui să fie în grupul respectiv nu există în mod necesar? Acest contact poate fi realizat prin organizarea informală. Dar ce este organizarea informală? Ar putea fi relații de tip informal între diferite grupuri de afinitate care intră în contact unele cu celelalte pentru a schimba idei și a face lucruri împreună, și drept urmare, �existența unei organizații, de asemenea foarte răspândită pe teritoriul țării, alcătuită din zeci sau de ce nu chiar sute de organizații, structuri, grupuri cu caracter informal bazate pe discuții, analize periodice, lucruri de realizat împreună etc. Logica organizațională a anarhismului insurecționar este diferită față de cea a organizațiilor pe care le-am menționat mai devreme referitoare la anarho-sindicalism. Formele organizaționale la care facem referire aici în câteva cuvinte, merită analizate mai în detaliu, lucru pe care nu îl pot face acum în cadrul unei conferințe. Dar o astfel de modalitate de organizare ar rămâne, după părerea mea, doar ceva din cadrul mișcării anarhiste dacă nu ar realiza relații dincolo de ea, adică prin construirea grupurilor externe, nucleelor externe, de asemenea cu caracteristici informale. Aceste grupuri nu ar trebui să fie compuse doar din anarhiști, oricine intenționează să lupte pentru a atinge anumite obiective, chiar unele circumscrise, ar putea să participe atât timp cât au în vedere un număr de condiții. În primul rând, conflictul permanent, adică grupuri cu caracteristica de a ataca realitatea în care se găsesc fără a aștepta ordine din altă parte. Apoi caracteristica de a fi „autonom”, adică de a nu depinde sau de a nu avea nici un fel de relații cu partide politice sau sindicate. În cele din urmă, caracteristica de a confrunta problemele una câte una și nu de a propune platforme de revendicări generice care s-ar transforma inevitabil în administrație pe marginile unui mini-partid sau unui mic sindicat alternativ. Rezumatul acestor idei ar putea să pară destul de abstract și de aceea înainte de a încheia aș vrea să dau un exemplu, pentru că unele dintre aceste lucruri pot fi înțelese mai bine în practică. Un model teoretic de acest tip a fost folosit într-o încercare de a preveni construcția bazei americane de rachete din Comiso, la începutul anilor 80. Anarhiștii care au intervenit timp de doi ani, au construit „ligi auto-gestionate”. Aceste ligi auto-gestionate erau mai precis grupuri nonanarhiste care operau în zonă cu singurul scop de a împiedica, construcția bazei prin distrugerea proiectului în curs de realizare. Ligile erau nuclee autonome caracterizate de faptul că singurul lor scop era să atace și să distrugă baza. Ei nu au preluat o întreaga serie de probleme, pentru că dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi devenit grupuri de sindicaliști cu scopul de, să spunem, apărare a locurilor de muncă, sau găsire de locuri de muncă sau rezolvare a altor probleme imediate. În schimb, singurul lor scop era să distrugă baza. A doua caracteristică era conflictul permanent, ex., din momentul în care aceste grupuri s-au �format ( nu erau grupuri în special anarhiste, dar în cadrul lor erau și anarhiști), au intrat în conflict cu toate forțele implicate în construirea bazei, fără ca, conflictul să fie determinat sau declarat de nici un organism reprezentativ sau de către anarhiștii care au promovat inițiativa. A treia caracteristică era autonomia completă a acestor grupuri, din moment ce nu aveau nici un fel de legături cu nici un partid sau sindicat. Lupta împotriva bazei este parțial cunoscută și parțial necunoscută. Și nu știu dacă este momentul să reiau povestea aici, căci vroiam doar să o menționez ca exemplu. Prin urmare, anarhismul insurecționar trebuie să depășească o problemă esențială. Trebuie să meargă dincolo de o anumită limită, altfel va rămâne nimic mai mult decât ideea de anarhism insurecționar. Asta înseamnă ca acei camarazi care au trăit acea insurecție de natură personală pe care am menționat-o mai devreme, acea iluminare ce produce o idee forță în interiorul nostru în opoziție cu zgomotul opiniei, și care formează grupuri de afinitate, să intre în contact cu camarazi din alte locuri printr-un tip informal de structură, realizând astfel doar o parte din muncă. Într-un anumit punct vor trebui să decidă, vor trebui să depășească linia de demarcație, să facă un pas dupa care nu v-a mai fi ușor să se întoarcă. Trebuie să intre într-o relație cu oameni care nu sunt anarhiști, cu privire la o problemă care este intermediară, circumscrisă (cum e, de exemplu, distrugerea bazei din Comiso). Indiferent cât de fantastică sau de interesantă ar fi fost această idee, cu siguranță nu era realizarea anarhiei. Ce s-ar fi întâmplat dacă cineva chiar ar fi reușit să intre în bază și să o distrugă? Nu știu. Probabil nimic, posibil totul. Nu știu, nimeni nu poate spune asta. Dar frumusețea realizării evenimentului destructiv nu se găsește în posibilele sale consecințe. Anarhiștii nu garantează nici unul din lucrurile pe care le fac. Ei scot în evidență responsabilitatea persoanelor și structurilor pe baza deciziei că sunt determinați să acționeze, și din acel moment sunt siguri de sine pentru că ideea lor de justiție le luminează acțiunile. Arată înspre responsabilitatea unei persoane, și înspre consecințele la care o astfel de responsabilitate duce. Aici găsim hotărârea de a acționa a anarhiștilor. Dar o dată ce acționează împreună cu alți oameni, trebuie de asemenea să încerce să construiască organisme ce sunt capabile să mențină și să creeze consecințe în lupta împotriva puterii. Nu trebuie să uităm asta niciodată. Iar acesta este un punct important asupra căruia �trebuie să reflectăm: puterea se realizează pe sine în timp și spațiu, nu este ceva abstract. Controlul nu ar fi posibil dacă secțiile de poliție nu ar exista, dacă înschisorile nu ar exista. Puterea legislativă nu ar fi posibilp dacă parlamentul nu ar exista, sau dacă nu ar fi mici parlamente regionale. Puterea culturală care ne oprimă, care fabrică opinii, nu ar fi posibilă dacă nu ar fi școlile și universitățile. Acum, școlile, universitățile, secțiile de poliție, închisorile, industriile, fabricile, sunt toate lucruri care se împlinesc în locuri anumite, în zone circumscrise în care putem doar să circulăm dacă respectăm anumite condiții și le jucăm jocul. Suntem aici acum pentru că am fost de acord să le jucăm jocul. Nu am fi putut să intrăm în clădire altfel. Asta e interesant. Putem folosi astfel de structuri. Dar în momentul atacului, astfel de locuri ne sunt interzise. Dacă am fi venit aici cu intenția de a ataca, poliția evident că ne-ar fi împiedicat. Iată, pentru că puterea prinde contur în spațiul fizic, relația anarhiștilor cu acesta este importantă. Bineînțeles, insurecția este un fapt individual și astfel în acel loc dinăuntrul nostru, noaptea, când ne pregătim de culcare, ne gândim „...ei bine, la ultima analiză, lucrurile nu sunt foarte rele”, cădem la pace cu noi înșine și adormim. Acolo, în acel anumit loc din interiorul nostru, în acel spațiu privat, putem circula așa cum dorim. Dar apoi trebuie să ne transferăm în spațiul fizic al realității sociale. Și spațiul fizic, când te gândești la el, este aproape exclusiv sub controlul puterii. Așa că, atunci când circulăm în acest spațiu, purtăm valoarea insurecției cu noi, aceste valori revoluționare, și le măsurăm într-un conflict în care nu suntem noi singurii prezenți/ Trebuie prin urmare să individualizăm obiective semnificative și să le verificăm existența - și, din fericire, aceste obiective există mereu, peste tot -, să contribuim la crearea condițiilor ca oamenii, cei exploatați, pe spatele cărora aceste obiective sunt realizate, să facă ceva pentru a le distruge. Consider că acest proces revoluționar este de natură insurecționară. Nu are scopuri (și asta e important) de natură cantitativp, pentru că distrugerea unui obiectiv sau împiedicarea unui proiect nu poate fi măsurată în termeni cantitativi. Se întâmplă câteodată ca cineva să îmi spună, „Dar ce rezultate am obținut?”. Atunci când se face ceva, oamenii nici măcar nu-i mai țin minte pe anarhiști după aceea. „Anarhiști? Cine sunt acești anarhiști? Monarhiști? Sunt cumva acei oameni care îl susțin pe rege?” Oamenii nu țin minte foarte bine. Dar de ce contează? Nu pe �noi trebuie să ne țină minte, ci lupta lor, pentru că lupta este a lor, noi suntem doar o ocazie în acea luptă. Noi suntem ceva în plus. În societatea eliberată în care anarhia a fost atinsă într-o dimensiune destul de ideală, anarhiștii, care sunt indispensabili în lupta socială la toate nivelurile, ar avea pur și simplu rolul de a împinge luptele din ce în ce mai departe, eliminând chiar și cele mai mici urme de putere și perfecționând permanent tensiune spre anarhie. Anarhiștii locuiesc pe o planetă inconfortabilă în orice caz pentru că atunci când lupta merge bine sunt uitați iar atunci lupta merge rău sunt făcuți responsabili, sunt acuzați că au abordat greșit, că au dus la concluzii greșite. Nu există atunci nici o iluzie cu privire la orice rezultate cantitative: dacă lupta realizată dintr-un punct de vedere insurecționar este corectă, a mers bine, rezultatele, dacă există, ar putea fi folositoare oamenilor care au adus-o la suprafață, cu siguranță nu anarhiștilor. E important să nu cădem pradă iluziei în care cad din păcate mulți anarhiști, de a crede că rezultatul pozitiv al unei lupte poate duce la o creștere a grupurilor noastre, pentru că nu este așa și asta duce sistematic la deziluzionare. Creșterea grupurilor noastre și creșterea numărului de camarazi este important dar asta nu se întâmplă prin rezultatele obținute cât prin construirea, formarea acestor idei-forță, clarificarea de care am vorbit mai devreme. Rezultatele pozitive ale luptelor și creșterea numerică în grupurile anarhiste sunt două lucruri care nu pot fi văzute ca proces de cauză și efect. Ele ar putea să fie conectate, sau ar putea să nu fie. Doar câteva cuvinte pentru încheiere. Am vorbit despre ce e anarhismul, ce e democrația și neînțelegerea cu care ne confruntăm constant; despre modurile în care structurile de putere pe care le numim capitalism modern, capitalismul post industrial, sunt transformate; despre unele structuri de luptă anarhiste care nu mai sunt astăzi acceptabile și despre modul în care cineva se poate opune realității puterii, și în cele din urmă, am menționat diferența dintre anarhismul tradițional și cel insurecționar al zilei de astăzi. Mulțumesc. � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Tensiunea anarhistă (2009) Description An account of the resource Alfredo M. Bonano / 20 p. Creator An entity primarily responsible for making the resource Alfredo M. Bonano Source A related resource from which the described resource is derived http://federatia-anarhista.blogspot.com/2009/10/anarchist-tension-by-alfredo-m-bonanno.html Publisher An entity responsible for making the resource available Federația Anarhistă Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2009 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource broșură Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource broșură Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2009. Iași 2009 Alfredo Maria Bonanno anarhism anarhism insurecționar broșură Federația anarhistă Iași Traducere Traduceri https://anarhiva.com/files/original/31fa4dc685127513b0235e779b1f9469.pdf 465cf04d0c43ce6195a9342f93a5bc25 PDF Text Text 2 �Cartea "Insurecția care vine" a fost scrisă în Franța de Comitetul Invizibil, și tradusă pentru prima dată în limba română de către anarhiști. În prezent, Joulien Coupat, cel care a fost acuzat că a scris această carte, a fost eliberat după 6 luni de închisoare. De asemenea, ceilalți acuzați ca făcând parte din Comitetul Invizibil au fost eliberați. Această carte pe care o țineți în mână a devenit principala dovadă într-un caz de anti-terorism din Franța, direcționat împotriva a nouă indivizi care au fost arestați la 11 Noiembrie 2008, majoritatea în satul Tarnac. Ei au fost acuzați de „asociere în vederea comiterii de fapte teroriste” pe motivul că ar fi participat la sabotarea liniilor electrice de suprafață ale căilor ferate naționale franceze. Deși doar dovezi circumstanțiale au fost aduse împotriva celor nouă, Ministrul de Interne francez i-a asociat în mod public cu amenințarea proaspătă a unei mișcări ultra-stângiste, având grijă să menționeze această carte, descrisă ca un „manual de terorism”, pe care sunt acuzați că l-ar fi scris. Ceea ce urmează este textul cărții, precedat de prima declarație a Comitetului Invizibil pe care au făcut-o de când au fost arestați. 1 �Un punct de clarificare TOATĂ LUMEA E DE ACORD. STĂ SĂ EXPLODEZE. Este luat la cunoștință, cu o privire serioasă și înfumurată, pe coridoarele Adunării, la fel cum ieri fusese repetat în cafenele. Există o anumită plăcere în calcularea riscurilor. Deja, ne este prezentat un meniu detaliat cu măsuri preventive pentru securizarea teritoriului. Festivitățile de Anul Nou capătă o turnură decisivă – „anul viitor nu vor mai fi scoici, bucurați-vă de ele cât încă mai aveți ocazia!”. Pentru a împiedica eclipsarea festivităților de către dezordinea tradițională, 36.000 de polițiști și 16 elicoptere sunt scoase afară de Alliot-Marie1 - același clovn care, în timpul demonstrațiilor de la licee din Decembrie, s-a uitat tremurând după cel mai mic semn de contaminare greacă, pregătind pentru orice eventualitate aparatul polițienesc. Putem desluși din ce în ce mai clar în fiecare zi, sub zumzăitul liniștitor, zgomotul pregătirilor pentru război deschis. Este imposibil să ignori implementarea sa rece și pragmatică, care nici măcar nu se mai obosește să se prezinte drept o operațiune de aducere a păcii. Ziarele elaborează cu conștiinciozitate o listă a cauzelor agitației bruște. Este bineînțeles vorba de criza financiară, cu explodarea șomajului, cu partea sa de deznădăjduire și de planuri sociale, cu scandalurile sale Kerviel și Madoff. E vorba de eșecul sistemului educațional, dispariția producției de muncitori și cetățeni, chiar cu copiii clasei de mijloc ca materie primă. E vorba de existența unui tineret căruia nu-i corespunde nici o reprezentare politică, un tineret bun de nimic în afară de 1 Michele Alliot-Marie, Ministrul de Interne francez 2 �distrugerea bicicletelor pe care societatea i le-a pus, atât de conștiincios, la dispoziție. Nici unul din aceste subiecte de îngrijorare nu ar trebui să apară ca fiind insurmontabil într-o perioadă a cărei mod predominant de guvernare este tocmai managementul crizelor. Doar dacă, considerăm că lucrul cu care se confruntă puterea nu este doar o altă criză, și nici o serie de probleme mai mult sau mai puțin cronice, o serie de tulburări mai mult sau mai puțin anticipate, ci un singur pericol grav: apariția unei forme de conflict și a unor poziții ce pur si simplu nu pot fi controlate. CEI CARE CONSTITUIE ACEST PERICOL PESTE TOT trebuie să-și pună mai mult decât întrebările superficiale cu privire la cauzele sau probabilitățile mișcărilor și confruntărilor inevitabile. Ei trebuie să se întrebe spre exemplu, cum rezonează haosul grec cu situația din Franța? O revoltă aici nu poate fi doar transpunerea simplă a ceea ce s-a întâmplat acolo. Războiul civil global încă mai are specificitățile sale locale. În Franța, o situație de revolte generalizate ar provoca o explozie de altă natură. Revoltații greci se confruntă cu un stat slab, în timp ce au posibilitatea să profite de o popularitate puternică. Nu trebuie uitat faptul că, doar cu treizeci de ani în urmă, împotriva Regimului Coloneilor, democrația s-a reconstituit pe baza unei practici de violență politică. Această violență, a cărei amintire nu este tocmai încețoșată, încă pare semnificativă pentru majoritatea grecilor. Până și liderii partidului socialist au aruncat un cocktail molotov, două, în tinerețe. Cu toate astea, politicile clasice sunt echipate cu variante care știu foarte bine cum să integreze aceste practici și cum să le extindă gunoiul ideologic până în inima revoltei. Dacă lupta greacă nu a fost hotărâtă și dezamorsată în stradă – poliția fiind vizibil depășită acolo – asta 3 �s-a întâmplat pentru că neutralizarea ei a avut loc în altă parte. Nu există nimic mai epuizant, nimic mai fatal, decât aceste politici clasice, cu ritualurile lor învechite, cu gândirea lor fără gânduri, cu lumea lor mică și închisă. În Franța, cei mai exaltați birocrați socialiști n-au fost niciodată mai mult decât niște stafidiți care umplu sălile Adunării. Aici, totul conspiră să anihileze chiar și cea mai vagă formă de intensitate politică. Ceea ce înseamnă că e tot timpul posibil să se opună cetățeanul cu delincventul într-o operațiune quasi-lingvistică care merge mână în mână cu operațiunile quasi-militare. Revoltele din Noiembrie 2005 și, într-un context diferit, mișcările sociale din toamna anului 2007, au creat deja câteva precedente. Imaginile studenților de dreapta din Nanterre care aplaudau în timp ce poliția le expulza colegii, oferă o mică imagine fugară a ceea ce rezervă viitorul. Nici nu mai trebuie menționat faptul că atașamentul francezului față de stat – garantul valorilor universale, ultimul pilon în fața dezastrului – este o patologie dificil de deturnat. Mai presus de toate este o ficțiune care nu mai știe cum să continue. Chiar și guvernanții noștri consideră acest lucru din ce în ce mai mult ca fiind un obstacol inutil, pentru că ei măcar iau conflictul așa cum este – militar. Nu au nici un complex cu privire la trimiterea unităților antiteroriste să îmblânzească revolte, sau să elibereze un centru de reciclare ocupat de muncitorii săi. În timp ce statul bunăstării se prăbușește, vedem apariția unui conflict brutal între cei ce vor, și cei ce nu vor, ordinea. Tot ce a fost politica franceză capabilă de dezactiveze, e pe cale să se dezlănțuie. Nu va reuși niciodată să proceseze tot ce a reprimat. În stadiul avansat al descompunerii sociale, putem conta pe mișcarea care vine să găsească răsuflarea de nihilism necesară. Ceea ce nu înseamnă că nu va fi expusă la alte limite. 4 �Mișcările revoluționare nu se răspândesc prin contaminare ci prin rezonanță. Ceva constituit aici rezonează cu undele de șoc emise de ceva constituit acolo. Un corp ce rezonează face acest lucru în modul său propriu. O insurecție nu e precum o ciumă sau un incendiu forestier – un proces liniar care se întinde de la un loc la altul în urma unei scântei inițiale. Mai degraba ia forma muzicii, a cărei puncte focale, deși împrăștiate în timp și spațiu, reușesc să impună ritmul propriilor lor vibrații, căpătând mereu mai multă intensitate. Până în punctul în care o revenire la normal nu mai este dorită sau măcar imaginată. Atunci când vorbim de Imperiu, numim mecanismele puterii care sugrumă preventiv și chirugical orice transformare revoluționară a unei situații. În acest sens, Imperiul nu este un dușman care să ne confrunte cu capul înainte. Este un ritm care se auto-impune, un mod de a dispensa de, și de a dispersa realitatea. Mai puțin o ordine a lumii decât lichidarea ei tristă, grea și militaristă. Ce vrem să spunem prin grupul de insurgenți este schițarea unei cu totul altfel de compoziții, o altă față a realității, care din Grecia și până în banlieue-urile2 franceze își menține consecvența. Este acum înțeles în mod public că situațiile de criză reprezintă atât de multe oportunități pentru restructurarea dominării. De aceea POATE SARKOZY SĂ ANUNȚE, FĂRĂ SĂ PARĂ A MINȚI prea mult, faptul că această criză financiară este „sfârșitul lumii” și că anul 2009 va vedea Franța intrând într-o nouă eră. Această șaradă numită criză economică se presupune că este o noutate: se presupune că suntem în ajunul 2 Banlieue – ghetouri franceze, situate de obicei în periferia suburbană 5 �unei noi epoci în care ne vom uni cu toții în lupta împotriva inegalității și a încălzirii globale. Dar pentru generația noastră – care s-a născut în criză și nu a cunoscut nimic altceva decât criză economică, financiară, socială și ecologică – acest lucru este dificil de acceptat. Nu ne vor păcăli din nou, cu încă o rundă de „acum o luăm de la început” și „e vorba doar de strângerea curelei pentru ceva timp”. Ca să spunem adevărul, cifrele dezastruoase ale șomerilor nu ne mai provoacă nici un sentiment. Criza este un mod de guvernare. Într-o lume care pare să reziste doar prin controlul infinit al propriei prăbușiri. Acest război se poartă nu pentru diferite modalități de coordonare a societății, ci pentru idei ireductibile și ireconciliabile de fericire și lumile lor. Noi știam asta, la fel cum știu asta și puterile ce vor veni. Rămășițele militante care ne văd – mereu mai numeroși, mereu mai ușor de reperat – își smulg părul din cap încercând să ne îngrămădească în mici compartimente din micile lor capuri. Își întind brațele înspre noi pentru a putea să ne sufoce mai bine, cu eșecurile lor, cu paralizia lor, cu problematizările lor stupide. De la alegeri la „tranziții”, militanții nu vor fi niciodată altceva decât ceea ce ne distanțează, de fiecare dată puțin mai mult, de posibilitatea comunismului. Din fericire nu vom mai accepta nici trădarea nici înșelarea pentru mult timp. Trecutul ne-a dat mult prea multe răspunsuri greșite ca să nu vedem că greșelile se aflau chiar în întrebări. Nu e necesară alegerea între fetișismul spontaneității și controlul organizațional; între strategia „vino singur, veniți cu toții” a rețelelor activiste și disciplina ierarhiei; între acționarea disperată acum și așteptarea disperată pentru mai târziu; între a pune în paranteze ceea ce urmează să fie trăit și experimentat în numele paradisului ce pare din ce în ce mai mult a fi un iad, cu 6 �cât se amână mai mult și pierderea timpului cu predicarea că plantatul morcovilor e destul pentru a ieși din acest coșmar. Organizațiile sunt obstacole în organizarea noastră. În fapt, nu există discrepanțe între cine suntem, ce facem și ce devenim. Organizațiile – politice sau muncitorești, fasciste sau anarhiste – încep mereu prin separarea, practic, a acestor aspecte ale existenței. Este mai apoi ușor pentru ele să își prezinte formalismul idiot ca singură soluție pentru această separare. A organiza înseamnă a nu da o structură slăbiciunii. Înseamnă mai presus de toate crearea de legături – care nu sunt sub nici o formă neutre – legături teribile. Gradul de organizare este măsurat după intensitatea împărțirii – materiale și spirituale. De acum încolo, organizarea materială pentru supraviețuire înseamnă organizarea materială pentru atac. Peste tot, o nouă ideea a comunismului va fi elaborată. În umbrele încăperilor din baruri, în magazine de printat, în squat-uri, ferme, săli de sport ocupate, se vor naște noi complicități. Acestor prețioase complicități nu le trebuiesc refuzate mijloacele necesare pentru a-și desfășura forțele. Aici se găsește adevăratul potențial revoluționar al prezentului. Altercațiile din ce în ce mai frecvente au această calitate formidabilă: sunt mereu o ocazie pentru complicități de acest tip, câteodată efemere, dar câteodată de asemenea de netrădat. Atunci când câteva mii de tineri găsesc determinarea necesară pentru a înfrunta această lume, ar trebui să fii prost ca polițist să încerci să găsești o urmă financiară, un conducător sau un informator. DOUA SECOLE DE CAPITALISM ȘI NIHILISM AL PIEȚEI ne-au adus la cea mai extremă formă de alienare – de noi înșine, de alții, de lume. Ficțiunea individului s-a descompus cu aceeași viteză cu care a devenit reală. Copii ai metropolei, facem acest rămășag: că în cea mai profundă depravare a existenței, 7 �permanent înnăbușită, permanent dată la o parte, se găsește posibilitatea comunismului. În cele din urmă, suntem în război cu o întreagă antropologie. Cu însăși ideea de om. Prin urmare comunismul, ca presupunere și ca experiment. Împărțirea unei sensibilități și elaborarea împărțirii. Dezvăluirea a ceea ce este comun și construirea unei forțe. Comunismul ca matrice a unui atac meticulos și temerar asupra dominației. Ca o chemare și ca un nume pentru toate lumile ce rezistă împotriva pacificării imperiale, toate solidaritățile ireductibile la domnia mărfurilor, toate prieteniile ce presupun necesitățile războiului. COMUNISM. Știm că este un termen ce trebuie folosit cu atenție. Nu pentru că în marea paradă de cuvinte s-ar putea să nu mai fie la modă. Ci pentru că cei mai mari dușmai ai noștri l-au folosit, și încă mai continuă să-l folosească. Insistăm. Anumite cuvinte sunt ca și câmpurile de luptă: înțelesul lor, revoluționar sau reacționar, este o victorie, ce trebuie smulsă din fălcile luptei. Părăsirea politicii clasice înseamnă înfruntarea războiului, care este de asemenea situat pe terenul limbajului. Sau mai degrabă, în modul în care cuvintele, gesturile și viața sunt inseparabil conectate. Dacă cineva depune atât de mult efort pentru a închide ca teroriști o mână de tineri comuniști care se presupune că au participat la publicarea Insurecției care vine, nu este din cauza unei „infracțiuni gândite”, ci mai degrabă pentru că ar putea conține o anumită consecvență între gânduri și acțiuni. Lucru care rareori este tratat cu indulgență. Oamenii aceștia nu sunt acuzați pentru că au scris o carte, nici măcar pentru că au atacat fizic fluxurile sacrosancte ce irigă metropola. Ci pentru că există posibilitatea să fi confruntat aceste fluxuri cu densitatea unei gândiri și poziții politice. Pentru că o acțiune ar fi putut avea sens conform unei 8 �alte consecvențe a lumii decât cea părăsită a imperiului. Antiterorismul pretinde să atace posibilul viitor al „asocierii infracționale”. Dar ce este cu adevărat atacat este viitorul situației. Posibilitatea ca în spatele fiecărui zarzavagiu să se ascundă câteva intenții rele și în spatele fiecărui gând, acțiunile pe care acesta le cere. Posibilitatea exprimată de ideea politicii – anonimă dar primitoare, dispersată și de necontrolat – care nu poate fi alungată în depozitul libertății de expresie. Rămâne prea puțină îndoială că tineretul va fi cel care va confrunta sălbatic puterea. Acești ultimi ani, de la revoltele din primavara anului 2001 din Algeria până la cele din Decembrie 2008 din Grecia, nu sunt decât niște semnale de alarmă în acest sens. Cei ce acum 30 sau 40 de ani se revoltau împotriva părinților lor nu vor ezita să reducă totul la un conflict între generații, dacă nu la un simptom previzibil al adolescenței. Singurul viitor al unei „generații” este să fie cea premergătoare, pe o rută ce duce inevitabil în cimitir. Tradiția susține că totul începe cu o „mișcare socială”. În special într-un moment în care stânga, care încă nu și-a terminat descompunerea, încearcă, cu ipocrizie, să-și recapete credibilitatea în stradă. Numai că în stradă nu mai deține monopolul. Priviți doar cum, cu fiecare nouă mobilizare a elevilor de liceu – la fel ca și cu orice încă mai îndrăznește stânga să susțină – o prăpastie se mărește în continuu între cererile lor plângăcioase și nivelul de violență și determinare al mișcării. Din această prăpastie trebuie să construim un tranșeu. Dacă vedem o succesiune de mișcări care se grăbesc una după cealaltă, fără a lăsa nimic vizibil în urmă, trebuie totuși admis că ceva persistă. O urmă fină conectează tot ceea ce nu sa lăsat prins de temporalitatea absurdă a retragerii unei noi legi, sau de oricare alt pretext. Când și când, și în propriul ritm, 9 �vedem cum se conturează ceva ca o forță. O forță care nu își servește timpul ci îl impune, încet. Nu se mai pune problema prezicerii prăbușirii sau a ilustrării posibilităților de bucurie. Fie că vine mai devreme sau mai târziu, ideea este să ne pregătim pentru ea. Nu e vorba de furnizarea unei scheme cu privire la ce trebuie să fie o insurecție, ci de a lua posibilitatea unei revolte ca ceea ce n-ar fi trebuit niciodată să înceteze să fie: un impuls vital al tinereții cât și a înțelepciunii populare. Dacă omul știe să se miște, absența unei scheme nu este un obstacol ci o oportunitate. Pentru insurgenți, spațiul singur poate garanta esențialul: menținerea inițiativei. Ce rămâne să fie creat, să fie îngrijit precum se îngrijește un foc, este o perspectivă sigură, o anumită febră tactică, care o dată ce a apărut, chiar și acum, se dovedește a fi determinantă - și o sursă constantă de determinare. Deja au fost reînviate anumite întrebări care chiar ieri ar fi putut părea grotești sau depășite; trebuie detectate, nu pentru a le răspunde definitiv, ci pentru a le menține în viață. Faptul că le-au ridicat din nou este încă una din virtuțile revoltei din Grecia: Cum devine o situație de revoltă generală, situație insurecțională? Ce e de făcut odată ce străzile au fost ocupate, odată ce poliția a fost învinsă complet acolo? Parlamentele încă merită atacate? Care este însemnătatea practică a detronării puterii locale? Cum să decizi? Cum să subziști? CUM SĂ NE GĂSIM UNII PE ALȚII? - 10 Comitetul Invizibil, Ianuarie 2009 �INSURECȚIA CARE VINE 11 �DIN ORICE UNGHI privești, prezentul nu oferă nici o cale de ieșire. Aceasta nu e singura sa virtute. Pentru cei ce caută speranță mai presus de orice, rupe orice teren solid. Cei ce susțin că au soluții sunt contracarați aproape imediat. Toată lumea e de acord că lucrurile nu pot decât să devină din ce în ce mai rele. „Viitorul nu are viitor” este înțelepciunea unei vârste care, cu toată aparența sa de normalitate perfectă, a atins nivelul de conștientizare al primilor punkeri. Sfera reprezentării politice a ajuns la final. De la stânga la dreapta, aceleași fleacuri lovesc imaginea unui împărat sau a unui salvator, aceiași asistenți de vânzări care își adaptează discursurile în conformitate cu rezultatele celor mai recente sondaje. Cei ce încă votează par să nu aibă altă intenție decât să profaneze urna de vot, votând ca act pur de protest. Începem să suspectăm că oamenii continuă să voteze doar împotriva votului însuși. Nimic din ce ni se arată nu este adecvat situației, nici pe departe. În chiar liniștea sa, însăși populația pare infinit mai matură decât toate aceste marionete ce se ciondănesc cu privire la modalitatea de guvernare. Incoerența oricărui chibani3 din Belleville cuprinde mai multă înțelepciune decât toate declarațiile așa-zișilor noștri conducători. Capacul pus deasupra fierbătorului social e strâns bine, iar presiunea din interior 3 Chibani înseamnă bătrân în arabă; aici se referă la bătrânii care joacă table în cafenelele din Belleville, un cartier din Paris, alcătuit în mare parte din imigranti. 12 �continuă să crească. Din afara Argentinei, fantoma Que Se Vayan Todos4 începe să bântuie serios clasa conducătoare. Flăcările din Noiembrie 2005 încă mai pâlpâie în mințile tuturor. Acele prime focuri vesele au fost botezul unui perioade pline de promisiuni. Fabula creată de media cu „banlieue vs. Republica” ar putea să funcționeze, dar ce câștigă la capitolul eficiență, pierde la adevăr. Au fost aprinse focuri în centrele orașelor, dar aceste știri au fost suprimate metodic. Străzi întregi din Barcelona au ars în solidaritate, dar nimeni nu a aflat de acest lucru în afara oamenilor ce locuiau acolo. Și nici măcar nu e adevărat că țara a încetat să ardă. Multe profiluri pot fi găsite printre arestați, cu puține lucruri care să-i unească, în afara urii pentru societatea existentă – nu pentru clasă, rasă sau cartier. Nu „revolta din banlieue” era nouă, din moment ce asta avea loc încă din anii 80, ci ruptura de formele sale stabilite. Acești atacatori nu mai ascultă de nimeni, nici de ai lor Big Brother sau Big Sister, nici de organizațiile comunității, însărcinate cu revenirea la normal. Nici un „SOS Rasism”5 nu și-a putut înfinge rădăcinile canceroase în acest eveniment, a cărui concluzie aparentă poate fi pusă pe seama oboselii, falsificării și a omertei6 media. Această întreagă serie de vandalisme nocturne și atacuri anonime, această distrugere fără cuvinte, a mărit ruptura dintre politică și politic. Nimeni nu poate nega sincer ceea ce este evident: acesta a fost un atac care nu cerea nimic, o amenințare fără mesaj, și nu avea nimic de-a face cu „politica”. Cineva ar trebui să fie orb la mișcările de tineri autonomi ale 4 Toți trebuie să plece! – sclogan al rebeliunii din Argentina din 2001 Un ONG francez anti-rasist, înființat de Partidul Socialist al lui Francois Mitterand în anii 1980. 6 „Codul tăcerii” în cadrul mafiei: absolut nici o cooperare cu autoritățile statului sau încredere în serviciile lor 5 13 �ultimilor 30 de ani ca să nu vadă caracterul pur politic al acestei negări ferme a politicii. Precum copiii pierduți am distrus prețioasele valori ale unei societăți ce nu merită mai mult respect decât monumentele Parisului la sfârșitul Săptămânii Sângeroase7 - și știe acest lucru. Nu va exista o soluție socială la situația prezentă. Mai întâi pentru că adunarea vagă de medii sociale, instituții și baloane individualizate, numită, cu o tentă ironică, „societate”, nu are consistență. Mai apoi, pentru că nu mai există un limbaj pentru experiența comună. Și nu putem împărți bogația dacă nu avem aceeași limbă. A trebuit jumătate de secol de luptă în jurul Iluminismului pentru a face posibilă Revoluția Franceză, și un secol de luptă în jurul muncii pentru a da naștere temutului „stat al bunăstării”. Luptele creează limbajul în care se exprimă o nouă ordine. Dar nu mai există așa ceva astăzi. Europa este acum un continent în faliment, care cumpără pe ascuns de la magazinele cu reduceri, și trebuie să zboare cu companii lowcost, dacă vrea să călătorească undeva. Nici un fel de „probleme” înrămate în termeni sociali nu recunosc vreo soluție. Întrebările cu privire la „pensii”, la „siguranța locului de muncă”, la „tineret” și „violența” sa, nu pot decât să fie ținute în aer în timp ce situația pe care aceste cuvinte o acoperă este permanent căutată de semne de posibilă nesupunere. Nimic nu poate face atractivă ideea de a șterge fundurile pensionarilor pentru salariul minim. Cei ce au descoperit mai puțină umilire și mai multe avantaje într-o viață de infractor decât în spălatul podelelor nu își vor preda armele, iar închisoarea nu îi va învăța să iubească societatea. Reduceri ale pensiilor lor lunare vor 7 Bătălia ce a distrus Comuna din Paris în 1871, în timpul căreia sute de clădiri din Paris au fost incendiate de comunarzi. 14 �submina plăcerea lor disperată – căutarea hoardelor de pensionari, făcându-i să se agite și să bolborosească refuzul de a munci printre numere din ce în ce mai mari de tineri. Și în cele din urmă, lipsa unui venit garantat oferit după o zi de cvasirevoltă, va putea pune bazele unei noi Înțelegeri Noi, unui nou pact, unei noi păci. Sentimentul social s-a evaporat deja prea mult pentru așa ceva. Ca o încercare de soluționare, presiunea de a asigura că nu se întâmplă nimic, împreună cu supravegherea teritoriului de către poliție, nu vor face decât să se intensifice. Avionul teleghidat fără pilot care a zburat pe deasupra Seine-SaintDenise8 la 14 iulie – după cum a confirmat mai târziu poliția – prezintă o imagine a viitorului mult mai clară decât toate proiectele umaniste vagi. Faptul că au avut grijă să ne asigure că avionul nu era înarmat ne dă o indicație clară cu privire la drumul pe care ne îndreptăm. Teritoriul va fi împărțit în zone și mai restrictive decât sunt deja. Autostrăzi construite în jurul granițelor „cartierelor problemă” formează deja ziduri invizibile ce separă acele zone de subdiviziunile clasei de mijloc. Orice ar crede protectorii Republicii, controlul cartierelor „de către comunitate” este în mod vădit cel mai eficient mijloc disponibil. Sectoarele pur metropolitane ale țării, principalele centre de oraș, își vor continua viețile opulente, într-o deconstrucție din ce în ce mai abilă, mai sofisticată și mai sclipitoare. Vor lumina întreaga planetă cu strălucirea neoanelor lor, în timp ce patrulele 8 Banlieue în nord-estul Parisului, unde, la 27 Octombrie 2005, doi adolescenți au fost uciși în timp ce fugeau de poliție, dând naștere la revoltele din 2005. 15 �BAC9 și cele ale companiilor private de securitate (ex. Unitățile paramilitare) se înmulțesc sub umbrela unei protecții judiciare din ce în ce mai nerușinate. Impasul prezentului, evident oriunde, este negat peste tot. Șirul de psihologi, sociologi și oameni de litere mediocri, fiecare cu un jargon specializat din care concluziile sunt în mod special absente, nu se va sfârși niciodată. E destul să asculți cântecele vremii – „alternative-folk-ul” cretin, în care micul burghez își diseacă starea sufletului, lângă declarațiile de război ale Mafia K1 Fry10 - ca să-ți dai seama că o anumită coexistență se va sfârși curând, că o decizie este aproape. Această carte este semnată în numele unui colectiv imaginar. Editorii săi nu sunt și autorii săi. Ei s-au mulțumit doar cu aducerea de puțină ordine în locurile comune ale timpurilor noastre, cu colectarea unor murmure din jurul meselor din baruri sau din spatele ușilor închise ale dormitoarelor. Nu au făcut nimic mai mult decât să pună pe hârtie câteva adevăruri necesare, a căror represiune universală umple spitalele de psihiatrie cu pacienți, și ochii cu durere. S-au transformat în scribi ai situației. Este caracteristica privilegiată a circumstanțelor radicale că aplicarea riguroasă a logicii duce la revoluție. Este destul să spunem ce avem sub ochi și să nu ne ferim de la a trage concluzii. 9 Brigada Anti-Infractionalitate (Brigade Anti-Criminalite) – polițiști în civil ce acționează ca forțe împotriva găștilor atât din banlieue cât și la demonstrații, deseori acționând ei înșiși ca o gașcă, în luptă pentru teritoriu și resurse. 10 Cunoscut grup francez de rap. 16 �Primul Cerc „SUNT CEEA CE SUNT” „SUNT CEEA CE SUNT”. Aceasta este cea mai recentă ofertă a marketing-ului pentru lume, ultima etapă în dezvoltarea reclamelor, mult mai departe decât toate îndemnurile de a fi diferit, de a fi tu însuți și de a bea Pepsi. Zeci de ani de concepte pentru a ajunge unde suntem, pentru a atinge tautologia pură. I = I. El fuge pe o bandă de alergat în fața oglinzii de la sala de fitness. Ea vine de la serviciu în spatele volanului mașinii ei Smart. Se vor întâlni oare? „SUNT CEEA CE SUNT”. Corpul meu îmi aparține. Eu sunt eu, tu ești tu, și ceva e greșit. Personalizarea în serie. Individualizarea tuturor condițiilor – viață, muncă și mizerie. Schizofrenie difuză. Depresie agresivă. Atomizare în particule paranoice fine. Isterizare a contactului. Cu cât vreau mai mult să fiu eu, cu atât mai mult simt o goliciune. Cu cât mă exprim mai mult, cu atât mă simt mai extenuat. Cu cât alerg mai mult după mine, cu atât obosesc mai mult. Ne ținem de propriul nostru sine ca de un titlu de slujba vânat de mult. Am devenit proprii noștrii reprezentanți într-un ciudat comerț, garanți ai unei personalizări care, în cele din urmă, se simte mai mult ca o amputare. Ne asigurăm propriile persoane până în punctul falimentului, cu o grosolănie mai mult sau mai puțin bine ascunsă. Între timp, mă descurc. Cătarea sinelui, blogul meu, apartamentul meu, cele mai la modă porcării, drame relaționale, cine si-o pune cu cine.....orice fel de proteze sunt necesare pentru a ma ține de un „Eu”! Dacă „societatea” nu ar fi devenit o 17 �abstracțiune atât de definitivă, atunci ar denunța toate cârjele existențiale care îmi permit să mă târâi mai departe, ansamblul dependențelor pe care le-am contractat ca preț al identității mele. Persoana handicapată este cetățeanul model al zilei de mâine. Nu fără a avea acest lucru în vedere le exploatează asociațiile, cerând să li se dea „un venit de subzistență”. ÎNDEMNUL, PESTE TOT, de „a fi cineva” menține starea patologică ce face necesară societatea. Pentru ca acest îndemn să fie puternic produce chiar slăbiciunile prin care se menține pe sine, astfel că totul pare să capete un caracter terapeutic, chiar și munca, chiar și dragostea. Toate acele „Ce mai faci?” pe care le schimbăm, dau impresia unei societăți compuse din pacienți care își iau unul altuia temperatura. Sociabilitatea este acum compusă din o mie de mici nișe, o mie de mici refugii în care te poți ascunde. Unde e mereu mai bine decât frigul aspru de-afară. Unde totul e fals, din moment ce totul e doar un pretext pentru a te încălzi. Unde nimic nu se poate întâmpla pentru că suntem cu toții prea ocupați să tremurăm împreună în tăcere. În curând, această societate va mai fi susținuită doar de simpla tensiune a tuturor atomilor sociali ce se întind spre o cură iluzorie. E o uzină a cărei turbine funcționează pe baza unui rezervor gigant cu lacrimi neplânse, mereu existând riscul să dea pe lângă. „SUNT CEEA CE SUNT”. Nicicând nu a găsit dominația un slogan care să sune atât de inocent. Menținerea sinelui într-o stare de permanentă deteriorare, într-o stare cronică aprope de prăbușire, este cel mai bine păstrat secret al ordinii lucrurilor din prezent. Sinele slab, deprimat, auto-critic, real este în principiu acel subiect adaptabil la nesfârșit, cerut de inovarea neîncetată a producției, învechirea accelerată a tehnologiilor, răsturnarea constantă a normelor sociale, și flexibilitatea generalizată. Este în același timp, cel mai vorace 18 �consumator și, în mod paradoxal, cel mai productiv sine, cel ce se va arunca cel mai dornic și mai energic în proiectul cel mai superficial, doar pentru a reveni mai apoi la starea sa originală de larvă. „CE SUNT EU”, atunci? Din copilărie, am trecut printrun flux de lapte, mirosuri, povești, sunete, emoții, rime de la creșă, substanțe, gesturi, idei, impresii, priviri, cântece și mâncăruri. Ce sunt eu? Legat în fiecare fel de locuri, suferințe, strămoși, prieteni, iubiri, evenimente, limbi, amintiri, de tot felul de lucruri care în mod evident nu sunt eu. Tot ceea ce mă atașează de lume, toate legăturile care mă constituie; toate forțele care mă compun, nu formează o identitate, un lucru ce poate fi arătat la cerere, ci o existență de viață, singulară, împărțită, din care iese – în anumite momente și locuri – acea ființa care spune „Eu”. Sentimentul nostru de inconsecvență este pur și simplu consecința acestei credințe naive în permanența sinelui și a puținei griji pe care o oferim lucrului care ne face ceea ce suntem. E amețitor să vezi sloganul Reebok „SUNT CEEA CE SUNT”, întronat în vârful unui zgârie nori din Shanghai. Vestul, peste tot, își desfășoară calul troian preferat: antimonia exasperată dintre sine și lume, dintre individ și grup, dintre atașament și libertate. Libertatea nu este acțiunea de distrugere a atașamentelor, ci capacitatea practică de a lucra asupra lor, de a te mișca în interiorul lor, de a le forma sau dizolva. Familia există ca și familie, însemnând ca și iad, pentru cei care au renunțat la încercarea de a-i modifica mecanismele epuizante, sau nu știu cum să facă acest lucru. Libertatea de a te dezrădăcina pe tine însuți a fost mereu o libertate fantezistă. Nu ne putem descotorosi de ceea ce ne leagă fără a pierde în același timp chiar lucrul înspre care forțele noastre s-ar îndrepta. 19 �„SUNT CEEA CE SUNT”, atunci, nu este doar o minciună, o simplă campanie de publicitate, ci o campanie militară, un strigăt de război direcționat împotriva a tot ceea ce există între ființe, împotriva a tot ceea ce circulă nedeslușit, tot ceea ce le leagă în mod invizibil, tot ceea ce împiedică devastarea completă, împotriva a tot ceea ce ne face să existăm, și se asigură că întreaga lume nu are peste tot aspectul și senzația unei autostrăzi, a unui parc de amuzament sau a unui oraș nou: plictiseala pură, lipsită de pasiune dar bine-ordonată, spațiul gol, înghețat, în care nimic nu se mișcă în afara corpurilor înregistrate, automobilelor moleculare și mărfurilor ideale. FRANȚA NU AR FI TĂRÂMUL PASTILELOR PENTRU ANXIETATE care a devenit, paradisul anti-depresivelor, Mecca-ul nevroticii, dacă nu ar fi de asemenea și campionul european la productivitate pe oră. Boală, oboseală, depresie, pot fi văzute ca simptome individuale ale lucrului ce trebuie vindecat. Ele contribuie la menținerea ordinii existente, la adaptarea mea docilă la norme idioate, și la modernizarea cârjelor mele. Ele specifică selecția tendințelor mele oportune, maleabile și productive, precum și cele ce trebuiesc eliminate cu grijă. „Știi, nu e niciodată prea târziu ca să te schimbi”. Dar luate ca fapte, eșecurile mele pot de asemenea duce la dezmembrarea ipotezei sinelui. Ele devin apoi acte de rezistență în războiul curent. Ele devin o revoltă și o forță împotriva a tot ceea ce conspiră spre normalizarea noastră, spre amputarea noastră. Sinele nu este un lucru dinăuntrul nostru care se află în stare de criză: este forma pe care urmăresc să o ștampileze pe noi. Vor să ne transforme sinele în ceva clar definit, separat, evaluabil în termeni de calitate, controlabil, când de fapt suntem creaturi printre creaturi, singularități printre similari, carne vie 20 �ce țese carnea lumii. Contrar ceea ce ni s-a repetat din copilărie, inteligența nu înseamnă să știi să te adaptezi – sau dacă ăsta e un tip de inteligență, atunci e inteligența sclavilor. Inadaptabilitatea noastră, oboseala noastră, sunt doar probleme din punctul de vedere al părții ce încearcă să ne subjuge. Ele indică mai degrabă un punct de plecare, un punct de întâlnire, pentru noi complicități. Ele dezvăluie un peisaj mai distrus, dar infinit mai partajabil decât toate terenurile fantastice pe care această societate le păstrează pentru scopurile sale. Nu suntem deprimați; suntem în grevă. Pentru cei ce refuză să se coordoneze pe sine, „deprimarea” nu e un stadiu ci un pasaj, o retragere, o eschivă înspre dezafilierea politică. De atunci înainte, medicamentele și poliția sunt singurele forme posibile de reconciliere. De aceea societatea prezentului nu ezită să impună folosirea Ritalinului asupra copiilor săi supra-activi, sau să lege oamenii în dependențe permanente de farmaceutice, si de ce susține că este capabilă să detecteze „devieri comportamentale” la vârsta de trei ani. Pentru că peste tot, ipoteza sinelui începe să scârțâie. 21 �Al Doilea Cerc „Divertismentul este o nevoie vitală” Un guvern care declară stare de urgență împotriva copiilor de 15 ani. O țară care își găsește refugiul în brațele unei echipe de fotbal. Un polițist într-un pat de spital, plângându-se că a fost victima „violenței”. O consilieră locală emițând un decret împotriva construirii a 3 case. Doi copii de 10 ani, din Chelles, acuzați că au dat foc la un magazin cu jocuri video. Această perioadă pare să exceleze într-o anumită situație a grotescului care pare să îi scape de fiecare dată. Adevărul este că tonurile jalnice și indignate ale mediei de știri nu sunt capabile să oprească izbucnirea de râs care întâmpină aceste titluri. Izbucnirea râsului este singurul răspuns potrivit la toate „întrebările” serioase puse de analiștii de știri. Să o luăm pe cea mai banală: nu există ”o întrebare cu privire la imigrare”. Cine mai crește încă acolo unde s-a născut? Cine trăiește unde a crescut? Cine lucrează unde trăiește? Cine trăiește unde au trăit strămoșii săi? Și cui aparțin copiii acestei ere, televiziunii sau părinților lor? Adevărul este că am fost complet rupți de orice apartenență, nu mai suntem de nicăieri, iar rezultatul, pe lângă o nouă dispoziție spre turism, este o suferință de necontestat. Istoria noastră e una de colonizări, migrări, războaie, exiluri, de distrugere a tuturor rădăcinilor. Este istoria a tot ceea ce ne-a făcut străini în această lume, oaspeți în propria noastră familie. Am fost îndepărtați de propria noastră limbă de către educație, de cântecele noastre de către concursuri TV, de carnea noastră de către pornografia de masă, de orașul nostru de către poliție, si de prietenii noștri de către munca plătită. La acestea ar trebui să adăugăm, în Franța, munca feroce și seculară a individualizării 22 �prin puterea statului, care clasifică, compară, disciplinează și separă subiecții săi, începând de la o vârstă fragedă, care asuprește instinctiv orice solidarități care îi scapă, până când nu mai rămâne nimic decât cetățenia – o senzație pură și fantezistă de apartenență la Republică. Francezul, mai mult decât oricine altcineva, este întruchiparea deposedatului, săracului. Ura sa față de străini este bazată pe ura sa pentru sine ca străin. Amestecul de gelozie și frică pe care îl simte față de „cites”11 nu exprimă nimic altceva decât resentimentul pentru tot ceea ce a pierdut. Nu poate să se abțină să nu urască așa numitele cartiere „problemă”, unde încă mai există ceva viață comunală, câteva legături între ființe, unele solidarități necontrolate de stat, o economie informală, o organizație ce nu este încă detașată de cei ce organizează. Am ajuns la un punct de privare în care singurul mod în care poți să te simți francez este să înjuri imigranții și cei care sunt mai vizibil străini. În această țară, imigranții își asumă o curioasă poziție de suveranitate: dacă n-ar fi aici, francezii ar înceta să existe. Franța este produsul școlilor sale, și nu invers. Trăim într-o țară excesiv de dogmatică, în care îți amintești trecerea unui examen ca un fel de eveniment al vieții. În care pensionarii încă îți povestesc de eșecurile lor, cu 40 de ani în urmă, la un examen de oricare tip, și cum le-a stricat toată cariera, toată viața. Timp de un secol și jumătate, sistemul național de educație a produs un tip de subiectivitate de stat care se diferențiază de toate celelalte. Oameni care acceptă competiția cu condiția ca terenul de joacă să fie nivelat. Care așteaptă ca în viață fiecare om să fie răsplătit ca într-un concurs, conform meritului său. Care mereu cere permisiunea de a vorbi. Care respectă tacit cultura, regulile și pe 11 Cite – proiect de casă, găsit de obicei în zone sărăcăcioase ca banlieueurile 23 �cei cu cele mai bune note. Chiar și atașamentul lor față de marii intelectuali critici și respingerea capitalismului sunt marcate de această dragoste pentru școală. Această construcție de subiectivități ale statului se prăbușește, puțin mai mult în fiecare zi, cu declinul instituțiilor de învățământ. Reapariția, în ultimii 20 de ani, unei școli și unei culturi a străzii, în competiție cu școala republicii și cultura sa de carton, este cea mai profundă traumă cu care se confruntă în prezent universalismul francez. În această privință, extrema dreaptă este deja reconciliată cu stânga cea mai virulentă. Totuși, numele Jules Ferry – Ministru de Thiers în timpul înăbușirii Comunei și teoretician al colonizării – ar trebui el însuși să fie destul pentru a declara această situație suspectă.12 Atunci când vedem la știrile de seară profesori din vreun „comitet de vigilență cetățenească” care vin să se plângă că cineva a dat foc la școala lor, ne amintim cum, de multe ori, fiind copii, ne imaginam același lucru. Atunci când auzim un intelectual de stânga bolborosind despre barbarismul grupurilor de copii ce hărțuiesc trecătorii pe stradă, fură, dau foc la mașini, și se joacă de-a șoarecele și pisica cu poliția, ne amintim ce spuneau despre „unsuroși” în anii 50 sau și mai bine, de apași în „Belle Epoque: „Numele generic apaș”, scrie un judecător la tribunalul Sena în 1907, „a fost folosit în ultimii câțiva ani pentru a descrie toți indivizii periculoși, inamici ai societății, fără națiune sau familie, dezertori ai tuturor datoriile, pregătiți pentru cele mai temerare confruntări, și pentru orice fel de atac asupra persoanelor sau proprietăților.” Aceste găști care fug de la muncă, care adoptă numele cartierelor lor, și confruntă poliția, sunt coșmarul cetățeanului francez bun și individualizat: ei 12 Legile Ferry – ce fondau sistemul educațional secular și republican francez – au fost numite după Jules Ferry care le-a propus prima dată în 1881. 24 �întruchipează tot ceea ce el a lăsat deoparte, toată posibila bucurie pe care el nu o va experimenta niciodată. Este ceva impertinent în existența într-o țară în care un copil care cântă după placul inimii este inevitabil redus la tăcere cu un „opreștete, vei agita lucrurile”, unde castrarea dogmatică dezlănțuie râuri de angajați supravegheați. Aura ce persistă în jurul lui Mesrine13 are mai puțin de-a face cu cinstea și îndrăzneala sa decât cu faptul că a decis să răzbune ceea ce ar trebui cu toții să răzbunăm. Sau mai degrabă, ceea ce ar trebui să răzbunăm direct, în loc să continuăm să ezităm și să evităm la nesfârșit. Pentru că nu este nici o îndoială că în o mie de feluri imperceptibile și ascunse, în tot felul de remarci defăimătoare, în fiecare expresie răuvoitoare și în fiecare politețe veninoasă, francezul continuă să răzbune, permanent și împotriva tuturor, faptul că s-a resemnat să fie călcat în picioare. Era timpul ca ne futem în poliție! să înlocuiască da domnule ofițer! În acest sens, ostilitatea ne-nuanțată a anumitor găști doar exprimă, într-un fel mai puțin ascuns, atmosfera veninoasă, spiritul putrezit, dorința de distrugere salvatoare în care țara este consumată complet. A numi această populație de străini în mijlocul căreia trăim „societate” este o atât de mare uzurpare încât până și sociologii visează să renunțe la un concept care a fost, timp de un secol, pâinea și untul lor. Acum preferă metafora unei rețele pentru a descrie conexiunea solitudinilor cibernetice, angrenarea interacțiunilor superficiale sub nume precum „coleg”, „contact”, „amic”, „cunoștință” sau „întâlnire”. Asemenea rețele se condensează uneori într-un mediu, în care nu se împarte nimic altceva decât coduri, și unde nu se desfășoară nimic în afară de recompunerea neîncetată a identității. 13 Un celebru infractor francez. 1936-1979 25 �Ar fi o pierdere de timp să detaliem tot ceea ce se află în agonie în relațiile sociale existente. Se spune că familia revine, că ideea de cuplu revine. Dar familia care revine nu e aceeași care a plecat. Întoarcerea ei nu este decât o adâncire a separației dominante pe care o maschează, devenind ceea ce este prin această mascaradă. Toată lumea poate confirma rațiile de tristețe condensate de la an la an în reuniunile de familie, zâmbetele forțate, ciudățenia de a vedea pe toată lumea prefăcându-se inutil, senzația ca un cadavru stă acolo pe masă, și toată lumea se comportă de parcă n-ar fi nimic. De la flirt la divorț, de la coabitare la familii vitrege, toată lumea simte idioțenia tristului nucleu familial, dar mulți încă par să creadă că ar fi mai trist dacă ar renunța la el. Familia nu mai este atât de mult sufocarea controlului maternal sau patriarhatul bătăilor cât e abandonul infantil spre o dependență vagă, în care totul este familiar, acest moment fără griji în fața unei lumi care nimeni nu poate nega că se descompune, o lume în care „a deveni auto-suficient” este un eufemism pentru „a fi găsit un șef”. Vor să folosească „familiaritatea” familiei biologice ca scuză pentru a consuma orice ardere pasională din noi și, sub pretextul că ne-au crescut, să ne facă să renunțăm la posibilitatea de a crește, precum și la tot ceea ce e serios în copilărie. Este necesar să ne protejam de o asemenea coroziune. Cuplul e ultimul stadiu al marii căderi sociale. Este oaza din mijlocul deșertului uman. Sub auspiciile „intimității”, ajungem la el căutând tot ceea ce evident a părăsit relațiile sociale contemporane: căldură, simplitate, adevăr, o viață fără teatru sau spectator. Dar odată ce vârful romantismului a fost depășit, „intimitatea” rămâne goală: este ea însăși o invenție socială, vorbește în limba revistelor glamour și în limba psihologiei; ca orice altceva, este încărcată cu atât de multe strategii până în punctul sațietății. Nu este mai mult adevăr aici decât în altă 26 �parte; și aici domină minciunile și legile înstrăinării. Și când, cu mult noroc, cineva descoperă adevărul, acesta necesită o partajare care dezice chiar forma cuplului. Ceea ce permite ființelor să se iubească e același lucru care le face bune de iubit și distruge utopia autismului-pentru-doi. În realitate, descompunerea tuturor formelor sociale este o binecuvântare. Este pentru noi condiția ideală pentru o experimentare sălbatică și masivă, cu noi aranjamente, cu noi fidelități. Faimoasa „resemnare parentală” a impus asupra noastră o confruntare cu lumea care cere o luciditate precoce, și prevestește minunate revolte ce vor veni. În moarte cuplului, vedem nașterea formelor perturbatoare de afectivitate colectivă, acum că sexul este epuizat iar masculinitatea și feminitatea defilează în haine mâncate de molii, acum că trei decenii de inovare pornografică continuă au epuizat toată atracția exceselor și eliberării. Contăm pe transformarea a ceea ce e necondiționat în relații, armura unei solidarități politice la fel de impenetrabilă pentru interferența statului ca și o tabără de țigani. Nu este nici un motiv pentru care subvențiile interminabile pe care numeroase rude se simt obligate să le dea progeniturilor lor proletariene, să nu devină o formă de patronaj în favoarea subminării sociale. „A deveni autonom” ar putea la fel de bine să însemne a învăța să lupți în stradă, să ocupi clădiri goale, să încetezi să mai muncești, să iubești cu nebunie și să furi din magazine. 27 �Al treilea Cerc „Viața, sănătatea și dragostea sunt precare – de ce ar fi munca o excepție?” Nici o întrebare nu este mai confuză, în Franța, decât cea cu privire la muncă. Nici o relație nu este mai desfigurată decât cea dintre francezi și muncă. Mergi în Andalusia, în Algeria, în Napoli. Acolo urăsc profund munca. Mergi în Germania, în Statele Unite, în Japonia. Acolo venerează munca. Lucrurile se schimbă, e adevărat. Există mulți otaku în Japonia, frohe Arbeitlose în Germania și dependenți de muncă în Andalusia. Dar pentru moment, aceștia se încadrează la capitolul curiozități. În Franța, coborâm în patru labe penru a urca pe scara ierarhică, dar în intimitate ne auto-flatăm spunându-ne că de fapt nu ne interesează. Stăm la servici până la 10 seara când suntem copleșiți cu sarcini, dar n-am avut niciodată scrupule când venea vorba de furatul materialelor de birou sau modificarea inventarului pentru a le putea vinde mai târziu. Urâm șefii, dar vrem să fim angajați cu orice chip. A avea o slujbă e o onoare, dar a munci e un semn de servilism. Pe scurt: ilustrarea clinică perfectă a isteriei. Iubim în timp ce urâm, urâm în timp ce iubim. Și știm cu toții stupoarea și confuzia care lovesc istericul atunci când își pierde victima – patronul său. Cel mai adesea, nu poate depăși momentul. Această nevroză este fundația pe care guverne succesive au putut să declare război lipsei locurilor muncă, pretinzând că duc o „luptă cu șomajul” în timp ce foști manageri campau cu 28 �telefoanele lor în adăposturile Crucii Roșii de pe malurile Senei. În timp ce Departamentul Muncii manipula masiv statisticile pentru a aduce cifrele șomajului sub două milioane. În timp ce traficul de droguri și cecurile de ajutor social erau singurele garanții, după cum a recunoscut statul francez, împotriva posibilității agitației sociale în fiecare moment. Economia psihică a francezilor precum și stabilitatea politică a țării sunt în joc în menținerea ficțiunii muncitorești. Scuzați-ne dacă ne futem în treaba asta. Aparținem unei generații care trăiește foarte bine în această ficțiune. Care nu a depins niciodată nici de o pensie și nici de dreptul de a munci, ca să nu mai vorbim de drepturile „la” servici. Asta nu e nici măcar „precar”, după cum vor să teoretizeze cele mai avansate facțiuni ale stângii militante, pentru că a fi precar înseamnă încă să te definești în relație cu sfera muncii, și anume cu descompunerea sa. Acceptăm necesitatea găsirii banilor, prin orice mijloace, pentru că în prezent este imposibil să trăiești fără ei, dar respingem necesitatea de a munci. Și în plus, noi nu mai muncim: noi ne executăm sentința. Afacerile nu sunt un loc în care existăm, ci un loc prin care trecem. Nu suntem cinici, ci doar refuzăm să fim înșelați. Toate aceste discursuri despre motivație, calitate și investiție personală, trec pe lângă noi, spre marea disperare a managerilor de resurse umane. Ei spun că suntem dezamăgiți de afaceri, că acestea au eșuat în a onora loialitatea părinților noștri, că au renunțat la ei prea ușor. Mint. Pentru a fi dezamăgit, cineva ar fi trebuit să spere ceva. Iar noi nu am sperat niciodată nimic în ce privește afacerile: le vedem așa cum sunt și cum au fost mereu, un joc al fraierilor cu grade variabile de confort. În numele părinților noștri, singurul nostru regret este că au căzut în capcană, cel puțin cei ce au crezut. 29 �CONFUZIA SENTIMENTALĂ CARE ÎMPREJMUIEȘTE CHESTIUNEA muncii poate fi explicată astfel: noțiunea de muncă a inclus în permanență două dimensiuni contradictorii: o dimensiune a exploatării și o dimensiune a participării. Exploatarea puterii de muncă individuale și colective prin aproprierea privată sau socială a surplusului de valoare; participarea într-un efort comun prin relațiile ce leagă pe cei ce colaborează în inima universului producției. Aceste două dimensiuni sunt confundate într-un mod pervers în noțiunea de muncă, explicând indiferența muncitorilor, la sfârșitul zilei, atât față de retorica marxistă – care neagă dimensiunea participării – cât și față de cea managerială – care neagă dimensiunea exploatării. De aici ambivalența relației de muncă, care este rușinoasă într-atât încât ne face străini de ceea ce facem, și – în același timp –adorați, în măsura în care o parte din noi este adusă în joc. Dezastrul a apărut deja: el rezidă în tot ceea ce a trebuit să fie distrus, în toți cei ce au trebuit să fie dezrădăcinați, astfel încât muncă să ajungă să fie singurul mod de viață. Oribilitatea muncii stă mai puțin în munca propriu-zisă și mai mult în devastarea metodică, timp de secole, a tot ceea ce nu e muncă: familiaritățile cartierului și comerțului, ale satului, luptei, rudeniei, atașamentul nostru față de locuri, ființe, anotimpuri, față de moduri de a face lucruri și de a vorbi. Aici rezidă paradoxul curent: munca a triumfat complet peste toate celelalte moduri de existența, chiar în momentul în care muncitorii au devenit de prisos. Câștigurile în productivitate, externalizare, mecanizare, producție automată și digitală au progresat atât de mult încât aproape că au redus la zero cantitatea de forță de muncă vie necesară în manufacturarea oricărui produs. Trăim paradoxul unei societăți de muncitori fără muncă, în care divertismentul, consumul și plăcerea nu fac decât să sublinieze lipsa de la care ar trebui să ne distragă atenția. 30 �Mina din Carmaux, cunoscută pentru un secol de greve violente, a fost acum transformată în Cape Discovery. Este un „multiplex” de divertisment, pentru skateboarding și ciclism, recunoscut printr-un „Muzeu Minier” în care sunt simulate explozii de metan pentru turiști. În corporații, munca este divizată într-un mod din ce în ce mai vizibil în poziții cu abilități deosebite de cercetare, concepere, control, coordonare și comunicare, care implementeaza toate cunoștințele necesare pentru noul proces de producție cibernetică, și în poziții lipsite de abilități pentru administrarea și supravegherea acestui proces. Primele sunt puține la număr, foarte bine plătite și prin urmare foarte căutate, astfel că minoritatea care ocupă aceste poziții va face orice pentru a nu risca să le piardă. Ei și munca lor sunt efectiv legați într-o îmbrățișare chinuitoare. Manageri, oameni de știință, lobby-iști, cercetători, programatori, dezvoltatori, consultanți și ingineri, nu se opresc practic niciodată din muncit. Chiar și viețile lor sexuale servesc la augmentarea productivității. Un filosof de Resurse Umane scrie, „cele mai creative afaceri sunt cele cu cel mai mare număr de relații intime”. „Asociații afacerii”, confirmă un Manager de Resurse Umane de la Daimler-Benz, „sunt o parte importantă a capitalului afacerii [...] Motivația lor, cunoștințele lor, capacitatea lor de inovație și atenția lor la dorințele clientului, constituie materia primă a serviciilor inovative […] Comportamentul lor, competența lor socială și emoțională, sunt un factor în creștere în evaluarea muncii lor […] Aceasta nu va mai fi evaluată în termeni de ore la muncă, ci pe baza obiectivelor îndeplinite și calității rezultatelor. Ei sunt antreprenori”. Seria de sarcini care nu poate fi delegată automatizării, formează un grup confuz de slujbe care, pentru că nu pot fi ocupate de mașinării, sunt ocupate de orice fel de oameni: magazioneri, 31 �oameni de depozit, muncitori la liniile de asamblare, muncitori sezonieri, etc. Această forță de muncă flexibilă, nediferențiată, care merge de la o sarcină la alta și nu rămâne niciodată mult într-o afacere, nu se mai poate consolida pe sine ca o forță, fiind în afara centrului procesului de producție și fiind angajată să acopere găurile produse de ceea ce încă nu a fost mecanizat, ca și când ar fi pulverizată într-o multitudine de interstiții. Muncitorul temporar este imaginea muncitorului care nu mai este muncitor, care nu mai are o breaslă – ci doar abilități pe care le vinde când poate - și a cărui simplă disponibilitate este de asemenea un fel de muncă. PE MARGINILE ACESTEI FORȚE DE MUNCĂ care este eficientă și necesară funcționării mașinăriei, se află o majoritate crescândă care a devenit de prisos, care cu siguranță este de folos la fluxul producției dar nu și la altceva, fapt ce introduce riscul ca, în starea lor de inactivitate, să pornească sabotarea mașinăriei. Amenințarea demobilizării generale este fantoma care bântuie sistemul de producție curent. Nu toată lumea răspunde la întrebarea „de ce să muncești?” în același mod ca acest fost beneficiar de ajutor social: „pentru binele meu, trebuie să mă țin ocupat”. Există un risc serios în a ajunge să ne găsim o slujbă în chiar starea noastră de inactivitate. Această populație plutitoare trebuie ținută cumva ocupată. Dar până în ziua de azi, nu au găsit o metodă disciplinară mai bună decât salariile. Prin urmare este necesară urmărirea dezmembrării „câștigurilor sociale”, astfel ca cei mai neliniștiți, cei ce se vor preda doar puși în fața alegerii între a muri de foame și a stagna în închisoare, sunt atrași înapoi spre munca plătită. Înfloritorul comerț de sclavi din „serviciile personale” trebuie să continue: curățenie, catering, masaj, îngrijirea copiilor, prostituție, meditații, terapie, ajutor psihologic, etc. Acesta e însoțit de 32 �creșterea continuă a standardelor de securitate, igienă, control, și cultură, și de o reciclare accelerată a modelor, fiecare din acestea stabilind nevoia unor astfel de servicii. În Rouen, avem acum „contoare umane pentru parcări”: cineva care așteaptă pe stradă și îți dă tichetul tău de parcare, iar dacă plouă îți va împrumuta și o umbrelă. ORDINEA MUNCII ERA ORDINEA UNEI LUMI. Dovada ruinei sale este șocantă pentru cei ce sunt terifiați de ce va veni după aceea. Munca de astăzi este legată mai puțin de necesitatea economică de a produce bunuri decât de necesitatea politică de a produce producători și consumatori, și de a conserva prin orice mijloace necesare ordinea muncii. Producerea sinelui devine ocupația dominantă a unei societăți în care producția nu mai are un obiect: ca un dulgher care a fost dat afară din atelierul său și din disperare începe să se lovească cu ciocanul și să se taie cu fierăstrăul. Toți acești tineri care zâmbesc la interviurile pentru locuri de muncă, care au dinții albiți pentru a le da un avantaj, care învață engleza pentru a avansa în carieră, care se căsătoresc sau divorțează pentru a urca pe scară, care fac cursuri de leadership sau practică „autoîmbunătățirea” pentru a putea „administra mai bine conflictele” – „cea mai intimă `auto-îmbunătățire`”, spune un guru, „va duce la o crescută stabilitate emoțională, la relații mai bune și mai deschise, la concentrare intelectuală mai ascuțită, și prin urmare la o mai bună performanță economică”. Această mică mulțime agitată care așteaptă cu nerăbdare să fie angajată în timp ce face tot ce poate ca să pară naturală, este rezultatul unei încercări de a salva ordinea muncii printr-un etos de mobilitate. A fi mobilizat înseamnă a vorbi de muncă, nu ca de o activitate ci ca de o posibilitate. Dacă persoana neangajată își scoate piercing-urile, merge la frizer și se ține ocupată cu „proiecte”, dacă lucrează 33 �într-adevăr la potențialul său de „angajabilitate”, cum se spune, este pentru că așa își demonstrează mobilitatea. Mobilitatea este ușoara detașare de sine, această minimă deconectare de ceea ce ne constituie, această condiție de ciudățenie prin care sinele poate fi luat ca obiect de muncă, acum devenind posibilă vinderea sinelui mai degrabă decât vinderea forței de muncă, pentru a fi remunerat nu pentru ceea ce faci ci pentru ceea ce ești, pentru controlul nostru excepțional al codurilor sociale, pentru talentele noastre relaționale, pentru zâmbetul nostru și pentru modul în care ne prezentăm. Acesta este noul standard al socializării. Mobilitatea aduce în discuție o fuziune a celor doi poli contradictorii ai muncii: aici participăm la propria noastră exploatare, iar toată participarea e exploatată. În mod ideal, tu însuți ești o mică afacere, propriul tău șef, propriul tău produs. Fie că cineva lucrează sau nu, este o chestiune de generare de contacte, abilități, relaționări, pe scurt: „capital uman”. Dispoziția planetară spre mobilizare sub cel mai firav pretext – cancer, „terorism”, un cutremur, oamenii fără adăpost – însumează determinarea puterilor conducătoare de a menține domnia muncii mai presus de dispariția ei fizică. Aparatul de producție curent este, prin urmare, pe de o parte, o mașinărie gigantică de mobilizare psihică și fizică, de extragere a energiei din oamenii care au devenit de prisos și, pe de altă parte, este o mașină de sortare care alocă supraviețuirea subiectivităților conforme și respinge toți „indivizii problemă”, toți cei ce întruchipează un alt uz al vieții și, în acest fel, îi rezistă. Pe de o parte, sunt aduse la viață fantome, iar pe de altă parte, cei în viață sunt lăsați să moară. Aceasta este funția politică propriu-zisă a aparatului de producție contemporan. 34 �A ORGANIZA PESTE ȘI ÎMPOTRIVA MUNCII, a părăsi colectiv regimul mobilității, a demonstra existența unei vitalități și a unei discipline tocmai în demobilizare, este o crimă pentru care o civilizație îngenuncheată nu ne va ierta. De fapt, este singura modalitate de a-i supraviețui. 35 �Al patrulea cerc „Mai simplu, mai amuzant, mai mobil, mai sigur!” Am auzit destule despre „oraș” și „țară”, și mai ales despre presupusa opoziție antică dintre cele două. De aproape sau de departe, ceea ce ne înconjoară nu arată deloc așa: este o singură pătură urbană, fără formă sau ordine, o zonă sumbră, nesfârșită și nedeterminată, un șir global neîntrerupt de centre de orașe și parcuri naturale asemănătoare muzeelor, cu proiecte enorme de locuințe suburbane și proiecte agriculturale masive, zone industriale și subdiviziuni, birturi de țară și baruri la modă: metropola. Cu siguranță, orașul antic a existat, la fel ca și cele din timpurile medievale și moderne. Dar nu există ceva numit oraș metropolitan. Tot teritoriul este sintetizat înăuntrul metropolei. Totul ocupă același spațiu, dacă nu din punct de vedere geografic atunci prin angrenarea rețelelor sale. Datorită faptului că orașul a dispărut în sfârșit, acum a devenit fetișizat, ca istorie. Clădirile fabricilor din Lille devin săli de concerte. Centrul reconstruit din beton al Le Havre este acum locație Unesco World Heritage. În Beijing, hutong-urile ce împrejmuiau Orașul Interzis au fost dărâmate și înlocuite de versiuni false, plasate puțin mai departe, puse la vedere pentru turiști. În Troyes, pe clădirile din beton sunt lipite fațade pe jumătate din lemn, care seamănă cu magazinele victoriene de la Disneyland mai mult decât cu orice altceva. Vechile centre istorice, odată focarul acțiunilor revoluționare, sunt acum 36 �chibzuit integrate în diagrama organizațională a metropolei. Au fost cedate turismului și risipei ostentative. Sunt insulele de vis ale mărfurilor, susținute de expozițiile și decorațiile lor, și chiar de forță dacă este necesar. Sentimentalitatea opresivă a fiecărui „Sat de Crăciun” este compensată cu din ce în ce mai mulți agenți de securitate și patrule de oraș. Controlul are un mod minunat de a se integra în peisajul mărfurilor, arătându-și fața autoritară oricui vrea s-o vadă. Este o eră a fuziunilor, a muzicii, a bastoanelor telescopice ale poliției și a vății de zahăr. Părți egale de supraveghere a poliției și vrajă! Acest gust pentru „autentic”, și pentru controlul care vine odată cu el, este susținut de mica burghezie prin plimbările lor colonizatoare prin cartierele muncitorești. Împinși în afara centrelor orașelor, ei găsesc la frontiere acel tip de „senzație de cartier” care le lipsea din casele prefabricate din suburbie. Gonind săracii, mașinile, și imigranții, făcând curățenie, scăpând de toți microbii, mica burghezie pulverizează chiar lucrul pe care veniseră să-l caute. Un ofițer de poliție și un gunoier își dau mâna într-o imagine de pe un afiș publicitar din oraș, sloganul fiind: „Montauban – Oraș Curat”. Același simț de decență care obligă urbaniștii să înceteze să vorbească despre „oraș” (pe care l-au distrus) și să vorbească, în schimb, despre „urban”, ar trebui de asemenea să-i oblige să renunțe la „țară” (din moment ce nu mai există). Maselor stresate și dezrădăcinate li se arată în schimb viața la țară, o viziune a trecutului care e ușor de înscenat acum că oamenii de la țară au fost atât de sărăciți. Este o campanie de marketing desfășurată pe un „teritoriu” unde totul trebuie valorizat sau reconstituit ca moștenire națională. Peste tot este 37 �același vid rece, care se întinde până și în cele mai ascunse și rustice colțuri. Metropola este moartea simultană a orașului și a țării. Este intersecția unde se întâlnește toată mica burghezie, în mijlocul acestei clase de mijloc, care se întinde la infinit, un rezultat atât al părăsirii ruralului cât și al invadării urbanului. Acoperirea planetei cu sticlă s-ar potrivi perfect cinismului arhitecturii contemporane. O școală, un spital, sau un centru media sunt toate variații ale aceleiași teme: transparență, neutralitate, uniformitate. Aceste clădiri masive, fluide sunt concepute fără nevoia de a ști ce vor găzdui. Ar putea fi aici la fel de mult cum ar putea fi în altă parte. Ce să faci cu toate turnurile de birouri din La Defense din Paris, blocurile de apartamente din La Part Dieu din Lyon, sau complexele comerciale din EuraLille? Expresia „flambant neuf”14 cuprinde perfect destinele lor. Un călător scoțian mărturisește atracția unică a puterii focului, vorbind după ce rebelii au incendiat Hotel de Ville din Paris în Mai 1871: „Niciodată nu mi-aș fi putut imagina ceva atât de frumos. Este superb. Nu voi nega faptul că oamenii Comunei sunt tâlhari înfricoșători. Dar ce artiști! Și nici măcar nu erau conștienți de propria lor operă de artă! [...] Am văzut ruinele Amalfi îmbăiate în valurile azurii ale Mediteranei, și ruinele templelor Tung-hoor din Punjab. Am văzut Roma și multe alte lucruri. Dar nimic nu se poate compara cu ceea ce am văzut în fața propriilor mei ochi în noaptea asta.” ÎNCĂ MAI RĂMÂN CÂTEVA FRAGMENTE ALE ORAȘULUI și câteva urme ale țării, prinse în bucla 14 „flambant neuf” – literal, „arzând de nou” – echivalentul francez al expresiei „brand new” din engleză; 38 �metropolitană. Dar vitalitatea a cuprins părți întregi din așanumitele cartiere „problemă”. Este un paradox faptul că locurile considerate a fi cele mai puțin locuibile se dovedesc a fi singurele care sunt în vreun fel locuite. O veche cocioabă squatată pare mult mai locuită decât așa numitele apartamente de lux unde e posibil doar să pui mobila și să aranjezi decorul numai bine în timp ce aștepți următoarea mutare. În cadrul multor megalopolisuri ale zilelor noastre, zonele cu cocioabe sunt ultimele zone în care se trăiește și în care se poate trăi, și, de asemenea, cele mai mortale. Ele sunt reversul decorului electronic al metropolei globale. Turnurile cu dormitoare din suburbiile de la nord de Paris, abandonate de o mică burghezie care a plecat în căutarea piscinelor, au fost readuse la viață de șomajul în masă iar acum radiază mai multă energie decât Cartierul Latin. În cuvinte la fel de mult ca și în foc. Conflagrația din Noiembrie 2005 nu a fost rezultatul deposedării extreme, așa cum e înfățișată de cele mai multe ori. A fost, din contra, o posesiune completă a unui teritoriu. Oamenii pot incendia mașini pentru că sunt nervoși, dar să menții revoltele timp de o lună, în timp ce ții poliția sub tensiune - ca să faci asta trebuie să știi cum să te organizezi, trebuie să stabilești complicități, trebuie să știi perfect terenul, și să împarți o limbă și un dușman comun. Milă după milă, și săptămână după săptămână, focul se împânzea. Noi flăcări au răspuns celor originale, apărând acolo unde erau așteptate cel mai puțin. Zvonurile nu pot fi interceptate. METROPOLA ESTE UN TEREN DE CONFLICT CONSTANT CU INTENSITATE MICĂ, în care capturarea Basra, Mogadishu sau Nablus, marchează puncte culminante. Pentru un lung timp, orașul era un loc pe care armata îl evita, 39 �sau în cel mai rău caz, îl asedia; dar metropola este perfect compatibilă cu războiul. Conflictul armat este doar un moment în reconfigurarea sa permanentă. Bătăile purtate de marile puteri seamănă cu un fel de nesfârșită muncă a poliției în găurile negre ale metropolei, „fie că e în Burkina Faso, în South Bronx, în Kamagasaki, în Chiapas sau în La Courneuve”. Nemaifiind subsumate victoriei sau păcii, sau măcar a restabilirii ordinii, astfel de „intervenții” continuă o operațiune de securitate care este în permanență în practică. Războiul nu mai este un eveniment distinct în timp, ci în schimb se împarte într-o serie de micro-operațiuni, realizate atât de armată cât și de poliție, pentru a asigura securitatea. Poliția și armata evoluează în paralel și în pas de marș. Un criminalist cere ca brigăzile naționale ale poliției de revoltă să se reorganizeze în unități mici, profesionalizate și mobile. Academia militară, leagănul măsurilor disciplinare, își regândește propria organizare ierarhică. Pentru batalionul său de infanterie, un ofițer NATO adoptă „o metodă participativă ce implică pe toată lumea în analiza, prepararea, executarea și evaluarea unei acțiuni. Planul este discutat și rediscutat zile întregi, trecut prin faza de antrenament și conform cu informațiile cele mai recente [...] Nimic nu se compară cu planificarea de grup pentru a construi coeziunea și moralul echipei”. Forțele armate nu se adaptează pur și simplu la metropolă, ele o produc. Astfel, de la lupta din Nablus, soldații israelieni au devenit designeri de interior. Forțați de gherilele palestiniene să abandoneze străzile, care au devenit prea periculoase, au învățat să avanseze vertical și orizontal în inima arhitecturii urbane, făcând găuri în pereți și în tavanuri pentru a 40 �putea merge prin ele. Un ofițer din Forțele de Apărare Israeliene, și absolvent de filosofie, explică: „inamicul interpretează spațiul într-o manieră clasică, tradițională, și nu vreau să mă supun acestei interpretări și să cad în capcanele lui. [...] Vreau să-l surprind! Aceasta este esența războiului. Trebuie să câștig [...] De aceea am optat pentru metodologia mișcării prin pereți [...] Ca un vierme care își mănâncă drumul spre înainte”. Spațiul urban este mai mult decât teatrul confruntărilor, reprezintă de asemenea și mijloacele. Aceasta amintește de sfatul lui Blanqui, care a recomandat (în acest caz pentru partea insurecțională) ca viitorii insurgenți ai Parisului să ocupe casele de pe străzile baricadate pentru a-și proteja pozițiile, că ar trebui să facă găuri în pereți pentru a permite trecerea între case, să dărâme scările de la parter și să facă găuri în tavane pentru a se apăra de potențialii atacatori, să scoată ușile și să le folosească pentru a baricada ferestrele, și să transforme fiecare etaj într-un foișor cu arme. Metropola nu este doar această adunătură urbană, această coliziune finală între oraș și țară. Este de asemenea un flux de ființe și lucruri, un curent care merge prin rețele de fibră optică, prin liniile de trenuri de mare viteză, prin sateliți și prin camere de supraveghere video, asigurându-se că această lume nu se oprește din alergarea direct înspre propria ruină. Este un curent care ar prefera să tragă totul cu el în mobilitatea sa fără speranță, să ne mobilizeze pe fiecare dintre noi. Unde informația ne agresează ca un fel de forță ostilă. Unde singurul lucru care mai rămâne de făcut este fuga. Unde devine greu să aștepți chiar al nu știu câtălea metrou. O dată cu proliferarea mijloacelor de transport și comunicare, și cu atracția de a fi mereu altundeva, suntem în 41 �permanență împărțiți între aici și acum. Sari într-un intercity sau într-un tren local, ridică un telefon – pentru a fi deja plecat. Astfel de mobilitate nu înseamnă niciodată altceva decât dezrădăcinare, izolare, exil. Ar fi insuportabil dacă nu ar fi mereu mobilitatea unui spațiu privat, unui interior portabil. Balonul privat nu pocnește, plutește în jur. Procesul de coconizare nu dispare nicăieri, ci este doar pus în mișcare. De la o gară, la un parc, la o bancă comercială, de la un hotel la altul, există pretutindeni o străinătate, o senzație atât de banală și de obișnuită încât devine ultima formă de familiaritate. Excesul metropolitan este acest amestec capricios de dispoziții definite, recombinate la nesfârșit. Centrele orașului din metropolă nu sunt clone ale lor însuși, ci oferă în schimb propriile lor aure; alunecăm de la una la cealaltă, alegând-o pe asta și respingând-o pe aia, pe melodia unui fel de excursie de cumpărături existențiale printre diferite tipuri de baruri, oameni, design-uri sau playlist-uri. „Cu mp3 player-ul meu, sunt stăpânul lumii mele”. Pentru a face față uniformității care ne înconjoară, singura noastră opțiune este să ne renovăm constant lumea interioară, ca un copil care construiește aceeași casă mică de nenumărate ori, sau precum Robinson Crusoe reproduce universul său de neguțător pe o insulă pustie – dar insula noastră pustie este civilizația însăși, și sunt miliarde din noi care suntem aruncați pe țărmurile ei. Exact din cauza acestei arhitecturi de fluxuri, metropola este una din cele mai vulnerabile aranjamente umane care a existat vreodată. Suplă, subtilă dar vulnerabilă. O închidere brutală a granițelor pentru a evita o epidemie furioasă, o întrerupere bruscă a liniilor de alimentare, blocade organizate pe axele de comunicare - și întreaga fațadă se dărâmă, o fațadă ce nu mai poate masca scenele de măcel care o bântuie de 42 �dimineață până seara. Lumea nu s-ar mișca atât de repede dacă nu ar trebui să își întreacă în permanență propriul colaps. Metropola încearcă să se adăpostească de defecțiuni inevitabile prin structura rețelei sale, prin întreaga infrastructură tehnologică de noduri și conexiuni, prin arhitectura sa descentralizată. Internetul ar trebui să reziste unui atac nuclear. Controlul permanent al fluxului informațional, al oamenilor și produselor, face sigură mobilitatea metropolei, în timp ce sistemele sale de urmărire asigură că nici un container de aprovizionare nu se pierde, că nici măcar un singur dolar nu se pierde în nici o tranzacție, și că nici un terorist nu ajunge în vreun avion. Totul mulțumită unui cip RFID, unui pașaport biometric, unui profil ADN. Dar metropola produce de asemenea și mijloacele pentru propria sa distrugere. Un expert de securitate american explică înfrângerea din Iraq ca rezulat al capacității gherilelor de a profita de noi modalități de comunicare. Invazia SUA nu a importat în Iraq atâta democrație câte rețele cibernetice. Au adus cu ei una din armele propriei lor înfrângeri. Proliferarea telefoanelor mobile și punctelor de acces la internet au dat gherilelor noi mijloace de auto-organizare și le-a permis să devină ținte slabe. Fiecare rețea are punctele sale slabe, nodurile ce trebuie desfăcute pentru a întrerupe circulația, pentru a descâlci pânza. Ultima mare pană de curent europeană a dovedit-o: un singur incident cu un fir de înaltă tensiune și o bună parte din continent a fost aruncată în întuneric. Pentru ca ceva să se poată ridica în mijlocul metropolei și să deschidă alte posibilități, primul act trebuie să fie întreruperea acestui perpetuum mobile. Asta au înțeles rebelii taiwanezi atunci când au dărâmat stații electrice. 43 �Asta au înțeles protestatarii francezi anti-CPE15 în 2006 atunci când au închis universitățile cu intenția de a bloca întreaga economie. Asta au înțeles docherii americani atunci când au intrat în grevă în Octombrie 2002, pentru a susține 300 de slujbe, blocând principalele porturi de pe Coasta de Vest timp de zece zile. Economia americană este atât de dependentă de bunuri venite din Asia încât costul blocadei a depășit un miliard de dolari pe zi. Cu zece mii de oameni, cea mai mare putere economică a lumii poate fi îngenunchiată. Conform anumitor „experți”, dacă acțiunea ar mai fi ținut o lună, ar fi produs „ o recesiune în Statele Unite și un coșmar economic în Asia de Sud”. 15 O mișcare franceză din 2006, alcătuită în principal din elevi de liceu și studenți, împotriva unei noi legi de angajare (Contrat premiere embauche – CPE) care permite contracte de slujbe mai puțin sigure pentru tineri. 44 �Al cincilea Cerc „Mai puține posesiuni, mai multe conexiuni!” Treizeci de ani de „criză”, șomaj în masă și creștere în stagnare, și ei încă vor ca noi să mai credem în economie. Treizeci de ani punctați, ce-i drept, de pauze înșelătoare: pauza din 1981-83, când am fost înșelați să credem că un guvern de stânga ar putea să îmbunătățească situația oamenilor; pauza „banilor ușori” dintre 1986-89, când trebuia ca toți să joace pe piață si să se îmbogățească; pauza internetului dintre 1998-2001, când toată lumea trebuia să aibă o carieră virtuală fiind bine conectat, când o Franță diversă dar unită, culturală și multiculturală, ar aduce acasă fiecare Cupă Mondială. Dar iatăne, am epuizat rezerva de deziluzionări, am atins fundul și suntem complet faliți sau îngropați în datorii. Trebuie să vedem că economia nu este „în” criză, economia este ea însăși criza. Nu e vorba că nu există destule locuri de muncă, ci că există prea mult de muncă. Luând toate lucrurile în considerare, nu e criza cea care ne deprimă, ci creșterea. Trebuie să recunoaștem că litania prețurilor bursei ne mișcă dintr-o parte într-alta la fel de mult ca o slujbă latină. Din fericire pentru noi, suntem chiar destui care am ajuns la această concluzie. Nu vorbim de cei ce trăiesc din diverse înșelătorii, care fac trafic cu din-astea sau din celelalte, sau care trăiesc din ajutorul social de 10 ani. Sau de cei care nu își mai găsesc identitatea în slujbele lor, și trăiesc pentru timpul liber. Nu 45 �vorbim nici de cei care au fost măturați sub preș, cei ascunși care se mulțumesc cu cel mai puțin, și totuși sunt mai mulți decât restul. Toți cei loviți de această bizară detașare în masă, înmulțind rândurile pensionarilor și a forței de muncă flexibile, în mod cinic supra-exploatate. Nu vorbim de ei, deși și ei ar trebui, într-un fel sau altul, să ajungă la o concluzie similară. Vorbim de toate țările, ba chiar de continente întregi, care și-au pierdut speranța în economie, fie pentru că au văzut FMI-ul venind și plecând printre crize și pierderi enorme, sau pentru că au prins gustul Băncii Mondiale. Criza fină a vocației pe care Vestul o experimentează acum este complet absentă în aceste locuri. Ce se întâmplă în Guinea, Rusia, Argentia și Bolivia este o demitizare violentă și de durată a acestei religii și a clerului său. „Ce sunt o mie de economiști FMI pe fundul mării?”, întreaba gluma despre Banca Mondială, - „un început bun”. O glumă rusească: „Se întâlnesc doi economiști. Unul îl întreabă pe celălalt: Înțelegi ce se întâmplă? Celălalt răspunde: Așteaptă, îți voi explica. Nu, nu, răspunde primul, explicarea nu e o problemă, și eu sunt economist. Ce te întrebam era: înțelegi?”. Părți întregi din acest cler pretind a fi dizidenți și a critica dogma acestei religii. Cea mai recentă încercare de a reînvia așa numita „știință a economiei” – un curent care își spune foarte serios „economie post-autistă” – trăiește prin dezmembrarea uzurpărilor, prestidigitații și cărți gătite ale unei științe a cărei singure funcții tangibile este de a zgudui chivotul în timpul vociferărilor șefilor, dând cererilor lor de supunere o notă ceremonială, și făcând în cele din urmă ceea ce ar fi trebuit să facă mereu: să dea explicații. Pentru că sărăcia totală devine intolerabilă în momentul în care este arătată așa cum e, fără cauză sau motiv. 46 �NIMENI NU MAI RESPECTĂ ACUM BANII, nici cei care îi au, nici cei care nu-i au. Când sunt întrebați ce vor să ajungă într-o zi, douăzeci la sută din tinerii germani răspund „artist”. Munca nu mai este înțeleasă ca un dat al condiției umane. Departamentele de contabilitate ale corporațiilor mărturisesc că nu au nici cea mai vagă idee de unde vine valoarea. Proasta reputație a pieței ar fi făcut-o acum zece ani dacă n-ar fi fost scandalul și furia, ca sa nu mai vorbim de buzunarele adânci ale apologeților săi. Acum este de bun simț să vezi progresul ca fiind sinonim cu dezastrul. În lumea economicului, totul este în aer, la fel ca URSS-ul sub Andropov16. Oricine și-a petrecut puțin timp analizând ultimii ani ai URSS-ului știe foarte bine că apelurile la bunăvoință, venite din partea conducătorilor noștri, toate fanteziile lor despre un viitor care a dispărut fără urmă, toate procesiunile lor de credință în „reformarea” a ceva sau a altceva, sunt doar primele fisuri în structura zidului. Prăbușirea blocului socialist nu a fost în nici un fel victoria capitalismului: a fost doar falimentul uneia din formele pe care o ia capitalismul. De altfel, dispariția URSSului nu a survenit pentru că s-a revoltat un popor ci pentru că nomenclatura trecea printr-un proces de reconversie. Când a proclamat sfârșitul socialismului, o mică fracțiune din clasa conducătoare s-a emancipat de la datoriile anacronice care o mai legau încă de popor. A preluat controlul privat a ceea ce controla deja în numele „tuturor”. În fabrici, gluma era: „noi ne prefacem că muncim, ei se prefac că ne plătesc”. Oligarhia a răspuns, „nu are nici un sens, să ne oprim din a ne preface!”. Au rămas cu materiile prime, infrastructurile industriale, complexul militar-industrial, băncile și cluburile de noapte. Restul lumii a 16 Andropov a fost Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1982 în 1984. 47 �primit sărăcie și emigrare. La fel cum nimeni, în timpul lui Andropov nu credea în URSS, nimeni din sălile de ședințe, ateliere și birouri nu crede în Franța de astăzi. „Nu are nici un sens”, răspund patronii și conducătorii politici, care nici nu se mai obosesc să pilească marginile „legilor de fier ale economiei”. Golesc fabricile în miezul nopții și anunță închiderea lor dimineața următoare. Nu mai ezită să trimită unități anti-teroriste pentru a opri o grevă, cum s-a întâmplat cu feriboturile și centrul de reciclare ocupat în Rennes. Activitatea brutală a puterii de astăzi este constituită atât din administrarea acestei ruine în timp și în același timp din stabilirea cadrului pentru o „nouă economie”. ȘI TOTUȘI NU ESTE NICI UN DUBIU că suntem construiți pentru economie. Timp de generații am fost disciplinați, pacificați și transformați în subiecte, productivi prin natura noastră și mulțumiți să consume. Și brusc, tot ce am fost obligați să uităm este dezvăluit: faptul că economia este politică. Și că această politică este, astăzi, o politică a discriminării în cadrul unei umanități care a devenit, ca întreg, de prisos. De la Colbert17 la de Gaulle, via Napoleon III, statul a considerat mereu economia ca fiind politică, după cum a făcut și burghezia (care profită de pe urma ei) și proletariatul (care o confruntă). Tot ce rămâne este această parte ciudată, mijlocie a populației, agregatul curios și lipsit de putere al celor care nu sunt de partea nimănui: mica burghezie. Ei au pretins în permanență că ei cred că economia este o realitate – pentru că neutralitatea lor este în siguranță acolo. Mici proprietari de afaceri, mici patroni, birocrați minori, manageri, profesori, 17 Jean-Baptiste Colbert a servit ca ministru francez de finanțe din 1665 până în 1683 sub conducerea regelui Louis XIV. 48 �jurnaliști, intermediari de orice fel compun această non-clasă în Franța, această gelatină socială compusă din masa tuturor celor care vor doar să-și trăiască micile lor vieți private la distanță de istorie și tumultul acesteia. Această mlaștină este predispusă să fie campionul falsei conștiințe, pe jumătate adormită și mereu pregătită să închidă ochii la războiul care se desfășoară de jur împrejurul ei. Fiecare clarificare a unui front în acest război este astfel acompaniat în Franța de invenția unei noi manii. În ultimii 10 ani, a fost vorba de ATTAC18 și de a lor neverosimilă „taxă Tobin” – o taxă a cărei implementare ar necesita nimic mai puțin decât un guvern global – cu simpatia sa pentru „economia reală”, opunându-se piețelor financiare, fără a mai menționa impresionanta sa nostalgie pentru stat. Comedia durează doar puțin, înainte de a se transforma în înșelătorie. Și atunci o alta manie o înlocuiește. Astfel că acum avem „creștere negativă”19. În timp ce ATTAC a încercat să salveze economia ca știință cu popularele sale cursuri educaționale, creșterea negativă menține economia ca moralitate. Există doar o singură alternativă la apocalipsa ce vine: reducerea creșterii. Consumă și produ mai puțin. Fii cumpătat cu veselie. Mănâncă organic, mergi pe bicicletă, nu mai fuma, și acordă mai mare atenție produselor pe care le cumperi. Fii mulțumit cu ceea ce este strict necesar. Simplitate voluntară. „Redescoperă adevărata bogăție 18 Asociația pentru Taxarea Tranzacțiilor Financiare pentru Ajutorul Cetățenilor (ATTAC) este o organizație non-politică care susține reformele social-democrate, în special „taxa Tobian” pe schimbul de monedă internațional, care are ca intenție micșorarea speculei monedei și finanțarea politicilor sociale. 19 La decroissance (creștere negativă) este o mișacare franceză ecologică, de stânga ce pledează pentru reducerea consumului și producției pentru durabilitatea mediului și pentru creșterea calității vieții. 49 �în înflorirea relațiilor sociale într-o lume sănătoasă”. „Nu epuiza capitalul nostru natural”. Lucrează înspre o „economie sănătoasă”. „Nici o regulă prin haos”. „Evită o criză socială care ar amenința democrația și umanismul”. Spus simplu: fii economic. Mergi înapoi la economia tatălui tău, la era de aur a micii burghezii: anii 1950. „Când un individ este cumpătat, proprietatea își servește funcția perfect, și anume cea de a permite individului să se bucure de viața lui/ei la adăpost de existența publică, în sanctuarul privat al vieții lui sau al ei. UN GRAFICIAN CARE POARTĂ UN PULOVER FĂCUT DE MÂNĂ bea un cocktail de fructe cu câțiva prieteni pe terasa unei cafenele „etnice”. Sunt vorbăreți și cordiali, glumesc puțin, se asigură ca nu sunt prea zgomotoși sau prea tăcuți, își zâmbesc unul altuia, cu fericire: suntem atât de civilizați. După aceea, unii dintre ei vor merge să lucreze în grădina comunității cartierului, în timp ce alții se vor delecta cu olăritul, cu ceva Budism Zen, sau cu crearea unui film animat. Ei găsesc conexiunea în sentimentul de infatuare că ei constituie o nouă umanitate, mai isteață și mai rafinată decât precedenta. Și au dreptate. Este un acord curios între Apple și mișcarea creșterii negative cu privire la civilizația viitorului. Ideea unor oameni despre întoarcerea la economia anilor trecuți oferă altora ecranul potrivit în spatele căruia un mare salt înainte din punct de vedere tehnologic poate fi lansat. Pentru că în istorie nu există întoarcere înapoi. Orice îndemn de întoarcere la trecut este doar expresia unei forme de conștiință a prezentului, și rareori cel mai puțin modern. Nu e o coincidență faptul că creșterea negativă este bannerul agenților de publicitate dizidenți ai revistei Casseurs de Pub20. Inventatorii creșterii zero – Clubul 20 Echivalentul francez al revistei engleze Adbusters. 50 �Romei în 1972 – erau ei înșiși un grup de industriași și birocrați care se bazau pe o lucrare de cercetare scrisă de ciberneticieni de la MIT. Această convergență cu greu poate fi considerată o coincidență. Este o parte a marșului forțat spre o economie modernizată. Capitalismul a luat cât a putut din desfacerea tuturor legăturilor sociale vechi, și este acum în procesul reconstrucției sale prin reînnodarea acelorași legături conform propriilor sale reguli. Viața socială metropolitană contemporană este incubatorul său. În același fel, a răvășit lumea naturală și este condus de fantezia că poate fi acum reconstituit la fel ca multe alte medii controlate, mobilat cu toți senzorii necesari. Această nouă umanitate cere o nouă economie care nu ar mai fi o sferă separată de existență ci, din contra, chiar țesutul său, materia primă a relațiilor umane; cere o nouă definiție a muncii ca muncă pe cineva, o nouă definiție a capitalului ca și capital uman, o nouă idee a producției ca producție a relațiilor, și a consumului ca și consum al situațiilor; și mai presus de toate, o nouă idee a valorii care ar cuprinde toate calitățile ființelor. Această „bioeconomie” înfloritoare concepe planeta ca un sistem închis ce trebuie administrat și pretinde să stabilească fundațiile pentru o știință care ar integra toți parametrii vieții. O astfel de știință amenință să ne facă să ne fie dor de zilele în care indici pe care nu te puteai baza cum e creșterea GDP trebuiau să măsoare bunăstarea oamenilor – pentru că măcar nimeni nu credea în ele. „Revalorizați aspectele non-economice ale vieții” este sloganul împărțit de mișcarea creșterii negative și programul de reformă a capitalului. Sate-eco, camere de supraveghere video, 51 �spiritualitate, biotehnologii și sociabilitate, toate aparțin aceleiași „paradigme civilizaționale” care se conturează acum, aceea a unei economii totale reconstruite de jos în sus. Matricea sa intelectuală este chiar cibernetica, știința sistemelor – adică, știința controlului lor. În secolul 17 era necesar, pentru a impune complet forța economiei și etosul său de muncă și aviditate, pentru a închide și elimina întreaga masă de paraziți, mincinoși, vrăjitoare, nebuni, derbedei și toți ceilalți vagabonzi săraci, o întreagă umanitate a cărei existență a dat minciuna ordinii interesului și continenței. Noua economie nu poate fi stabilită fără o selecție similară de subiecte și zone selectate pentru transformare. Haosul de care auzim în mod constant va furniza fie oportunitatea acestei selecții, fie a victoriei noastre în fața acestui proiect odios. 52 �Al șaselea cerc „Mediul este o provocare industrială” Ecologia este descoperirea deceniului. În ultimii 30 de ani, am lăsat-o în mâna ecologiștilor, glumind despre ea duminica, astfel ca luni să putem să ne arătăm din nou îngrijorați. Și acum ne-a prins din urmă, ne-a invadat spațiul aerian ca un hit pe timp de vară, pentru că sunt 20 de grade în Decembrie. Un sfert din speciile de pești au disparut din ocean. Restul nu vor mai rezista mult timp. Alerta gripei aviare: suntem asigurați că sute de mii de păsări călătoare vor fi împușcate pe cer. Nivelele de mercur din laptele matern uman sunt de zece ori mai ridicate decât nivelele legale pentru vaci. Și aceste buze care se umflă după ce mușc din măr – dar e cumpărat de la piața fermierilor. Cele mai simple gesturi au devenit toxice. Cineva moare la 35 de ani după o „suferință prelungită” care a fost administrată la fel cum se administrează orice altceva. Ar fi trebuit să prevedem toate astea înainte de a ajunge aici, în pavilionul B al centrului de îngrijire paliativ. Trebuie să recunoști: această întreagă „catastrofă”, în legătură cu care suntem informați atât de „zgomotos”, nu ne atinge de fapt. Cel puțin nu până în momentul în care suntem 53 �loviți de una din consecințele sale previzibile. Poate să ne îngrijoreze, dar nu ne atinge. Iar asta este adevărata catastrofă. Nu există o „catastrofă a mediului”. Catastrofa este mediul însuși. Mediul este ceea ce îi rămâne omului după ce a pierdut totul. Cei ce trăiesc într-un cartier, vale, zonă de război, atelier – nu au un „mediu”; ei circulă printr-o lume populată de prezențe, pericole, prieteni, inamici, momente de viață și de moarte, tot felul de ființe. O astfel de lume are propria sa consistență, care variază conform intensității și calității legăturilor care ne atașează de toate aceste ființe, de toate aceste locuri. Doar noi, copiii deposedării finale, exilați ai ultimei ore – cei ce vin pe lume în cuburi de ciment, își aleg fructele la supermarket, și privesc ecoul lumii la televizor – doar noi avem parte de un mediu. Și nu mai este nimeni în afară de noi care să fie martor al propriei noastre anihilări, de parcă ar fi doar o simplă schimbare de decor, indignarea cu privire la cel mai recent progres al dezastrului, compunerea răbdătoare a enciclopediei sale. CEEA CE S-A ÎNCHEGAT CA MEDIU ESTE O RELAȚIE cu lumea bazată pe management, adică pe înstrăinare. O relație cu lumea în care nu suntem implicați la fel de mult ca arborii foșnitori, mirosul uleiului prăjit din clădire, apa curgând, zgomotul sălilor de clasă, umezeala serilor de vară. O relație cu lumea în care exist eu și apoi există mediul meu, care mă înconjoară dar nu mă constituie într-adevăr niciodată. Am devenit vecini într-o întâlnire a consiliului proprietarilor unei cooperative planetare. E dificil de imaginat un iad mai desăvârșit. 54 �Nici un habitat material nu a meritat vreodată numele de „mediu”, poate doar cu excepția metropolei de azi. Vocile digitizate care fac anunțuri, tramvaie cu un claxon atât de tipic pentru secolul 21, lampadare stradale cu lumină albăstruie în formă de chibrite, pietoni gătiți ca fotomodele eșuate, rotația silențioasă a unei camere de supraveghere video, sunetul lucid al turnichetelor de la metrou, casele de marcat ale supermarketurilor, ceasurile de pontaj din birouri, ambianța electronică a cafenelei cibernetice, fastul ecranelor cu plasmă, benzile speciale și latex-ul. Niciodată un decor nu a fost mai capabil ca acum să se descurce fără a avea suflete traversându-l. Niciodată nu a fost un mediu înconjurător mai automat. Niciodată nu a fost un context mai indiferent, și nu a cerut în schimb – ca preț al supraviețuirii – o indiferență egală din partea noastră. În cele din urmă, mediul nu este nimic mai mult decât relația cu lumea care este potrivită metropolei, și care se proiectează pe sine asupra a tot ce ar putea să-i scape. SITUAȚIA ESTE ASTFEL: ne-au angajat părinții să distrugă această lume, acum vor să ne pună pe noi la muncă pentru a o reconstrui și, ca să pună capac la toate – pentru a scoate profit din asta. Entuziasmul morbid care animă jurnaliștii și agenții de publicitate zilele astea în timp ce relatează fiecare nouă dovadă a încălzirii globale, dezvăluie zâmbetul de oțel al noului capitalism verde, în construcție din anii 70, pe care l-am așteptat la sfârșitul secolului dar nu a venit. Iată, aici este! E durabilitatea! Soluțiile alternative, astea sunt! Sănătatea planetei o cere! Nu mai este nici un dubiu, este o scenă verde; mediul va fi enigma economiei politice a secolului 21. Un nou val de „soluții industriale” vine cu fiecare nouă posibilitate de catastrofă. 55 �Inventatorul bombei cu hidrogen, Edward Teller, propune aruncarea a milioane de tone de praf metalic în stratosferă pentru a opri încălzirea globală. NASA, frustrată pentru că trebuie să-și păstreze ideea unui scut anti-rachetă pe un raft din muzeul ororilor războiului rece, sugerează instalarea unei oglinzi uriașe după orbita lunii pentru a ne proteja de razele – acum fatale – ale soarelui. O altă viziune a viitorului: o umanitate motorizată, conducând pe bio-etanol din San-Paulo până în Stockholm; visul crescătorilor de cereale din toată lumea, deoarece înseamnă doar transformarea tuturor terenurilor arabile din lume în plantații de soia și sfeclă de zahar. Mașini ecologice, energie curată și consultanța cu privire la mediu coexistă fără nici o problemă cu cea mai nouă reclamă Chanel din paginile revistelor lucioase. Ni se spune că mediul are meritul incomparabil de a fi prima problemă globală adevărată cu care se confruntă umanitatea. O problemă globală, adică o problemă pe care o vor putea rezolva doar cei ce sunt organizați la nivel global. Și știm cu toții cine sunt aceia. Aceleași grupuri care timp de aproape un secol au fost paznicii dezastrului, și cu siguranță vor să rămână pe aceste poziții, pentru micul preț al unei schimbări de logo. Faptul că EDF21 a avut nerușinarea să aducă înapoi programul său nuclear ca nouă soluție la criza energiei globale spune multe despre cum noile soluții seamănă cu vechile probleme. De la Secretari de Stat la camerele din dos ale cafenelelor alternative, grijile sunt exprimate mereu în aceleași cuvinte în care au fost exprimate întotdeauna. Trebuie să ne 21 Electricite de France (EDF) este compania principală de distribuție și generare de electricitate din Franța și una din cele mai mari din lume, obținând majoritatea energiei sale din reactori nucleari. 56 �mobilizăm. De data asta nu pentru a reconstrui țara ca în era postbelică, nu pentru Etiopieni ca în anii 1980, nu pentru locuri de muncă precum în 1990. Nu, de data asta e pentru mediu. Îți va mulțumi pentru asta. Al Gore și mișcarea creșterii negative stau alături de marile suflete eterne ale Republicii, pentru a-și juca rolul în resuscitarea micilor oameni din Stânga și a idealismului bine-cunoscut al tinerilor. Austeritate voluntară scrie mare pe bannerul lor, lucrează benevol să ne facă să înțelegem „starea de urgență ecologică ce vine”. Masa rotundă și lipicioasă a vinovăției lor stă pe umerii noștri obosiți, îndemnându-ne să ne cultivăm grădina, să ducem gunoiul selectiv, și să distrugem ecologic deșeurile acestui dezmăț macabru. Administrarea eliminării treptate a energiei nucleare, a excesului de CO2 din atmosferă, a ghețarilor în curs de topire, a uraganelor, epidemiilor, supra-populării globale, eroziunii solului, extincției în masă a speciilor vii....aceasta va fi povara noastră. Ei ne spun că „fiecare trebuie să facă partea lui”, dacă vrem să salvăm frumosul nostru model de civilizație. Trebuie să consumăm ceva mai puțin pentru a fi în stare să continuăm să consumăm. Trebuie să producem organic pentru a continua să producem. Trebuie să ne controlăm pentru a putea continua controlul. Aceasta este logica unei lumi care se chinuie să se mențină pe picioare în timp ce își dă singură un aer de ruptură istorică. Așa vor să ne convingă să participăm la marile provocări industriale ale acestui secol. Și în dezorientarea noastră, suntem gata să sărim în brațele acelorași oameni care au prezidat deasupra devastării, cu speranța că ne vor scoate din ea. ECOLOGIA NU E PUR ȘI SIMPLU LOGICA UNEI ECONOMII TOTALE: este noua moralitate a capitalului. Starea 57 �de criză internă a sistemului și selectarea riguroasă ce va urma cer un nou criteriu în numele căruia să se desfășoare selecția și alegerea. De la o eră la alta, ideea de virtute nu a fost niciodată altceva decât o invenție a viciului. Fără ecologie, cum am putea justifica existența a două regimuri diferite de hrană, unul „sănătos și organic” pentru bogați și copiii lor, și celălalt, toxic notoriu pentru plebe, a cărei progenituri sunt condamnate la obezitate. Hiper-burghezia planetară nu ar fi capabilă să facă stilul lor de viață normal să pară respectabil dacă cele mai noi capricii ale lor nu ar fi atât de „respectuoase cu mediul”. Fără ecologie, nimic nu ar avea destulă autoritate să astupe oricare și toate obiecțiile progresului exorbitant al controlului. Urmărirea, transparența, certificarea, taxele-eco, excelarea pe teme de mediu și politicile cu privire la apă, toate ne dau o idee despre viitoarea stare de urgență ecologică. Totul este permis unei structuri de putere care își bazează autoritatea în Natură, în sănătate și în bunăstare. „O dată ce noua cultură economică și comportamentală va fi devenit practică curentă, măsurile coercitive vor ajunge fără îndoială să nu mai fie necesare prin ele însele.” Ar trebui să ai tot aplombul ridicol al unui militant al tv-ului pentru a menține o astfel de perspectivă înghețată și în același timp să ne inciți să „ne pară destul de rău de planetă” încât să ne mobilizăm, rămânând însă destul de anesteziați ca să privim totul cu rezervă și politețe. Noul ascetism-verde este exact autocontrolul care ne este necesar tuturor pentru a negocia o operațiune de salvare în care sistemul s-a luat pe sine ostatic. De acum înainte, în numele ecologiei trebuie să strangem cu toții curelele, după cum am făcut ieri în numele economiei. 58 �Drumurile ar putea fi cu siguranță transformate în piste pentru biciclete, chiar noi înșine am putea fi, într-o anumită măsură, mulțumiți într-o zi de un venit garantat, dar doar cu prețul unei existențe complet terapeutice. Cei ce susțin că autocontrolul generalizat ne va salva de o dictatură ecologică, mint: unul va pregăti calea celuilalt și vom sfârși cu ambele. Atât timp cât există Om și Mediu, poliția va fi acolo, între ei. TOTUL DIN DISCURSUL ECOLOGIȘTILOR trebuie întors pe dos. Acolo unde vorbesc de „catastrofe” pentru a vorbi de administrarea greșită a ființelor și lucrurilor de către sistemul curent, vedem doar catastrofa operațiunii lui mult prea perfecte. Cel mai mare val de foamete cunoscut la tropice (1876-1879) a coincis cu o secetă globală, dar, mai important, a coincis de asemenea și cu apogeul colonizării. Distrugerea lumii țăranilor și a practicilor alimentare locale a însemnat dispariția mijloacelor de tratare cu deficiturile. Mai mult decât din lipsa apei, a fost efectul economiei coloniale în expansiune rapidă care a murdărit Tropicele cu milioane de cadavre atrofiate. Ceea ce apare peste tot ca o catastrofă ecologică nu a încetat niciodată să fie, mai presus de orice, manifestarea unei relații dezastruoase cu lumea. Locuirea unui „niciunde” ne face vulnerabili la cel mai mic ghiont în sistem, la cel mai mic risc climatic. Când cel mai recent tsunami se apropia, iar turiștii continuau să petreacă printre valuri, localnicii insulei s-au grăbit să părăsească insula, urmărind păsările. Paradoxul prezent al ecologiei este că sub pretextul salvării planetei de la ruină, nu face decât să salveze cauzele devastării sale. Funcționarea normală a lumii de obicei folosește la ascunderea stării noastre de deposedare într-adevăr catastrofică. Ce numim „catastrofă” nu e nimic mai mult decât suspensia 59 �forțată a acestei stări, unul din acele rare momente în care recăpătăm un soi de prezență în lume. Să se termine rezervele de petrol mai devreme decât a fost prevăzut; să se întrerupă fluxurile internaționale ce reglează ritmul metropolei; să suferim o mare întrerupere socială și o mare „întoarcere la sălbăticie a populației”, o „ amenințare planetară”, „sfârșitul civilizației!”. În oricare caz, orice pierdere a controlului ar fi preferabilă tuturor scenariilor de administrare a crizei pe care ei le proiectează. Când va veni acest moment, specialiștii în dezvoltare durabilă nu vor fi cei cu cele mai bune sfaturi. Tocmai în defecțiunea și scurt-circuitul sistemului găsim elementele unui răspuns a cărui logică va fi să distrugă el însuși problemele. Printre națiunile semnatare ale Protocolului Kyoto, singurele țări care și-au îndeplinit angajamentele, în ciuda lor înseși, sunt Ucraina și România. Ghici de ce. Cele mai avansate experimente cu agricultură „organică” la nivel global au avut loc din 1989 în insula Cuba. Ghici de ce. Și de-a lungul autostrăzilor africane, și nu în altă parte, mecanica auto a fost ridicată la rang de arta populară. Ghici cum. Ce face criza dorită este faptul că în criză, mediul încetează să mai fie mediu. Suntem forțați să restabilim contactul, deși unul potențial fatal, cu ce e acolo, să redescoperim ritmurile realității. Ceea ce ne înconjoară nu mai este un peisaj, o panoramă, un teatru, ci ceva de locuit, ceva cu care trebuie să ajungem la un consens, ceva de la care avem de învățat. Nu ne vom lăsa duși în eroare de cei care au adus în discuție conținutul „catastrofei”. Acolo unde managerii discută platonic între ei cum ar putea reduce emisiile fără „a cheltui prea mult”, singura soluție realistă pe care o putem vedea este „să cheltuim mai mult” cât mai curând posibil și, în acest timp, să 60 �profităm de fiecare colaps din sistem pentru a ne întări propria putere. NEW ORLEANS, CÂTEVA ZILE DUPĂ URAGANUL KATRINA. În această atmosferă apocaliptică, ici și colo, viața se reorganizează pe sine. În fața lipsei de acțiune a autorităților publice, care erau prea ocupate să curețe zonele turistice din Cartierul Francez și să protejeze magazinele, ca să ajute localnicii mai săraci, forme uitate sunt renăscute. În ciuda încercărilor armate de a evacua zona, în ciuda mafiei private cu orientare spre supremația albilor, mulți oameni au refuzat să părăsească terenul. Pentru cei din urmă, care au refuzat să fie deportați ca „refugiați de mediu” în întreaga țară, și pentru cei ce au venit de peste tot pentru a se alătura lor în solidaritate, răspunzând unei chemari a unei foste Pantere Negre, autoorganizarea a revenit în prim-plan. În decurs de câteva săptămâni, a fost stabilită Clinica de Teren Comun.22Chiar din primele zile, acest veritabil „spital rural” furniza tratamente gratuite și eficiente celor care le necesitau, datorită fluxului constant de voluntari. De mai mult de un an, clinica este încă baza rezistenței zilnice la operațiunile de curățare ale buldozerelor guvernului, care încearcă să transforme acea parte a orașului într-o pășune pentru dezvoltatorii imobiliari. Bucătării populare, provizii, medicină de stradă, preluări ilegale, 22 O anumită distanță duce la o anumită obscuritate. Terenul Comun a fost criticat de America de Nord pentru că activitățile sale erau îndreptate spre o revenire la normalitate – adică la o funcționare normală a lucrurilor. În orice caz, rămâne pe tărâmul politicilor clasice. Fondatorul Terenului Comun, fosta Panteră Neagră, Malik Rahim, a folosit în cele din urmă proiectul ca parte a candidaturii sale lipsite de succes la Congresul American în 2008. Tot mai târziu s-a descoperit și că unul din purtătorii de cuvânt principali ai proiectului, Brandon Darby, era informator FBI. 61 �construcția locuințelor de urgență, toate aceste cunoștințe practice acumulate sporadic în cursul unei vieți, și-au găsit acum un spațiu unde pot fi folosite. Departe de uniforme și sirene. Oricine a cunoscut bucuria sărăcăcioasă a acestor cartiere din New Orleans înainte de catastrofă, sfidarea lor față de stat și practica răspândită de a te descurca, cu ceea ce ai, nu ar fi deloc surprins de ceea ce a devenit posibil acolo. Pe de altă parte, oricine a fost prins în rutina anemică și atomizată de zi cu zi a deșerturilor noastre rezidențiale ar putea să se îndoiască de faptul că o astfel de determinare ar mai putea fi găsită pe undeva. Reconectarea cu astfel de gesturi, îngropate sub ani întregi de viață normalizată, este singurul mijloc practic de a nu ne scufunda o dată cu lumea. Va veni timpul când le vom prelua din nou. 62 �Al Șaptelea Cerc „Noi construim un spațiu civilizat aici” Primul măcel global, care din 1914 până în 1918 a înlăturat o mare porțiune din proletariatul urban și rural, a fost dus în numele libertății, democrației și civilizației. În ultimii 5 ani, așa numitul „război asupra terorii” cu operațiunile sale speciale și asasinările sale plănuite, a fost dus în numele acelorași valori. Dar asemănarea se oprește aici: la nivelul aparențelor. Valoarea civilizației nu mai este atât de evidentă încât să poată fi adusă nativilor fără adaosuri suplimentare. Libertatea nu mai este un nume scrijelit pe pereți, deoarece astăzi este mereu urmat, ca de o umbră, de cuvântul „securitate”. Și e bine știut faptul că democrația poate fi dizolvată în edicte de „urgență” cât se poate de simple – spre exemplu, în reinstituirea oficială a torturii în SUA, sau în legea Perben II23 din Franța. Într-un singur secol, libertatea, democrația și civilizația s-au întors la stadiul de ipoteze. De aici încolo, munca liderilor noștri va consta în modelarea condițiilor materiale și morale, precum și a celor simbolice și sociale, în care aceste ipoteze să poată fi mai mult sau mai puțin validate, în configurarea spațiilor unde acestea par să funcționeze. Toate mijloacele folosite în acest scop sunt acceptabile, chiar și cele mai puțin 23 Perben II este o lege introdusă în Franța în 2004 care are în vedere „crima organizată” și „delincvența” și permite acordarea de sentințe fără judecată. 63 �democratice, cele mai necivilizate, cele mai represive. Acesta este un secol în care democrația a prezidat regulat peste nașterea regimurilor fasciste, civilizația a rimat în mod constant – pe muzica lui Wagner sau a formației Iron Maiden – cu exterminarea, și în care, într-o zi din 1929, libertatea și-a arătat cele două fețe: un bancher ce se aruncă de la fereastră și o familie de muncitori care mor de foame. De atunci – să spunem, din 1945 – au fost considerate valide mijloace precum manipularea maselor, operațiunile serviciilor secrete, restricția libertăților publice și suveranitatea completă a unei vaste arii de forțe polițienești, în vederea asigurării democrației, libertății și civilizației. În stadiul final al acestei evoluții, vedem primul primar socialist al Parisului aplicând ultimele detalii pacificării urbane cu un nou protocol al poliției pentru cartierele sărace, anunțat cu următoarele cuvinte alese cu grijă: „Construim un spațiu civilizat aici”. Nu mai este nimic de spus, totul trebuie distrus. DEȘI PARE O CHESTIUNE GENERALĂ ÎN NATURĂ, problema civilizației nu este deloc un filosofică. O civilizație nu este o abstracțiune care plutește deasupra vieții. Este ceea ce guvernează, ia în posesie, colonizează, cea mai banală, personală, zilnică existență. E ceea ce ține împreună tot ce e mai intim și mai general. În Franța, civilizația este inseparabilă de stat. Cu cât statul este mai vechi și mai puternic, cu atât mai puțin este o suprastructură sau un schelet extern al unei societăți și cu atât mai mult constituie subiectivitățile oamenilor. Statul francez este însăși textura subiectivităților franceze, forma asumată de castrările vechi de secole ale subiecților săi. Prin urmare, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că în delirurile lor, pacienții psihiatrici se confundă mereu cu figuri politice, că suntem de acord că liderii noștri sunt rădăcina 64 �tuturor relelor, că ne place să ne plângem atât de mult de ei și că această văicăreală este sfințirea care îi încoronează ca stăpâni ai noștri. Aici, politica nu este considerată ceva din exteriorul nostru ci ceva care face parte din noi. Viața pe care o investim în aceste figuri este aceeași viață care ne este luată. Dacă există o excepție franceză, de asta există. Totul, chiar și influența globală a literaturii franceze, este rezultatul acestei amputări. În Franța, literatura este spațiul prescris pentru amuzamentul castraților. Este libertatea formală recunoscută celor care nu se pot obișnui cu nimicnicia adevăratei lor libertăți. Asta dă naștere tuturor clipirilor obscene care se schimbă, de secole, între oamenii de stat și oamenii de litere din această țară, în timp ce fiecare îmbracă fericit costumul celuilalt. Și tot din acest motiv, intelectualii de aici au tendința de a vorbi atât de tare atunci când sunt supuși, și de a eșua mereu în momentul decisiv, singurul moment care ar fi dat un sens existenței lor, dar care le-ar fi adus în același timp izgonirea din profesia lor. Există o teză credibilă conform căreia literatura modernă s-a născut odată cu Baudelaire, Heine și Flaubert ca repercusiune la masacrul statului din Iunie 1848. În sângele insurgenților parizieni, împotriva liniștii ce împrejmuiește măcelul, formele literare moderne au luat naștere – spleen-ul, ambivalența, fetișismul formei și detașarea morbidă. Afectarea nevrotică pe care francezii o acordă republicii lor – în numele căreia fiecare pată de cerneală capătă un aer de demnitate și fiecare înșelăciune patetică este onorată – garantează represiunea perpetuă a sacrificiilor sale originare. Zilele de Iunie ale anului 1848 – 1500 de morți în luptă, mii de execuții rezumate ale prizonierilor, și Adunarea Națională primind predarea ultimei baricade cu strigăte de „Trăiască Republica!” - 65 �și Săptămâna Însângerată din 1871 sunt semne din naștere pe care nici o operație nu le poate ascunde. ÎN 1945, KOJEVE A SCRIS: „Idealul politic >oficial< al Franței și al francezilor este astăzi tot cel al Statului-națiune, al >Republicii unice și indivizibile<. Pe de altă parte, în adâncimile sufletului său, țara înțelege inadecvarea acestui ideal, al anacronismului politic al ideii strict „naționale”. Acest sentiment nu a ajuns ce-i drept la nivelul unei idei clare și distincte: Țara nu poate, și nici nu vrea, să o exprime deschis. Mai mult, tocmai din cauza trecutului național de o magnitudine incomparabilă, este deosebit de dificil pentru Franța să recunoască clar și să accepte deschis finalul perioadei „naționale” din Istorie și să înțeleagă toate consecințele sale. Este greu pentru o țară care a creat, din nimic, cadrul ideologic al naționalismului și care l-a exportat întregii lumi, să recunoască faptul că tot ce a mai rămas acum din el este un document ce urmează să fie inserat în arhivele istorice.” Această chestiune a statului-națiune și a doliului pentru el, se află în centrul a ceea ce, de jumătate de secol încoace, poate fi numit boala franceză. Oferim politicos titlul de „alternare” acestei indecizii convulsive, acestei pendulări – precum oscilarea de la stânga la dreapta și apoi de la dreapta la stânga; ca o fază maniacală ce urmează uneia depresive care este apoi urmată de o alta, sau precum o critică complet retorică a individualismului co-există cu cel mai feroce cinism, sau cea mai grandioasă generozitate cu o aversiune față de mase. Din 1945, această boală, ce pare să se fi diseminat doar în timpul fervorii insurecționare din Mai 68, s-a înrăutățit continuu. Era statelor, națiunilor și republicilor se apropie de sfârșit; această țară care și-a sacrificat toată viața pentru aceste forme este încă 66 �împietrită. Furtuna de foc stârnită de simpla propoziție a lui Jospen „statul nu poate face totul” ne-a permis să întrevedem ceea ce se va aprinde atunci când va deveni clar că statul nu mai poate face de fapt absolut nimic. Sentimentul că am fost păcăliți este ca o rană care devine din ce în ce mai infectată. Este sursa mâniei latente pe care aproape orice o poate declanșa în aceste zile. Faptul că în această țară, necrologul epocii națiunilor nu a fost încă scris este cheia anacronismului francez, și a posibilităților revoluționare pe care Franța încă le deține. Oricare ar fi rezultatul lor, rolul următoarelor alegeri prezidențiale va fi să semnalizeze finalul iluziilor franceze și explozia balonului istoric în care trăim - și care face posibile evenimente precum mișcarea anti-CPE, care a fost mistificată de alte țări ca și când ar fi fost un coșmar scăpat din anii 1970. De aceea, în adâncul lor, nimeni nu dorește aceste alegeri. Franța este într-adevăr lanterna roșie a zonei vestice.24 ASTĂZI VESTUL ESTE GI-ul CARE SE IZBEȘTE ÎN FALLUJAH pe un tanc MI Abrams, ascultând heavy-metal la volum maxim. Este turistul pierdut pe câmpiile mongoliene, de care își bate joc toată lumea, care ține strâns cartea sa de credit de parcă ar fi singurul său sprijin. Este CEO-ul care înjură la jocul Go. Este tânăra care caută fericirea în haine, băieți și creme hidratante. Este elvețianul activist pentru drepturile omului care călătorește în cele 4 colțuri ale pământului pentru ași arăta solidaritatea cu toți rebelii lumii – cu condiția să fi fost învinși. Este spaniolul căruia n-ar putea să-i pese mai puțin de libertatea politică o dată ce i-a fost acordată libertatea sexuală. Este iubitorul de artă care vrea să fim copleșiți în fața „geniului 24 „Lanterna roșie” este cel ce termină Turul Franței pe ultimul loc. 67 �modern” al unui secol de artiști, de la suprarealism la acționismul vienez, toți concurând pentru a vedea cine poate scuipa mai bine în fața civilizației. Este ciberneticianul care a găsit o teorie realistă a conștiinței în Budism și fizicianul quantic care speră că bălăceala în metafizica hindusă va inspira noi descoperiri științifice. Vestul este o civilizație care a supraviețuit tuturor profețiilor prăbușirii sale cu o singură strategie. La fel cum burghezia a trebuit să se nege pe sine ca și clasă pentru a permite burghezificarea societății ca întreg, de la muncitor la baron; la fel cum capitalul a trebuit să se sacrifice ca relație de salariu pentru a se impune ca relație socială – devenind capital cultural și capital de sănătate pe lângă capitalul financiar; la fel cum Creștinismul a trebuit să se sacrifice ca religie pentru a supraviețui ca structură afectivă – ca o injuncțiune vagă a umilinței, compasiunii și slăbiciunii; așa și Vestul s-a sacrificat ca civilizație particulară pentru a se impune ca și cultură universală. Operațiunea poate fi rezumată astfel: o entitate pe moarte se sacrifică, ca și conținut, pentru a supraviețui ca formă. Individul fragmentat supraviețuiește ca formă mulțumită tehnologiilor „spirituale” de consiliere. Patriarhia supraviețuiește atribuind femeilor cele mai rele atribute ale bărbaților: determinarea, autocontrolul, lipsa de sensibilitate. O societate dezintegrată supraviețuiește propagând o epidemie de sociabilitate și divertisment. Atfel funcționează cu toate ficțiunile majore, învechite ale Vestului care se mențin prin artificii ce contrazic aceste ficțiuni punct cu punct. NU EXISTĂ NICI O „CIOCNIRE A CIVILIZAȚIILOR”. Există o civilizație în moarte clinică ce e ținută în viață de tot felul de mașinării de susținere a vieții care 68 �împânzesc o ciumă ciudată în atmosfera planetei. În acest moment, nu mai poate crede nici măcar într-una din propriile sale „valori”, și orice afirmare a lor este considerată un act nerușinat, o provocare care trebuie dezmembrată, deconstruită, și întoarsă la o stare de îndoială. Astăzi, imperialismul Vestic este imperialismul relativismului, al sintagmei „totul depinde de punctul tău de vedere”; este rotirea ochilor sau indignarea rănită în ce privește pe oricine este destul de prost, primitiv sau obraznic încât să creadă în ceva, să afirme ceva. Puteți vedea dogmatismul punerii la îndoială constante dând clipirea sa complice peste tot în universități și printe inteligențele literare. Nici o critică nu e prea radicală printre gânditorii postmoderni, atât timp cât își menține această absență totală a certitudinii. Acum un secol, scandalul era identificat cu orice negație deosebit de nesupusă și aspră, în timp ce astăzi se găsește în orice afirmație care nu reușește să tremure. NICI O ORDINE SOCIALĂ NU SE POATE FONDA PE SINE ÎN SIGURANȚĂ, pe principiul că nimic nu este adevărat. Cu toate acestea trebuie făcută sigură. Aplicând conceptul de „securitate” asupra a orice zilele astea este expresia unui proiect de legare sigură de locuri, comportamente și chiar oameni, o ordine ideală la care nu mai sunt gata să subscrie. Spunând „nimic nu e adevărat” nu spune nimic despre lume dar totul despre conceptul vestic de adevăr. Pentru Vest, adevărul nu este un atribut al ființelor sau lucrurilor, ci al reprezentărilor lor. O reprezentare care se conformează experienței este considerată ca fiind adevărată. Știința este, în ultima analiză, acest imperiu al verificării universale. Din moment ce tot comportamentul uman, de la cel mai comun la cel mai elevat, se bazează pe o fundație de presupuneri inegale, și din moment ce toate 69 �practicile încep dintr-un punct în care lucrurile și reprezentările lor nu mai pot fi deosebite unele de altele, o doză de adevăr despre care conceptul Vestic nu știe nimic, intră în fiecare viață. Vorbim în Vest despre „oameni adevărați”, dar doar pentru a ne bate joc de acești naivi. De aceea vesticii au fost mereu considerați mincinoși și ipocriți de către oamenii pe care i-au colonizat. De aceea sunt invidiați pentru ce au, pentru dezvoltarea lor tehnologică, dar niciodată pentru ceea ce sunt, pentru care sunt în mod just, disprețuiți. Sade, Nietzsche și Artaud nu ar fi predați în școli dacă tipul de adevăr menționat mai sus nu ar fi fost discreditat în avans. Stăpânirea tuturor afirmațiilor și deactivarea tuturor certitudinilor așa cum ies la lumină în mod irezistibil – astfel este munca îndelungată a intelectului vestic. Poliția și filosofia sunt două mijloace convergente, chiar dacă sunt distincte din punct de vedere formal, spre acest scop. BINEÎNȚELES, ACEST IMPERIALISM al relativului găsește un inamic potrivit în fiecare dogmatism gol, în orice formă de Marxism-Leninism, Salifism, sau Neo-Nazism: oricine care, precum vesticii, confundă provocarea cu afirmarea. LA ACEASTĂ INTERSECȚIE, ORICE CONTESTARE SOCIALĂ STRICTĂ care refuză să vadă că lucrul cu care ne confruntăm nu e criza unei societăți ci extincția unei civilizații, devine complice în perpetuarea acesteia. A devenit chiar o strategie contemporană critica acestei societăți în speranța egoistă de a salva această civilizație. PRIN URMARE AVEM UN CADAVRU ÎN SPATE, dar nu vom putea să scăpăm de el atât de simplu. Nimic nu poate fi așteptat de la sfârșitul civilizației, de la moartea sa 70 �clinică. În această privință poate interesa doar pe istorici. Este un fapt, și trebuie tradus într-o decizie. Faptele pot fi îndepărtate, dar decizia este politică. A decide cu privire la moartea civilizației, apoi a lucra la modul în care se va întâmpla: doar decizia ne va scăpa de cadavru. 71 �PUNEȚI-VĂ ÎN MIȘCARE! Nu mai putem nici măcar să vedem cum ar putea începe o insurecție. Șaizeci de ani de pacificare și restricționare a revoltelor istorice, șaizeci de ani de anestezie democratică și administrarea evenimentelor, ne-au adormit percepția realului, simțul nostru cu privire la războiul în curs. Trebuie să începem cu recuperarea acestei percepții. E INUTIL să fii indignat cu privire la legi fățiș neconstituționale cum este Perben II. Este futil să protestezi legal împotriva imploziei absolute a cadrului legal. Trebuie să ne organizăm. E INUTIL să te implici în grupul ăsta de cetățeni sau în grupul celălalt, în oricare capăt mort al stângii îndepărtate, sau în cel mai nou „efort comunitar”. Fiecare organizație care pretinde că contestă ordinea prezentă imită forma, comportamentul și limbajul statelor miniaturale. Până acum, fiecare impuls de „a face politică altfel” nu a făcut decât să contribuie la răspândirea nedefinită a tentaculelor statului. E INUTIL să reacționezi la știrile zilei; în schimb, ar trebui să înțelegem fiecare raport ca o manevră într-un câmp ostil de strategii ce urmează să fie decodate, operațiuni menite să provoace o anumită reacție. Însăși aceste operațiuni sunt cele care ar trebui considerate informații reale în aceste părți ale știrilor. E INUTIL să aștepți – o răbufnire, revoluția, apocalipsa nucleară sau o mișcare socială. Să continui așteptarea e o 72 �nebunie. Catastrofa nu vine, catastrofa e aici. Suntem deja situați în mijlocul colapsului unei civilizații. În cadrul acestei realități trebuie să ne alegem taberele. A NU MAI AȘTEPTA ÎNSEAMNĂ, ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL, SĂ INTRI ÎN LOGICA INSURECȚIEI. Înseamnă să auzi din nou tremurul de teroare slab dar mereu prezent din vocile conducătorilor noștri. Deoarece guvernarea nu a fost niciodată altceva decât amânare printr-o mie de subterfugii a momentului în care masele te vor lega, și fiecare act de guvernare nu e nimic altceva decât un mod de a nu pierde controlul asupra populației. PLECĂM DINTR-UN PUNCT DE IZOLARE EXTREMĂ, de slăbiciune extremă. Un proces insurecțional trebuie construit de la bază. Nimic nu pare mai puțin probabil decât o insurecție, dar nimic nu este mai necesar. 73 �GĂSIȚI-VĂ UNII PE ALȚII Atașați-vă de ceea ce simțiți a fi adevărat. Începeți de-acolo. O întâlnire, o descoperire, un val vast de greve, un cutremur: fiecare eveniment produce adevăr schimbându-ne modul de existență în lume. Pe de altă parte, orice observație care ne lasă indiferenți, care nu ne afectează, care nu ne face să ne implicăm în ceva, nu mai merită titlul de adevăr. Există un adevăr în spatele fiecărui gest, în spatele fiecărei practici, relații și situații. De obicei doar îl evităm, îl administrăm, ceea ce produce nebunia atâtora în timpurile noastre. În realitate, totul implică orice altceva. Sentimentul că cineva trăiește o minciună este tot un adevăr. Este vorba de a nu renunța, de a începe de acolo. Un adevăr nu este o perspectivă asupra lumii ci ceea ce ne leagă de ea într-un mod ireductibil. Un adevăr nu este ceva ce deținem ci ceva care ne duce în spate. Mă face și mă desface, mă constituie și mă dezmembrează ca individ, mă distanțează de mulți și mă apropie de cei care de asemenea îl experimentează. O ființă izolată care se ține strâns de un adevăr va cunoaște inevitabil pe alții ca ea. De fapt, orice proces insurecțional începe de la un adevăr la care refuzăm să renunțăm. În timpul anilon 1980 în Hamburg, câțiva locuitori ai unei case squatate au decis că de atunci încolo vor fi evacuați doar peste cadavrele lor. Un cartier a fost asaltat de tancuri și elicoptere, cu zile de bătai de stradă, demonstrații uriașe - și un primar care în cele din urmă a capitulat. 74 �În 1940, Georges Guingouin, „primul luptător al rezistenței franceze”, a pornit cu nimic altceva decât certitudinea refuzului său cu privire la ocuparea nazistă. La acel moment, pentru Partidul Comunist, el nu era decât „un nebun ce trăiește în pădure”, până în momentul în care au apărut 20 000 de nebuni care trăiau în pădure, și Limogenes a fost eliberat. Nu vă feriți de ceea ce e politic în prietenie NE-A FOST DATĂ O IDEE NEUTRĂ DESPRE PRIETENIE, înțeleasă ca o afecțiune pură fără nici un fel de consecințe. Dar orice afinitate este afinitate în cadrul unui adevăr comun. Fiecare întâlnire este o întâlnire în cadrul unei afirmații comune, chiar și afirmarea distrugerii. Nici o legatură nu este inocentă într-o eră în care a ține strâns de ceva și a refuza să-i dai drumul, de obicei duce la șomaj, unde trebuie să minți ca să muncești și să continui să muncești ca să minți. Oameni care stau de partea fizicii quantice și îi urmăresc consecințele în toate domeniile nu sunt mai puțin implicați politic decât camarazi ce luptă împotriva unei multinaționale. Toți vor fi conduși, mai devreme sau mai târziu, la dezertare și la luptă. Pionierii mișcării muncitorești au avut posibilitatea să se găsească unii pe alții în atelier, apoi în fabrică. Făceau greve pentru a arăta numărul lor și pentru a-i demasca pe cei ce refuzau să participe la greve. Aveau relația salariilor, asmuțind partea de capital împotriva părții de muncă, pe care puteau trage liniile solidarității și luptei la scară globală. Avem întregul spațiu social în care să ne găsim. Avem insubordonarea de zi cu zi pentru a arăta câți suntem și pentru a demasca lașii. Avem 75 �ostilitatea noastră fața de această civilizație pentru a trasa linii de solidaritate și de luptă la scară globală. Nu așteptați nimic de la organizații. Feriți-vă de mediile sociale existente, și mai presus de toate, nu deveniți unul. NU E NEOBIȘNUIT, în cursul unei ruperi semnificative a relației sociale, să existe o intersectare cu organizații – politice, muncitorești, umanitare, asociații comunitare, etc. Printre membrii lor, cineva ar putea chiar să găsească indivizi care sunt sinceri – chiar dacă puțin disperați -, care sunt entuziasmați – chiar dacă puțin intriganți. Organizațiile sunt atractive datorită aparentei lor consistențe – ele au o istorie, o conducere, un nume, resurse, un conducător, o strategie și un discurs. Cu toate acestea, sunt structuri goale, care, în ciuda originilor lor mărețe, nu pot fi niciodată îndeplinite. În toate afacerile lor, la fiecare nivel, aceste organizații sunt preocupate mai presus de orice de propria lor supraviețuire ca organizații, și de nimic altceva. Trădările lor repetate au alienat adesea dăruirea propriului lor titlu și dosar. Și de aceea poți, uneori, să dai peste ființe demne în cadrul lor. Dar promisiunea întâlnirii poate fi realizată doar în afara organizației și, inevitabil, în contradicție cu aceasta. Mult mai îngrozitoare sunt mediile sociale, cu textura lor suplă, cu bârfa și ierarhiile lor informale. Fugiți de toate mediile. Fiecare mediu este orientat înspre neutralizarea unui adevăr. Cercurile literare există pentru a înabuși claritatea scrisului. 76 �Mediile științifice există pentru a ascunde implicațiile cercetărilor lor de majoritatea oamenilor de astăzi. Mediile sportive, pentru a menține în sălile lor de sport, diversele forme de viață pe care ar trebui să le creeze. De evitat în mod special sunt cercurile culturale și activiste. Acestea sunt azilurile de bătrâni unde în mod tradițional toate dorințele revoluționare merg ca să moară. Sarcina cercurilor culturale este să identifice intensități în formare și să explice sensul a orice faci, în timp ce sarcina cercurilor activiste e să-ți sugă toată energia tocmai pentru că faci ceva. Mediile activiste își împrăștie pânza confuză pe întreg teritoriul francez, și se întâlnesc pe traseul oricărei dezvoltări revoluționare. Nu oferă nimic în afară de poveștile numeroaselor lor înfrângeri și amărăciunea pe care acestea le-au produs. Extenuarea lor le-a făcut incapabile să profite de posibilitățile prezentului. Pe lânga asta, pentru a-și cultiva pasivitatea abjectă, vorbesc mult prea mult, ceea ce îi face să nu fie de încredere când vine vorba de poliție. La fel cum e inutil să te aștepți la ceva de la ei, e stupid să fii dezamăgit de scleroza lor. Cel mai bine e să renunți la această încărcătură moartă. Toate mediile sunt contra-revoluționare pentru că nu sunt preocupate decât de conservarea tristului lor confort. Formați comune! COMUNELE APAR atunci când oamenii se găsesc unii pe alții, se înțeleg unii cu alții, și ajung la un consens cu privire la o cale comună. Comuna este probabil ceea ce se hotărăște chiar în momentul în care în mod normal am lua-o pe căi diferite. Este bucuria unei întâlniri care supraviețuiește finalului său așteptat. Este ceea ce ne face să spunem „noi”, și face din 77 �asta un eveniment. Ceea ce e ciudat nu e faptul că oameni care sunt obișnuiți unii cu alții formează comune, ci că aceștia rămân separați. De ce nu ar prolifera comunele peste tot? În fiecare fabrică, pe fiecare stradă, în fiecare sat, în fiecare școală. În sfârșit, domnia comitetelor de bază! Comune care acceptă să fie ceea ce sunt, acolo unde sunt. Și dacă e posibil, o multitudine de comune care vor dizloca instituțiile societății: familia, școala, uniunea, clubul sportiv, etc. Comune cărora nu le este frică, pe lângă activitățile lor politice specifice, să se organizeze pentru supraviețuirea materială și morală a tuturor membrilor lor și a tuturor celor din jurul lor, care rămân la voia întâmplării. Comune care nu vor să se definească – după cum tind să facă colectivele – după ceea ce e înauntru și în afara lor, ci prin densitatea legăturilor care stau la baza lor. Nu prin apartenența la ele, ci prin spiritul care le animează. O comună se formează de fiecare dată când câțiva oameni, eliberați de cămășile de forță individuale, hotărăsc să se bazeze doar pe ei înșiși și să își măsoare forța împotriva realității. Fiecare grevă sălbatică este o comună; fiecare clădire ocupată în mod colectiv și cu o bază clară este o comună, comitetele de acțiune din 1968 erau comune, precum și comunitățile de sclavi din Statele Unite sau Radio Alice în Bologna în 1977. Fiecare comună caută să fie propria sa bază. Caută să dizolve chestiunea nevoilor. Caută să rupă orice dependență economică și orice subjugare politică; degenerează într-un mediu în momentul în care pierde contactul cu adevărurile pe care a fost fondată. Există tot felul de comune care nu așteaptă nici un anumit număr de oameni, nici anumite mijloace, pentru a se organiza, și cu atât mai puțin așteaptă „momentul potrivit” – care nu vine niciodată. 78 �ORGANIZAȚI-VĂ Organizați-vă ca să nu mai trebuiască să munciți Știm că indivizii sunt posedați de atât de puțină viață încât trebuie să-și câștige existența, să-și vândă timpul în schimbul unei bucățele de existență socială. Timp personal pentru existența socială: așa este munca, astfel este piața. De la început, timpul comunei elimină munca, nu funcționează conform acelei scheme – preferă altele. Grupuri de piqueteros argentinieni storc în mod colectiv un fel de ajutor social local condiționat de câteva ore de muncă: ei nu își contorizează orele, își pun beneficiile la comun și obțin ateliere de îmbrăcăminte, o brutărie, plantând grădinile de care au nevoie. Comuna are nevoie de bani, dar nu pentru că avem nevoie să ne câștigăm o existență. Toate comunele au piețele lor negre. Sunt destule neînțelegeri. Pe lângă ajutorul social, există diferite beneficii, bani pentru dezabilități, ajutoare pentru studenți acumulate, subvenții obținute pentru nașteri fictive, tot felul de traficuri și multe alte mijloace care apar o dată cu fiecare mutație a controlului. Nu e locul nostru să le apărăm, sau să ne instalăm în aceste adăposturi temporare sau să le conservăm ca privilegiu pentru cunoscători. Lucrul important este cultivarea și răspândirea acestei dispoziții necesare înspre fraudă, și împărțirea inovațiilor sale. Pentru comune, chestiunea muncii se ia în discuție doar în relație cu alte venituri deja existente. Și nu ar trebui să uităm toate cunoștințele utile ce pot 79 �fi acumulate prin diverse schimburi, profesii și slujbe bine poziționate. EXIGENȚA COMUNEI este de a elibera cel mai mult timp pentru cei mai mulți oameni. Și nu vorbim doar de numărul de ore libere de orice exploatare a muncii plătite. Timpul eliberat nu înseamnă o vacanță. Timpul liber, timpul mort, timpul goliciunii și frica de goliciune – acesta este timpul muncii. Nu va mai fi timp de umplut, ci o eliberare a energiei pe care nici un „timp” nu o conține; linii ce capătă forme, care se accentuează unele pe altele, pe care le putem urma după bunul nostru plac, până le vedem intersectându-se cu altele. Furați, cultivați, fabricați NIȘTE FOȘTI ANGAJAȚI AI METALEUROP devin jefuitori de bănci mai degrabă decât paznici la închisori. Niște angajați EDF arată prietenilor și familiei cum să înșele contoarele de electricitate. Mărfurile care „au căzut din spatele unui camion” sunt vândute în stânga și în dreapta. O lume care își proclamă atât de deschis cinismul nu se poate aștepta la prea multă loialitate din partea proletariatului. Pe de o parte, o comună nu se poate baza pe faptul că „statul ajutorului social” va exista mereu, iar pe de cealaltă parte, nu poate conta pe traiul îndelungat de pe urma furturilor din magazine, dumpster diving-ului de la supermarket-uri sau din depozitele din zonele industriale, redirecționărilor subvențiilor de la guvern, înșelarea companiilor de asigurări și alte fraude, într-un cuvânt: jaf. Așa că trebuie să ia în considerare cum poate crește continuu nivelul și competența auto-organizării sale. 80 �Nimic nu ar fi mai logic decât folosirea strungurilor, manufacturilor și fotocopiatoarelor vândute la prețuri mici după închiderea unei fabrici, pentru a susține o conspirație împotriva societății mărfurilor. Sentimentul colapsului iminent este peste tot atât de puternic în aceste zile încât ar fi greu să enumeri toate experimentele curente în chestiuni precum construcție, energie, materiale, ilegalitate sau agricultură. Există un întreg set de aptitudini și tehnici ce abia așteaptă să fie furate și eliberate din cuștile lor umaniste, de cultură a străzii sau eco-friendly. Dar acest grup de experimente nu este decât o parte din toate intuițiile, cunoștințele și ingeniozitatea găsită în ghetourile care vor trebui să fie golite dacă intenționăm să repopulăm deșertul metropolitan și să asigurăm viabilitatea unei insurecții dincolo de primele sale etape. Cum vom comunica și cum ne vom mișca în timpul unei întreruperi totale a fluxurilor? Cum vom restabili producția de hrană în zonele rurale până la punctul în care să poată din nou să susțină densitatea de populație pe care o aveau acum șaizeci de ani? Cum vom transforma spații concrete în gradini de vegetale urbane, așa cum a făcut Cuba pentru a rezista atât embargo-ului american cât și lichidării URSS? Antrenament și învățare CE NE RĂMÂNE, după ce am consumat majoritatea timpului liber autorizat de democrația de piață? Ce ne-a făcut să ieșim la alergat duminică dimineață? Ce îi ține în priză pe toți 81 �fanaticii artelor marțiale, pe toți ciudații pasionați de DIY, pescuit sau micologie? Ce, dacă nu nevoia de a umple niște timp complet gol, de a reconstitui puterea lor de muncă sau „capitalul de sănătate”? Majoritatea activităților recreaționale ar putea fi ușor golite de absurditate și ar putea să devină altceva. Boxul nu a fost tot timpul limitat la înscenarea meciurilor spectaculoase. La începutul secolului 20, în timp ce China era modelată de hoarde de coloniști și înfometată de lungi secete, sute de mii din țăranii ei săraci se organizau în nenumărate cluburi de box în aer liber, pentru a lua înapoi ceea ce coloniștii și bogații luaseră de la ei. Asta a fost Rebeliunea Boxerilor. Nu e niciodată prea devreme ca să înveți și să practici ceea ce ne-ar putea cere timpurile mai puțin pacifiste și mai puțin previzibile. Dependența noastră de metropolă – de medicamentele sale, agricultura sa, poliția sa – este atât de mare în prezent încât nu o putem ataca fără a ne pune pe noi înșine în pericol. O conștientizare nespusă a acestei vulnerabilități explică autolimitarea spontană a mișcărilor sociale de astăzi, și explică frica noastră de crize și dorința noastră de „securitate”. Din acest motiv, grevele au dat de multe ori la schimb perspectiva revoluției pentru o întoarcere la normalitate. Scăparea de această soartă cere un proces lung și consistent de ucenicie și experimente multiple și variate. Este o chestiune de a ști cum să te bați, cum să deschizi lacăte, să pui la loc oase rupte și să tratezi boli; cum să construiești un transmițător radio pirat; cum să pregătești bucătării de stradă; cum să țintești drept; cum să aduni informații dispersate și să pregătești agronomia pentru timpuri de război; să înțelegi biologia planctoanelor; compoziția solului; să studiezi modul în care interacționează plantele; să afli posibile moduri de folosire a și interacțiune cu, mediul nostru apropiat precum și cu limitele pe care nu le putem depăși fără să 82 �îl epuizăm. Trebuie să începem astăzi, ca pregătire pentru zilele când vom avea nevoie de mai mult decât o porție simbolică din grija și atenția noastră. Creați teritorii. Multiplicați zonele de opacitate DIN CE ÎN CE MAI MULȚI REFORMIȘTI, ASTĂZI CAD DE ACORD că, odată cu „apropierea sfârșitului petrolului”, și pentru a „reduce emisiile de gaze de seră”, va trebui să „relocalizăm economia”, să încurajăm liniile de producție regională, circuitele de distribuție restrânsă, să renunțăm la accesul ușor la importuri din zone îndepărtate, etc. Ceea ce uită este faptul că ceea ce caracterizează tot ce se întâmplă într-o economie locală e faptul că se face sub masă, într-un mod „informal”; că această măsură ecologică simplă de relocalizare a economiei nu implică nimic mai puțin decât libertatea deplină față de controlul statului. Sau supunere totală în fața lui. Teritoriul de astăzi este produsul multor secole de operațiuni ale poliției. Oamenii au fost evacuați de pe câmpurile lor, apoi de pe străzile lor, apoi din cartierele lor, și în cele din urmă de pe holurile clădirilor lor, în speranța dementă de a restrânge toată viața între cei patru pereți transpirați ai intimității. Chestiunea teritorială nu e aceeași pentru noi ca și pentru stat. Pentru noi nu este vorba de a poseda teritorii. Mai degrabă, e vorba de creșterea densității comunelor, a circulației, și a solidarităților, până în punctul în care teritoriul devine ilizibil, opac pentru orice fel de autoritate. Nu vrem să ocupăm teritoriul, vrem să fim teritoriul. 83 �Fiecare practică dă existență unui teritoriu – un teritoriu de comerț sau de vânătoare; un teritoriu de joacă pentru copii, de iubiți, de revolte; un teritoriu de fermieri, ornitologi sau vagabonzi. Regula e simplă: cu cât sunt mai multe teritorii supraimpuse pe o zonă dată, cu cât este mai multă circulație între ele, cu atât mai greu va fi pentru putere să pună mâna pe ele. Cafenele, xerox-uri, facilități sportive, maidane, rafturi de cărți la mâna a doua, acoperișuri de clădiri, piețe de stradă improvizate, gherete cu kebab și garaje pot fi ușor folosite în scopuri diferite de cele oficiale dacă destule complicități se adună în ele. Auto-organizarea locală supraimpune propria sa geografie peste cartografia statului, încâlcind-o și încețoșând-o: produce propria sa secesiune. Călătoriți. Deschideți propriile linii de comunicații PRINCIPIUL COMUNELOR nu vine să stea contra metropolei și mobilității sale cu încetineală și înrădăcinare locală. Mișcarea expansivă a formării comunei ar trebui să preia clandestin mișcarea metropolei. Nu trebuie să respingem posibilitățile de călătorie și comunicare pe care infrastructura comercială le oferă; trebuie doar să le cunoaștem limitele. Trebuie doar să fim prudenți, inoperanți. Vizitele în persoană sunt mai sigure, nu lasă urme și creează mult mai multe legături consistente decât orice liste de contacte pe internet. Privilegiul de care mulți dintre noi ne bucurăm, cel de a putea să „călătorești liber” dintr-un capăt al continentului până în celălalt, și chiar dintr-un capăt al lumii în celălalt fără prea mari probleme, nu este ceva neglijabil atunci când vine vorba de 84 �comunicarea între părți ale unei conspirații. Unul din farmecele metropolei este faptul că permite americanilor, grecilor, mexicanilor și germanilor să se întâlnească pe ascuns în Paris pentru perioada necesară discutării strategiei. Mișcarea constantă între comune prietene este unul din lucrurile care le împiedică să se usuce și să fie inevitabil abandonate. Primind camarazi, fiind la curent cu inițiativele lor, reflectând asupra experiențelor lor și folosind noi tehnici pe care le-au dezvoltat face mai mult bine unei comune decât autoexaminarea sterilă în spatele ușilor închise. Ar fi o greșeală să subestimăm cât de multe se pot rezolva în mod decisiv în timpul serilor petrecute comparând perspective diferite asupra războiului în curs. Eliminați toate obstacolele, unul câte unul E BINE CUNOSCUT faptul că străzile fac echipă bună cu impolitețea. Între ceea ce sunt și ceea ce ar trebui să fie, stă forța centripetă a poliției, care face tot posibilul să le restabilească ordinea; iar de partea cealaltă suntem noi, mișcarea centrifugă opusă. Nu putem să nu ne bucurăm de excesele de furie și dezordine oriunde ar izbucni ele. Nu e de mirare că aceste festivaluri naționale care nu mai celebrează de fapt nimic, iau acum sistematic o turnură negativă. Fie ca sunt strălucitoare sau ruinate, instalațiile urbane – dar unde încep? și unde se termină? – întruchipează deposedarea noastră comună. Perseverând în nimicnicia lor, nu cer nimic mai mult decât să se întoarcă pentru totdeauna în starea aia. Priviți tot ce ne 85 �înconjoară: toate astea își vor vedea ultima oră. Metropola capătă brusc un aer de nostalgie, ca un câmp de ruine. Toate impolitețurile străzilor ar trebui să devină metodice și sistematice, convergând într-un război de gherilă difuz și eficient, care să ne readucă la inguvernabilitatea noastră, la incontrolabilitatea noastră primordială. E deconcentrant pentru unii că această aceeași lipsă de disciplină figurează atât de proeminent printre virtuțile militare recunoscute ale luptătorilor rezistenței. De fapt, totuși, furia și politica n-ar fi trebuit despărțite niciodată. Fără cea dintâi, a doua e pierdută în discurs; fără cea de-a doua, prima se epuizează pe sine în urlete. Atunci când cuvinte precum „enrages” și „exaltes” reapar în politică, ele sunt mereu întâmpinate cu focuri de avertisment.25 CÂT DESPRE METODE, să adoptăm următorul principiu din sabotaj: un minim de risc în realizarea acțiunii, un minim de timp și un maxim de daune. Iar în ce privește strategia, ne vom aminti că un obstacol care a fost îndepărtat, lăsând în urmă un spațiu eliberat dar nelocuit, este foarte ușor înlocuit de un alt obstacol, unul care oferă mai multă rezistență și este mai greu de atacat. Nu e nici o nevoie să zăbovim prea mult asupra celor trei tipuri de sabotaj muncitoresc: reducerea vitezei de muncă, de la ritmul „fără nici o grabă”, la greva italiană; distrugerea mașinăriilor sau împiedicarea funcționării lor; și divulgarea secretelor companiei. Lărgite la dimensiunea întregii fabrici sociale, principiile sabotajului pot fi aplicate atât producției cât și circulației. Infrastructura tehnică a metropolei este 25 Enrages și exaltes au fost grupuri radicale în revoluția franceză. 86 �vulnerabilă. Fluxurile sale înseamnă mai mult decât transportul oamenilor și mărfurilor. Informația și energia circulă prin rețele de fire, fibre și canale, iar acestea pot fi atacate. În zilele noastre, sabotarea oricărei mașinării sociale cu orice efect real implică reaproprierea și reinventarea modurilor de întrerupere a rețelelor sale. Cum poate o linie TGV sau o rețea electrică să fie adusă în stadiu de inutilitate? Cum găsește cineva punctele slabe în rețelele de calculatoare, sau cum bruiază undele radio, umplând ecranele cu zgomot alb? Iar în ce privește obstacolele serioase, e greșit să le privim ca fiind invulnerabile la orice fel de distrugere. Elementul prometeic în toate acestea se reduce la o anumită folosire a focului, lăsând la o parte orice tip de voluntariat orb. În 356 i.e.n., Erostratus a dat foc templului lui Artemis, una din cele 7 minuni ale lumii. În vremurile noastre de decadență absolută, singurul lucru impozant cu privire la temple este adevărul sumbru conform căruia acestea sunt deja ruine. Anihilarea nimicniciei este cu greu o sarcină tristă. Dă acțiunii un comportament proaspăt. Totul se unește brusc și are sens – spațiul, timpul, prietenia. Trebuie să folosim toate mijloacele pe care le avem la îndemână și să le regândim scopurile – noi înșine fiind mijloace. Poate, în mizeria prezentului, „dând dracului totul” va servi – nu fără motiv – pe post de ultimă seducție colectivă. 87 �Fugiți de vizibilitate. Transformați anonimatul într-o poziție ofensivă ÎNTR-O DEMONSTRAȚIE, un membru unionist rupe masca de pe fața unei persoane anonime care tocmai spărsese un geam. „Asumă-ți responsabilitatea pentru ceea ce faci în loc să te ascunzi”. A fi vizibil înseamnă a fi expus, iar mai presus de asta înseamnă să fii vulnerabil. Atunci când stângiștii de peste tot își fac permanent cauza mai „vizibilă” – fie că este cea a oamenilor fără adăpost, a femeilor sau a imigranților fără acte – cu speranța că problema va fi rezolvată, ei nu fac decât contrariul a ceea ce trebuie făcut. Fără să ne facem vizibili, dar în schimb, transformând anonimatul la care am fost reduși întrun avantaj, și prin conspirație, acțiuni nocturne sau lipsite de fețe, creăm o poziție invulnerabilă de atac. Focurile din Noiembrie 2005 oferă un model pentru asta. Nici lider, nici revendicări, nici organizare, ci cuvinte, gesturi, complicități. A fi nimic din punct de vedere social nu este o condiție umilitoare, sursa vreo unei lipse tragice de recunoaștere – de la cine așteptăm recunoaștere? – ci, dimpotrivă, condiția libertății maxime de acțiune. Nerevendicarea acțiunilor tale ilegale, ci doar atașarea de ele printr-un acronim fictiv – încă ne amintim de efemerul BAFT (Brigade Anti-Flic des Tarterets)26 – este o modalitate de a păstra acea libertate. Destul de evident, una din primele manevre defensive ale regimului a fost crearea unui subiect din „banlieue” pe care să-l trateze ca și autor al „revoltelor din Noiembrie 2005”. Doar privind fețele unora din 26 Tarterets este o banlieue în regiunea Essonne a Franței. „Brigada AntiPoliție Traterets” a fost un nume folosit pentru asumarea responsabilității pentru acțiuni împotriva poliției în această zonă în anii 1980. 88 �cei ce sunt cineva în societatea asta, vedem de ce e atâta bucurie în a fi nimeni. Vizibilitatea trebuie evitată. Dar o forță ce se adună în umbră nu o poate evita pentru totdeauna. Apariția noastră ca forță trebuie amânată până în momentul oportun. Cu cât evităm mai mult vizibilitatea, cu atât vom fi mai puternici atunci când aceasta ne ajunge din urmă. Și odată ce devenim vizibili, zilele noastre vor fi numărate. Fie vom fi într-o poziție de a pulveriza domnia ei în scurt timp, sau vom fi striviți pe loc. Organizați auto-apărarea LOCUIM SUB O OCUPAȚIE, sub ocupația poliției. Imigranți fără acte sunt încercuiți în mijlocul străzii, mașini de poliție nemarcate patrulează bulevardele, districtele metropolitane sunt pacificate cu tehnici fabricate în colonii, Ministrul de Interne face declarații de război împotriva „găștilor”, care ne amintesc de războiul algerian - și de care ni se amintește în fiecare zi. Acestea sunt destule motive pentru a nu ne mai lăsa bătuți, destule motive pentru a ne organiza autoapărarea. Până în punctul în care crește și radiază, o comună începe să vadă operațiunile de putere ochind ceea ce o constituie. Aceste contra-atacuri iau forma seducției, recuperării și ca ultim resort, al forței brute. Pentru o comună, auto-apărarea trebuie să fie un fapt colectiv, la fel de mult practic ca și teoretic. Prevenirea unei arestări, adunarea rapidă și în număr mare pentru a rezista împotriva unei evacuări și adăpostirea unuia deai noștri, nu vor fi reflexe inutile în timpurile ce vin. Nu ne putem reconstrui fără încetare bazele din nimic. Să încetăm 89 �denunțarea represiunii și în schimb să ne pregătim să o înfruntăm. Nu este un lucru simplu, din moment ce ne așteptăm la un val de muncă polițienească făcut chiar de populație – orice de la turnătorie la participare ocazională la miliții cetățenești. Forțele poliției se amestecă cu publicul. Modelul omniprezent al intervenției poliției, chiar și în situații de revoltă, este acum polițistul în haine civile. Eficiența poliției în timpul ultimelor demonstrații anti-CPE a fost rezultatul ofțerilor în civil care se amestecau printre noi și așteptau un incident înainte de a arăta cine sunt: gaz, bastoane, aparate cu electro-șocuri, reținere; toate în strictă coordonare cu cei ce aveau grijă de demonstrație. Simpla posibilitate ca ei să fie prezenți a fost destul pentru a crea destulă suspiciune printre demonstranți – cine e cine? - și a paraliza acțiunea. Dacă suntem de acord că o demonstrație nu e sub nico o formă o modalitate de a sta și de a fi numărat, ci un mijloc de acțiune, trebuie să ne echipăm mai bine cu resurse pentru a demasca ofițerii în haine civile, pentru a-i fugări, și dacă este nevoie, pentru a-i fura înapoi pe cei pe care vor să-i aresteze. Poliția nu este invincibilă pe străzi, ci pur și simplu ei au mijloacele de organizare, antrenament și testează permanent noi arme. Armele noastre, pe de altă parte, sunt mereu rudimentare, cârpite și deseori improvizate pe loc. Cu siguranță nu au nici o șansă să rivalizeze cu ale lor în privința forței, dar pot fi folosite pentru a îi ține la distanță, pentru a le distrage atenția, pentru a exercita presiune psihologică sau pentru a forța trecerea și câștiga teren folosind elementul surpriză. Nici una din inovațiile din tehnicile de luptă de gherilă urbană care sunt în prezent predate în academiile de poliție franceze nu sunt suficiente 90 �pentru a răspunde rapid unei mulțimi în mișcare care poate lovi într-un număr de locuri în același timp și care încearcă mereu să păstreze inițiativa. Comunele sunt evident vulnerabile față de supraveghere și investigații ale poliției, față de tehnologiile de urmărire și de colectare a informațiilor. Valurile de arestări ale anarhiștilor în Italia și a eco-luptătorilor în SUA au fost posibile din cauza ascultării telefoanelor. Tuturor celor reținuți acum de poliție li se iau probe de ADN pentru a fi introduse într-un profil și mai complet. Un squatter din Barcelona a fost prins pentru că a lăsat amprente pe flyerele pe care le distribuia. Metodele de urmărire devin din ce în ce mai precise, mai ales prin tehnologiile biometrice. Iar dacă distribuția cardurilor de identitate electronice se va institui, sarcina noastră va fi cu atât mai dificilă. Comuna din Paris a găsit o soluție parțială pentru păstrarea arhivelor: au dat foc primăriei, distrugând toate arhivele publice și statisticile vitale. Încă trebuie să găsim mijloacele de distrugere permanentă a bazelor de date computerizate. 91 �INSURECȚIA Comuna este unitatea de bază a realității partizane. Un val insurecțional poate să nu fie nimic mai mult decât o multiplicare de comune, intrarea lor în contact și formarea de legături. Pe măsură ce evenimentele se desfășoară, comunele fie se vor amesteca în entități mai mari, fie se vor fragmenta. Diferența dintre o gașcă de frați și surori legați „pe viață” și adunarea multor grupuri, comitete și găști pentru organizarea aprovizionării și auto-apărării unui cartier sau chiar a unei regiuni în revoltă, este doar o diferență de dimensiune, ele toate sunt comune. O comună tinde prin natura sa spre auto-suficiență și consideră banii, intern, ca pe ceva naiv și în definitiv nelalocul lui. Puterea banilor este de a conecta pe cei deconectați, de a lega străinii ca străini și astfel, de a face totul echivalent, de a pune totul în circulație. Costul capacității banilor de a conecta totul, este superficialitatea conexiunii, unde decepția este regulă. Lipsa de încredere este baza relației de credit. Domnia banilor este, prin urmare, mereu domnia controlului. Abolirea practică a banilor se va întâmpla doar o dată cu extinderea comunelor. Comunele trebuie să fie extinse asigurându-ne că nu depășesc o anumită mărime, dincolo de care pierd legătura cu ei înșiși și dau naștere, aproape fără greș, unei caste dominante. Ar fi de preferat ca, comuna să se împartă și să se răspândească în direcția aia, evitând un rezultat atât de nefericit. 92 �Revolta tineretului algerian care a erupt pe întreaga Kabylie în primăvara anului 2001 a reușit să preia aproape tot teritoriul, atacând secții de poliție, tribunale și fiecare reprezentare a statului, generalizând revolta până în punctul în care a dus la retragerea unilaterală a forțelor de ordine și au împiedicat fizic alegerile. Puterea mișcării se afla în complementaritatea difuză a elementelor sale – doar parțial reprezentate de adunările comune invariabil dominate de bărbați și alte comitete populare. „Comunele” acestei insurecții încă în fierbere au avut multe fețe: tinerii aprinși cu caschete care aruncau canistre cu benzină în poliție de pe acoperișul unei clădiri din Tizi Ouzou; zâmbetul înțepenit al unui bătrân luptător al rezistenței, înfășurat în burnuzul său; spiritul femeilor din satele de munte, care continuă cu încăpățânare cultivarea tradițională, fără de care blocadele economiei regionale nu ar fi fost niciodată atât de constante și sistematice precum au fost. Profitați de toate crizele „ASTFEL TREBUIE SPUS CĂ DE ASEMENEA, NU VOM PUTEA TRATA ÎNTREAGA POPULAȚIE FRANCEZĂ. VOR TREBUI SĂ SE FACĂ NIȘTE ALEGERI.” Astfel rezumă un expert în virologie, într-un articol din Le Monde, publicat la 7 Septembrie 2005, ce se va întâmpla în eventualitatea unei pandemii de gripă aviară. „Amenințările teroriste”, „dezastrele naturale”, „avertismentele virale”, „mișcările sociale” și „violența urbană” sunt, pentru managerii societății, atât de multe momente de instabilitate, când își reîmprospătează puterea, selectând pe cei care le fac pe plac și eliminându-i pe cei care fac lucrurile dificile. Acestea sunt, în 93 �mod clar, oportunități pentru alte forțe să se consolideze sau să se întărească una pe alta pe măsură ce preiau partea cealaltă. Întreruperea fluxului mărfurilor, suspensia normalității (e suficient să vezi cum revine viața socială într-o clădire brusc lipsită de electricitate, pentru a-ți imagina ce ar putea deveni viața într-un oraș lipsit de toate) și controlul poliției eliberează posibilități de auto-organizare care ar fi de negândit în alte circumstanțe. Oamenii nu sunt orbi la acestea. Mișcarea revoluționară a muncitorilor a înțeles asta foarte bine, și a profitat de crizele economiei burgheze pentru a aduna putere. Astăzi, partidele islamice sunt cele mai puternice atunci când au reușit să compenseze cu inteligență pentru slăbiciunea statului – așa cum au furnizat ajutoare după cutremurul din Boumerdes, Algeria, sau în asistența zilnică oferită populației din sudul Libanului după ce a fost răvășită de armata israeliană. După cum am menționat mai sus, devastarea orașului New Orleans de uraganul Katrina a dat unei anumite părți din mișcarea anarhistă nord-americană oportunitatea de a atinge o coeziune neobișnuită, adunând pe toți cei care refuzau să fie evacuați forțat. Bucătăriile de stradă necesită adunarea anterioară a proviziilor; ajutorul medical de urgență necesită achiziționarea cunoștințelor și materialelor necesare, la fel ca și în cazul pornirii radiourilor pirat. Bogăția politică a unor astfel de experiențe este asigurată de bucuria pe care ele o conțin, modul în care ele transcend stoicismul individual, și manifestarea lor a unei realități care scapă din ambianța zilnică a ordinii și muncii. Într-o țară precum Franța, unde norii radioactivi se opresc la graniță și unde nu ne e frică să construim un centru de 94 �cercetare al cancerului pe locul unde a fost o fabrică de îngrășământ pe bază de nitrogen care a fost condamnată de către agenția de siguranță industrială a UE, ar trebui să contăm mai puțin pe crizele „naturale” decât pe cele sociale. De obicei depinde de mișcările sociale să întrerupă cursul normal al dezastrului. Bineînțeles, în timpurile recente, variatele greve au fost în principal oportunități pentru guvern și managementul corporatist să-și testeze abilitatea de a menține un „serviciu minim”27 din ce în ce mai extins, până în punctul reducerii opririi muncii la o dimensiune pur simbolică, cauzând doar puțin mai multe daune decât o furtună de zăpadă sau o tentativă de sinucidere pe linii ferate. Pornind împotriva practicilor activiste stabilite prin ocuparea sistematică a instituțiilor și blocarea persistentă, lupta elevilor de liceu din 2005 și lupta împotriva legii-CPE ne-a amintit de abilitatea mișcărilor mari de a da bătai de cap și de a desfășura ofensive difuze. În toate grupurile de afinitate pe care le-au creat și le-au diseminat, am văzut condițiile care permit mișcărilor sociale să devină locul apariției de noi comune. 27 Expresia „serviciu minim” se referă la munca ce este considerată necesară în sectoare considerate esențiale pentru funcționarea economiei naționale, pe care muncitorii sunt astfel obligați să o realizeze în timpul grevelor. 95 �Sabotați orice autoritate reprezentativă. Răspândiți vorba. Aboliți adunările generale. PRIMUL OBSTACOL CU CARE SE CONFRUNTĂ FIECARE MIȘCARE SOCIALĂ, cu mult înante de intervenția poliției, sunt sindicatele și întreaga micro-birocrație a cărei slujbă este să controleze lupta. Comunele, colectivele și găștile nu au în mod natural încredere în astfel de structuri. De aceea parabirocrații au inventat în ultimii 20 de ani comitetele de coordonare și consiliile purtătoare de cuvânt care par mai inocente deoarece le lipsește o etichetă stabilită, dar sunt de fapt terenul ideal pentru manevrele lor. Atunci când un colectiv izolat are o tentativă de autonomie, ei nu vor fi satisfăcuți până nu vor fi scurs tot conținutul din tentativă prin împiedicarea adresării oricărei întrebări. Ei se înfiorează și se agită, nu din pasiune pentru dezbatere ci din pasiune pentru eliminarea dezbaterii. Iar când apărarea perseverentă de apatie învinge în cele din urmă colectivul, ei explică eșecul menționând o lipsă de conștiință politică. Trebuie notat faptul că în Franța, tineretul militant este foarte versat în arta manipulării politice, mulțumită în mare parte activității frenetice a diferitelor facțiuni troțkiste. De la ei nu se poate aștepta să învețe lecția conflagrației din Noiembrie 2005: faptul că, coordonările nu sunt necesare acolo unde există coordonare, organizațiile nu sunt necesare atunci când oamenii se organizează pe ei înșiși. Un alt reflex este de a chema o adunare generală la cel mai mic semn de mișcare, și de a vota. Aceasta este o greșeală. Afacerea votului și hotărârea unui câștigător, e destul pentru a 96 �transforma adunarea într-un coșmar, într-un teatru în care toți micii și diverșii pretendenți la putere se confruntă unii cu alții. Aici suferim din cauza prostului exemplu al parlamentelor burgheze. O adunare nu este un loc pentru decizii ci pentru palavre, pentru discursul liber exercitat fără un scop. Nevoia de adunare este la fel de constantă printre oameni precum e rară necesitatea de a lua decizii. Adunarea corespunde bucuriei de a simți o putere comună. Deciziile sunt vitale doar în situații de urgență, acolo unde exercițiul democrației este deja compromis. În restul timpului, „caracterul democratic al luării de decizii” este o problemă doar pentru fanaticii procesului. Nu este o chestiune de critică a adunărilor sau de abandonare a acestora, ci de eliberare a discursului, gesturilor și interacțiunilor ființelor, care au loc în cadrul lor. Trebuie doar să vedem că fiecare persoană vine la o adunare nu doar cu un punct de vedere sau cu o propunere, ci și cu dorințe, atașamente, capacități, forțe, tristeți și o anumită dispoziție înspre alții, o anumită deschidere. Dacă reușim să punem deoparte fantezia Adunării Generale și să o înlocuim cu o adunare de prezențe, dacă reușim să înfrângem tentația reînnoită constant a hegemoniei, dacă încetăm să mai facem decizia scopul nostru final, atunci există o șansă pentru un fel de masificare, unul din acele momente de cristalizare colectivă unde o decizie ia brusc controlul lucrurilor, complet sau doar parțial. Același lucru este valabil și în ce privește decizia cu privire la acțiuni. Pornind de la principiul că „acțiunea în discuție ar trebui să guverneze agenda adunării” facem atât dezbaterea viguroasă cât și acțiunea eficientă, imposibile. O mare adunare constituită din oameni care nu se cunosc este obligată să apeleze la specialiști în acțiuni, adică să abandoneze 97 �acțiunea de dragul controlului său. Pe de o parte, oamenii cu mandate sunt prin definiție împiedicați în acțiunile lor, pe de altă parte, nimic nu îi împiedică să înșele pe toată lumea. Nu există nici o formă ideală de acțiune. Ceea ce e esențial este ca acțiunea să își asume o anumită formă, să dea naștere unei forme în loc să i se impună una. Aceasta presupune o poziție politică și geografică comună – precum secțiunile Comunei din Paris în timpul Revoluției Franceze – precum și circulația unei cunoașteri împărtășite. Cât privește decizia referitoare la acțiuni, principiul ar putea fi după cum urmează: fiecare persoană ar trebui să facă propria recunoaștere, informația ar fi apoi pusă la un loc, iar decizia ne va apărea în loc să fie creată de noi. Circulația cunoașterii anulează ierarhia; egalizează prin creștere. Proliferarea comunicării orizontale este de asemenea cea mai bună formă de coordonare între diferite comune, cea mai bună metodă de a pune capăt hegemoniei. Blocați economia, dar măsurați-vă puterea de a bloca prin nivelul de auto-organizare LA SFÂRȘITUL LUI IUNIE 2006, ÎN STATUL OAXACA, ocupările primăriilor se multiplică iar insurgenții ocupă clădirile publice. În anumite comune, primarii sunt dați afară, iar vehiculele oficiale sunte rechiziționate. O lună mai târziu, accesul la anumite hoteluri și complexe turistice este întrerupt. Ministrul Turismului din Mexic vorbește de un dezastru „comparabil cu uraganul Wilma”. Cu câțiva ani mai devreme, blocadele deveniseră forma principală de acțiune a revoltelor din Argentina, cu diferite grupuri locale care se ajutau 98 �unele pe altele blocând diverse drumuri principale și amenințând continuu, prin acțiunile lor comune, să paralizeze întreaga țară, dacă revendicările lor nu vor fi îndeplinite. Ani de zile, astfel de amenințări au fost o pârghie puternică pentru muncitorii feroviari, șoferii de camioane, și muncitorii din industria electrică și a gazului. Mișcarea împotriva CPE în Franța nu a ezitat să blocheze gări, drumuri principale, fabrici, autostrăzi, supermarketuri sau chiar aeroporturi. În Rennes, a fost nevoie de doar trei sute de oameni pentru a închide drumul principal de acces în oraș timp de ore întregi, cauzând un blocaj în trafic lung de 40 de kilometri. Blocați totul – acesta va fi primul reflex al tuturor celor care se revoltă împotriva ordinii prezente. Într-o economie delocalizată în care companiile funcționează conform producției de tip „fix la timp”, unde valoarea derivă din conectitudinea cu rețeaua, unde autostrăzile sunt legături în lanțul producției dematerializate care circulă de la subfurnizor la subfurnizor și de acolo la altă fabrică pentru asamblare, a bloca circulația înseamnă de asemenea a bloca producția. Dar o blocadă este doar la fel de eficientă ca și capacitatea insurgenților de a se aproviziona pe ei înșiși și de a comunica, la fel de eficientă ca auto-organizarea diferitelor comune. Cum ne vom hrăni odată ce totul este paralizat? Furtul din magazine, ca în Argentina, are limitele sale; oricât de mari sunt templele consumului, nu sunt saci fără fund. Dobândirea capacităților de a procura, cu timpul, cele necesare subzistenței implică aproprierea mijloacelor necesare de producție. Și în această privință, pare inutil să mai așteptăm. Să lași 2 procente din populație să producă hrana pentru toți ceilalți – situația de astăzi – este o anomalie atât istorică, cât și strategică. 99 �Eliberați teritoriul de sub ocuparea poliției. Dacă este posibil, evitați confruntarea directă. „ACEASTĂ CHESTIUNE ARATĂ CĂ NU NE CONFRUNTĂM CU TINERI CARE AU PRETENȚII SOCIALE, CI CU INDIVIZI CARE DECLARĂ RĂZBOI REPUBLICII,” notează un polițist lucid cu privire la recentele confruntări. Impulsul de a elibera teritoriul de sub ocuparea poliției a pornit deja, și poate conta pe rezervele infinite de resentimente că forțele de ordine au mărșăluit împotriva lui. Chiar și „mișcările sociale” sunt seduse treptat de revolte, la fel ca și masele festive din Rennes care s-au luptat cu polițiștii în fiecare noapte de joi în 2005, sau cei din Barcelona care au distrus un cartier de cumpărături în timpul unui festival (botellion). Mișcarea împotriva CPE a fost martora întoarcerii recurente a cocktailului molotov. Dar pe acest front, anumite banlieue-uri rămân neîntrecute. Mai ales în ceea ce privește tehnica pe care o perfecționează de ceva timp încoace: atacul surpriză. Precum cel din 13 octombrie 2006, din Epinay. O echipă de securitate privată a plecat în misiune după ce a fost alertată că ceva fusese furat dintr-o mașină. Când au ajuns, unul din gardieni „s-a găsit blocat de două vehicule parcate diagonal pe stradă și de mai mult de 30 de oameni înarmați cu bare de metal și pistoale, care aruncau cu pietre în vehicul și foloseau gaz lacrimogen împotriva ofițerilor de poliție”. La o scară mai mică, gândiți-vă la toate secțiile de poliție locale atacate noaptea: ferestre sparte, mașini de poliție arse. Unul din rezultatele acestor recente mișcări este înțelegerea că de aici încolo o adevărată demonstrație trebuie să fie „sălbatică”, nedeclarată în prealabil poliției. Având 100 �posibilitatea alegerii terenului, putem, la fel ca Black Bloc-ul din Genoa în 2001, să depășim zonele roșii și să evităm confruntarea directă. Alegându-ne propria traiectorie, putem conduce polițiștii, incluzându-i pe sindicaliști și pe pacifiști, în loc să fim conduși de ei. În Genoa am văzut o mie de oameni determinați care împingeau autobuze pline cu carabinieri, dându-le apoi foc. Lucrul important nu e să fii mai bine înarmat ci să iei inițiativa. Curajul nu înseamnă nimic, încrederea în propriul curaj este totul. Ajută și să ai inițiativă. Totul arată, totuși, spre o concepție a confruntărilor directe precum cea care țintuiește forțele opozante, câștigândune timp și permițându-ne să atacăm în altă parte, chiar în apropiere. Faptul că nu putem preveni apariția unei confruntări nu ne împiedică să o transformăm într-o simplă diversiune. Chiar mai mult decât acțiunilor, trebuie să ne dedicăm coordonării lor. Hărțuirea poliției înseamnă că forțându-i să fie peste tot nu mai pot fi eficienți nicăieri. Fiecare act de hărțuire reînvie acest adevăr, spus în 1842: „Viața agentului de poliție este dureroasă; poziția sa în societate este la fel de umilitoare și de disprețuită precum însăși infracțiunea... Rușinea și infamia îl încercuiesc din toate părțile, societatea îl expulzează, îl izolează ca pe un paria, societatea își scuipă dezaprobarea față de agentul de poliție împreună cu salariul său, fără remușcări, fără regrete, fără milă... Insigna de poliție pe care o poartă în buzunar îi documentează rușinea.” Pe 26 Noiembrie 2006, pompieri care demonstrau în Paris au atacat poliția cu ciocane și au rănit 15 din ei. Aceasta ca reamintire că a vrea să „protejezi și să servești” nu poate fi niciodată o scuză pentru a te alătura poliției. 101 �Luați arme. Faceți tot ce este posibil pentru a face uzul lor inutil. Împotriva armatei, singura victorie este politică. NU POATE EXISTA O INSURECȚIE PACIFISTĂ. Armele sunt necesare: este vorba de a face tot posibilul ca folosirea lor să devină inutilă. O insurecție este mai mult despre înarmare și menținere a unei „prezențe armate” decât despre lupta armată. Trebuie să facem distincția clară între a fi înarmat și a folosi armele. Armele sunt o constantă în situațiile revoluționare, dar folosirea lor nu este frecventă și rareori este decisivă la puncte cheie de răscruce: 10 August 1792, 18 Martie 1871, Octombrie 1918. Când puterea e în șanț, e destul să calci peste ea. Datorită distanței care ne separă de ei, armele au căpătat un fel de caracter dublu de fascinație și dezgust care poate fi depășit doar prin mânuirea lor. Un pacifism autentic nu poate însemna refuzul armelor, ci doar refuzul de a le folosi. Pacifismul fără a fi în stare să tragi un foc nu e decât formularea teoretică a impotenței. Astfel de pacifism a priori este un fel de dezarmare preventivă, o operațiune polițienească pură. În realitate, chestiunea pacifismului este reală doar pentru cei ce au abilitatea să deschidă focul. În acest caz, pacifismul devine un semn de putere, din moment ce doar într-o poziție extremă de putere suntem eliberați de nevoia de a trage. 102 �Dintr-un punct de vedere strategic, acțiunea indirectă, asimetrică, pare cea mai eficientă, cea mai potrivită timpurilor noastre: nu ataci o armată ocupatoare frontal. Astea fiind spuse, perspectiva luptei de gherilă urbană în stilul Iraq, prelungirea fără posibilitatea preluării ofensivei, este mai mult de temut decât de dorit. Militarizarea războiului civil este înfrângerea insurecției. Roșii și-au avut victoria în 1921, dar Revoluția Rusă era deja pierdută. Trebuie să luăm în considerare două tipuri de reacție a statului. Una deschis ostilă, una mai șireată și mai democratică. Prima presupune distrugerea noastră completă, a doua, o ostilitate subtilă dar implacabilă, care caută doar să ne recruteze. Putem fi învinși atât de dictatură cât și prin reducerea noastră la opoziția doar contra dictaturii. Înfrângerea constă la fel de mult în pierderea războiului cât și în pierderea alegerii războiului pe care vrei să-l duci. Ambele sunt posibile, după cum a fost dovedit de Spania în 1936: revoluționarii de acolo au fost învinși de două ori, de fascism și de republică. Când lucrurile devin serioase, armată ocupă terenul. Dacă se angajează sau nu în luptă e mai puțin cert. Asta ar necesita ca statul să se angajeze la o baie de sânge, care pentru moment nu e mai mult decât o amenințare, puțin asemănătoare cu amenințarea folosirii armelor nucleare din ultimii 50 de ani. Deși e rănită de mult timp, bestia statului este încă periculoasă. Ar fi nevoie de un public masiv pentru a provoca armata, pentru a-i invada rangurile și a fraterniza cu soldații. Avem nevoie de un 18 Martie 1871. Când armata este în stradă, avem o situație insurecționară. O dată ce armata începe lupta, rezultatul este precipitat. Toată lumea se află în postura de a alege tabere, de a 103 �alege între anarhie și frica de anarhie. O insurecție triumfă ca o foță politică. Nu e imposibil să înfrângi o armată politic. Destituiți autoritățile la nivel local ȚELUL FIECĂREI INSURECȚII ESTE SĂ DEVINĂ IREVERSIBILĂ. Ea devine ireversibilă atunci când ați înfrânt atât autoritatea cât și nevoia de autoritate, proprietatea și gustul pentru apropriere, hegemonia și dorința de hegemonie. De aceea procesul insurecționar poarta în el forma victoriei sale, sau cea a înfrângerii sale. Distrugerea nu a fost niciodată suficientă pentru a face lucrurile ireversibile. Ceea ce contează este cum se face. Există modalități de distrugere care provoacă fără greș revenirea a ceea ce a fost strivit. Oricine își irosește energia pe cadavrul unui ordin poate fi sigur că asta va trezi dorința de răzbunare. Astfel, oriunde economia este blocată și poliția neutralizată, e important să investești cât mai puțin patos în răsturnarea autorităților. Ele trebuie destituite cu cea mai lipsită de scrupule indiferență și derâdere. În vremuri ca acestea, finalul revoluțiilor centralizate reflectă decentralizarea puterii. Palatele de Iarnă încă există dar au fost supuse la atacuri din partea turiștilor mai degrabă decât din partea hoardelor revoluționare. Astăzi este posibil să ocupi Parisul, Roma sau Buenos Aires fără ca asta să fie o victorie decisivă. Ocuparea Rungis-ului ar fi cu siguranță mai eficientă decât ocuparea Palatului Elysee.28 Puterea nu mai este 28 Rungis este o piață de alimente cu vânzare angro, de lângă Paris, cea mai mare de acest tip din lume. 104 �concentrată într-un singur punct din lume; este lumea însăși, fluxurile și aleile sale, oamenii și normele sale, codurile și tehnologiile sale. Puterea este organizarea metropolei. Este totalitatea impecabilă a lumii mărfurilor în fiecare din punctele sale. Oricine o înfrânge local trimite o undă de șoc planetară prin rețelele sale. Revoltele care au început în Clichy-sous-Bois au umplut mai mult de o casă din America cu bucurie, în timp ce insurgenții din Oaxaca au găsit complici chiar în inima Parisului. Pentru Franța, pierderea puterii centralizate simbolizează sfârșitul Parisului ca centru al activității revoluționare. Fiecare nouă mișcare de la grevele din 1995 a confirmat acest lucru. Cele mai curajoase și mai consistente acțiuni nu se mai desfășoară în Paris. Pentru a o spune pe șleau, Parisul stă acum doar ca țintă a raziilor, ca teren pur ce urmează să fie jefuit și răvășit. Incursiuni scurte și brutale din exterior lovesc fluxurile metropolitane în punctele lor de maximă densitate. Furia lovește peste acest deșert de abundență superficială, apoi dispare. Va veni o zi când acest capital și întărirea oribilă a puterii sale vor zace în ruine maiestuoase, dar asta se va întâmpla la finalul unui proces care va fi mult mai avansat peste tot în alte părți. 105 �Toată puterea, comunelor! 106 �În metrou, nu mai există nici o urmă a vălului de rușine care în mod normal împiedică gesturile pasagerilor. Străini poartă converații fără complicații. O bandă de camarazi discutând la un colț de stradă. Adunări mult mai mari pe bulevarde, absorbite în discuții. Atacuri surpriză montate în oraș după oraș, zi după zi. O nouă baracă militară a fost distrusă și arsă. Locuitorii evacuați ai unei clădiri au încetat negocierile cu primăria; s-au stabilit înauntru. Managerul unei companii este inspirat să devasteze o mână de colegi în mijlocul unei întâlniri. A fost o scurgere de dosare ce conțin adresele personale ale tuturor polițiștilor, împreună cu cele ale oficialilor închisorilor, ducând la un val fără precedent de mutări bruște. Ne ducem surplusul de bunuri în vechiul bar al satului și în alimentară, și luăm ce ne lipsește. Unii dintre noi stau destul de mult ca să discute situația generală și să deslușească ce ne trebuie pentru magazinul auto. Radioul ține insurgenții informați cu privire la retragerea forțelor guvernamentale. O racheta tocmai a străpuns un zid al închisorii Clairvaux. Imposibil de spus dacă au trecut luni sau ani de când „evenimentele” au început. Și primul ministru pare foarte singur în apelurile sale pentru calm. 107 �108 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Volume secolul XXI Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Insurecția care vine (2008) Subject The topic of the resource Cartea „Insurecția care vine" a fost scrisă în Franța de Comitetul Invizibil, și tradusă pentru prima dată în limba română de către anarhiști. În prezent, Joulien Coupat, cel care a fost acuzat că a scris această carte, a fost eliberat după 6 luni de închisoare. De asemenea, ceilalți acuzați ca făcând parte din Comitetul Invizibil au fost eliberați. Description An account of the resource Comitetul Invizibil Creator An entity primarily responsible for making the resource Comitetul Invizibil Source A related resource from which the described resource is derived http://federatia-anarhista.blogspot.com/2009/10/insurectia-care-vine-comitetul.html Publisher An entity responsible for making the resource available Federația Anarhistă Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2008 Relation A related resource https://centruldecultura.wordpress.com/2013/03/09/insurectia-care-vine-partea-i-comitetul-invizibil/ Type The nature or genre of the resource volum Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Iași, 2008 Language A language of the resource română 2008 anarhism anarhism insurecționar Comitetul Invizibil Federația anarhistă Franța Iași Traducere Traduceri https://anarhiva.com/files/original/1150b1cfaf714b2294995cd48a68721e.JPG d1d2a0e06e45ca059499b3ed3cafe19a https://anarhiva.com/files/original/44c8c278630ff0c0824d160975f00d19.jpg 59e8e67cdf2470c4aed6f470fd1ddccc https://anarhiva.com/files/original/ee5e0d6a5bf8d85c39337a7c59f1f7a6.jpg 51c9ac4aea690d74515c0a2f3165beaa https://anarhiva.com/files/original/65da7dfb8079e1b1789c3da4404d9b9f.jpg 0c0b7d956b99671519377d9894484c42 https://anarhiva.com/files/original/299f56623777939a1e326661da39784f.jpg d2dd0083f6e2a4b0750284f035908803 https://anarhiva.com/files/original/210de4cd6e19c1a179b7db66d974fb38.jpg be5d2d37b88244afe4276ca897c78c6a https://anarhiva.com/files/original/8bd955d600de6569a28d6bb277fc0298.JPG adb80f988bad1335ca205d494a77733d https://anarhiva.com/files/original/d69b792b0313f9d89e1ef4d96bc5cff7.JPG 3203f86fe7bf229d46af6f954dec26ac https://anarhiva.com/files/original/b10cc50f9a28e9b3c4bad1fe490603ac.JPG b72437be0836f37504c6adaa053c9eaa https://anarhiva.com/files/original/cb6cdd357f2b61a20ef999ffb986cef2.JPG 1fc56323db3aec966c41e57acf4e80fe https://anarhiva.com/files/original/19169058595b03189113c104a91cca1e.JPG 12fe6b40da4e63290e8437815225b3bb https://anarhiva.com/files/original/a74b36c638cdd08066b652bea40887ff.JPG e51abb0ca65f6fd5518c601b041050ce https://anarhiva.com/files/original/e98c6f06a3357c449755ae2d60f7278c.jpg e007d0aa653c663a131b22dee5685440 https://anarhiva.com/files/original/2209006766405bcd528884f144379e2f.jpg 8be5bf2a1cf068526abb23dd12aba8f9 Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție acțiuni, proteste, marșuri și festivaluri Still Image A static visual representation. Examples include paintings, drawings, graphic designs, plans and maps. Recommended best practice is to assign the type Text to images of textual materials. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Demonstrație împotriva fascismului și a tuturor formelor de discriminare: 9 noiembrie, București (2008) Subject The topic of the resource 9 noiembrie Description An account of the resource Demonstrație 9 noiembrie Creator An entity primarily responsible for making the resource Info-Propaganda F.I.A. Intiativa Autonomă C.A.F. Source A related resource from which the described resource is derived anonim Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2008 Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București 2008 9 noiembrie anti-capitalism anti-fascism anti-rasism București Craiova Anarho-front demonstrație holocaust Noaptea de Cristal https://anarhiva.com/files/original/c3714747da856ee622ecd47522ec5608.jpg ed9531c7dcbc0bbb68ce52306ca3c80a https://anarhiva.com/files/original/3a698933e7fa057932772211fe627cfb.jpg 70a3a0a3e85ad3de468f74984bb0a441 Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Fluturași secolul XXI (2001-20xx) Subject The topic of the resource Fluturași Text A resource consisting primarily of words for reading. Examples include books, letters, dissertations, poems, newspapers, articles, archives of mailing lists. Note that facsimiles or images of texts are still of the genre Text. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource 19 martie ziua internațională împotriva militarismului (2005) Description An account of the resource fluturaș Creator An entity primarily responsible for making the resource Craiova Anarho-Front Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2005 Relation A related resource www.antifa-antitot.blogspot.com Language A language of the resource română Publisher An entity responsible for making the resource available Craiova Anarho-Front Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2005, Craiova 2005 anti-militarism anti-război Craiova Craiova Anarho-front fluturași război Timișoara https://anarhiva.com/files/original/9a3949d3bdb9fac39dbd8f914af03473.pdf 6d829218207efa9833492cde14d2e64a PDF Text Text O istorie a antiimperialismului anarhist Lucien van der Walt, 2001 �Versiunea originală : « Towards a history of anarchist anti-imperialism », 2001. Traducere : Ravna, 2012. RO / https://iasromania.wordpress.com/2012/12/28/oistorie-a-anti-imperialismului-anarhist-lucien-vander-walt/ EN / https://lucienvanderwalt.com/2010/08/25/towardsa-history-of-anarchist-anti-imperialism-in-thisstruggle-only-the-workers-and-peasants-will-go-allthe-way-to-the-end-lucien-van-der-walt-2001/ 2 �O istorie a antiimperialismului anarhist În cadrul mişcării anarhiste există o tradiţie îndelungată de luptă împotriva imperialismului. Ea începe o dată cu anii ’60 ai secolului XIX şi continuă până astăzi. Din Cuba şi până în Egipt, din Irlanda şi până în Macedonia, din Coreea şi până în Algeria şi Maroc mişcarea anarhistă a plătit cu sânge opoziţia sa în faţa dominaţiei şi controlului imperialist. Cu toate că anarhiştii au avut o participare activă în luptele de eliberare naţională, totuşi, ei au susţinut mereu că distrugerea imperialismului şi a asupririi naţionale nu pot fi realizate decât cu preţul distrugerii Statului şi a Capitalismului şi crearea unei societăţi internaţionale anarho-comuniste. Acest lucru nu înseamnă însă că anarhiştii nu iau parte la luptele de eliberare naţională, care nu au astfel de scopuri precum cele de mai sus. În schimb, însă, anarhiştii sunt alături de luptele împotriva imperialismului din principiu, dar caută schimbarea caracterului de luptă naţională de eliberare în cel de luptă pentru eliberare socială. Astfel de mişcări ar trebui să fie atât anticapitaliste, cât şi anti-imperialiste, ar trebui să fie bazate pe internaţionalism decât pe un şovinism îngust, ar trebui să facă legătura directă între luptele din centrele imperialiste cu luptele din regiunile opresate, şi să fie controlate de clasa muncitoare şi de ţărănime, reflectând în acelaşi timp interesele lor. Cu alte cuvinte, noi suntem solidari cu mişcările anti-imperialiste, însă îi condamnăm pe aceia care se folosesc de aceste mişcări pentru a promova programe/agende culturale reacţionare (cum ar fi de exemplu, cei care se opun drepturilor femeilor în numele culturii) şi luptăm împotriva încercărilor capitaliştilor locali şi a clasei de mijloc de a deturna aceste mişcări. Ne opunem represiunii statale împotriva mişcărilor anti-imperialiste, la fel cum respingem dreptul statului de a decide care este şi care nu un protest legitim. Oricum, nu există nicio eliberare dacă toate schimbările poartă culoarea sau limbajul clasei capitaliste. Împotriva naţionalismului În acest punct ne diferenţiem noi de curentul politic care a dominat luptele de eliberare naţională încă din anii ’40 ai secolului XX: ideologia naţionalismului. 3 �Naţionalismul este o strategie politică care argumentează faptul că elementul-cheie al oricărei lupte anti-imperialiste este întemeierea statului naţional independent. Naţionaliştii susţin că în cadrul acestor state independente se va putea exercita voinţa naţiunii. Astfel, Kwame Nkrumah, vârful de lance în lupta pentru întemeierea statului naţional independent al Ghanei, susţinea că obiectivul era „să căutaţi pentru început obţinerea puterii politice, iar restul va veni de la sine”. Pentru a atinge acest ţel, naţionaliştii susţineau necesitatea unităţii claselor sociale din cadrul naţiunii opresate împotriva opresorului imperialist. Naţionaliştii tind să minimalizeze importanţa diferenţelor de clasă în cadrul naţiunii opresate, argumentând că experienţa comună a opresiunii naţionale face neimportante aceste diferenţe sau că noţiunea de „clasă” este un concept străin sau irelevant. Astfel, naţionaliştii caută să ascundă diferenţele de clasă în căutarea întemeierii statului-naţiune. Interesele de clasă care se ascund în spatele naţionalismului sunt evidente. Naţionalismul a fost, din punct de vedere istoric, o ideologie dezvoltată şi pusă în practică de burghezie şi de clasa de mijloc în cadrul naţiunii opresate. Este o formă de anti-imperialism care doreşte eliminarea imperialismului, dar păstrarea capitalismului, un anti-imperialism burghez care doreşte, mai pe scurt, să creeze un spaţiu mai larg, mai multe oportunităţi,  mai multe posibilităţi de a exploata clasa muncitoare locală şi de a dezvolta capitalismul burgheziei locale. Astfel, devine clar rolul nostru, ca anarhişti, în relaţiile cu naţionaliştii: putem lupta alături de naţionalişti pentru reforme limitate şi pentru a-i învinge pe imperialişti, dar luptăm împotriva statismului şi capitalismului naţionaliştilor. Rolul nostru este să câştigăm suportul maselor pentru viziunea anarhistă împotriva dominaţiei imperialiste, să-i câştigăm pe muncitori şi pe ţărani din mâinile naţionalismului şi să internaţionalizăm programul clasei muncitoare: anarhismul. Aceste lucruri cer participarea activă în luptele de eliberare naţională, însă necesită independenţă politică faţă de naţionalişti. Eliberarea naţională trebuie să fie diferenţiată de naţionalism, care este programul de clasă al burgheziei: noi suntem împotriva imperialismului, dar, de asemenea, suntem şi împotriva naţionalismului. Bakunin şi Internaţionala I Susţinerea luptei de eliberare naţională vine direct din opoziţia anarhismului faţă de structurile politice ierarhice şi de inegalităţile economice, precum şi din promovarea confederaţiilor internaţionale liber constituite, formate din comune şi asociaţii muncitoreşti auto-organizate. În acelaşi timp, totuşi, angajarea anarhismului pentru emanciparea generală socială şi economică înseamnă că anarhismul respinge soluţiile statiste la opresiunea naţională, soluţii care nu afectează guvernul şi capitalismul. 4 �Dacă cineva poate fi considerat părintele fondator al anarhismului revoluţionar, atunci acesta este Mihail Bakunin (1818-1876). Rădăcinile politice ale lui Bakunin se află în mişcările de eliberare naţională din Europa de Est şi el a rămas ataşat toată viaţă la ceea ce azi am putea numi „decolonizare”. Când Bakunin a trecut de la naţionalismul panslavist la anarhism în anii ’60 ai secolului XIX, imediat după dezastruoasa insurecţie poloneză din 1863, el a continuat să susţină luptele pentru auto-determinarea naţională. El se îndoia că „Europa imperialistă” va putea să ţină în lanţuri coloniile: „Două treimi din umanitate, 800 de milioane de asiatici adormiţi în servitutea lor se vor trezi inevitabil şi vor începe să se mişte”1. Bakunin a continuat să-şi declare „simpatia sa pentru orice ridicare naţională împotriva oricărei forme de opresiune”, afirmând că fiecare om „are dreptul de a fi el însuşi…nimeni nu are dreptul să-i impună îmbrăcămintea, obiceiurile, limba şi legile sale”2. Europa de Est Întrebarea crucială este, totuşi, în ce direcţie se îndreptă mişcarea de eliberare naţională şi la ce va ajunge? Pentru Bakunin, eliberarea naţională trebuie obţinută „în interesul politic, dar şi în cel economic al maselor”:  dacă lupta anti-colonială este dusă „cu interesul ambiţios de a pune bazele unui Stat puternic” sau dacă „este purtată fără popor” şi„în consecinţă, depinde de succesul unei clase privilegiate”, ea va deveni „o mişcare retrogradă, dezastruoasă, contra-revoluţionară”3. „Orice revoluţie exclusiv politică – dusă pentru apărarea independenţei naţionale sau pentru schimbări interne – şi al cărei scop imediat nu va fi reala şi imediata emancipare politică şi economică a poporului va fi o revoluţie falsă. Obiectivele sale vor fi de neatins şi, în consecinţă, reacţionare”4. Astfel, dacă eliberarea naţională va trebui să obţină mai mult decât înlocuirea unor opresori străini cu unii locali, atunci această mişcare va trebui să se unească cu lupta revoluţionară a muncitorimii şi a ţărănimii împotriva Capitalismului şi a Statului. Fără obiective sociale revoluţionare, eliberarea naţională va fi doar o simplă revoluţie burgheză. Lupta de eliberare naţională a clasei muncitoare şi a ţărănimii trebuie să fie în mod hotărât una împotriva Statului, pentru că Statul a fost apărătorul unei clase privilegiate, iar sistemul statal va continua să recreeze problema opresiunii naţionale: „pentru a exista, un Stat va trebui să fie invadatorul altor state…trebuie să fie gata să ocupe o ţară străină şi să supună milioane de oameni”. 1 Citat în D. Guérin, « Anarchism », Monthly Review, 1970, p. 68. 2 Ibidem. 3 Ibidem, p.68. 4 M. Bakunin, „National Catechism”, [1866] în S. Dolgoff (edit.), Bakunin on Anarchy, [Editura] George Allen and Unwin, London, 1971,  p. 99. 5 �Lupta de eliberare naţională a naţionalităţilor opresate trebuie să fie internaţionalistă în caracter deoarece trebuie să înlocuiască obsesiile în legătură cu diferenţele culturale cu idealurile universale ale libertăţii umanităţii, trebuie să se alinieze alături de lupta de clasă internaţională „pentru emanciparea politică şi economică de sub jugul Statului” a claselor pe care le reprezintă şi, în cele din urmă, trebuie să fie parte a unei revoluţii internaţionale: „o revoluţie socială…este prin însăşi natura sa internaţională în scopurile sale”, iar naţionalităţile opresate „trebuie, în consecinţă, să-şi lege aspiraţiile şi forţele de aspiraţiile şi forţele celorlalte ţări”5. „Calea etatistă care implică crearea unor State…separate” este „în întregime una ruinantă pentru marile mase ale poporului” pentru că nu distruge puterea de clasă, ci schimbă doar naţionalitatea clasei conducătoare 6. În schimb, Statul trebuie schimbat şi înlocuit cu o coaliţie de structuri comunitare şi muncitoreşti „organizate de jos în sus…în conformitate cu principiile unei federaţii libere”7. Aceste idei au început să fie puse în practică în Europa de Est începând cu anul 1870, anarhiştii jucând un rol activ în revolta din anul 1873 din Bosnia şi Herzegovina împotriva imperialismul austro-ungar. Anarhiştii au făcut parte de asemenea şi din Mişcarea Naţională Revoluţionară din Macedonia care a acţionat împotriva Imperiului Otoman. 60 de anarhişti şi-au dat viaţa în această luptă, mai ales în timpul marii revolte din 1903. Această tradiţie a anarhismului anti-imperialist a fost continuată 15 ani mai târziu în Ucraina, unde mişcarea mahnovistă a organizat o imensă revoltă ţărănească care nu numai că a zdrobit ocupaţia germană din Ucraina şi a rezistat armatelor invadatoare roşii şi albe, dar a redistribuit pământul în multe zone, a întemeiat zone auto-organizate conduse de consilii muncitoreşti şi ţărăneşti şi a creat o Armată Revoluţionară Insurgentă aflată sub controlul muncitorilor şi ţăranilor. Egipt şi Algeria Tot în anii ’70 ai secolului al XIX-lea anarhiştii au început să se organizeze şi în Egipt, mai ales în Alexandria, unde a apărut în 1877 un ziar local anarhist 8, iar un grup anarhist din Egipt a fost reprezentat la Congresul „Internaţionalei SaintImier” (facţiunea anarhistă desprinsă din Internaţionala I după 1872) din septembrie 18779. O „Federaţie Egipteană”, în care erau incluse şi „grupuri din Alexandria şi Constantinopol”, a fost reprezentată în 1881 la Congresul Internaţional Social Revoluţionar de bine-cunoscutul Errico Malatesta10. 5 M. Bakunin, „Statism and Anarchy” [1873] în S. Dolgoff (edit.), op cit., p. 341-343. 6 Ibidem. 7 Citat din S. Cipko, 1990, „Mikhail Bakunin and the National Question”, p. 3 în The Raven, 9, (1990), p.11. 8 http://members.tripod.com/~stiobhard/east.html 9 G. Woodcock, Anarchism: a History of Libertarian Ideas and Movements, [Editura] Penguin, 1975, p.236-238. 6 �Malatesta, care a trăit ca refugiat politic în Egipt între 1878 şi 1882 11, s-a implicat în „revolta Paşei”, din 1882, ca urmare a preluării în 1876 a finanţelor egiptene de către o comisie franco-engleză care reprezenta interesele creditorilor internaţionali. El a sosit aici special pentru a urmări „un obiectiv revoluţionar în conexiune cu revolta autohtonilor în zilele paşilor arabi”12 şi „pentru a lupta alături de egipteni împotriva colonialiştilor britanici”13. În Algeria, mişcarea anarhistă a apărut în secolul al XIX-lea. Confederaţia Generală Sindicalist-Revoluţionară a Muncii (CGS-RM) a avut o secţiune în Algeria. Ca şi alte organizaţii anarhiste, CGS-RM s-a opus colonialismului francez, iar într-o declaraţie comună a CGS-RM, a Uniunii Anarhiste şi a Asociaţiei Federaţiilor Anarhiste emisă în 1930 cu ocazia aniversării a 100 de ani de ocupaţie franceză a Algeriei, se spune: „Civilizaţie? Progres? Noi spunem: crimă!”14. Un militant proeminent în CGS-RM, dar şi în Uniunea Anarhistă şi în Grupul Anarhiştilor Indigeni Algerieni, a fost Sail Mohamed (1894-1953), un anarhist algerian, activ în mişcarea anarhistă din 1910 şi pană la moartea sa, în 1953. Sail Mohamed a fost fondatorul unor organizaţii precum Asociaţia pentru Drepturile Indigenilor Algerieni şi Grupul Anarhiştilor Indigeni Algerieni. În 1929 a fost secretarul „Comitetului pentru Apărarea Algerienilor de Provocările Centenarului”. Sail Mahomed a fost, de asemenea, editorul ziarului anarhist Terre Libre – ediţia nord-africană şi un colaborator regulat al publicaţiilor anarhiste în legătură cu problema algeriană15. Spania şi Maroc Opoziţia împotriva imperialismului a fost o parte crucială a campaniilor anarhiste antimilitariste din centrele imperialiste, care au subliniat faptul că războaiele colonialiste nu serveau intereselor muncitorilor, ci doar celor ale capitalismului. Confederaţia Generală a Muncii din Franţa (CGT), de exemplu, a consacrat o parte însemnată din presa sa expunerii rolului capitaliştilor francezi în Africa de Nord. Primul număr din La Bataille Syndicaliste (Lupta Sincicalistă), care a apărut pe 27 aprilie 1911, a scos la iveală „sindicatul Marocan”: „oamenii ascunşi” care dictau ministerelor şi diplomaţilor şi care căutau să izbucnească un război care să ducă la 10 H. Oliver, The International Anarchist Movement in Late Victorian London, [Editurile] Croom Helm, Londra / Rowman and Littlefield, New Jersey, 1983,  p.15. 11 V. Richards, Malatesta: Life and Ideas, Freedom Press, London, 1993,  p.229. 12 Ibidem; P. Marshall, Demanding the Impossible: a history of anarchism, Fontana, 1994, p.347. 13 D. Poole, Appendix: About Malatesta, în E. Malatesta, Fra Contadini: a Dialogue on Anarchy, Bratach Dubh Editions, Anarchist Pamphlets no. 6, London, 1981, p.42. 14 Citat din Sail Mahomed, Appels Aux Travailleurs Algériens, Volonté Anarchiste / Edition du Groupe Fresnes-Antony, Paris (Editat de Sylvain Boulouque), 1994. 15 Citat din Sylvain Boulouque, „Sail Mohamed: ou la vie et la révolte d’un anarchiste algérien” în S. Mahomed, op cit. 7 �creşterea cererii de armament, pământuri şi drumuri şi la creşterea taxelor pentru impozite asupra populaţiei indigene16. În Spania, „Săptămâna Tragică” a început luni, 26 iulie 1909, când sindicatul Solidarad Obrero (Solidaritatea Muncitorescă), condus de un comitet format din anarhişti şi socialişti, a chemat la grevă generală împotriva concentrării rezerviştilor – în marea majoritate muncitori – pentru războiul colonial din Maroc 17. Până marţi, muncitorii aveau sub control Barcelona, „trandafirul anarhismului”, au oprit trenurile cu trupe militare, tramvaiele au fost răsturnate, comunicaţiile au fost întrerupte şi au fost ridicate baricade. Până joi au izbucnit luptele cu trupele guvernamentale, iar 150 de muncitori au fost ucişi în luptele de stradă. Rezerviştii erau înrăiţi datorită ultimelor campanii dezastruoase din Cuba, Filipine şi Puerto Rico18, însă „Săptămâna Tragică” trebuie înţeleasă ca o răscoală antiimperialistă care face parte din îndelungata tradiţie anarhistă spaniolă antiimperialistă. „Refuzul rezerviştilor din Catalonia de a lupta împotriva luptătorilor marocani din Munţii Riff”, „unul dintre cele mai semnificative” evenimente ale timpurilor moderne19, reflecta concepţia comună că războiul era purtat doar în interesul proprietarilor de mine din Mţii Riff20, iar conscripţia era „un act deliberat de război de clasă şi de exploatare din partea centrului”21. În 1911, nou-fondata Confederaţia Naţională a Muncii (CNT), de orientare anarhosindicalistă şi succesoare a Solidarad Obrero, şi-a marcat apariţia printr-o grevă generală în ziua de 16 septembrie cu următoarele 2 obiective: apărarea greviştilor din Bilbao şi opoziţia faţă de războiul din Maroc 22. În 1922, din nou, după o înfrângere dezastruoasă în Maroc în luna august în urma bătăliei cu trupele lui Abd el-Krim, în care mai mult de 10.000 de soldaţi spanioli au fost ucişi, „poporul spaniol, plin de indignare, a cerut nu numai oprirea războiului, dar şi aducerea în faţa justiţiei a celor responsabili de acest masacru şi a politicienilor care au favorizat operaţiunile din Africa”, iar această indignare şi-a exprimat-o în revolte şi greve în regiunile industriale23. 16 F.D., „Le Syndicat marocain”, La Bataille Syndicaliste, nr. 1, 27 aprilie 1911. 17 R. Kedward, The Anarchists: the men who shocked an era, Library of the Twentieth Century, 1972, p.67. 18 Ibidem, p.67. 19 Nevinson a fost un critic englez al imperialismului; citatul este din 1909, în P. Trewhela, „George Padmore: a critique” în Searchlight South Africa, vol. 1, nr. 1, 1988, p.50. 20 B. Tuchman citat în Trewhela, op. cit., p.50. 21 R. Kedward, op. cit., p.67. 22 M. Bookchin, The Spanish Anarchists: the heroic years 1868-1936, Harper Colophon Books: New York, Hagerstown, San Francisco, London, 1977, p.163. 23 A. Paz, Durruti: the People Armed, Black Rose, Montreal, 1987, p.39. 8 �Cuba În războiul colonial cubanez (1895-1904), anarhiştii cubanezi şi sindicatele lor s-au alăturat forţelor separatiste şi au dus o propagandă activă împotriva războiului în rândul trupelor spaniole. La fel ca şi cubanezii, anarhiştii spanioli au făcut propagandă împotriva războiului în rândul ţăranilor, muncitorilor şi soldaţilor din propria lor ţară24. „Toţi anarhiştii spanioli s-au pronunţat împotriva războiului şi i-au chemat pe muncitori la nesupunere faţă de autorităţile militare şi să refuze să lupte în Cuba”, lucru ce a dus la câteva revolte în rândul recruţilor 25. Opunându-se naţionalismului burgheziei şi statismului, anarhiştii au căutat să dea revoltei coloniale un caracter social revoluţionar. La congresul său ţinut în 1892 în Cuba, Alianţa Muncitorilor a recomandat clasei muncitoare din Cuba să intre în rândurile „socialismului revoluţionar” şi să urmeze calea independenţei, subliniind faptul că: „…ar fi absurd ca cineva, care caută libertatea individuală, să încerce să se opună libertăţii colective a oamenilor…”26. Când l-a asasinat pe preşedintele spaniol Canovas în 1897, anarhistul Michele Angiolillo şi-a motivat actul atât prin dorinţa de a răzbuna represiunea la care erau supuşi anarhiştii spanioli, cât şi atrocităţile pe care le comitea Spania în războaiele sale coloniale27. Pe lângă rolul său în lupta anticolonială, mişcarea muncitorească cubaneză, condusă de anarhişti, a avut un rol extrem de important în depăşirea diviziunii dintre muncitorii negri, albi-cubanezi şi cei de origine spaniolă. Anarhiştii cubanezi  „au reuşit să aducă cu succes în rândurile mişcării muncitoreşti numeroşi oameni de culoare, amestecându-i pe spanioli cu cubanezii”, „întărind astfel conştiinţa de clasă şi să elimine diferenţele bazate pe rasă şi etnie dintre muncitori”28. Alianţa Muncitorilor „a depăşit barierile rasiale cum nu o mai făcuse niciun sindicat până atunci în Cuba” în eforturile sale pentru a mobiliza „întregul popor în susţinerea grevelor şi demonstraţiilor”29. În sindicat negrii s-au înscris într-un „număr foarte mare”, însă sindicatul a pornit de asemenea la lupta împotriva discriminărilor rasiale la locurile de muncă. Prima grevă din 1889, de exemplu, a avut printre revendicări şi „dreptul indivizilor de culoare să muncească acolo”30. Această revendicare a apărut şi în anii următori, la fel ca şi negrii şi albii „să poată sta în aceleaşi cafenele”, revendicare apărută la marşul de 1 Mai 1890 din Havana31. 24 J. Casanovas, Labour and Colonialism in Cuba in the Second Half of the Nineteenth Century, teză de doctorat, State University of New York, editată la Stony Brook, 1994. 25 Ibidem, p.436. 26 F. Fernandez, Cuba: the anarchists and liberty, ASP, London, 1989, p.2. 27 J. Casanovas, op. cit., p.436. 28 Ibidem, p.438. 29 Ibidem, p.366. 30 Ibidem, p.367. 31 Ibidem, p.381, 393-394. 9 �Periodicul anarhist El Productor, întemeiat în 1887, a denunţat „discriminarea la care sunt supuşi Afro-Cubaneziii de către angajatori, patronii de magazine şi de către administraţie, în special”. Iar prin campanii şi greve „care au mobilizat mase mari de oameni de diverse rase şi etnii”, muncitorimea anarhistă din Cuba a putut elimina „majoritatea metodelor de muncă disciplinată rămase din perioada sclaviei” cum ar fi „discrimarea rasială împotriva ne-albilor, precum şi pedepsirea corporală a ucenicilor şi calfelor”32. Mexic şi Nicaragua În Mexic, anarhiştii au condus răscoalele ţăranilor indieni precum revolta lui Chavez Lopez din 1869 şi cea condusă de Francisco Zalacosta din anii ’70 ai secolului XIX. Manifestările mai târzii ale anarhismului şi anarho-sindicalismului mexican – Partidul Liberal Mexican, sindicatul revoluţionar „Casa Muncitorilor Lumii” (COM), secţiunea mexicană a sindicatului „Muncitorii Industriali ai Lumii” (Industrial Workers of the World / IWW) – au luptat mereu împotriva dominaţiei economice şi politice a SUA şi s-au opus discriminării rasiale a muncitorilor mexicani din întreprinderile cu patroni străini, precum şi a celor ce munceau în SUA33. În deceniul 2 al secolului XX, concentrarea secţiunii naţionale a IWW asupra „chestiunilor zilnice combinate cu promisiunea unui viitor control al muncitorilor asupra fabricilor a atins o coardă sensibilă printre muncitorii care erau prinşi într-o revoluţie naţionalistă pentru recuperarea controlului asupra bogăţiilor naturale, sistemelor productive şi infrastructurii economice aflate până atunci în mâinile străinilor”34. În Nicaragua, Augustino Cesar Sandino (1895-1934), conducătorul războiului de gherilă purtat împotriva ocupaţiei SUA din 1927-1933, este un erou naţional şi astăzi. „Drapelul roşu-negru” al armatei lui Sandino „avea o origine anarhosindicalistă, acesta fiind introdus în Mexic de emigranţii spanioli”35. 32 J. Casanovas, „Slavery, the Labour Movement and Spanish Colonialism in Cuba, 18501890”, International Review of Social History, nr. 40, 1995, p. 381-382. Aceste lupte sunt prezentate în detaliu în Casanovas, Labour and Colonialism in Cuba …, 1994, capitolele 8 şi 9. 33 vezi N. Caulfield, „Wobblies and Mexican Workers in Petroleum, 1905-1924”, International Review of Social History, nr. 40, 1995, p.52; Idem, „Syndicalism and the Trade Union Culture of Mexico” (lucrare prezentată la Simpozionul Sindicalismul: Experienţe Istorice Suedeze şi Internaţionale, Universitatea din Stockholm, Suedia, 13-14 martie 1998); J. Hart, Anarchism and the Mexican Working Class, 1860-1931, Texas University Press, 1978. 34 N. Caulfield, „Wobblies and Mexican Workers in Petroleum, 1905-1924″…, 1995; Idem, „Syndicalism and the Trade Union Culture of Mexico”. 35 D.C. Hodges, The Intellectual Foundations of the Nicaraguan Revolution în Appendix, The Symbols of Anarchy, The Anarchist FAQ. 10 �Politica eclectică a lui Sandino poate fi încadrată într-un „anarho-comunism special”36, fiind considerată „un anarho-comunism radical”37 „asimilat în Mexic… în timpul revoluţiei mexicane”, acolo el primind „o educaţie politică despre ideologia sindicalistă, cunoscută sub numele de anarhosindicalism, socialism libertar sau comunism raţional”38. În ciuda slăbiciunii politice, mişcarea condusă de Sandino, EDSNN, s-a orientat treptat către o orientare stângistă deoarece Sandino a realizat că „numai muncitorii şi ţăranii vor merge până la capăt” în această luptă. Astfel, a crescut atenţia acordată organizării de cooperative ţărăneşti în teritoriile eliberate. Forţele SUA sau retras în 1933, iar forţele EDSNN au fost demobilizate în mare parte. În 1934 Sandino a fost asasinat, iar cooperativele au fost desfiinţate din ordinele generalului Somoza, noul conducător pro-american al Nicaraguei. Libia şi Eritreea În anii ’80 şi ’90 din secolul XIX în Italia „anarhiştii şi foştii anarhişti” „au fost unii dintre cei mai aprigi oponenţi ai aventurii militare a Italiei din Eritreea şi Abyssinia”39. Mişcarea anarhistă italiană s-a implicat în aceste lupte prin campanii antimilitariste importante la începutul secolului XX, şi care, în curând, s-au concentrat asupra invaziei militare italiene în Libia din 19 septembrie 1911. Augusto Masetti, un soldat anarhist care, în timp ce l-a împuşcat pe un colonel ce se adresa trupelor gata de plecare în Libia, a strigat „Jos Războiul! Trăiască Anarhia!” a devenit un simbol „popular al campaniei; un număr special al ziarului anarhist L’Agitatore, care i-a susţinut acţiunea, a scris pe prima pagina „Revolta anarhistă străluceşte în violenţa războiului” a dus la o strângere a rândurilor anarhiştilor. În timp ce majoritatea deputaţilor Partidului Socialist a votat pentru anexarea Libiei 40, anarhiştii au contribuit la organizarea de mari demonstraţii împotriva războiului şi la o grevă generală parţială şi „au încercat să oprească trupele care plecau din regiunile Marches şi Liguria spre punctele de îmbarcare pentru Libia”41. Campania a fost foarte populară printre ţărani şi muncitori 42, iar până în 1914 frontul grupurilor antimilitariste, dominat de anarhişti şi deschis tuturor 36 Ibidem. 37 vezi Navarro-Genie, Sin Sandino No Hay Sandinismo: lo que Bendana pretende (lucrare nepublicată încă: n.a./n.tr.). 38 A. Bendana, A Sandinista Commemoration of the Sandino Centennial (discurs ţinut cu ocazia comemorării a 61 de ani de la moartea Generalului Sandino, la Olaf Palme Convention Centre din Managua), distribuit de Centre for International Studies, Managua, 1995. 39 C. Levy, „Italian Anarchism, 1870-1926” în D. Goodway (editor), For Anarchism: history, theory and practice, Routledge, London/ New York, 1989, p.56. 40 G. Williams, A Proletarian Order: Antonio Gramsci, factory councils and the origins of Italian communism 1911-1921, Pluto Press, 1975, p.36-37. 41 C. Levy, op. cit., p.56; G. Williams, op. cit., p.37. 42 G. Williams, op. cit., p.35. 11 �revoluţionarilor, avea 20.000 de membri şi colabora îndeaproape cu Tineretul Socialist43. Primul-ministru Antonio Salandra a trimis armata împotriva demonstraţiilor cu caracter antimilitarist şi care cereau desfiinţarea batalioanelor disciplinare din armată şi eliberarea lui Masetti, toate conduse de anarhişti, din 7 iunie 1914 44, fapt ce a declanşat „Săptămâna Roşie” din iunie 191445, o revoltă populară ce s-a transformat într-o grevă generală condusă de anarhişti şi de Uniunea Sindicală Italiană (USI). Rebelii au deţinut controlul asupra oraşului Ancona timp de 10 zile, în toate marile oraşe au fost ridicate baricade, orăşelele din regiunea Marches s-au proclamat comune auto-guvernate, iar peste tot unde revolta a avut loc „au fost înălţate steagurile roşii, au fost atacate bisericile, căile ferate au fost distruse, vilele de odihnă au fost distruse, taxele au fost desfiinţate, iar preţurile au fost reduse”46. Mişcarea s-a prăbuşit după ce aripa sindicală a Partidului Socialist Italian a renunţat la grevă, însă pentru recucerirea controlului asupra Anconei a fost nevoie de intervenţia a 10.000 de soldaţi 47. După ce Italia a intrat în Primul Război Mondial în mai 1915, USI şi mişcarea anarhistă şi-au păstrat poziţiile antirăzboinice şi anti-imperialiste, până în 1920, când au declanşat o amplă campanie împotriva invaziei Albaniei de către Italia şi a intervenţiei străine împotriva Revoluţiei din Rusia48. Irlanda şi James Connolly În Irlanda, pentru a cita un alt caz, sindicaliştii revoluţionari James Connolly şi Jim Larkin au căutat în deceniul al doilea al secolului XX să unească muncitorii ce erau divizaţi de diferenţele religioase, având ca scop transformarea Sindicatului Irlandez al Transportului şi a Uniunii Generale a Muncitorilor într-un „Unic Mare Sindicat”49. Socialismul urma să fie instaurat în urma unei mari greve generale: „cei care pun bazele organizaţiilor industriale pentru scopurile practice din zilele noastre pregătesc, în acelaşi timp, cadrul societăţii viitoare…principiul controlului democratic va funcţiona prin intermediul muncitorilor organizaţi în 43 C. Levy, op. cit., p.56. 44 Ibidem, p.56-57. 45 Ibidem, p.56-57. 46 Ibidem, p.56-57; G. Williams, op. cit., p.51-52; citatul este din G. Williams. 47 G. Williams, op. cit., p.36. 48 vezi C. Levy, op. cit., p.64, 71; G. Williams, op. cit. 49 în legătură cu Connolly şi Larkin v. E. O’Connor, Syndicalism in Ireland, 1917-1923, Cork University Press, Ireland, 1988. Nu intenţionez în această lucrare să intru într-o dezbatere detailiată despre Connolly, însă ţin să menţionez că recentele cercetări încearcă să-l aproprie pe acesta de stalinism, troţkism şi/sau marxism, în general, fără a mai menţiona de naţionalismul irlandez şi/sau catolicism, dată diind şi ambiguitatea propriilor sale viziuni asupra sindicalismului de după 1904 – vezi în acest sens materialele din O. B. Edwards, B. Ransom (edit.), James Connolly: selected political writings, Jonathan Cape, London, 1973. 12 �mod corect…în Uniuni Industriale, iar…statul politic, teritorial al societăţii capitaliste nu îşi va mai găsi locul şi nici utilitatea…”50. Connolly, care a fost un anti-imperialist ferm, s-a opus dictonului naţionalist „muncitorimea mai poate aştepta” şi că o Irlandă independentă trebuie să fie capitalistă: care ar fi diferenţa în practică, scria acesta, dacă şomerii ar fi fost adunaţi „pentru a intona imnul Zilei Sf. Patrick, în timp ce aprozii ar purta uniforme verzi şi Harpa fără Coroană, iar mandatele care te izgonesc de pe străzi ar fi ştampilate cu armele Republicii Irlandeze?”51. La sfârşit, el insista că „problema irlandeză este o problemă socială, întreaga luptă îndelungată a poporului irlandez împotriva opresorilor săi este, într-un final, în urma unei analiza serioase, doar o luptă pentru stăpânirea mijloacelor de viaţă, a surselor de producţie din Irlanda”52. Connolly era sceptic chiar şi în privinţa abilităţii burgheziei naţionale de a lupta în mod consistent împotriva imperialismului, pe care a descris-o [burghezia, n.tr.] drept un bloc anti-muncitoresc laş şi sentimental, şi s-a opus oricărei alianţe cu această clasă socială: fosta radicală clasă de mijloc „a îngenuncheat în faţa lui Baal şi este legată cu 1000 de sfori…de capitalismul englez, ca şi împotriva oricărui ataşament istoric sau sentimental, fapt ce a îndepărtat-o de patriotismul irlandez”, astfel că „numai clasa muncitoare rămâne drept moştenitoarea incoruptibilă a luptei pentru libertate în Irlanda”53. Connolly a fost executat în 1916 datorită implicării sale în Revolta de Paşti, care a fost scânteia Războiului de independenţă a Irlandei (1919-1922), una din primele secesiuni de succes din Imperiul britanic. Revoluţia anarhistă în Coreea Mai este un ultim exemplu pe care trebuie să-l menţionăm. Mişcarea anarhistă şi-a făcut apariţia în Asia de Est la începutul secolului XX, având o influenţă destul de importantă în China, Japonia şi Coreea. După ce Japonia a anexat Coreea în 1910, sa dezvoltat o mişcare împotriva ocupaţiei atât în Coreea, cât şi în Japonia şi care s-a răspândit şi în China. În Japonia, proeminentului anarhist Kotoku Shusui i s-a făcut o înscenare şi a fost executat în iulie 1910, fiind ucis de fapt pentru că publicaţia editată de el Ziarul Comunelor a desfăşurat o largă campanie împotriva expansionismului japonez54. 50 J. Connolly, „Socialism Made Easy” [1909] în Edwards şi Ransom (edit), op. cit., p.271, 274. 51 Ibidem, p.262. 52 J. Connolly, Labour in Irish History [1903-1910], (Corpus de Texte Electronice, University College, Cork, Ireland), p. 183. 53 Ibidem, p.25. 54 Ha Ki-Rak, A History of Korean Anarchist Movement, Anarchist Publishing Committee, Korea, 1986, p. 27-29. 13 �Pentru anarhiştii coreeni, locul central în activitatea lor politică l-a avut lupta pentru decolonizare: aceştia au avut un rol important în revolta din 1919 împotriva ocupaţiei japoneze, iar în 1924 au întemeiat Federaţia Anarhistă Coreeană (KAF), care avea la bază Manifestul Revoluţionar Coreean, în care se spunea: „declarăm că politica banditească a Japoniei este inamica existenţei naţiunii noastre şi este dreptul nostru să alungăm Japonia imperialistă prin mijloace revoluţionare”55. În Manifest se arăta în mod clar că răspunsul la problema naţională nu era crearea unui „stat naţional suveran”, ci o revoluţie socială a ţăranilor şi săracilor împotriva guvernului colonial şi a burgheziei locale. Mai mult, această luptă era văzută în termeni internaţionalişti de KAF, care a întemeiat în 1928 Federaţia Anarhistă Răsăriteană, organizaţie care grupa China, Taiwan, Japonia, Vietnamul, precum şi alte ţări, şi care chema „proletariatul lumii, în special pe cel din coloniile răsăritene” să se unească împotriva „imperialismului capitalist internaţional”. Chiar în Coreea, anarhiştii au pus bazele unei reţele ilegale – Federaţia Anarho-Comunistă Coreeană – care urma să se implice în activităţi de gherilă, muncă de propagandă şi organizare sindicalistă 56. În 1929, anarhiştii coreeni au organizat în Manciuria o zonă liberă armată – Asociaţia Poporului Coreean – care reunea două milioane de luptători de gherilă şi ţărani coreeni organizaţi în ferme-cooperative voluntare. Asociaţia Poporului Coreean din Manciuria a reuşit să reziste câţiva ani în faţa atacurilor armatei japoneze şi a staliniştilor coreeni, susţinuţi de URSS, până când au fost obligaţi să intre în ilegalitate57. Rezistenţa a continuat şi în anii ’30, în ciuda represiunii intense şi mai multe acţiuni comune sino-coreene au fost organizate după ce Japonia a invadat China în 193758. În concluzie : Spre o deconstrucţie a imperialismului Anarhiştii nu pot rămâne „neutri” în nicio luptă împotriva imperialismului. Fie că este vorba de lupta împotriva datoriilor lumii a treia, de lupta împotriva ocupaţiei israeliene a Palestinei sau de opoziţia în faţa atacurilor SUA din Orientul Mijlociu, noi nu suntem neutri, noi nu putem fi niciodată neutri. Noi suntem antiimperialişti. Dar noi nu suntem naţionalişti. Noi recunoaştem faptul că imperialismul este adânc înrădăcinat în capitalism si că simpla înlocuire a elitelor străine cu cele locale nu va rezolva problemele într-un mod avantajos pentru proletariat şi ţărănime. Întemeierea de noi state naţionale înseamnă, în fapt, întemeierea de noi state capitaliste care, în schimb, servesc intereselor conducătorilor locali pe seama clasei 55 Ibidem, p.19-28. 56 Ibidem, p. 35-69. 57 Ibidem, p. 71-93. 58 Ibidem, p. 96-113. 14 �muncitoare şi a ţărănimii. Astfel, majoritatea mişcărilor naţionaliste care şi-a atins scopurilor s-a întors apoi împotriva muncitorimii o dată ajunsă la putere, zdrobind cu vigoare stânga politică şi mişcarea sindicală. Cu alte cuvinte, opresiunea continuă în forme noi. În acelaşi timp, imperialismul nu poate fi distrus de formarea noilor state naţionale. Statele naţionale independente, chiar şi ele, fac parte din sistemul statal internaţional şi din sistemul capitalist internaţional, un sistem în care puterea statelor imperialiste stabileşte încă regulile jocului. Cu alte cuvinte, represiunea externă continuă în forme noi. Acest lucru înseamnă că noile state – şi capitaliştii locali care le controlează – îşi vor da seama curând că nu vor putea fi capabile să concureze împotriva controlului imperialist şi vor încerca, în schimb, să-şi promoveze propriile interese în cadrul acestui imperialism. Acest lucru înseamnă că ele vor menţine legături economice strânse cu centrele occidentale, în timp ce se vor folosi de propria putere statală pentru a se întări, sperând, ca într-un final, să atingă ele însele statutul imperialist. În practică, modul cel mai eficace pentru clasa conducătoare locală în dezvoltarea capitalismului este zdrobirea clasei muncitoare şi a fermelor micilor producători cu scopul de a putea vinde materii prime şi mărfuri la preţuri foarte mici pe piaţa mondială. Astfel, acest lucru nu reprezintă o soluţie. Trebuie să distrugem imperialismul pentru a crea astfel condiţiile propice auto-guvernării oamenilor din întreaga lume. Însă acest lucru necesită şi distrugerea sistemului capitalist şi a celui statal. În acelaşi timp, lupta noastră este şi una împotriva clasei conducătoare din lumea a treia: opresiunea locală nu reprezintă o soluţie. Elitele locale sunt inamice în cadrul mişcărilor de eliberare naţională, fiind şi mai mult după realizarea noilor state naţionale. Numai proletariatul şi ţărănimea pot distruge capitalismul şi imperialismul şi să înlocuiască dominaţia elitelor locale şi străine cu autoorganizarea şi cu egalitatea economică şi socială. În consecinţă, noi suntem pentru autonomia, unitatea şi solidaritatea internaţională a clasei muncitoare, de-a lungul tuturor ţărilor şi continentelor, şi pentru întemeierea unui sistem internaţional anarho-comunist bazat pe auto-activitatea clasei muncitoare şi a ţărănimii. După cum a spus şi Sandino, „ÎN ACEASTĂ LUPTĂ, NUMAI MUNCITORII ŞI ŢĂRANII VOR MERGE PÂNĂ LA CAPĂT!” Lucien van der Walt, 2001 15 �Éditions de l'ours sans drapeau, iunie 2021 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource O istorie a anti-imperialismului anarhist (2012) Subject The topic of the resource În cadrul mişcării anarhiste există o tradiţie îndelungată de luptă împotriva imperialismului. Ea începe o dată cu anii ’60 ai secolului XIX şi continuă până astăzi. Din Cuba şi până în Egipt, din Irlanda şi până în Macedonia, din Coreea şi până în Algeria şi Maroc mişcarea anarhistă a plătit cu sânge opoziţia sa în faţa dominaţiei şi controlului imperialist. Description An account of the resource Lucien van der Walt - traducere „Râvna” Creator An entity primarily responsible for making the resource Lucien van der Walt Source A related resource from which the described resource is derived https://infokiosques.net/spip.php?article1831 Publisher An entity responsible for making the resource available Râvna (2012) Éditions de l'ours sans drapeau (iunie 2021) Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2001 (pentru versiunea originală) 2012 (pentru ediția românească) Relation A related resource https://lucienvanderwalt.com/2010/08/25/towards-a-history-of-anarchist-anti-imperialism-in-this-struggle-only-the-workers-and-peasants-will-go-all-the-way-to-the-end-lucien-van-der-walt-2001/ Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource broșură Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant 2012 Type The nature or genre of the resource text 2001 2012 anarhism anti-colonialism anti-imperialism anti-naționalism Lucien van der Walt Mihail Bakunin Râvna Traducere Traduceri https://anarhiva.com/files/original/80687a0cb5ac59e0a055162229d9da8c.pdf 335d20457621a2ca1b5b5ee327629750 PDF Text Text ��������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție broșuri secolul XX (1948-2000) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Iztok (Răsărit): Ce vor anarhiștii? (1981) Subject The topic of the resource Ce vor anarhiștii? - socialism libertar, nu capitalism de Stat! - democrație directă, nu terorism de Stat! Anarhiștii și criza regimului birocratic Ce-i de făcut? Document: - Propunerile muncitorului Vasile Paraschiv - Chemarea de la Gdansk Description An account of the resource Manifest „Ce vor anarhiștii?” Propunerile muncitorului Vasile Paraschiv Chemarea de la Gdansk Creator An entity primarily responsible for making the resource Ion Ion Source A related resource from which the described resource is derived colecție personală Nicolas Trifon Publisher An entity responsible for making the resource available Iztok Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource octombrie 1981 Contributor An entity responsible for making contributions to the resource Nicolas Trifon Vasile Paraschiv Relation A related resource „Nicolas Trifon – un parcurs libertar internaționalist. Interviuri”: https://pagini-libere.ro/carti/nicolas-trifon-un-parcurs-libertar-internationalist-interviuri/ Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource broșură 16 p. Language A language of the resource română Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Franța, România, Polonia 1981 Type The nature or genre of the resource text 1981 anarhism anarho-sindicalism Franța Iztok manifest Nicolas Trifon Polonia Sindicalism sindicalism revoluționar Solidarność Vasile Paraschiv https://anarhiva.com/files/original/12396c646bfd40e4d35a59c7d8438bc7.pdf 28d63e0a14f937c03f2d80a03c5e9a60 PDF Text Text ������������������������������������������������������������������������������ Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Volume secolul XXI Text A resource consisting primarily of words for reading. Examples include books, letters, dissertations, poems, newspapers, articles, archives of mailing lists. Note that facsimiles or images of texts are still of the genre Text. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource LIBERTATE, EGALITATE, SURORITATE ȘI FRATERNITATE! Subject The topic of the resource traducere Lovekills Description An account of the resource Emma Goldman Culegere de texte anarhiste Creator An entity primarily responsible for making the resource Emma Goldman Publisher An entity responsible for making the resource available Lovekills Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 200? Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource 155 pag. Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource carte anarcha-feminism anarhism anti-capitalism anti-militarism ateism Buenaventura Durruti creștinism Emma Goldman închisoare Lovekills Mother Earth https://anarhiva.com/files/original/20b8f4b51ff3e1a8c571502893aad413.jpg 7d8daf49d3e51a5336d16ea87fb56987 https://anarhiva.com/files/original/9b2677397723e66ba6b375228fd7c2fc.jpg 089b9e690d5f1c26af5c3110f038b21f https://anarhiva.com/files/original/637f69adc61e080ed923e0e48ab9e343.jpg 87cdd03f42481c6129ceb91969bf9c1d https://anarhiva.com/files/original/49a4bd37281d8f688f9b3795f91fe4ef.jpg c77e452c557a8574ebb34c91440a1d33 https://anarhiva.com/files/original/0df1286728c0013911b705cac7cbc101.jpg 057daf4a88b90bd763271567a0caa6b6 https://anarhiva.com/files/original/53ab49f342b87018d5e8ac4e26160f54.jpg d5bd2db2bcd01247bfa9ab7733140be6 https://anarhiva.com/files/original/3d2431c904289668f494931e56355d45.jpg 05d1994ee4941886b1fe871804fbe832 https://anarhiva.com/files/original/ec28b03ae78e5f609c1027381478d042.jpg 901fce784856c23200a4ca69c3921089 https://anarhiva.com/files/original/f25458935cb0b5bec4340750aed55676.jpg 6924fa7704c143b55a8c22acb52ef91e https://anarhiva.com/files/original/a0e734ac62cc7cd2237aaadbb7defef1.jpg ecce1315e307c7877746199004ef6942 https://anarhiva.com/files/original/4146d1dda7540cf706b64b6425f192d4.jpg 24bc19c51e9dbd35eaf47714fb8d9dab https://anarhiva.com/files/original/ecbdd94e783f87e5e7dc2882236474e5.jpg 798ad707c7b35d86510bdb12e6137f05 https://anarhiva.com/files/original/3188a5aa25f028d278d76da56455979a.jpg ac65b9e1cfced66fa93494c88e1ccd62 https://anarhiva.com/files/original/be868c965af0d460c26949c6e4527006.jpg 63f78d02683394661dafeb01b8794f2c https://anarhiva.com/files/original/8a6f57a0fbc068d4faf7543670b55265.jpg 43956291c24005fc6b5a4a74905eb32e https://anarhiva.com/files/original/0e692c3eaa660571bc00a39c31fa3bfe.jpg e54360daad831174a478190a93025916 https://anarhiva.com/files/original/a5c3d3498ae3835b0b2d54fd32b8a837.jpg e48e39b828d5cdc86d686c34fed189af https://anarhiva.com/files/original/9cce1dc5341ea237777df5eb7699483e.mp3 7af7620ceb86c0b7c38d96d8cac6f919 https://anarhiva.com/files/original/b96bcd1194cf702551ac65d05aa84128.mp3 5c67e505b6945db633ae1495e4180dd0 https://anarhiva.com/files/original/65c18c9fa90a1a9306fcb082d4a4463d.mp3 b3525eb11af250825728e14de6e9ba91 https://anarhiva.com/files/original/36082925db15159bda9b6f24bcd57c31.mp3 923480cafbb2e3fea005a78212bc1c3c https://anarhiva.com/files/original/4566ed82272441eade0080b48afc32f0.mp3 66f1d7ab59fcf87c65f414ee66b0bf4c https://anarhiva.com/files/original/4ebc315115bb9f6d2917d0cddf440ce6.mp3 2e5f28f491f9b07e76d15305acf611d0 https://anarhiva.com/files/original/eeddd1bfa2a6b80f94656a51b36c3a8a.mp3 9791ef97d52752e4e4516eb771bc44bf https://anarhiva.com/files/original/0ef7c0cb9e75636bc15bc43b93fe02b8.mp3 1e645a07528b870bb11d3bd7f9374f18 https://anarhiva.com/files/original/193312169eee17b41830460b27a4183b.mp3 ce0430de47fc3c0131ce4e4a7137d55c https://anarhiva.com/files/original/ecdb2d70a52ed540f94ed056042e252c.mp3 f33ad8173b010dad300e4049c97a24e8 https://anarhiva.com/files/original/837e0a5bea7cda04f31b3b2f3986d2c1.mp3 eaf58e151a73274a3a88adf2ebf842e1 https://anarhiva.com/files/original/6afa1031533b086b2e6099c3eb30c119.mp3 c48cecb03e7f1d18a051a3116ff3d6f7 https://anarhiva.com/files/original/5a08f3a11090b77433bbf8f589f5bd92.mp3 b56e7384afe6a2ea1aefe30ee4fdb834 https://anarhiva.com/files/original/3df225d5f06bbaf19aefb140233a3896.mp3 eee1ccde85b9a0cc365f68fcf2fb1928 https://anarhiva.com/files/original/e1f1349d5d8a0f3c8596fd286be6028a.mp3 d973c5225e534a1ca0b91f1f0f8fc12b https://anarhiva.com/files/original/c11c37070e0148c35b33ddab99dc3180.mp3 5a5d108d73f3622fb399e318888062ba https://anarhiva.com/files/original/5d3e9308e05c9a426b59eb903af61e27.mp3 d17661e465fe20d971caff157bfb8381 https://anarhiva.com/files/original/72537c88e56b539e15b66a973df60a90.mp3 cf0877adab9470b30eb3f8bcc51e07a5 https://anarhiva.com/files/original/8ba9ca95318032c8d5beb0fe5c492833.mp3 4e9f45a79b5837c7c98258770e013028 https://anarhiva.com/files/original/a5f7317bbe0fea03de603ee97f8e8783.mp3 7c74ee111c3ae8d6a9a0f3162da14449 https://anarhiva.com/files/original/2f92a6a46ee1ebb1daa87836b077a438.mp3 618a3743e6fad0919a2327c9b465139b https://anarhiva.com/files/original/ba6bbe9941489299dbd50a08956604ab.mp3 a9f9917f43f390e7cb5dae7743d4900d https://anarhiva.com/files/original/39d65abc1c0455eba0c11b30cf13df39.mp3 6f1589f2bfc971c6fed4735480378910 https://anarhiva.com/files/original/7b26e99a718ab67a4da3e60e350ab4a2.mp3 43e73c0209c6ee0125f9bac4d6ebc483 https://anarhiva.com/files/original/fc60f63a778e82821f191f22c461a7da.mp3 f1fc7600a0f19156c746f1d8eccf534f https://anarhiva.com/files/original/6a85fe251f9ff554e6cc72811097c39f.mp3 c99ae01b87c2028d4464cfbfcb625b5b Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție audio Description An account of the resource Colecție audio trupe punk Text A resource consisting primarily of words for reading. Examples include books, letters, dissertations, poems, newspapers, articles, archives of mailing lists. Note that facsimiles or images of texts are still of the genre Text. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Album benefit „Anti-Nato Days” (2008) + lyrics Subject The topic of the resource 1. Nakot-1999 2. Verssaute Stiefkinder - Staatsgewalt 3. Ekkaia - Mercades de la muerte 4. Juggling Jugulars - No fucking war 5. Malignant Tumor - Fuck the NATO 6. Calavera - Guerre 7. Contravene - In darkness 8. Critica Radicală - Războiul cald 9. Pekatralatack - Le sentiers de la guerre 10. Baka Jaro - Blood for oil 11. Molotov Cocktail - Too young to die 12. Young Pioneers - Praise the lord and pass the amunition 13. Aktivna Propaganda - Reci ne NATO 14. Foetus Party - Atlantique Nord 15. Nuclear Death Terror - Architects of Genocide 16. Collectif Mary Read - Merci pour la glorie 17. Witch Hunt - A War on Reality 18. Punkreas - Terrorista NATO 19. Baka Jaro - Ponosno v SMRT 20. Majority Rule - Not in My Name 21. November 13th - Scheme of Modern War 22. Senata Fox - Down of a New Era 23. Hibbernation - Into the Silence of Eternal Sorrow 24. Filth of Mankind - Zwiastun 25. Juggling Jugulars - Violence In The New World Order 26. Contravene - A World With No Future Description An account of the resource This music compilation is a benefit for the ”anti-n.a.t.o. days” 2-4 Aprilie Bucharest Romania. ”anti-n.a.t.o. days” plans to be a counter-summit with exhibition, workshops and movie projections during the n.a.t.o. summit in Bucharest from 2nd till 4th of april 2008 Creator An entity primarily responsible for making the resource contra-doxa.com Publisher An entity responsible for making the resource available contra-doxa.com Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2008 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource CD Language A language of the resource English Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant București 2008 Anti-NATO București Contra-Doxa Critica Radicală muzică Punk https://anarhiva.com/files/original/5c21d8b9a4ea175befeb0efaf571994f.jpg bc4271bbc33b4ff9eaa83f463b37fc42 https://anarhiva.com/files/original/1ee6f32b24477c3a4a43da0568c840f1.jpg 34adb9cb23c5f631ddb7e1457c900613 https://anarhiva.com/files/original/3fcc8d402a95fe467be8accd49f3a6d0.jpg e44125070cec6e9a2ce087a43a93785f https://anarhiva.com/files/original/ab86c186b981fc2b13743867088f68ab.jpg 3873ac7088e9d6b4ad52b20e5c29720c Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție spații alternative, biblioteci și squat-uri Still Image A static visual representation. Examples include paintings, drawings, graphic designs, plans and maps. Recommended best practice is to assign the type Text to images of textual materials. Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Squat “Rebil” Iași (2007) Subject The topic of the resource On Friday the 6th of July [2007], a group of anarchists squatted an old “cinema” building in the city of Iasi, close to the Ukrainian/Moldavian borders. This first Romanian squat is named “Rebil” as an anagram for “liber” meaning free in Romanian. „Voi vreți doar bani, noi vrem libertate pentru toate proiectele autonome de peste tot” Description An account of the resource Squatul "Rebil" din Iași după ocuparea cinema "Tineretului" Creator An entity primarily responsible for making the resource anonim Source A related resource from which the described resource is derived Indymedia Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2007 Relation A related resource Mai multe detalii despre ocuparea și evacuarea squatului: https://www.indymedia.org.uk/en/2007/07/376364.html Language A language of the resource english Type The nature or genre of the resource fotografii Coverage The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant Iași 2007 A.C.A.B. banner Biserica Ortodoxă cinema economia darului evacuări Food not Bombs Iași infoshop squat squatting