13
10
549
-
https://anarhiva.com/files/original/f562ddba95a1ebf4840da279071f323b.jpg
7ec251cf47d363506eec44a1918db4cd
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Diverse secolul XXI (2001-20xx)
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Bannere Hrană nu Bombe Iași (2010)
Description
An account of the resource
banner
Creator
An entity primarily responsible for making the resource
hrană nu Bombe Iași
Source
A related resource from which the described resource is derived
http://hrananubombeiasi.blogspot.com/
Publisher
An entity responsible for making the resource available
hrană nu Bombe Iași
Date
A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource
2009-2010
Language
A language of the resource
română
Type
The nature or genre of the resource
banner
Coverage
The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant
Iași, 2010
2010
anti-militarism
banner
Food not Bombs
Hrană nu Bombe
Hrană nu Bombe Iași
Iași
-
https://anarhiva.com/files/original/2793f6fa031fd7d656cdb69d430b588e.jpg
8a7f57a6d147b24668ce3d2537d228e6
https://anarhiva.com/files/original/7bc0e198e663a29f5b9e85429d2575f2.jpg
04ebd780f2a21f084ca0245e45a425e7
https://anarhiva.com/files/original/5eb405a0018110089ccb2b8ef76167d9.jpg
9454c284b07fea9c902369d70d9efce1
https://anarhiva.com/files/original/717b350e52c8d2c46e50207835a8bbd1.mp3
0ed9a66fa7681cf37d6149bad141398f
https://anarhiva.com/files/original/f2607a5f55f58357a38147c405b0fb2a.mp3
1fc2248a4d82586ad69f2f8de16dc882
https://anarhiva.com/files/original/ca9ab7d9602227eb989eb5b109e5db76.mp3
f00e6bcdb7549942ce4db52c3aa62c55
https://anarhiva.com/files/original/57d1674efa54444afe2eb5eb7cb67d46.mp3
6ba841441a0e9dc95c9a313102d8dabc
https://anarhiva.com/files/original/a604ff582a7daf35e82dc507fb3ea554.mp3
8c60a59690793fba40d88c6183fb3a75
https://anarhiva.com/files/original/7183a8d9840495b714cae3b11995ae4c.mp3
0ef6dd6f49dcd0afa38276434247c258
https://anarhiva.com/files/original/9a4ae07651f769a384884264168c1da2.mp3
979b1886890847648a9698c38ff07dde
https://anarhiva.com/files/original/cd6c0a40f4e5050da2bad836927d2fb3.mp3
03a656c2c5a90d2afd1295d785498f43
https://anarhiva.com/files/original/03ced26e4d1a67c9a401a5dc1e881472.mp3
03212bbb2d4026fc259a2bf4ccd1cd60
https://anarhiva.com/files/original/30d8f5fcc57ed691fe5f8fb54a13de9c.mp3
bad015dd1b6801782ad40e7186b9e660
https://anarhiva.com/files/original/e5138228f83f191aa81cb160561683c0.mp3
d94bdb9eb7857525b2de865d0afe564b
https://anarhiva.com/files/original/1fee51ed0cdcadf55ee5b3e71f15141e.mp3
c5868a649dc439207ebe5333c0456c76
https://anarhiva.com/files/original/4cb5b11d953b9a2d062a05a25e4db7ad.mp3
3543d8f76eee7c18faba43f7563cb428
https://anarhiva.com/files/original/34a58b2ce03fd4e63bc7b2a554202d3f.mp3
c9b9f0527ba7458a99ff1cd81b2e0e68
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Colecție audio
Description
An account of the resource
Colecție audio trupe punk
Sound
A resource primarily intended to be heard. Examples include a music playback file format, an audio compact disc, and recorded speech or sounds.
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Benefit CD for Lovekills Festival
Subject
The topic of the resource
1. The Residents – This is a Man’s Man’s world
2. Poison Girls – Abort the system
3. Christian Death – The dissention of faith
4. Deine Lakaien – Life is a sexually transmitted disease
5. Diamanda Galas – Double-bareli prayer
6. Poison Girls – Political love
7. Crass – Smother Love
8. Zounds – True Love
9. Joy Division – Love will tear us apart
10. Nick Cave and The Bad Seeds – Do you love me
11. Bauhaus – Passion of lover
12. Klaus Nomi – You don’t own me
13. X-Ray Spex – Identity
14. Wayne County and The Electric Chairs - Man enough to be a woman
Description
An account of the resource
Benefit compilation for Lovekills
Creator
An entity primarily responsible for making the resource
anonim
Date
A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource
200?
Language
A language of the resource
Engleză
Română
Type
The nature or genre of the resource
CD
Coverage
The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant
Timișoara
anarcha-feminism
Audio
CD
Lovekills
Punk
Timișoara
-
https://anarhiva.com/files/original/ba4b8645680895cfc756b934bef83fff.jpg
6cf85687ee6c633ff819918eba0a4ac6
https://anarhiva.com/files/original/7c30aa48aa84f128472c662e16e954e8.jpg
3354f197cc6bdc23bd1d6ee29afd0b4a
https://anarhiva.com/files/original/993a40b9d0219820c34de24f5d1e0db4.jpg
661e4d3a14d24ad1705c6e223e52c674
https://anarhiva.com/files/original/33445733831a9d46a902a076a0523478.jpg
7a48f2e689479c1765f44e12bfb765a2
https://anarhiva.com/files/original/83553dda0eb87ed831b963f82809decc.jpg
316f0bafe0b8f607ec53a1d47e2c86f0
https://anarhiva.com/files/original/d1ad11210eea63b435ef37515ffcbcf9.mp3
12e2a328e95c96890bc49f44495fe655
https://anarhiva.com/files/original/41cdcf8732cdfff667263eafd6dbf577.mp3
349f491208eb93f4b458b203b9e4cee0
https://anarhiva.com/files/original/e50e686c17acc809a5f6f71c36cb96cf.mp3
20ae19014071e9fd94e8ee87ee79f581
https://anarhiva.com/files/original/6298e35c42cd707900e39d304ccc1fac.mp3
0fc212c70379179d634fb6e76a7512fd
https://anarhiva.com/files/original/cf58877f082d56e433516b3b8bffa074.mp3
dfe981b57209bacbe61f352a38b2eb67
https://anarhiva.com/files/original/d12510ccd039ba8e36f8cfc31f3d83a1.mp3
3e27f26b44239fa9f3790ae030437970
https://anarhiva.com/files/original/4906e9f61e5d5840337045813f1bbeba.mp3
8f0d6e9a2802c3388ee861df7eb891b2
https://anarhiva.com/files/original/47492be39d68d08e4d48100e7b381a0f.mp3
113fe76c029d43dfef8558284aa7b9e3
https://anarhiva.com/files/original/16e8c539258367855235ffb7293e2636.mp3
629dbf37f922e839389568b9e2cc0c22
https://anarhiva.com/files/original/cd48eb57d71e66a530e9ac9d06acf120.mp3
9d3d2dc7da18ce9a4aadbc1a04cc9471
https://anarhiva.com/files/original/c93d32b32daf6e24137f3ce1b0cc122b.mp3
230544a76b83af83aab0508554ce37c4
https://anarhiva.com/files/original/2bac67106cea535a62067a5cd0396d3a.mp3
506a2b40e9d0d79a7fc5386e700a8d3b
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
This home is prepared choice-guillotine
https://anarhiva.com/files/original/7c6d90a839e9c9e59e97d5b058707000.mp3
40ae8317e4c0aa121e4ade90a6218487
https://anarhiva.com/files/original/e87e41f768ebc89c148c442428cb06ed.mp3
5cc5411c40e1cf50c837890e5f47f658
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Colecție audio
Description
An account of the resource
Colecție audio trupe punk
Sound
A resource primarily intended to be heard. Examples include a music playback file format, an audio compact disc, and recorded speech or sounds.
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Benefit CD Hrană nu bombe
Subject
The topic of the resource
1. This home is prepared choice – guillotine
2. Dyspnea – rich capitalistic assholes
3. Hell patrol – waiting for salvation
4. Senata fox – attack of the giant tomatoes
5. No rest – desumanizar para prosperar (dehumanizing to prosper)
6. Guided cradle – business of war
7. Risposta – pocit viny (sense of guilt)
8. Lost world – They don’t care
9. Minimum – Voice of the restless
10. Detestation – Searching for oblivion
11. Baka yaro – all their lives
12. Scum system kill – hellhole
13. Human error – Fuck up school system
14. Aus rotten – Vietnam is Back 94
Description
An account of the resource
Compilație benefit pentru acțiunea hrană nu bombe
Creator
An entity primarily responsible for making the resource
By any means
Date
A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource
200?
Language
A language of the resource
Română
Engleză
Type
The nature or genre of the resource
CD
By any Means
CD
Food not Bombs
Hrană nu Bombe
-
https://anarhiva.com/files/original/768fe72da562adc27fe000be2b8f62ca.png
78ee16fdcc006a128402883681df641f
https://anarhiva.com/files/original/8ef90ed81a34a7d6fd034806d041e5d1.jpg
aed545ce16ae3b6a44241db9287f4471
https://anarhiva.com/files/original/e7eb5a74565f5053c9f02ceeaf6abcb8.jpg
718b57c0a779f5404ad0a18d4197919a
https://anarhiva.com/files/original/7413b230287775e4d44a9e090bb341d0.jpg
19c6d0781fdf75bed70b6b483de7a3b6
https://anarhiva.com/files/original/70149e16500d2637430174c71c456b50.jpg
0994248c58dfe9b04c8a4b2b97407e78
https://anarhiva.com/files/original/0afc9a15f42a4f9777f6ece249a025cf.jpg
5709bffb04fb9c8be569f3582cc2d8a7
https://anarhiva.com/files/original/814606427b9e21198b0ab229fa4bb52d.jpg
68c5c66488f5ced36967e46942062db2
https://anarhiva.com/files/original/52c5aa87bfe0e8005ffd388a200f418d.jpg
9cba926abfac6e3d7fb10083ba293bc1
https://anarhiva.com/files/original/9631dd998be6534c23fdde38e3b8dc5d.jpg
0822a48d950b4042c6b6a7525cf3f0d5
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Colecție spații alternative, biblioteci și squat-uri
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Biblioteca Alternativă - București (2010-2020)
Description
An account of the resource
"Biblioteca Alternativa:
A aparut la initiativa unui grup informal cu scopul de a-ti impartasi o serie de materiale menite sa contribuie la dezvoltarea unui spirit critic fata de lumea si societatea in care traim, fiind totodata o baza de discutie pentru initierea unei schimbari sociale.
Este organizata pe principiul participarii si al non-ierarhiei.
Reprezinta un proiect autonom, non-profit, care se bazeaza pe contributia voluntara a celor care doresc ca astfel de spatii sa existe, sa se dezvolte si sa poata sa ramana independente de finantarile europene/institutionale. Orice donatie este binevenita!
Aduna peste 1000 de carti/reviste/brosuri/fanzine care au calatorit din mana in mana pentru a ajunge aici. Acestea se grupeaza pe mai multe domenii dintre care: sociologie/antropologie, anarhism/miscari sociale/actiune directa, gen/sexualitate/LGBT, colonialism/militarism, represiune/prizonieri politici, beletristica, arta/fotografie, etc. Pentru ca toata lumea sa poata beneficia de accesul la acestea, te rugam sa respecti termenul de imprumut si sa pastrezi materialele in starea in care le-ai primit.
Nu accepta in spatiul sau idei si atitudini opresive si autoritare (rasiste, sexiste, homofobe, xenofobe, etc.)"
Source
A related resource from which the described resource is derived
https://biblioteca-alternativa.noblogs.org/
Relation
A related resource
Vezi https://www.criticatac.ro/biblioteca-alternativa/
https://www.radical-guide.com/listing/biblioteca-alternativa-claca/
anarcha-feminism
Anarhia
Biblioteca Alternativă
București
cinema
Claca
Coercion
crimethinc
DIY
feminism
Food not Bombs
freeshop
Lovekills
Macaz
Punk
-
https://anarhiva.com/files/original/1d13864493f308e001e983d79a94c8af.pdf
12fa4c515208ab31368c7d59c3b450dd
PDF Text
Text
����������������������������������������������������������������
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Colecție volume secolul XX (1901-1989)
Physical Object
An inanimate, three-dimensional object or substance. Note that digital representations of, or surrogates for, these objects should use Moving Image, Still Image, Text or one of the other types.
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Biserica'n flăcări (Iuliu Neagu-Negulescu)
Subject
The topic of the resource
Povestiri scurte
Cuprins:
Mi-aduc aminte
Zadruga
Memorandum
Ținta, ce nu se găsește
Tabu
Bisercan flăcări
Castelul
Corvin
Dulăul
Pe drumul Fălciului
Tomis
Hașim Halil
Criminalul
Ofițir cu orice preț
S'a întamplat ceva
Pe căile gîndului
Iosif din Aritmateea
Înviere
Cugetând
Description
An account of the resource
120 pagini, format mic
Creator
An entity primarily responsible for making the resource
I. Neagu-Negulescu
Publisher
An entity responsible for making the resource available
Editura Cultura omului, Brașov
Date
A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource
192?
Language
A language of the resource
Română
anarhism
Brașov
Iuliu Neagu-Negulescu
literatură
povestiri
-
https://anarhiva.com/files/original/576c3b502e61a42f7c74c2a5e080d26d.pdf
b299dae490e48facefd7cec28c81f232
PDF Text
Text
1
�Platforma ANARHIVA își propune să documenteze istoria puțin cunoscută a pătrunderii și a răspândirii ideilor
anarhiste în România, începând cu secolul XIX și până în
zilele noastre.
Colecțiile arhivate nu sunt menite numai să tezaurizeze
un patrimoniu, ci să prezinte continuitatea practicilor și
ideilor libertare în spațiul românesc.
În ciuda ocultării tradiției anarhiste autohtone, au existat
destule personalități, publicații, grupuri, edituri, periodice, corespondențe și, în general, o importantă producție literară asociată mișcării libertare.
multitudinea practicilor de organizare și de reflecție critică anti-autoritare.
În același timp, sperăm ca această colecție să se dezvolte
și să atragă viitoare contribuții care să documenteze
aspecte necunoscute ale acestei istorii neîntrerupte. De
asemenea, sperăm ca prin demersul nostru să trezim
un interes mai larg legat de cunoașterea și cercetarea
anarhismului în România. De altfel, materialele prezentate pot fi surse de inspirație pentru acțiuni și practici de
auto-organizare ghidate de aceleași principii.
Indiferent de perioada istorică de care vorbim, anarhiștii
din spațiul românesc au fost mereu conectați la rețelele
internaționale, având o contribuție care nu s-a limitat
doar la spațiul autohton, ci a depășit orizonturile granițelor politice.
Încercăm să ilustrăm prin diversitatea surselor și colecțiilor inventariate (broșuri, afișe, reviste, fanzine etc.)
anarhiva.com
anarhivaa@gmail.com
instagram.com/anarhivaro/
facebook.com/anarhivaro
linktr.ee/anarhiva
Anuarul este broșura, sau, în cazul de față, revista pe care o publicăm începând cu anul 2021.
Vă invităm, deci, să răsfoiți și celălalte numere, dacă nu ați făcut-o deja. Acestea pot fi găsite
pe site-ul colectivului editorial Pagini Libere, sau scanând următoarele QR code-uri:
2020
2
2021
2022
�EDITORIAL:
Dedicăm acest număr lui Nicolas Trifon, în
amintirea prieteniei sale, a căldurii și solidarității
cu care ne-a înconjurat și susținut mereu.
Suntem la al patrulea număr (și
an) din Anuarul Anarhivei. Ideea
de la care am pornit inițial a fost să
scoatem un buletin informativ în
care să cuprindem chestiuni care
țin în principal de activitatea arhivei: ce documente am mai primit
sau descoperit, ce articole sau studii au mai fost publicate în anul precedent, ce s-a mai urcat în arhiva
digitală, ce discuții și inițiative ne-au
mai atras atenția etc. Bineînțeles, în
paginile anuarului și-au mai făcut
loc și alte materiale: mici recenzii
de carte, rețete vegane, articole „de
opinie” sau prezentarea unor biblioteci online ori din spații autonome.
Formatul nu e, așadar, unul foarte
rigid. Am încercat să păstrăm, de-a
lungul anilor, o structură coerentă,
organizată în jurul chestiunilor istorice, dar deschisă actualității. În
acest sens, am decis și ca Anuarul
să devină, începând cu acest an,
Buletinul Anarhivei, cu o ritmicitate
bianuală a apariției. Am simțit că era
nevoie, mai ales pentru o publicație
al cărei scop rămâne, în principal,
unul informativ, de o împrospătare.
Anul 2023 a fost unul mai lent
pentru noi, o viteză care convine, de
fapt, muncii de arhivă și cercetare.
Ne-am luat mai mult timp pentru
reflecție, mai mult timp pentru discuții, călătorii și învățare, mai mult
timp pentru parcurgerea materialelor care așteaptă să fie indexate…
Între drumuri, discuții și picături de
viață, am început să folosim și noul
scaner, luat la finalul lui 2022. Fiind
un colectiv a cărui sarcină este în
primul rând păstrarea documentelor, ne-a bucurat nespus apariția
acestui nou coleg mecanic, mult
mai rapid, manierat și știutor decât
eram noi obișnuiți. Mulțumită lui,
am reușit să scanăm și să urcăm în
arhiva digitală colecția Revistei Ideei
pentru perioada 1900-1910. De asemenea, ne bucurăm să vă semnalăm și faptul că în colecția digitală se
găsesc acum și cele mai importante
volume de nuvele și povestiri scurte
de Iuliu Neagu-Negulescu, cunoscut
mai degrabă pentru Arimania.
Anul care a trecut și colecția
fizică a crescut considerabil grație numeroaselor (și generoaselor)
donații de fanzine, reviste, cărți,
afișe sau alte materiale pe care
le-am primit. Ceea ce ne-a făcut să
realizăm și că e nevoie de un spațiu
mai cuprinzător care să le fie dedicat. Așa că, la finalul lui 2023, cu ceva
ajutor din partea prietenilor arhivei,
am început reamenajarea spațiului, adăugând mai multe rafturi și
locuri de depozitare. Reînnoim pe
această cale invitația lansată către
cei/cele/cex care ar dori să doneze
arhivei materiale legate de istoria
(mai mult sau mai puțin recentă)
a colectivelor, publicațiilor, inițiativelor antiautoritare din geografia
noastră (sau de aiurea). Sperăm ca,
pe lângă documentele inventariate
pe site, să punem la punct și un fond
documentar care să poată fi accesibil și în afara platformelor online.
De altfel, în toți acești ani, activitatea arhivei a fost însoțită, fie că a
fost vorba de interesul pentru discuțiile pe care le-am propus, de o
vorbă bună, de idei sau de contribuții la fondul arhivei, de o solidaritate
neîntreruptă. Iar pentru asta suntem profund recunoscătoare.
Ce se poate, așadar, citi în acest
număr din Buletinul Anarhivei?
DE PRIN LUME ADUNATE
G. Ganait n-a prea stat locului nici în 2023 și ne povestește, la
pag. 31-33, despre congresul IFA
din italia, unde a ajuns cu alți tovarăși din regiune. După câteva zile de
refacere în „fortăreața” Metelkova
din Ljubljana, a revenit în italia, de
această dată pentru un mini-turneu
de prezentare a Târgului Anarhist de
Carte din Balcani (TACB), care urma
să aibă loc în iulie 2023, în slovenia.
Prezentările și discuțiile s-au desfășurat în diferite orașe din italia,
turneul făcând parte parte dintr-un
efort mai larg de popularizare a istoriei anarhiste balcanice în alte geografii, care a inclus zeci de localități
și spații alternative din Lyon, Graz,
Viena, Varșovia, București etc. La
târg au participat peste 80 de colective din regiune, din Europa, dar și
din Americi! Noroc că evenimentul
1
�s-a ținut într-o sală de sport destul de încăpătoare,
Tabor (o sală cu o lungă tradiție de sport muncitoresc),
care a fost vizitată zilnic, pe perioada târgului, de sute
de persoane.
În timp ce colectivul Paginile Libere a avut un stand
cu broșuri, cărți și alte cele la târg, Anarhiva a propus o
discuție dedicată eforturilor de documentare a istoriei
anarhiste. O prezentare mai detaliată a chestiunilor
discutate cu această ocazie, găsiți la pagina 33-35. De
asemenea, la pag. 35-39 puteți citi declarația comună
de la finalul TACB, iar la pag. 40 puteți citi apelul la
participare pentru ediția din 2024, care se va ține la
Priștina.
Dintre numeroasele titluri prezentate la târgul de
carte de la Ljubljana, vă semnalăm două publicații
apărute sub egida „Antipolitika”, un proiect transbalcanic demarat în 2016.
În primul rând, vă semnalăm apariția revistei
„Antipolitika” #3. Numărul e dedicat naționalismului,
cu analize, din perspectivă antiautoritară, ale ascensiunii naționalismului în spațiul ex-iugoslav și balcanic, dar
și cu texte care abordează chestiunea luptelor naționale anti-imperialiste. Numărul conține, printre altele,
și textul deja clasic al lui Fredy Perlman, „Atracția continuă a naționalismului” (1984), care poate fi citit în
limba română și în colecția anarhivată.
De asemenea, la târg a fost lansată și o scurtă istorie a rețelei de solidaritate din Balcani. Textul trece
în revistă diferitele inițiative în acest sens, începând
cu perioada postbelică și până în anii ‘90-2000. Sunt
amintite atât târgurile de carte, cât și concertele anarho-punk din anii 2000, marșurile și acțiunile comune,
precum marșul antifascist anual „anti-Lukov” din Sofia,
ori diferitele publicații balcanice, inclusiv cele din exil,
precum Iztok. Mai multe despre toate acestea citiți
la pagina 29; sau, mai bine, căutați și citiți broșura pe
site-ul Pagini Libere.
La prezentarea de la Ljubljana a fost invitat și Nicolas
Trifon, anarhist cu origini aromâne de a cărui nume se
leagă apariția Iztok, care din păcate nu a putut să fie
prezent. O lună mai târziu, în august 2023, Nicolas ne-a
părăsit. Vestea ne-a întristat profund. În Nicolas nu am
pierdut doar un tovarăș de luptă, ci mai ales un prieten
apropiat. Despre viața și personalitatea sa puteți afla
mai multe citind cele două materiale care i-au fost consacrate de Bogdan Rusu și Răvășel, la pag. 13-22.
2
PRIN CLUJ, CAPITALA CAPITALISMULUI
Înapoi în țară, am încheiat vara cu o discuție din
seria „Serile Anarhivei” (pag. 9-10) dedicată lui Nicolas
Trifon, ocazie cu care am scos din arhivă și câteva
documente inedite pe care ni le-a trimis de-a lungul
timpului, copii ale revistei Iztok și ale unui manifest
adresat muncitorilor români, tipărit în Franța, în limba
română și intitulat „Ce vor anarhiștii” (1981).
Toamna a debutat la Cluj cu a patra ediție a festivalului antiautoritar „Laolaltă”, care a revenit după o
întrerupere de câțiva ani. Între 5 și 15 octombrie, au
avut loc discuții (despre războiul din Ucraina, despre
antifascism, despre sport și sobrietate etc.), diferite
ateliere de scriere creativă politică și antispecistă, drag
shows, proiecții, concerte, lecturi și petreceri.
Manifestul acestei ediții exprimă poate cel mai
bine intențiile care au animat „Laolaltă”, la care ne-am
bucurat să participăm, chiar dacă nu am reușit să ajungem la toate evenimentele:
Trăim într-un context al crizelor multiple care se intensifică:
vedem un război la graniță, valuri noi de militarizare,
suntem expuse la măsuri de austeritate, la criza locativă
și a costurilor traiului. Simțim de multe ori pe propria
piele răspândirea și întărirea ideilor naționaliste, fasciste,
patriarhale și queerfobe, în jurul cărora neoliberalismul
ne fragmentează și exploatează viețile și luptele. Criza
climatică devine tot mai profundă, avansând îngrijorător.
Tot mai multe vieți umane și non-umane sunt pierdute,
tot mai multe ecosisteme și comunități sunt distruse. Ne
strângem laolaltă ca să ne opunem acestor crize și forțelor
lor distructive, ca să ne întărim luptele antiautoritare,
anticapitaliste,
antirasiste,
antifasciste,
decoloniale,
anarha-queer-feministe,
antispeciiste,
antiabilitiste
și antisaniste! Ne strângem laolaltă ca să creștem
rădăcinile unor noi lumi, să explorăm alte posibilități de
a fi împreună în geografiile noastre locale, aspirând către
lumi bazate pe solidaritatea și cooperarea dintre lupte,
grupuri și inițiative.
În ultimul week-end de „Laolaltă” a avut loc și
cea de-a cincea ediție a Târgului Autonom de Carte
și Zine, un alt prilej, pentru noi, de a explora istoria
antiautoritară locală. Remarcăm aici, printre altele,
lansarea volumului Federalism, socialism și antiteologism & Catehism revoluționar de Mihail Bakunin,
�text tradus în premieră în limba
română; discuția dedicată volumului Holera și duhul comunismului
de Călin Cotoi (mai multe la pagina
25), în prezența autorului; ori lansarea celui de-al doilea număr din
Turma! Zina Comunității Vegane
Queer (mai multe la pagina 29), pe
care vă recomandăm s-o citiți.
O TOAMNĂ (ȘI O IARNĂ)
PLINE PRIN BUCUREȘTI
ȘI TIMIȘOARA
Între 3 și 5 noiembrie a avut loc
primul Tattoo Circus din București.
Trei zile întregi de tatuaje, dublate
de concerte. Donațiile strânse cu
această ocazie au fost trimise către
Sea Watch și No Border Kitchen.
Ambele inițiative activează în prima
linie împotriva „Fortăreței Europa”
și pentru dreptul la viață și demnitate al celor care se refugiază. Sea
Watch este o organizație de salvare
pe mare, iar No Border Kitchen este
activă pe insula Lesvos din Grecia,
sprijinind (cu acte, provizii, hrană,
spații de dormit și îmbrăcăminte)
refugiații. Anual, sute dintre aceștia
mor pe mare din cauza politicii de
militarizare a frontierelor europene,
care înseamnă și criminalizarea
tuturor refugiaților și migranților.
Așteptăm cu nerăbdare următoarele ediții.
Important de amintit și faptul că, începând cu luna noiembrie,
în marile orașe din țară au avut loc
mai multe acțiuni de informare și
de solidarizare cu populația din
Gaza, supusă unui atac fără precedent în istoria recentă. Notăm aici
și apariția unei inițiative locale de
solidaritate, PalestineSolidarityCj.
Vă recomandăm să îi urmăriți pe
platformele de socializare dacă
doriți să fiți la curent cu demersurile
lor, pentru a vă informa referitor la
situația din Palestina sau pentru a
afla de manifestații sau alte evenimente de solidarizare.
Înainte de Crăciun, tot la
București, între 15 și 17 decembrie
a avut loc a șasea ediție a Târgului
Autonom de carte și Zine. De-a lungul celor trei zile, au existat standuri cu cărți, fanzine, benzi desenate, autocolante și merch diy, dar
și mâncare vegană de casă. În cadrul
târgului au avut loc și discuții pe
teme precum cultura de securitate,
ascensiunea dreptei extreme din
România, combustibilii fosili, criza
climatică și pericolul eco-fascismului, sportul și sobrietatea.
A existat, de asemenea, un stand
organizat de Blocul Roz la care au
putut fi găsite mai multe materiale,
precum poezii ale unor poețx palestinieni traduse în română. Donațiile
au fost trimise unor tovarășx aflați
în tabăra de refugiați Jenin din
Cisiordania, aflată sub atacul neîntrerupt al armatei și coloniștilor
israelieni.
Și la Timișoara au avut loc diverse
activități și evenimente, în special
la Centrul Social Iedera: brunch-uri
comunitare, film proiecții de filme,
lansări de carte, un eveniment de
autoapărare feministă, precum și
discuții pe diferite teme.
Două tipuri de evenimente au
avut continuitate și în noul an: cele
dedicate situației din Gaza și seria de
discuții și prezentări dedicate ecologiei sociale, pornind de la scrierile
și gândirea lui Murray Bookchin, un
autor anarhist (încă) puțin cunoscut
la noi.
Vă invităm să-i urmăriți și pe
tovarășx de la Iedera, unde se întâmplă regulat lucruri interesante!
LA POVEȘTI CU ANARHIȘTII
DIN CRAIOVA (C.A.F.)
De ceva vreme, am început o
serie de interviuri prin care încercăm să documentăm aspecte ale
istoriei anarhiste (relativ) recente, în
principal perioada de după ‘89, apelând la cele/cei care au participat
sau au contribuit la diferitele inițiative de atunci.
A fost o perioadă, din multe
puncte de vedere, de pionierat și
(re)inventare a unei vieți politice
comunitare, de la firul ierbii, ostilă
în mare măsură așa-zisei politici de
stat (sau de partid/e); o perioadă în
care au apărut primele fanzine anarho-punk, s-a înfiripat o mică scenă
antifascistă, au apărut primele acțiuni „hrană, nu bombe”, primele spații autonome, primele manifestații antirasiste, antimilitariste etc. În
acest peisaj cultural și politic radical
diferit (sau, la fel de bine, radical și
diferit) care începea să se contureze, Craiova a jucat un rol important. Interviul realizat în 2023 cu
două din persoanele active atunci,
în anii ‘90-2000, încearcă să schițeze
atmosfera acelor zile, primele surse,
lecturi și inițiative care i-au animat, cum arăta un parcurs anarhist
în contextul „tranziției românești”,
care erau legăturile cu scena punk,
dar și aspecte mai puțin discutate, în
special represiunea polițienească și
modurile de a-i rezista. Pentru noi a
fost nu doar o discuție interesantă,
ci una pasionantă. La paginile 41-44
puteți, așadar, citi și un fragment din
acest interviu.
3
�BIBLIOTECI, REȚETE, MUZICĂ ȘI ALTE CELE…
O altă veste bună e apariția, la finalul anului 2022, versiunii în
limba română a „The Anarchist Library” (sau Biblioteca Anarhistă),
cea mai cuprinzătoare colecție online de texte antiautoritare. Și
mai îmbucurător e faptul că Biblioteca Anarhistă (despre care mai
multe veți afla la pag. 50), crește încetișor, dar sigur, precum cresc
și bibliotecile spațiilor autonome din românia (pag. 50-51).
La finalul buletinului am inclus, ca de obicei, lista cu documente
nou indexate în arhivă, o rețetă de chec vegan, dar și versurile unei
piese recent lansate de Bezna Minții, un proiect muzical anarhohip-hop pe care vi-l recomandăm și despre care puteți afla mai
multe la pag. 52.
*
Bineînțeles că acest succint rezumat nu acoperă toate lucrurile
(bune) care s-au petrecut în ultimul an, care ne-au atras atenția
sau la care am participat. Nici nu are acest scop, până la urmă, ci
doar cel de a puncta, imperfect, câteva chestiuni care ni s-au părut
mai relevante în contextul activității noastre.
Ceea ce ne dă speranță în prezent, în ciuda a autoritarismului
crescând, a militarizării societății și minților, a conflictelor tot mai
violente, este faptul că micile spații și inițiative de solidaritate, în
care oamenii încearcă să se regăsească într-un altfel de laolaltă,
nu dispar; ba chiar dimpotrivă. Poate și pentru că nevoia profundă
care le naște (și le-a născut dintotdeauna) nu a dispărut niciodată,
și nici nu poate să dispară.
„Purtăm o nouă lume în inimile noastre” nu e doar un slogan, ci
și vocea care se opune mașinăriei morții, care continuă să trăiască
și să creeze un altfel de prezent, mai liber, mai deschis, mai cuprinzător pentru toțx și toate.
Anarhiva
4
�CE SE MAI POATE RĂSFOI PRIN ARHIVĂ (2023)
CLACĂ ȘI ROBIE DE IULIU NEAGUNEGULESCU (1926)
În 1848, ideea dezrobirii romilor era pentru prima
dată înscrisă în proclamația revoluționară de la Islaz.
„Poporul român leapădă de pe sine neomenia şi
ruşinea de a ţine robi”, așa începea unul din punctele
proclamației. Abia opt ani mai târziu, pe 20 februarie
1856, a fost adoptată legea pentru emanciparea romilor din Principatul Ţării Româneşti. Timp de o jumătate
de mileniu, domnitorii, biserica și boierii deținuseră
romi ca sclavi. Deși îndelungată și brutală, istoria sclaviei romilor este puțin (re)cunoscută în România.
Iuliu Neagu-Negulescu a fost unul dintre puținii
scriitori care au abordat în nuvelele sale în mod direct
acest subiect. Găsiți în colecția anarhivată nuvela
„Clacă și robie” în care, prin vocea unui fost sclav, sunt
evocate brutalitatea, exploatarea și umilințele la care
erau supuși romii.
Vă recomandăm să ascultați, dacă n-ați făcut-o
deja, și episodul Leneșx Radio cu sociologul Adrian
Nicolae Furtună dedicat acestui subiect: „Locurile
memoriei: sclavia și holocaustul împotriva romilor, cu
Nicu”.
← Clacă și robie
Fluturaș 19 martie →
19 MARTIE, ZIUA INTERNAȚIONALĂ
ÎMPOTRIVA MILITARISMULUI
Toate războaiele împotriva noastră, noi împotriva tuturor
războaielor!
Craiova Anarho-Front
Începând cu anii 2000, colectivele anarhiste din
România s-au mobilizat de mai multe ori împotriva
militarizării și războaielor, fără a socoti aici și acțiunile
„hrană, nu bombe” organizate frecvent în toate marile
orașe: Timișoara, București, Craiova, Iași sau Cluj.
Un exemplu în acest sens a fost și manifestația
împotriva războiului din Irak din 1 martie 2003 de la
Craiova, la care anarhiștii/-ele au participat în număr
mare. Tot în 2003, în 9-16 martie, a fost organizată și
„săptămâna anti-război” la Timișoara, cu concerte,
proiecții de filme, discuții etc. Dări de seamă de la
ambele evenimente se pot găsi și în revista Revolta!
#1, ori în zina D.I.Y. #1, ambele aflate în colecția
anarhivată.
Tot în colecția on-line se găsesc și materiale pregătite și tipărite cu această ocazie de anarhiști/-te, care
au scos și răspândit o serie de fluturași împotriva naționalismului și înarmărilor și în favoarea solidarității
internaționale, egalității și libertății tuturor.
5
�REVISTA IDEEI (1900-1910)
Reiese din toate practicile noastre că cel dintâi lucru ce
e să-l facem este acela de a stabili o solidaritate între
toți călătorii vieții, să nu mai fie nimeni singur, lăsat la
bântuirea restriștei, pradă tuturor încercărilor rele.
Panait Mușoiu
Am reușit, în sfârșit, să adăugăm la arhivă colecția
1900-1910 a Revistei Ideei, cea mai importantă publicație anarhistă de la noi, apărută între 1900-1916 și
editată de Panait Mușoiu. Numerele au fost scanate și
trecute printr-un OCR, fapt care permite găsirea direct
în document a termenilor căutați, ușurând astfel căutările și, implicit, și munca de cercetare.
Revista Ideei a funcționat ca un
organ neoficial al mișcării anarhiste
românești, câștigând, la fel ca și
alte publicații anarhiste cunoscute
de la acea vreme (cum ar fi Freiheit,
Freedom, Les Temps Nouveaux
etc.) un statut cvasi-instituțional. De
altfel, Revista Ideei avea numeroși
abonați internaționali, în Europa și
mai ales în S.U.A.
Programul propus de Panait
Mușoiu a fost în primul rând unul de
„iluminare socială”, vizând popularizarea științei și a literaturii revoluționare. Panait Mușoiu dorea să alcătuiască o arhivă/bibliotecă de literatură
științifică, socială și politică în limba
română, folositoare tuturor celor
dornici de emancipare și „însetați de
mișcare”. Colecția de cărți și broșuri a Revistei Ideei a
devenit astfel cea mai cuprinzătoare colecție de literatură anarhistă și socialistă în limba română, cuprinzând
sute de titluri, majoritatea traduceri din autorii clasici ai
anarhiei: Bakunin, Kropotkin, Reclus etc.
În jurul revistei s-a adunat un larg cerc de susținători,
care contribuiau cu articole sau traduceri, răspândiți
peste tot în țară și în lume, dintre care-i putem aminti
pe Iuliu Neagu-Negulescu, Petru Țărnă, Moriss Maier,
Nath. Finkelstein, Mina Neuwirth, Cornelia Ștefănescu,
Matei Dimitriu, Gh. Varlaam-Ghițescu, Grigore
Goliav, Samuel Most, Gheorghe Mărculescu, Lucreția
Bălănescu etc.
6
Cercurile anarhiste românești au atras în acea
perioadă și un număr mare de militanți cu origini evreiești. Persecuțiile politice din partea statului român,
precum și antisemitismul în creștere, i-au împins pe
mulți socialiști evrei să emigreze. În mare parte aceștia și-au continuat activitatea politică și în străinătate,
rămânând în contact cu Panait Mușoiu și fideli Revistei
Ideei. Vă recomandăm, așadar, să citiți articolele trimise de aceștia din S.U.A., în care sunt descrise în culori
vii drumul emigrării, dificultățile întâmpinate, perspectiva lor asupra mișcărilor muncitorești din locurile
de adopție etc. Mai ales în primii ani, Revista Ideei a
publicat numeroase astfel de corespondențe din partea anarhiști lor stabiliți peste ocean. Aceștia anunțau,
de exemplu, crearea, în 1903, a unui
grup anarhist la New York, format
din muncitori evrei din România;
sau, în 1905, înființarea unui fond de
sprijin dedicat Revistei Ideei, pentru
a face din ea „organul” internațional
al anarhiștilor români.
Vă recomandăm, de asemenea, colecția Revistei Ideei din 1907,
care cuprinde numeroase articole despre răscoala țărănească
și despre reprimarea ei brutală de
către regimul liberal.
Alte teme abordate în paginile
revistei erau libera cugetare, uniunile libere, feminismul, educația
anarhistă, Revoluția din 1905, pacifismul și anti-militarismul, acțiunea
directă, sindicalismul revoluționar, expulzările socialiștilor și represiunea din partea poliției etc. De altfel,
încă de la începutul apariției revistei, autoritățile au
încercat să împiedice răspândirea ei, încercând să-l
intimideze pe Mușoiu (care era urmărit tot timpul de
Siguranță), să distrugă tirajele sau să oprească expedierea revistei către abonați.
Dacă doriți să aflați mai multe despre editorul
Revistei Ideei, vă recomandăm scurta biografie publicată de Pagini Libere, urmată de o anexă literară, în
care găsiți mai multe evocări ale publicistului libertar
semnate de contemporanii săi: Tudor Arghezi, Sașa
Pană, Brunea-Fox, Isac Peltz etc.
�SĂ NE AMINTIM DE ORIGINILE
ANARHISTE ALE ZILEI DE 1 MAI!
Dacă munca era bună, o luau stăpânii.
Șt. Gheorghiu
Sărbătorirea zilei de 1 Mai, ca zi a muncitorilor din
întreaga lume, este legată de evenimentele din piața
Haymarket din 1886, când opt muncitori anarhiști au
fost arestați, iar mai apoi condamnați la moarte pentru participarea lor la lupta pentru ziua de muncă de
opt ore. Această semnificație fost ocultată pe parcurs,
fie prin reducerea zilei la o benignă sărbătoare, fie prin
cooptarea ei în funcție de interesele diverșilor actori:
partidele politice și statele. Sărbătoarea muncitorilor
(care e și o zi de comemorare și de aducere aminte a
luptei lor) a fost astfel transformată într-o sărbătoare
a statului, ori într-o celebrare a conducătorilor, cu muncitorii defilând
pe post de recuzită în spectacolul
puterii.
Încă din secolul XIX, anarhiștii
din România au încercat să reamintească, prin publicații, evenimente
și acțiuni, de semnificația radicală,
populară și anti-autoritară a zilei de
1 Mai.
În 1892, Panait Mușoiu și Panait
Zosîn au hotărât să organizeze o serbare de 1 Mai în Botoșani. Alertate,
autoritățile au făcut totul pentru a
opri manifestarea. Botoșaniul arăta
în acele zile ca un oraș sub asediu,
își amintea Mușoiu, cu patrule de
jandarmi la fiecare colț de stradă
și numeroase arestări printre tinerii care ajutaseră la
organizarea manifestației.
Același Panait Mușoiu a publicat în Revista Ideii
câteva texte despre evenimentele din piața Haymarket.
Găsiți în colecția anarhivată textul „În amintirea martirilor din Chicago”, în nr. XII (1901). De asemenea, o traducere a discursurilor anarhiștilor din Chicago de la
procesul în care au fost condamnați se găsește în nr.
114 (1911), aflat în curs de digitalizare: „Procesul anarhiștilor din Chicago. Întâi Mai 1886” (August Spies,
Michel Schwab, Oscar Neebe, Adolf Fischer, Louis
Lingg, George Engel, Samuel Fielden, Albert Parsons).
Vă mai recomandăm, tot din aceeași perioadă,
numărul 6 al revistei Pagini Libere (1926), dedicat
zilei de 1 Mai. Unul din textele cele mai interesante
este cel al muncitorului Petre Popescu, intitulat „Vrem
libertate”.
După 1989, anarhiștii din Craiova au încercat să
readucă semnificația zilei de 1 Mai în atenția publicului, organizând în 2002 o manifestație în centrul orașului. Tinerii anarhiști de atunci protestau față de sporirea cheltuielilor militare în contextul războiului din
Afghanistan, organizând în același timp și un eveniment „Hrană, nu bombe”, pentru a reaminti de spiritul
solidarității între toți cei exploatați care definește ziua
muncitorilor.
Doi ani mai târziu, în numărul 13 al zinei Ura, cu
ocazia zilei de 1 Mai, a fost publicat un manifest semnat de Craiova Anarho-Front, care
poate fi citit în colecția anarhivată.
În anii care au urmat, au apărut mai multe texte legate de ziua
de 1 Mai, data fiind marcată prin
acțiuni de solidarizare cu muncitorii (la Timișoara), prin evenimente
„Hrană nu bombe”, „Critical Mass”
(București), prin lipiri de afișe (Cluj),
discuții, ateliere etc.
Toate aceste acțiuni, texte și evenimente încercau să ne amintească
de un 1 Mai al solidarității: cu cei și
cele care muncesc, cu muncitoarele
aflate departe de casă, cu pensionarii, cu șomerii, cu cele/cex a căror
muncă „nu contează”, cu munca
ființelor non-umane, cu toți cei/
cele/cex care duc povara unui sistem nedrept și brutal. Dar și de un 1 Mai al luptei, al neresemnării, al grijii reciproce, al rezistenței în fața tuturor nedreptăților.
O selecție de astfel de texte puteți găsi în colecția
anarhivată.
De asemenea, pentru cei care doresc să audă mai
multe despre istoria și transformările zilei de 1 Mai
dintr-o perspectivă anti-autoritară, vă recomandăm
podcastul tovarășilor de la Leneșx Radio: Ep. 003 —
(Contra)istorii leneșe: ziua internațională a muncii cu
Alex și Adi [RO].
7
�INFO-PROPAGANDA (2001-2008)
O categorie aparte a publicisticii libertare o constituie tipăriturile ușor de răspândit și care cuprindeau,
într-o formă accesibilă, informații necesare emancipării sociale și politice. Aceste publicații erau destinate
unui public larg, oricine putând mai apoi să le copieze
și să le distribuie mai departe, la manifestații, la concerte, la școală etc.
Un exemplu foarte bun în acest
sens îl oferă seria de fluturași, broșuri
și pliante „Info-propaganda”, care
apare între anii 2001-2008. Inițiativa
s-a dezvoltat inițial în mediile anarhiste și anarho-punk craiovene. În
aceeași perioadă, tot la Craiova,
apăruse și „temutul fanzin URA”,
după cum fusese numit, nu fără o
oarecare ironie amicală, într-o altă
publicație anarhistă din acea vreme.
Începând cu 2005, broșurile
sunt scoase sub titulatura Inițiativa
Autonomă Craiova. Însă, de-a lungul timpului, Info-propaganda a fost
un format editorial folosit și de alte
inițiative informale, de pildă Craiova
Anarho-Front sau Lovekills.
În colecția anarhivată puteți găsi mai multe astfel
de texte, destul de variate din punct de vedere tematic și al realizării. De la scurte broșuri de analiză a
relației dintre capitalism și statul autoritar, la broșuri
informative despre principiile anarhiste, ori despre
sindicalismul revoluționar; și de la traduceri din Emma
Goldman la pliante antirasiste distribuite la manifestații, ori chiar pe stradă. O altă parte importantă o
reprezintă și broșurile istorice (cazul Sacco & Vanzetti),
dar au apărut și alte materiale interesante, precum
seria de interviuri „Despre putere” de
M. Foucault.
Scopul avut în vedere nu era doar
acela de a propaga o serie de idei sau
o ideologie, ci mai ales acela de a
crea o „cultură a rezistenței” și „educație pentru revoluție”, după cum
arată și motto-ul folosit pe majoritatea materialelor scoase.
Îndemnul care apărea la finalul
broșurilor de atunci este și el grăitor:
„Citește, multiplică, distribuie!”; o
practică importantă, mai ales într-o
perioadă în care internetul se afla la
început, iar puterea de amplificare
a rețelelor sociale era încă greu de
imaginat. O perioadă, de asemenea, în care suportul material, dar și
contactul personal, erau încă mijloace importante de
răspândire a ideilor.
Puteți citi o parte din pliantele „Info-propaganda”
în colecția din arhivă.
ALFREDO M. BONANNO (1937-2023)
Alfredo Bonanno (1937-2023) a fost una din vocile
importante ale anarhismului insurecționar din ultima
jumătate de veac. A fost scriitor, editor, militant, dar și
(ocazional) „expropriator” de bănci.
Bonanno se raporta critic la modelele clasice ale
anarho-sindicalismului și sindicalismului revoluționar.
Perspectiva sa asupra organizării se baza pe ideea grupurilor de afinitate, organizate informal și autonom.
Acțiunea directă era, de asemenea, o componentă
esențială a concepției sale anarhiste. Alfredo Bonanno
8
a văzut în anarhism în primul rând realitatea luptei de
zi cu zi, nu doar o teorie abstractă: „Anarhismul nu este
un concept ce poate fi închis într-un cuvânt, precum o
piatră de mormânt. Nu este o teorie politică. Este un
mod de a concepe viața, iar viața, fie ca suntem tineri
sau în vârstă, bătrâni sau copii, nu este ceva definitiv:
este o miză pe care trebuie să o jucăm zi după zi.”
În colecția anarhivată puteți citi unul din textele
care rezumă cel mai bine concepțiile lui Bonanno,
Tensiunea anarhistă, tradus în limba română în 2009.
�DIVERSE:
SERILE ANARHIVEI
Sub titulatura „Serile Anarhivei” am inițiat, începând cu 2022, o serie de discuții, ateliere și prezentări dedicate istoriei anarhismului în România.
Documentarea acestor povești, multă vreme ignorate
sau neînțelese, este un proces colectiv, care nu poate
crește, credem noi, decât prin crearea unor comunități de cunoaștere care să aducă toate aceste fire în
prezent. Tocmai de aceea, recuperarea micilor istorii
libertare locale înseamnă, credem noi, mai mult decât
simpla lor inventariere.
A treia întâlnire din această serie, care s-a ținut la
Cluj, i-a fost dedicată lui Nicolas Trifon, anarhist cu origini aromâne, stabilit în Franța și un prieten al arhivei,
care ne-a părăsit, din păcate, în 2023. Mai multe despre Nicolas Trifon, a cărui activitate a fost documentată în cartea de interviuri apărută anterior la Pagini
Libere, găsiți și în textele care i-au fost consacrate,
după moartea sa, de doi amici, evocări pe care le-am
inclus în acest buletin.
La final de octombrie, încercând să ne mai bucurăm de vremea de dinaintea iernii, ne-am întâlnit din
nou la Cluj pentru o discuție dedicată de această dată
gândirii lui Murray Bookchin: „Ecologie socială și utopii imperfecte”. Am povestit puțin despre noul volum
apărut la Pagini Libere, Să ne amintim de Spania,
care reunește două articole ale lui Bookchin despre
revoluția spaniolă, încercând să înțelegem perspectiva
antiautoritară asupra acestei istorii.
Exercițiul pe care-l propune Bookchin nu e însă doar
unul istoric, ci și unul de reimaginare critică a lumii prin
schimbarea de accent de la acele practici și viziuni care
privilegiază ierarhia, dominația, acapararea, spre cele
care pun la bază întrajutorarea, egalitatea, conlucrarea (cu oamenii, cu ființele non-umane, cu natura).
În discuție s-au atins, așadar, și temele principale ale
gândirii bookchiniene, toate interconectate: ecologia
socială, municipalismul libertar, organizarea ecologică
și autonomă, contestarea imperativului capitalist al
creșterii nesfârșite, practicile anti-hegemonice etc.
Bookchin pune viața ecologică împotriva ierarhiei
și dominării, orașele împotriva urbanizării, mișcările
revoluționare împotriva statului și capitalului, transformarea colectivă continuă împotriva pasivismului, lejereala împotriva înregimentării oricărui aspect al vieții,
utopia împotriva tehno-optimismului, scara umană de
organizare împotriva gigantismului modernității capitaliste ș.a.m.d. Întâlnirile dedicate gândirii lui Murray
Bookchin au continuat mai apoi într-un format tematic la Iedera, în Timișoara. Așadar, dacă doriți să participați la una din discuții, urmăriți paginile lor pentru
a vedea când sunt anunțate și alte seri de lectură și
discuții.
9
�Ultima întâlnire a Anarhivei din 2023 a avut loc în decembrie, la Cluj, fiind intitulată
„Art and Revolution, the two inseparable twins.” Joseph Ishill, the printer of Anarchy.
Prezentarea a încercat să ofere o imagine de ansamblu asupra vieții și operei lui Ishill
(1888-1966), anarhist evreu, vegetarian, pedagog și tipograf, dar și a contextului formării sale în mediile anarhiste din România la începutul veacului XX. În acea perioadă,
micile cercuri anarhiste din România au atras un număr mare de muncitori evrei.
Aceștia s-au adunat mai ales în jurul Revistei Ideei (1900-1916) și a lui Panait Mușoiu,
redactorul ei. Iosif Ishill (sau Iosif Ișileanu) s-a familiarizat cu ideile antiautoritare prin
intermediul legăturii cu Panait Mușoiu, pe care l-a cunoscut în timpul șederii sale la
București. Devotamentul său de o viață pentru arta tiparului și pentru litere își are, așadar, rădăcinile în acest mediu politic și cultural vibrant din jurul lui Mușoiu și celebrei
sale reviste libertare.
După ce a plecat din România, în 1909, Ishill și s-a stabilit în Statele Unite, unde a
început să publice mici loturi de cărți și jurnale, tipărite de mână, ilustrate cu gravuri
și dedicate unor figuri precum Emma Goldman, Piotr Kropotkin, Elie și Elisée Reclus,
ori unor scriitori/-oare mai puțin cunoscute, precum soția sa, poeta Rose Florence
Freeman, sau Eugen Relgis, scriitor pacifist și antiautoritar din România. Opera lui Ishill
reflectă angajamentul său de o viață față de gândirea revoluționară și anarhistă, dragostea sa pentru natură, pentru frumos și pentru obiectele atent lucrate, precum și spiritul său idiosincratic și solitar.
Mai multe materiale legate de Joseph Ishill se pot găsi, bineînțeles, în colecția
on-line a Anarhivei.
10
�IN MEMORIAM…
LA MOARTEA UNUI TOVARĂŞ
CU INTERMITENŢE ŞI MAI ALES
PRIETEN: GÁSPAR MIKLÓS TAMÁS
Atâta timp cât există capitalism, va exista nedreptate socială. Atâta
timp cât există stat, va exista nedreptatea constrângerii. Scopul,
desigur, este eliminarea societății capitaliste și a statului.
Gáspar Miklós Tamás (1948-2023)
Pe Gáspar Miklós Tamás (GMT) l-am văzut pentru prima dată
la Budapesta, în 1984. Publicasem în Iztok, revue libertaire sur les
pays de l’Est, traducerea prefeţei cărţii Ochiul şi mâna în care se
pronunţa pentru socialismul libertar, pe filiaţie anarhistă şi sindicalistă.1 Cartea apăruse în samizdat, mai bine zis la o editură
independentă maghiară. În Ungaria climatul era relativ permisiv
atunci, într-un fel poate mai permisiv decât azi. Cu ocazia asta am
dat de mama lui, o doamnă foarte în vârstă, cu care locuia și despre care, din vorbă în vorbă, am aflat că fusese formată politic de
bunicul meu, Eugen Rozvan (Rozvány Jenő), cofondator al PCR,
deputat de Bihor, executat la Moscova în 1938. Mi-a apărut ca un
fel de fostă ilegalistă stalinistă în dizgraţie datorită evoluţiei PCR și
faptului că a trebuit să se mute în Ungaria unde, puțin după sosirea lor în 1978, fiul ei va intra în disidență. De la bun început şi până
în 2018, când ne-am văzut pentru ultima oară, am avut senzația
stranie cu GMT că aparţinem aceleiaşi familii, lărgită desigur, nu
de sânge, cu toate tensiunile şi relaţiile conflictuale inevitabile în
cadrul unei structuri sociale precum familia pe care nu o alegi.
La Budapesta, ca regulă generală la acea vreme, disidenţa era
mai ales de factură marxistă, aflându-se sub patronajul unor intelectuali comunişti prestigioşi care adoptaseră, din diverse motive,
poziţii critice. Angajamentul libertar de atunci al lui GMT constituia un caz aparte. De acolo şi decizia noastră la Paris să traducem
cartea, ceea ce am și făcut, cu concursul Marianei Enckell de la
Lausanne, în 1985.
Informaţiile despre GMT le primisem de la sociologul István
Kemény cu care eram în contact la Iztok. El fusese militant anarhist până în 1947, când încă se mai putea, participase la insurecţia
din 1956 şi a realizat o serie de anchete sociologice privind muncitorii din Ungaria la sfârșitul anilor ‛60, înainte de a se stabili în
Franţa. Reacţiile la carte, care comporta pe alocuri paragrafe atât
de absconse încât erau aproape incomprehensibile pentru cititorul neavizat, au fost mai degrabă rezervate. Personal, preocupările
1. Gáspar Miklós Tamás, „Le « socialisme existant » et le socialisme inexistant”,
Iztok, nr. 9 (septembrie 1984): https://www.la-presse-anarchiste.net/spip.
php?article1577.
11
�mele anarhiste erau mai repede militante și legate de noua dinamică din Est, după starea de război decretată în Polonia şi interzicerea sindicatului Solidarność cu câţiva ani înainte, decât de ordin
filozofic.
În 1988, la întoarcerea din Statele Unite, unde a avut un fel de
bursă, l-am găzduit un timp la Paris și am constatat în convorbirile
noastre că antistatismul lui era mai repede de natură libertariană
(sau „anarhistă de dreapta”), ceea ce nu m-a mirat decât pe jumătate. Eram prea preocupat de actualitate şi angajat în tot felul de
comitete ca să epiloghez pe tema evoluţiei lui GMT, un intelectual briliant și cam snob în ochii mei de atunci. Ceva mai târziu,
el a devenit deputat „liberal de centru-stânga”, cum era etichetat
partidul la care aderase, SZDSZ (Alianţa Democraţilor Liberi), şi
ne-am pierdut din vedere.
Mult mai târziu am dat de un articol al lui tradus în franceză de
Claude Karnoouh, pe care m-am grăbit sa-l răspândesc şi despre
care am scris şi vorbit în mai multe rânduri.2 A fost pentru prima
dată când o intervenţie de-a lui pe plan intelectual mă mobiliza pe
bune, independent de proclamațiile marxiste, de altfel cam fanfaroane, ale autorului. Rămâne cea mai pertinentă analiză a faimoasei tranziţii de la „socialismul realmente inexistent” la capitalism pur şi simplu.
După aceea, ne-am revăzut de mai multe ori, ultima dată în
2018, la Budapesta, când am făcut un interviu cu el3.
La el acasă, în cartierul burgheziei evreieşti de la Pesta, cum
îi plăcea să spună, unde locuia împreună cu fata lui, pereţii erau
plini de cărţi. Asta mi-a adus aminte de o scenă care a avut loc
la mine, în Faubourg Saint-Antoine. Un amic de-al lui care a venit
să-l vadă la mine – arhitectul László Rajk, fiul ministrului comunist
de interne şi pe urmă de afaceri externe, executat tot de comunişti
în 1949, în urma unui proces trucat – a făcut o remarcă dezagreabilă. „Obicei tipic de Europa centrală”, a spus el cu voce tare privind biblioteca plină de cărţi. Asta m-a agasat pe moment, după
care m-a pus pe gânduri. Ceva mai târziu, am renuntat la o bună
parte dintre cărţi și mai ales, pe cât se poate, am renunțat să mai
achiziţionez altele. GMT nu.
În ultimii ani era din ce în ce mai izolat. Mai izolat poate chiar
decât în România sub Ceauşescu, mi-a lăsat el să înţeleg odată. Nu
ştiu cât îl ajutau cărţile. Trist. Foarte trist. Acum că s-a stins, realizez că eram mai mult decât membrii aceleiaşi „familii”, eram prieteni. Tovarăşi cu intermitenţe, dar mai ales prieteni. Mă gândesc
la fata lui de care părea foarte ataşat. Sper că e bine.
Nicolas Trifon
Paris, 16 ianuarie 2023
2. Cf. Nicolas Trifon, „1989-2019, l’avènement du « Capitalisme pur et simple
» à l’Est”, Courrier des Balkans (2019): https://www.courrierdesbalkans.fr/
Blog-o-1989-2019-l-avenement-du-capitalisme-pur-et-simple-a-l-Est
3. Gáspár Miklós Tamás: „Stânga are o problemă de
logistică” (interviu 2018): https://pagini-libere.ro/
gaspar-miklos-tamas-stanga-are-o-problema-de-logistica-interviu-2018/.
12
�DOSAR NICOLAS TRIFON
NICOLAS (1949-2023)
Prin 2009 am dat, în colecția
digitală a revistei Idealistic Studies,
peste un studiu de un autor al cărui
nume mi-a atras imediat atenția,
prin sonoritatea lui românească:
Sorin-Titus
Vassilie-Lemeny.
Căutarea pe internet a întors puține
informații. Cele mai importante
se găseau într-o revistă electronică publicată la Bordeaux, în care
apăruse, în 2000, un „Omagiu lui
Sorin-Titus Vassilie Lemeny”, semnat de Jean-Marc Trigeaud și Doru
Imbroane Mărculescu. Filosoful
meu idealist murise în acel an, la
București. Nu era un român din exil,
nici cineva cu o mai distantă ascendență românească, ci un compatriot
de care aproape nimeni nu știa mai
nimic. Aveam să-mi dau seama mai
târziu că aproape nicio informație
despre filosof din acest articol nu
era veridică. Articolul, însă, mi-a furnizat numele a două persoane care
l-au cunoscut pe Vassilie-Lemeny
și pe care am încercat să le contactez. În urma mai multor descoperiri bibliografice, încolțise în mintea
mea proiectul unei ediții din scrierile
filosofului, proiect care se va concretiza, sper, în sfârșit, în toamna
acestui an (2023).
N-am reușit să-l contactez decât
pe Trigeaud, profesor de drept și
filosofie a dreptului la Bordeaux.
Am corespondat o vreme și am vorbit și la telefon, până când contactul s-a întrerupt brusc și fără explicații. Trigeaud era evaziv și precaut
și, în plus, poseda numai informații
neconforme cu realitatea. Faptul că
filosoful și soția sa avuseseră probleme cu poliția politică, însă, s-a
confirmat și mi-a permis să identific
cele două personaje și să dezgrop
o parte din istoria lor personală din
dosarele din arhiva C.N.S.A.S.
Printre alte zvonuri, căci altfel nu
pot fi numite, pe care mi le-a împărtășit Trigeaud, era că Sorin-Titus
Vassilie-Lemeny avea o soră care
trăia la Paris și al cărei fiu făcuse pe
disidentul în țară ca să poată fugi în
străinătate, iar odată ajuns aici activase în cadrul unui partid comunist.
Nesperată șansă, pentru un biograf, să descopere astfel de persoane avizate în chiar orașul său de
reședință. Numele de domnișoară
al surorii lui Vassilie-Lemeny îl aflasem din dosarele Securității. Nu
mai rețin felul în care am exploatat
aceste vagi informații și lanțul de
inferențe care m-au condus la ipoteza că nepotul „comunist” și „pseudo-disident” al lui Vassilie-Lemeny
se numea Nicolas Trifon.
L-am contactat pe Nicolas via
mesageria Facebook pe 22 martie 2015, comunicându-i rezultatul
deducțiilor mele și solicitându-i să
stăm de vorbă despre unchiul său.
Mi-a răspuns afirmativ în aceeași zi.
Discuția s-a mutat apoi pe e-mail.
Recitesc primele noastre schimburi și pot spune cu precizie data
când ne-am văzut pentru prima
oară: luni, 6 aprilie 2015. Pentru
loc, n-am nevoie de aide-mémoire:
acasă la Nicolas, pe strada Guyton
de Morveaux. Pentru anecdotă,
Nicolas uitase că conveniserăm să
ne întâlnim (faimoasele uitări ale lui
Nicolas!), era prin zonă la cumpărături. A ajuns după vreo 20 de minute,
însoțit de soție, Cristina Passima
Trifon. Discuția a început imediat,
din mers; până să ajungem la etajul doi, cred că deja spusesem tot ce
era important despre mine (Nicolas
n-avea nicio răbdare, aveam să aflu,
pentru detaliile irelevante când se
discuta despre un subiect precis;
altfel, era un maestru al cozeriei).
Cristina a adus niște tartine cu icre,
delicioase, și discuția a continuat
vreo două ore. S-a vorbit despre
Vassilie-Lemeny, am putut clarifica
unele lucruri, afla altele, dar și comunica lucruri pe care Nicolas nu le știa.
Am vorbit despre istoria familiei, pe
linia Lemeny (mai puțin Rozvany)
și, în acest context, Nicolas a adus
vorba despre familia lui pe latură
paternă, Trifon. Atunci am aflat că
era (și) aromân. Discuția s-a mișcat
la chestiunea armânească. Pe mine
m-a interesat dintotdeauna acest
izotop al romanității orientale. Așa
văd eu chestiunea raportului dintre
români și armâni (și meglenoromâni
și istroromâni), prin prisma noțiunii
de izotopie, cu care, după Noica, știința modernă a spus mai mult despre unu și multiplu decât toată filosofia greacă. Îmi place sonoritatea
limbii lor, mă duceam adesea pe
Trâ Armânami și aiurea și citeam în
armâneashte. Găsisem și un dicționar online. Cititul în această limbă
13
�seamănă cu rezolvarea de ecuații, sau cu dezlegarea
de enigme rebusistice. Trebuia să citesc cu voce tare
pentru ca conexiunile etimologice să se facă și să achicâsescu, uneori în detaliu, alteori numai în mare, ceea
ce citeam. Dar exercițiul în sine îmi făcea plăcere. Îmi
aduc aminte cum m-a fixat Cristina cu privirea: „Tu ești
armân?”. Mini nu escu armân. „Nu este, spune Nicolas,
dar îl interesează aromânii”.
Bănuiesc că interesul meu i-a făcut plăcere lui
Nicolas, fără să fi avut cine știe ce greutate în economia relației noastre. În orice caz, mai târziu am primit o invitație pentru a intra într-un grup Facebook,
„Rrâmânji – farsariots!”, cred că de la el.
După această întrevedere, Nicolas mi-a cerut
numărul de telefon. Prefera comunicarea orală, mai
bogată și totodată mai economică în termeni de timp.
Vorbea repede, scurt. Mă suna și, dacă nu răspundeam,
lăsa mesaje, după obiceiul francez. Eu, după obiceiul
românesc, nu lăsam mesaj audio, mai degrabă preferam un sms sau un e-mail. „Bună, bună! Nicolas sunt,
ce faci?”. Ne întâlneam din când în când, fie prin arondismentul al 13-lea, fie prin al 18-lea, fie prin zona mea,
când locuiam în arondismentul al 20-lea, fie aiurea. De
altfel, era cam complicat de prins pentru că se mișca
mult, atât în Franța cât și în străinătate. La mine în cartier se simțea un pic expatriat, observa cu curiozitate
cum e „pe la mine”, el era patriot al zonei Butte aux
Cailles. Spunea și chelnerilor că el nu e de aici, ci de
la Butte aux Cailles. De altfel, avea o ușurință deosebită de a intra în vorbă cu lumea, mă lăsa cu gura căscată. Ca și pe unii interlocutori, pe care îi „citea” imediat și îi uimea cu întrebări de genul „Dites-moi, mon
ami, la petite, ou la grande?”. Nicolas văzuse că omul
era kabil, deși nu scria pe el că este. Și discuția începea
pentru că Nicolas, evident, știa o grămadă de lucruri
despre Kabilia și despre minoritatea kabilă din Algeria.
Când interveneau hiaturi prea lungi în comunicare,
Nicolas era cel care telefona, cu justificarea francă că
nu mai știe nimic de mine. Apropo de obiceiuri franțuzești: într-un an am pierdut din vedere să-i transmit
urările mele de an nou, cum spune cutuma, în luna ianuarie; nu mi-a spus nimic, însă am simțit o răceală care a
durat câteva luni, cu care a pedepsit pe bună dreptate
mojicia mea. Nicolas era și francez, sută la sută, iar eu
păcătuisem în relația de la francez la francez. Era atât
de „și francez” încât, în ultimele dăți în care l-am văzut,
bolnav și slăbit, deși eram numai noi doi, vorbea spontan în franceză atunci când aborda unele subiecte pe
care căpătase obișnuința să le gândească în franceză.
14
Însă nu trebuie lăsat de la sine înțeles că Nicolas era
și român, născut și crescut la București, atent la ce se
întâmplă în cultura și în societatea română, scriitor și
de limbă română, limbă care a fost, în definitiv, limba
lui maternă.
Ascendența lui Nicolas era transilvăneană și balcanică. Am spus deja că, pe partea mamei sale, descindea din două familii transilvănene, Lemeny și Rozvany.
Era descendent în linie directă din Ioan Bran Pop de
Lemeny et Kozla, cunoscutul revoluționar de la ‘48 și
prefect al românilor din Făgăraș. Familia avea înscrisuri de noblețe cel puțin din 1610, așa cum arată monografia familiei, scrisă de Doina și Mihai Dâmboianu
(Mihai Dâmboianu este văr de gradul al treilea cu
Nicolas, descinzând prin femei din această familie).
Bunica lui Nicolas, Nora Lemeny (1885-1948), a participat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia și la
negocierile de la Trianon. Pe linie maternă, ascendența
Norei era săsească, ea trăgându-se din familia Dörr.
Primul ei soț, bunicul lui Nicolas, Eugen Rozvany (18781938), a fost unul dintre membrii fondatori ai Partidului
Comunist Român și a murit executat la Moscova, în
vremea marii epurări staliniste. Rozvany avea și el
ascendență armânească. Strămoșii lui veniseră din
Macedonia în secolul al XVIII-lea și se instalaseră în
Salonta. Tatăl său luptase, ca ofițer de cavalerie, sub
ordinele generalului Bem, în 1848. Pe partea tatălui lui
Nicolas cunosc mai puțin bine istoria, însă era dintr-o
familie de armâni „muluvishteani”, de fapt moscopoleni, trăitori în Bulgaria de câteva generații. Această
ereditate s-a vărsat acum în apele națiunii franceze,
prin fiica lui Nicolas și cei trei nepoței ai lui.
Subiectul armânilor, atât de scump lui Nicolas, și în
care a fost un specialist recunoscut, a revenit de mai
multe ori. Eram de acord că româna și armâna nu sunt
reciproc comprehensibile (italiana este mult mai comprehensibilă spontan pentru un locutor de română
decât armâna). Nu puteam fi decât de acord că distincția dintre limbă și dialect este mai mult politică
decât științifică. Eu am considerat de când îmi aduc
aminte că armânii au limba lor și n-am înțeles niciodată interesul de a-i asimila, mai ales pe cei din afara
frontierelor României, românilor (vorba vine: văd bine
mizele ideologice ale acestei mișcări, începând cu prelungirea istoriei naționale cu vreo două-trei secole).
Dar au existat și dezacorduri. Ostilitatea lui Nicolas
contra denumirii de „străromână” pentru strămoașa
limbilor română și armână nu m-a câștigat. Țin minte
că i-am spus că eu nu voi înceta să spun „maică-mea”
�numai pentru că se întâmplă să nu
fiu singur la părinți; strămoașa limbii
române este, pentru români, străromâna. Totuși, nu m-aș opune să fie
numită științific R.00, dacă asta permite atenuarea anumitor tensiuni.
Nu mă simt vexat dacă alții decid
să-i spună stră-armână sau romană
orientală. Discuția mi se părea specioasă. What’s in a name?
Alt subiect de tensiune a fost
legat de ce înseamnă să fii armân,
mai larg ce înseamnă să aparții nu
numai unei minorități etnice, ci unei
etnii în general. Nicolas a respins cu
vehemență rolul auto-identificării
performative în constituirea identității etnice a individului. Mi-am dat
seama că era, în termenii filosofiei
medievale, un realist despre etnii,
că profesa un soi de realism etnic,
s-ar putea spune. Nici hetero-identificarea, nici auto-identificarea nu
sunt decisive, în măsura în care nu
se suprapun peste o apartenență
deja acolo. Elementul armânesc
este, există obiectiv, opune rezistență timpului și acțiunii lui corozive,
armânlu nu chiari. Ce determină
apartenența la armânami? În discuții, Nicolas respingea mai toate propunerile, cu excepția înscrierii într-o
anumită istorie, mai întâi de toate
familială și apoi comunitară. În orice
caz, considera că armânii sunt printre singurii care încă mai știu cine
sunt și de unde vin. Această memorie a itinerariului familial constituie
identitatea armânească poate chiar
mai mult decât limba, care în destule cazuri se pierde sau este stăpânită rudimentar.
Ar fi multe de povestit despre
cât îl contrariau pe Nicolas aiurelile unora lipsiți și de știință, și de
bun simț, care colportează povești
cu Alexandru Macedon și cu cutare
Armenius; la fel de tare ca aroganța
naționalistă a celor care decretează
că armânii sunt români și limba lor
dialect al românei, puțin contează
ce spun ei înșiși. Un astfel de ins l-a
enervat atât de tare, când era bolnav, încât a avut febră vreme de trei
zile.
Dar nu despre armâni era grosul convorbirilor noastre, iar aceste
mici fricțiuni au fost fără consecințe. Vorbeam despre câte în lună
și în stele. Despre actualitatea politică franceză, de exemplu, despre
situația internațională (Ucraina, nu
numai după începerea războiului,
ci dintotdeauna), despre cărți apărute, despre articole la care trimitea link-uri; despre istorie, despre
cei pe care îi cunoscuse (erau foarte
mulți). Avea, de pildă, o mulțime de
povestit despre Claude Karnoouh
și Gáspár Miklós Tamás, pe care îi
cunoscuse bine. Istoria tristă și grotescă a implicării primului în procesul Faurisson, de exemplu. Pe ultimul
îl și găzduise o vreme. Mi-a oferit un
exemplar din L’œil et la main, care
apăruse în franceză cu ajutorul lui
Nicolas, și în care Tamás propune o
gândire politică libertară. Îl cunoscuse și pe Maximilien Rubel, bucovinean și „foarte simpatic”, căruia i-a
și luat un interviu, publicat în paginile revistei Iztok, în 1982.
Curios – sau nu – unul dintre
subiectele despre care n-am discutat foarte mult a fost anarhismul.
Când am descoperit că „comunistul” lui Trigeaud era, de fapt, un
notoriu militant anarhist, am fost
mai mult decât încântat. Eu însumi
eram și sunt socialist libertar, adică
anarhist de stânga. I-am spus de
îndată ce s-a ivit ocazia, însă nu a
avut vreo reacție particulară, cel
mult m-a privit o secundă mai atent.
Dacă n-am aprofundat subiectul,
însă, era pentru că eram în esență
de acord. Nu aveam ce dezbate,
iar Nicolas nu era genul pe care
să-l pasioneze exegezele pe textele
lui Bakunin. Pe acest plan, Nicolas
era un om al acțiunii, el se împlinea
montând pichete de grevă, organizând rețele de solidaritate, manifestând în stradă, animând emisiuni de
radio, difuzând manifeste. Bakunin
era, însă, un autor semnificativ în
ochii lui Nicolas. Cred că-l aprecia
în particular pentru critica vizionară
a marxismului și a potențialului lui
totalitar. Anti-„marxist” eram și eu,
însă eu mai eram, cu termenul lui
Rubel, și „marxian”. Am avut și am
o mare considerație pentru opera
lui Marx, chiar dacă nu văd în el tocmai un „teoretician al anarhismului”, precum Rubel. Însă de analiza
marxiană a alienării și a exploatării
capitaliste nu se poate lipsi niciun
proiect de emancipare socială libertară. Pe Nicolas, în schimb, îl agasa
această „reîntoarce” – așa o vedea
el – la Marx, după eșecul „comunismului istoric”. Perfect de acord
cu mine că acest „comunism” nu
fusese decât un capitalism de stat,
Nicolas considera că marxismul
nu poate să ducă decât la așa ceva
(„marxismul”, de acord; gândirea lui
Marx, asta e altă gâscă în altă traistă;
să-l credem pe Marx când spune
„eu nu sunt marxist”). Nu se mai
poate ca un libertar să-l resuscite pe
Marx, mi-a zis Nicolas odată, după
pamfletul „Listen, Marxist!” al lui
Bookchin. Asta este o prostie, o pierdere de vreme periculoasă. Era, de
altfel, „estomaqué”, cum zic francezii, când auzea că noii „stângiști”
din România zilelor noastre sunt
marxist-leniniști sau chiar staliniști
pe față. Când i-am făcut publicitate
lui Bernard Friot, al cărui seminar
l-am urmat vreme de un an, și ideii
lui de „salariu pe viață”, Nicolas s-a
tras înapoi pe scaun și a făcut grimase sceptice. Auzind despre ce-i
vorba, n-a putut să fie împotrivă,
15
�însă se vedea că, psihologic, nu achiesa la „comunismul” lui Friot, suspectându-l de a prezenta riscuri pentru libertatea individuală și pericol de derive totalitare,
în ciuda tuturor aparențelor. Nu-i mirosea a bine, pur
și simplu. Din „comunism” îi displăcea uvrierismul, cultul proletarului, neadoptând dogma proletariatului
drept clasă revoluționară în sine. Avea pentru o anumită franjă a lumpen-proletariatului mai multă simpatie decât pentru anumite pături ale „proletariatului”
din zilele noastre. Într-o ocazie mi-a zis ceva de genul
„eu, anarhist, nici cu furtul n-am probleme”; știm că,
în tinerețe, în România, căuta să scape uniformizării
totalitare adoptând un mod de viață „nonconformist”,
comportând chiar unele forme de delincvență.
Un alt lucru care îi displăcea lui Nicolas era intelectualismul noii stângi române, caracterizat de vid pe
planul practicii politice și de zel pentru sincronizarea cu
instrumentele criticii vestice ale capitalismului pe plan
ideologic. I se părea că asistă la o competiție de cine-i
cel mai la curent cu ultimele noutăți, irelevantă pentru
orice acțiune socială și politică în contextul românesc.
S-a spus că Nicolas vedea în afirmarea sau, mai
degrabă, rezistența identitară a minorităților un cap
de pod pentru opoziția contra dezvoltării naționalismelor, a resurgenței îngrijorătoare a fascismului.
Prin prisma antropologiei lui Clastres (colaborator la
revista Interrogations, ca și Nicolas), se iscă niște întrebări interesante, pornind de la reticența aromânilor de
a se angaja într-un proiect național, despre o posibilă
strategie a unei etnii, sau popor, de a evita să facă stat
propriu. Parafrazând celebrul titlu al lui Clastres, s-ar
putea, oare, vorbi despre „etnie contra statului-națiune”? N-am mai avut ocazia să-l iscodesc pe Nicolas
despre asta, însă așa mi se pare că s-ar putea împăca
cele două angajamente ale lui Nicolas, pentru cauza
armânească și pentru socialismul libertar. Altminteri,
știut este că nu anarhismul este cea mai populară doctrină politică printre armâni.
Acum câțiva ani îmi venise ideea să traduc în românește din Bakunin; încă nu fusese reeditată traducerea lui Mușoiu din Dumnezeu și statul. Când am văzut
această reeditare, la Pagini Libere, am luat contact cu
colectivul ei și i-am întrebat dacă i-ar interesa (îi interesa). I-am spus și lui Nicolas că sunt pe cale să realizez
această traducere și m-a întrebat unde am de gând
să o public. La o mică editură anarhistă, i-am spus,
Pagini Libere, băieții sunt simpatici, au scos Arimania
și tot felul de broșuri diy. Nicolas s-a bucurat, et pour
cause: îi cunoștea pe cei de la Pagini Libere, îi întâlnise
16
personal și le trimitea cărți și alte materiale pentru
îmbogățirea unei biblioteci anarhiste. De atunci, cred
că a vorbit mai mult cu ei despre proiectul Bakunin
decât am făcut-o eu. Prin el aflam că isprava mea era
apreciată de colectivul editorial. O aprecia și el, ca
ispravă, însă nu știu dacă a avut sub ochi manuscrisul
ca să-i poată judeca conținutul. Aș fi vrut să-i ofer un
exemplar al cărții, nu o simplă dactilogramă. Ar fi fost
mai bine așa, după părerea mea. E bună vorba franțuzească că le mieux est l’ennemi du bien. Bine ar fi fost
să-l fi bucurat cu dactilograma, până la apariția cărții.
***
Pandemia a perturbat toate cele. Ocaziile de a ne
vedea au lipsit. Mi se pare, totuși, că ne-am și întâlnit
odată, între două restricții de deplasare. Am făcut, fiecare, covid. Lui i s-a diagnosticat, cu această ocazie,
o fibroză pulmonară, așa cum aveam să aflu numai
mult mai târziu. Am reușit să ne vedem, după sfârșitul tuturor restricțiilor, la noi acasă, apoi la Nicolas și
Cristina, în iarna lui 2021. Aceste momente conviviale
sunt printre cele mai plăcute amintiri pe care le am cu
Nicolas. Rămăsese să găsească el o perioadă în care să
ne poată vizita din nou. Timpul a trecut pe nesimițite,
prins fiind cu afacerile cotidiene ale vieții, și n-am avut
decât puține știri de la Nicolas. I-am trimis manuscrisul volumului de scrieri ale unchiului său, prin august,
pentru care m-a felicitat. Prin decembrie am avut un
sumar schimb epistolar despre excelentul și consistentul articol pe care tocmai îl publicase, „L’aroumain,
dialecte du roumain ou langue à part?”. M-a sunat prin
primăvara acestui an ca să mă certe că n-am mai dat
semn de viață. „Păi nu rămăsese că îmi spuneți dvs.
când sunteți disponibil, ca să stabilim când veniți pe la
noi?”. „Păi da, mi-a spus, dar vezi că eu am avut o vară
de neuitat, am stat șapte săptămâni în spital”. Acum,
însă, era disponibil, nu mai pleca pe nicăieri. Rămânea
să găsesc eu un week-end în care să putem organiza
o masă la noi acasă. Am aflat de la un prieten comun
că Nicolas era „mult diminuat”, ceea ce m-a îngrijorat
serios. Am reușit să liberez un week-end și să le propun lui Nicolas și Cristinei să ne viziteze. Invitația a
fost acceptată „cu plăcere”, ceea ce m-a mai liniștit;
însă, cu o săptămână înaintea datei convenite, Nicolas
m-a sunat ca să contramandeze vizita. Mi-a spus că,
de vreo opt luni, avea un cancer pulmonar, în plus de
fibroză; când a acceptat vizita încă putea să se deplaseze cu mașina, dar acum nu mai rezistă. Cred că stupoarea mea se simțea prin telefon. Tot el mă consola:
�„Ce să-i faci, se poate întâmpla, s-a
întâmplat și la case mai mari”.
L-am văzut de două ori după
această convorbire, la el acasă. Era
cald, era zăpușeală. Nicolas era așezat într-un fotoliu, slab și cu părul
alb. „Eu, cum vezi…”, mi-a spus cu
un zâmbet trist, arătând în jos cu
degetul mare. Era din ce în ce mai
rău. Făcea tratament dar, din câte
se interesase el, evitând să intre
prea mult în detalii, tratamentul
dădea bune rezultate pentru orice
altceva decât ce avea el. „Eu sper,
totuși, să funcționeze”, zic eu. „Da,
sigur, se poate întâmpla și asta”.
Cam atât am vorbit despre boală și
perspective. Am discutat ca de obicei, despre lucrurile care ne interesau. Avea reviste, cărți nou-apărute,
despre care îmi vorbea. Spiritul îi era
vioi, avea aceeași vervă, însă îi era
greu să-și amintească unele lucruri.
Aștepta venirea fiicei sale și a celor
trei nepoței, în aceeași zi. Îi străluceau ochii de mândrie și de bucurie când vorbea despre asta. Noi
trebuia să plecăm în vacanță, însă
peste vreo două săptămâni. Mă pregăteam să plec, văzând că Nicolas
obosise. „Păi poate ne mai vedem
înainte…” – „Înainte de vacanță!”,
a intervenit prompt Cristina. I-am
spus că desigur că îl voi mai vizita
și ne-am luat la revedere. Când
ieșeam pe ușa salonului, Nicolas
m-a privit cu duioșie și tristețe și am
văzut mijind, în ochii lui, o lacrimă.
Am reușit să-l mai vizitez o dată,
în luna iulie. Era singur acasă, a durat
mult până a ajuns la ușă să apese pe
butonul interfonului. Am găsit că
nu slăbise mult la față, ceea ce mi
s-a părut a fi un semn bun. M-a trimis în bucătărie să-mi iau neapărat
un pahar cu apă. Nu mai mânca și
nimic nu-i mai făcea plăcere, decât
să doarmă. „Acolo sunt rege”, zicea.
A sosit și Cristina, într-un suflet,
surprinsă să mă găsească acolo,
pentru că Nicolas se pare că uitase
să o țină la curent cu ce stabiliserăm
noi. Mi-a spus că nu mai făcea chimioterapie, pentru că tumoarea nu
avansa, nu cancerul era problema, ci
lipsa de globule roșii. Am sperat că
doctorii pot trata această anemie și
că starea lui Nicolas s-ar putea stabiliza, pentru o vreme lungă, poate
chiar ani de zile. Nicolas nu respingea speranțele mele, zicea „să
vedem, sa vedem”. Lua anxiolitice,
ceea ce îi diminua capacitățile intelectuale, nu prea mai putea citi. Nu
mai urmărea tot ce se vorbea în jurul
lui, se pierdea în gânduri. Însă, când
vorbeam cu el, era același Nicolas
dintotdeauna, volubil, interesant,
expresiv, amuzant. M-a oprit, când
am vrut să plec, și am mai rămas
vreo zece minute. Vedeam însă că e
din ce în ce mai obosit.
În săptămânile următoare, când
eram eu plecat, când era Nicolas
în spital. Cuvântul de ordine era
„foarte nasol”. Am vorbit ultima
oară la telefon pe 19 iulie, noi eram
în Vandeea. M-a întrebat ce face
fiica mea, i-am spus că ne bălăcim
în mare și am simțit din vocea lui că
îi plăcea și lui bălăceala. A rămas să
ne vedem când mă întorc. Nu mi-a
mai răspuns. Pe 14 august i-am trimis un mesaj din Savoia, unde mă
aflam cu familia. Nu am avut semnal la telefon în toată săptămâna.
Totuși, pe munte, pe la 2.000 de
metri, captam intermitent. Eram cu
fiica mea pe o potecă alpină când,
pe 17 august, la ora 15:39, am primit
un sms de la Nicolas, care îmi dorea,
cu drag, o vacanță frumoasă. Mi-am
spus că e mai bine, dacă e în stare
să trimită sau să dicteze mesaje. A
doua zi, însă, am primit vestea că se
stinsese la ora 03:02, la nici 12 ore de
când îmi scrisese.
Vasile Ernu l-a numit pe
Nicolas „ultimul nostru anarhist”.
Dimpotrivă, într-un sens este primul
„nostru” anarhist, după lichidarea
anarhismului din România, odată cu
instalarea regimului comunist. Noi,
unii dintre cei care l-am cunoscut,
ne simțim camarazii lui și vedem în
el un înaintaș al nostru. Însă nu militantismul ne-a unit, ci prietenia, ideile disputate și valorile împărtășite.
Nu ce am făcut, împreună, ci cum
am devenit, unii în prezența altora.
De aceea, Nicolas face parte din noi.
Bogdan Rusu
Paris, august 2023
17
�18
�CÂTEVA GÂNDURI DESPRE
NICOLAS TRIFON
Pe 18 august 2023 ne-a părăsit
Nicolas Trifon. Multă vreme mi-a
fost greu să vorbesc sau să scriu
despre Nicolas la timpul trecut, deși
vestea plecării sale nu a fost neapărat neașteptată pentru mine. Știam
chiar de la el că lucrurile nu-i mergeau strălucit încă din acea „vară
de neuitat” a lui 2022, când, din pricini de sănătate, a trebuit să-și anuleze venirea la Cluj/Koloszvár, unde
era așteptat la Târgul Anarhist de
Carte din Balcani, ediție organizată,
pentru prima dată în istoria de 20
de ani a târgului, de colectivele din
România. I-am simțit dezamăgirea
în glas, mai ales că de Cluj/Koloszvár
îl legau firele unei bogate istorii
familiale.1
Dacă pe linie maternă era transilvănean, pe linie paternă, familia
lui Nicolas avea rădăcini balcanice,
mai precis aromâne. Istoria aparte
a acestei comunități transbalcanice l-a preocupat în mod special pe
Nicolas; poate nu în ultimul rând și
datorită faptului că, spre deosebire
de alte popoare din regiune, aromânii nu au avut niciodată un stat
al lor, nici nu au formulat vreun proiect național. Un popor, un arhipelag de comunități unite prin limbă și
tradiții, cu multe țări, dar fără stat.
Parafrazându-l pe Pierre Clastres,
1. Bunica din partea mamei, Eleonora
Lemeny, social-democrată și feministă,
fusese prima femeie doctor în litere de
la universitatea din Cluj. Bunicul, Eugen
Rozvan, de care amintea adeseori în
conversații, fusese un cunoscut militant
comunist, printre fondatorii PCR, executat
în URSS, în 1938, în timpul marilor epurări
staliniste.
care vorbise de „societatea împotriva statului”, Nicolas Trifon a vorbit, reflectând de această dată la
aromâni, de „comunitatea împotriva
națiunii”. Putem ghici de ce, dincolo
de legătura personală și familială,
istoria aromânilor l-a fascinat într-atât pe anarhistul Nicolas Trifon, care
în 2005 i-a și dedicat o amplă analiză, iar mai apoi numeroase alte
texte, intervenții și cercetări.2 În același timp, ar fi greu să nu citim în
perspectiva pe care a dezvoltat-o
în chestiunea aromână urmele unei
evidente sensibilități libertare, care
i-a marcat profund parcursul personal, intelectual și politic.
Partea cea mai cunoscută a
activității lui Nicolas Trifon rămâne
cea legată de Franța, țara în care,
începând de la mijlocul anilor ‛70,
a trăit și unde s-a format, până la
urmă, politic. Ucenicia sa anarhistă,
dacă-i putem spune așa, a început în
stradă, în comunitățile alternative și
colectivele militante de atunci, unde
a activat o vreme cvasi-clandestin,
de teama unei eventuale expulzări
ca „străin”. A continuat mai apoi
cu implicarea în structuri ca OCA
(Organisation Combat Anarchiste)
și cu numeroase colaborări la presa
anarhistă scrisă (Lutter, Iztok, Le
Monde Libertaire, Interrogations
etc.) sau la Radio Libertaire, post la
care a ținut în anii ‛80 o rubrică despre țările din est și unde, din când în
când, revenea ca invitat.
2. Nicolas Trifon, Les Aroumains, Un peuple
qui s’en va, Acratie, 2005.
Iztok a reprezentat cel mai
important proiect editorial în care a
fost implicat Trifon. Revista, scoasă
inițial de anarhiștii bulgari aflați în
exil în Franța, a devenit în scurt timp
o platformă pentru vocile antiautoritare din „blocul estic”, în general reduse la tăcere de regimurile
„socialismului realmente inexistent”
(pentru a relua una din expresiile folosite în paginile revistei). În
același timp, Iztok a reprezentat o
punte (cu dublu sens) între Franța
și țările din est, într-o perioadă în
care, din Polonia până în România,
revoltele muncitorilor și încercările
lor de organizare în afara (și împotriva) tutelei partidului și statului
erau reprimate brutal de autoritățile
așa-zis „comuniste”. De altfel, chestiunea sindicatelor libere muncitorești l-a preocupat intens în această
perioadă pe Nicolas, care s-a implicat activ în susținerea Solidarność
din Polonia, ori în campania de eliberare a lui Vasile Paraschiv, muncitor hărțuit și arestat de nenumărate
ori de autoritățile române de atunci
pentru vina de a fi militat în favoarea înființării unui sindicat liber al
muncitorilor.
De Iztok (și Nicolas Trifon) se
leagă și apariția singurului manifest
anarhist în limba română din acea
perioadă, publicat în 1981 ca supliment al revistei. Destinat în principal
muncitorilor din România și intitulat „Ce vor anarhiștii?”, textul pornea
de la critica regimului birocratic al
capitalismului de stat (autointitulat
19
�„socialist”) și avansa ideea unei schimbări radicale de
sistem în direcția democrației directe muncitorești și
a socialismului libertar, incluzând, pe lângă revendicări economice și politice, și o puternică componentă
antimilitaristă, feministă, ecologistă și antirasistă.
Broșura era însoțită de propunerile muncitorului Vasile
Paraschiv și de chemarea adresată tuturor muncitorilor
(din Albania, Bulgaria, România etc.) de delegații primului congres al sindicatului Solidarność. Planul, îmi
mărturisise Nicolas, era să trimită în România cât mai
multe broșuri, care urmau să fie distribuite clandestin, în speranța că ar fi fost mai apoi copiate și circulate
în samizdat. Din păcate, în țară au ajuns foarte puține
exemplare, iar ecourile manifestului au rămas firave.
N-am să insist asupra acestor aspecte care sunt
menționate mai pe larg în toate notele biografice care
îi sunt consacrate. Aproape cu totul absente din aceste
mici biografii sunt însă referirile la legăturile pe care
l-a cultivat, mai ales în ultima perioadă a vieții sale, cu
libertarii din România. Chestiunea nu mi se pare deloc
lipsită de interes, măcar din punct de vedere documentar. Deși ea luminează și alte laturi, mai puțin evidente poate, ale parcursului său personal și politic.
La începutul anilor 2010, atunci când Nicolas a stabilit primele legături cu anarhiștii din România, mica
mișcare locală părea că renaște, după anii de demoralizare care au urmat „zilelor anti-NATO” din 2008,
organizate de anarhiști la București ca răspuns la summit-ul alianței din acel an. Întâlnirea antimilitaristă de
atunci fusese reprimată violent de autorități, evenimentele fiind precedate de numeroase încercări de
intimidare și presiuni asupra participanților, dar și de
o insistentă campanie de presă împotriva anarhiștilor.
Patru ani mai târziu, în 2012, revista Anarhia din
București a publicat, în premieră, un excelent „dosar
Iztok”. Numărul conținea interviuri cu Frank Mintz
și Nicolas Trifon, diferite materiale despre Vasile
Paraschiv, dar și textul manifestului din 1981, republicat pentru prima dată, din câte știu, în limba română.
Descoperirea, în 2012, micilor nuclee antiautoritare, a scenei activiste și alternative locale, a animatelor spații autonome, a publicațiilor și inițiativelor
anarhiste, a fost un prilej de uimire și bucurie pentru
Nicolas. Își amintea mereu cu emoție de discuțiile la
care fusese invitat și la care a participat la București,
de Biblioteca Alternativă pe care a vizitat-o, de redescoperirea, sub neverosimile auspicii libertare, a locurilor natale. Asta, spunea el, l-a făcut să se simtă dintr-o
dată „mai puțin singur”.
20
Am legat mereu această remarcă și de experiența
anilor de Iztok, când legăturile sale cu exilul românesc
au fost mai degrabă sporadice și, în general, parcă lipsite de cordialitate. În ochii unora dintre compatrioții
săi, Nicolas trebuie că a trecut drept un excentric, un
om greu de înțeles. De stânga (și încă, horribile dictu,
de stânga radicală) într-o țară în care stânga era confundată, aproape fără rest și fără speranță, cu puterea
discreționară a nomenclaturii și cu pumnul securității,
Nicolas fusese un critic neîmpăcat al regimurilor așazis socialiste, însă de pe poziții anticapitaliste și antiautoritare, chestiuni greu de asimilat, la acea vreme,
într-o cultură intelectuală dominată de judecăți binare,
dar și de lipsa unor repere esențiale ale gândirii politice.
Privind retrospectiv, momentul 2012 mi se pare că
poartă o încărcătură aparte, dincolo de semnificația sa
personală pentru Nicolas și pentru mai tinerii săi tovarăși
de idei. El marchează, pentru prima dată, o convergență
între generațiile de libertari, dar și, pe de altă parte, nașterea unei conștiințe istorice a mișcării din România.
De altfel, una din particularitățile renașterii anarhismului în România după 1989, cel puțin în primii săi
ani, a fost tocmai lipsa raportării la o tradiție libertară
anterioară, lipsa unor puncte de reper sau a unei experiențe colective moștenite istoric. Așadar, momentul
în care Nicolas descoperă (și e descoperit de) anarhiștii din România se suprapune, în mod fericit, peste o
turnură istorică în sânul mișcării. Dincolo de încercările
meritorii, însă sporadice, de până atunci, grupuri precum Anarhia – sau chiar Râvna – își asumă, de această
dată în mod susținut, și munca de recuperare istorică. În aceeași perioadă apar și primele încercări de a
produce cunoaștere în această direcție. De exemplu,
Martin Veith, muncitor și istoric german, realizează o
amplă cercetare dedicată lui Panait Mușoiu și Revistei
Ideei (1900-1916), cea mai importantă publicație anarhistă antebelică, publicând mai apoi și alte studii despre Zamfir C. Arbure-Ralli, Iuliu Neagu, ori despre
mișcarea sindicalistă și antimilitaristă din preajma primului război mondial.3
Deși revista Anarhia și-a încetat aparițiile după
doar trei numere, primii pași fuseseră făcuți. Din discuțiile ulterioare purtate cu Nicolas, mi-am dat seama
că aceste momente l-au făcut mai atent cu ceea ce
se întâmpla în România pe „frontul libertar”, chestiune căreia în trecut îi acordase, din varii motive, puțină
3. De altfel, interviul cu Nicolas Trifon apărut în Anarhia în 2012 a
fost reluat și în revista Bună, pe care Martin Veith o scotea la acea
vreme în Germania.
�atenție. În același timp, l-au făcut,
cred eu, să intuiască și că rădăcinile și ramificațiile acestor istorii,
nebănuite până atunci, erau mult
mai întinse decât crezuse inițial. Iar
această realizare l-a făcut să privească cu alți ochi inclusiv propriul
parcurs (ca) anarhist și propria situare în raport cu această istorie.
Acest prim episod inaugural
a fost însă unul de scurtă durată.
Nicolas a continuat, în anii care au
urmat, să păstreze câteva legături și
să urmărească, de departe, de ceea
ce se petrecea în mediile de stânga.
Legăturile cu anarhiștii din
România s-au reînnoit, de această
dată ceva mai trainic, abia în 2020.
Inițiativa a venit tot din partea lui
Nicolas care dăduse, mulțumită
unui prieten din redacția Anarhiei,
peste proiectul editorial al Paginilor
Libere.
Îmi amintesc și acum mesajul
trimis atunci, în care ne împărtășea
bucuria de a fi descoperit cărțile și
publicațiile noastre, adăugând la
final: „Tare m-aș fi bucurat să particip la o asemenea inițiativă editorială când trăiam în România.”
Privind retrospectiv, sunt oarecum surprins de rapiditatea cu care
s-au legat lucrurile între noi atunci.
Curând am început să lucrăm împreună cu colectivele Pagini Libere și
Anarhiva la un mic volum de interviuri în limba română4 care să documenteze parcursul său ca anarhist,
anii petrecuți în România ceaușistă,
primele contacte cu stânga radicală
franceză, proiectele la care participase în Franța, dar și perspectiva sa
asupra evoluțiilor sociale și politice
din răsărit.
Ne-am dat seama că pentru
Nicolas, la fel ca pentru noi, cunoașterea cuiva nu era derivată în primul
4. Nicolas Trifon: un parcurs libertar
internaționalist, Pagini Libere, Cluj, 2020.
rând din discuții și schimburi de idei
(avându-și și ele rostul lor, evident),
ci din ce anume reușeam să construim, aici și acum, împreună; și,
mai ales, de modul în care o făceam.
Lucrând la acest mic volum, mi-a
devenit limpede destul de repede
că nu ideile constituiau (în primul
rând) miezul întâlnirii noastre, ci
generozitatea și înțelegerea prieteniei, pe care le-am resimțit, vii și
prezente, încă din primul moment
în care l-am cunoscut. În anii care au
urmat, de altfel, el a devenit nu doar
un susținător constant (deși discret)
al micului proiect editorial, ci și un
participant activ și entuziast, contribuind cu numeroase traduceri, articole, recenzii și sugestii la activitatea colectivului.
Unul din aspectele care l-au
atras către Pagini Libere, cel puțin
inițial, a fost dimensiunea de recuperare istorică pe care o asumasem încă de la început. O vreme,
discuțiile noastre s-au purtat în jurul
diferitelor figuri ale istoriei anarhiste autohtone, pe ale căror urme
se pornise, nu lipsit de un oarecare
elan. Nu mică ne-a fost mirarea
când, după ceva vreme, ne-a pus în
legătură cu un bun prieten de-al său
din Franța, unul din nepoții lui... Iuliu
Neagu-Negulescu, a cărui utopie
anarhistă Arimania, scrisă în 1921,
de altfel singurul text de acest fel în
limba română, fusese primul nostru proiect editorial. Sau când, un
an mai târziu, ne-a descoperit, prin
intermediul altui amic, figura pasionantă a lui V.G. Paleolog, biograf al
lui Brâncuși și unul dintre apropiații
anarhistului Panait Mușoiu.
În ultimul an, Nicolas își făcuse
obiceiul de a trimite în țară, în mod
regulat, mici colete cu reviste,
cărți și broșuri. În mare parte ele
erau donate unei arhive libertare,
începută din dorința de a crea o
platformă de documentare și popularizare a istoriei anarhiste locale,
idee de care se simțea, fără îndoială,
atașat. Grație generozității sale, în
colecția Anarhivei se găsesc acum
mai multe numere din Iztok, exemplare din cărțile sale, colecțiile unor
ziare anarhiste franceze, dar și ediții
fundamentale ale unor opere anarhiste clasice.
Acestea au fost doar câteva din
modurile prin care Nicolas a susținut, discret, mereu generos și
neabătut, activitatea celor câteva
nuclee libertare din România cu
care a menținut de-a lungul timpului
relații: un colectiv editorial, arhiva, o
bibliotecă, dar și câțiva prieteni și
tovarăși de idei. Însă amprenta pe
care a lăsat-o el nu s-a rezumat la
aspectele legate de munca editorială, de colaborările punctuale ori
de schimburile de idei. Întâlnirea lui
Nicolas a fost una transformativă
pentru mulți dintre noi, atât în sens
politic, cât și personal.
În Nicolas am descoperit în primul rând un spirit generos și lipsit de
orice meschinărie. Deși nu era omul
care să-și mestece vorbele atunci
când avea ceva de spus, detesta
profund atitudinea demolatoare,
critica paralizantă, corozivă, atitudinile inchzitoriale, pe care le considera sterpe intelectual și politic.
El era mai degrabă un om al punților și al discuțiilor ziditoare sau
edificatoare, atunci când aveai ce
spune, bineînțeles. Cu Nicolas nu te
puteai simți, pe de altă parte, niciodată singur. Prezența lui nu era însă
nici copleșitoare, nici sufocantă, ci
vie; o prezență care, în mod paradoxal, mai degrabă crea decât lua
spațiu. Poate mai mult decât orice,
Nicolas avea (și dădea) curaj, mai
ales în chestiunile spinoase, care
păreau fără ieșire. De pildă chestiunea războiului care-l preocupa
21
�în mod deosebit în ultima vreme (et pour cause). Nu
evita contradicțiile, nu căuta să împace dialectic totul,
înțelegând poate mai bine decât mine că „poziționarea corectă” putea să reprezinte, în anumite situații, o
falsă miză. Graba pe care o observase, mai ales într-o
parte a stângii radicale, de a emite „poziția corectă”,
de a produce discursul cel mai potrivit, repetând adesea în gol o serie de poncife decuplate de realitatea din
teren, i se păruse de o pedanterie ridicolă. Grija sa de
căpătâi, mi-a spus odată, nu era să-și salveze puritatea
conștiinței (sau „sufletul”), ci să acționeze, acolo unde
putea și era nevoie, pentru a răspunde unei suferințe
reale, pentru a îndrepta sau alina o nedreptate. Iar din
război, la fel ca din viață, nimeni nu ieșea imaculat. În
plus, păcătoșii îi fuseseră dintodeauna mai aproape de
inimă. Ideea era să nu fi poltron, să nu fi laș.
Fără să fie formal sau protocolar, Nicolas ținea
totuși la ritmurile și ritualurile prieteniei. Ne auzeam
regulat la telefon („Salut, salut, Nicolas aici!”), obicei
pe care l-a păstrat neabătut până la capăt. Rămăsese
22
la fel de volubil, de atent, de causeur, de conectat la
actualitate, pe care o comenta cu poftă și umor („Hai
că iar am făcut conferință”). Despre sănătate vorbea
rar, iar eu nu-l iscodeam de teamă să nu comit o indiscreție. Era, în schimb, mult mai interesat să afle de la
mine „cum merge treaba” și să-l pun la curent cu progresul la ultima carte, o traducere din Bakunin făcută
de un prieten comun, pe care, din păcate, nu a mai
apucat s-o răsfoiască.
Ne-am auzit ultima oară într-o seară de august.
Mi-a amintit de o fotografie pe care o făcusem împreună, într-o altă „vară de neuitat”, la București, pe terasa
unui restaurant armânesc unde-i plăcea să meargă
când era în România. Am realizat atunci că Nicolas
își lua rămas-bun. Generos ca întotdeauna, îmi amintise, în chiar clipa despărțirii, de viață, de prietenie, de
bucuria regăsirii.
Răvășel
martie 2024
�MINI-RECENZII
UNRUEH (R. CYRIL SCHÄUBLIN, 2022)
În 2022 a fost lansată pelicula Unrueh (titlu tradus în engleză ca Unrest) a regizorului elvețian Cyril
Schäublin. Acțiunea filmului e plasată la finalul secolului al XIX-lea, în munții Jura, în perioada în care muncitorii ceasornicari puneau bazele Federației Jurasiene.
În jurul acestei federații s-a organizat mai apoi și prima
federație antiautoritară (sau anarhistă) internațională.
De altfel, filmul a fost lansat la 150 de ani de la
„schisma” dintre socialiștii autoritari și cei libertari din
sânul primei internaționale, care a dus și la apariția
internaționalei anarhiste.
Inspirați de ideile anarhiste, ceasornicarii din munții
Jura s-au organizat într-o federație a muncitorilor
care contesta valorile „pieței” și ale „statului-națiune”,
opunându-le solidaritatea internațională și valorile
întrajutorării. Parafrazând un faimos slogan, „o altfel
de lume e posibilă”, deviza lor ar fi putut fi „un altfel
de timp e posibil”; sau, poate mai aproape natura ocupației pe care o aveau, în văile Jurei elvețiene, anarhismul se putea rezuma și prin încrederea că putem construi un altfel de timp împreună.
Josephine, o tânără muncitoare care produce „balansierul” („Unrueh”), o rotiță aflată în inima mecanismului ceasului, ajunge să se implice în mișcarea locală
a ceasornicarilor anarhiști, unde întâlnește un călător
rus, pe tânărul prinț Piotr Kropotkin.
Într-un interviu recent, Cyril Schäublin mărturisea
că s-a folosit de două cărți atunci când a scris scenariul: „Memoriile unui răzvrătit” de Piotr Kropotkin,
în care acesta a vorbit pe larg de conversiunea sa la
anarhism printre ceasornicarii din munții Jura, și cartea istoricului Florian Eiten, „Anarchist Watchmakers
in Switzerland”, apărută în 2018.
Iată ce scria Kropotkin în memoriile sale despre
experiența sa în Elveția: „Conștiința deplinei egalități
a tuturor membrilor federației, independența raționamentelor și mijlocelor de exprimare pe care le-am
remarcat la acești muncitori, precum și devotamentul
neprecupețit față de cauza lor comună, mi-au câștigat
sentimentele. Iar când am plecat din munți, după ce
am trăit o săptămână printre ceasornicari, concepțiile
mele despre socialism erau deja definitiv stabilite. Am
devenit anarhist.”
23
�PEDAGOGIA AUTONOMIEI, PAULO
FREIRE (TRAD. VERONICA MANOLE,
ALEXANDRIA PUBLISHING
HOUSE, SUCEAVA, 2023)
Pedagogia autonomiei, testamentul intelectual
al lui Paulo Freire, e prima lucrare tradusă în limba
română a unuia dintre cei mai importanţi gânditori
ai secolului al XX-lea. E concluzia unei opere care plasează în centrul reflecţiei filosofice educaţia.
Paulo Freire (1921-1997) este unul dintre cei mai
importanți pedagogi și filosofi ai educației. Urmează
studii de drept, însă crizele sociale și politice ale
Americii Latine din anii 1950-1960 îl atrag în vâltoarea dezbaterilor ideologice în care se înfruntă diverse
curente socialiste, populiste, sindicaliste sau creștine.
Inspirat în egală măsură de marxism și de catolicism,
Freire se dedică studiului și activității pedagogice,
înțelegând procesele de alfabetizare și de instruire a
copiilor și adulților nu ca pe un acces spre straturile
superioare ale societății, ci ca pe o eliberare de sub
oprimarea politică și economică. Reținut de poliție și
anchetat timp de 70 de zile în urma loviturii de stat din
Brazilia din 1964, filosoful reușește să se refugieze în
Chile, unde participă la eforturile de implementare a
unei educații publice universale. Ideile sale sunt preluate de misionarismul creștin, iar Freire poate să-și
continue eforturile de teoretizare în cadrul Consiliului
Ecumenic al Bisericilor de la Geneva. Se întoarce în
Brazilia abia în 1980, unde se implică în reformele învățământului din São Paulo.
În cea mai cunoscută cartea sa, Pedagogia oprimatului (1968), autorul oferea o primă sinteză a angajamentului său în favoarea unei educaţii a eliberării,
opusă procesului secular de domesticire. Metodele şi
conceptele sale au devenit arme ale luptei de emancipare socială, dar şi provocări pentru generaţii de
profesori şi discipoli. Pedagogia critică şi democratică
proclamată de Freire subminează modelul ierarhic al
unui transfer bancar al cunoştiinţelor. Supunerea e
internalizată de clasele inferioare nu doar prin habitusuri dobândite în procesul de socializare, dar şi prin
organizarea şi practicarea învăţării. În filosofia educaţiei propusă de Paulo Freire alfabetizarea şi edificarea
24
culturală conduc la dobândirea unei conştiinţe politice.
Pedagogia autonomiei reuneşte aceste teme într-o
prezentare accesibilă, sub forma unui ghid al pedagogului în care metodologia decurge din exigenţe etice.
Practica dialogului educativ, care conduce la transformarea interioară şi la resituarea politică a profesorului
şi a elevului, a fost preluată şi adaptată în lumea artelor
spectacolului, prin experienţele teatrale şi scrierile teoretice ale lui Augusto Boal (Teatro do oprimido).
Pedagogia autonomiei este ultima carte a autorului, un îndrumar al pedagogiei aplicate spre folosul
dascălilor și învățăceilor, trecând dincolo de separațiile
lor politice. Lucrarea s-ar adresa aşadar şi unor profesori care nu împărtăşesc principiul freirean după care
învăţarea e practica şi interiorizarea revoluţiei sociale
atât pentru profesor, cât şi pentru elev. Dezvăluirea
aspectului revoluţionar e cuprinsă însă în practica predării, ca posibilitate pur umană derivată din învăţare.
Insistenţa pe practică şi neglijarea structurii teoretice
marxist-hegeliene face broşura mai abordabilă, dar şi
mai înşelătoare, pentru că cerinţele sale – respectarea
şi încurajarea diversităţii şi particularităţii elevului şi a
profesorului, seriozitatea şi libertatea relaţiei lor – par
de la sine înţelese. Pedagogia autonomiei aduce şi o
nouă temporalitate, cea a epocii neoliberale, pe care
însă autorul refuză să o definească exact, simţind cu
tactul său de educator că tocmai practicile libertăţii şi
individualizării sunt pe cale de a fi deturnate de noul
management economic al şcolii contemporane.
�HOLERA ȘI „DUHUL COMUNISMULUI”,
CĂTĂLIN COTOI (IDEA,
CLUJ-NAPOCA, 2023)
Volumului recent apărut la Editura Idea, Holera și
duhul comunismului. Inventarea socialului în România,
1831-1914 este, de fapt, traducerea în română a unui
amplu studiu, apărut inițial în 2020, în engleză. Cartea
încearcă să scoată la iveală rolul jucat de diverși medici,
anarhiști, revoluționari și oameni de știință în conturarea peisajului și a vocabularului modernității sociale în
România veacului XIX. Complicatele traiectorii de viață
(și politice) ale acestor anarhiști și revoluționari, care
traversează frontiere naționale, profesionale și ideologice, sunt ilustrative pentru modul în care diferite
modele de progres și raționalitate au fost tematizate
și adaptate la contextul local.
Există două componente cheie care au modelat
„invenția locală a socialului” în România, arată Cotoi.
În primul rând, epidemia de holeră din anii 1830, care
s-a răspândit ulterior în Europa de Vest. Experți în
administrație, medici și oameni de știință s-au grăbit
să intervină în teritoriile danubiene și au încercat să
introducă noi modele sanitare, statistici și noțiuni de
igienă publică. În al doilea rând, a fost spectrul revoluției sociale, folosit ca dispozitiv retoric începând cu
1848, un „semn gol”, care a structurat însă în mare
măsură dezbaterile politice și sociale din epocă.
Istoria povestită de Călin Cotoi ne dezvăluie traiectoriile întrețesute ale unor figuri fascinante, unele mai
cunoscute (cum e cazul revoluționarilor Ion Ionescu de
la Brad sau C.A. Rosetti), altele cvasi-uitate azi (anarhiștii narodnici Zamfir Arbure, Nicolae Russel sau
Nicolae Codreanu), reușind să surprindă complexitatea schimburilor politice, personale și intelectuale care
au modelat și traversat epoca, dar și să inspire reflecții
asupra discursurilor și politicilor „modernizării sociale”
din prezent.
Ediția în limba română a fost lansată, în prezența autorului, în cadrul Târgului Autonom de Carte și Zine (TACZ),
care a avut loc în perioada 13-14 octombrie la Cluj.
25
�PIRATE ENLIGHTENMENT, OR THE
REAL LIBERTALIA, DAVID GRAEBER
(FARRAR, STRAUS & GIROUX, 2023)
Antropolog, teoretician și militant anarhist, David
Graeber a scris cu pătrundere și pasiune despre datorie, muncă, bani sau democrație, cele mai cunoscute
lucrări ale sale fiind Datoria: primii 5000 de ani (Art,
2020) sau Bullshit Jobs: A Theory (2018). Este, de
asemenea, autorul unui mic volum pe care vi-l recomandăm cu căldură, mai ales dacă aveți interese în
zona științelor sociale: Fragments of an Anarchist
Anthropology (2004).
Activitatea sa n-a fost însă una exclusiv teoretică. David Graeber a fost membru al sindicatului IWW
(Industrial Workers of the World) și s-a implicat în
numeroase mișcări de stradă, fiind una dintre figurile
cele mai cunoscute ale mișcării Occupy Wall Street.
În limba română a mai fost tradus recent și volumul
scris de David Graeber împreună cu David Wengrow,
Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii
(Polirom, 2022).
Recent a apărut și ultimul său volum postum, Pirate
Enlightenment, or the Real Libertalia, o continuare a
cercetărilor făcute la începutul carierei sale de antropolog în Madagascar, unde a întâlnit și comunitatea
Zana-Malata, alcătuită din descendenții piraților ajunși
pe insulă începând cu secolul XVIII. În această cercetare, Graeber analizează modul în care practicile protodemocratice (chiar libertare) ale Zana-Malata au
contribuit la proiectul iluminist. Astfel, Graeber scoate
la iveală sursele non-europene a ceea ce noi considerăm a fi gândirea „occidentală”.
La fel ca în Zorii tuturor lucrurilor, antropologul
anarhist încearcă să scoată astfel la iveală forme uitate
ale organizării politice și sociale, ilustrând convingător
viabilitatea altor moduri, mult mai democratice și
egalitare, de a articula socialul, economicul și politicul,
în afara paradigmelor autoritare ale capitalismului și
statismului.
David Graeber începe să fie (re)descoperit de un
public tot mai larg, ceea ce de multe ori duce și la minimalizarea (sau neglijarea) dimensiunii anarhiste a
demersurilor sale. David Graeber se înscrie, de altfel, în
26
lunga tradiție intelectuală a „anarhiei”, care pornește
de la Kropotkin, Reclus, Rudolf Rocker și continuă cu
Murray Bookchin, toți autori ai unor analize sociale și
istorice cuprinzătoare.
Apartenența la această tradiție nu e un simplu
accesoriu al activității sale de antropolog. După cum
nici cercetările lui Kropotkin sau Reclus nu erau simple exerciții intelectuale, ci cercetări ancorate (politic
și social) în viziunea anarhistă pe care o împărtășeau.
Anarhismul poate fi mai lesne înțeles, ca viziune și
practică socială, citindu-l pe Graeber. În același timp
(și poate într-o mai mare măsură), munca lui David
Graeber ca antropolog, activist, publicist, nu poate
fi pe deplin înțeleasă dacă e decuplată de contextul intelectual și politic care-i este propriu, adică de
„matca” gândirii anarhiste clasice pe care o duce mai
departe.
�ZILELE MUNCII, CORPURILE
MUNCITOARE (CENACLUL X, 2023)
„Poezia nu e un lux”, a scris Audre Lorde, iar noi ne
facem timp pentru ea în zilele de muncă. Între programe și norme, pe metrouri, trenuri și autobuze, între
joburi plătite și neplătite, între proiecte și îngrijire,
curățenie și reproducere, scriem; și aceasta e muncă.
De 1 mai am pregătit o cărticică cu poeme din
Cenaclul X despre muncă, productivă sau reproductivă, creativă sau plictisitoare, deprimantă sau satisfăcătoare. Colecția nu se dorește a fi una exhaustivă,
ci doar o serie de pagini, cuvinte puse unele după celelalte în speranța că ele ne pot apropia, sensuri manifestate în tânjirea pentru solidaritate.
Conține poeme de: Mădălina Oprea, oana ciobanu,
Nóra Ugron, Maria Martelli, oana ungureanu, Andreea
Gheo, Ioana Florescu, Andrei Gabriel Nicolae, Yigru
Zeltil, Ioana Bălănescu, Gabriela Diana Oprea.
ELIBERAREA CÂINELUI, COEXISTENȚĂ
ȘI REZISTENȚĂ: SCHIMB DE IDEI
ANTISPECIISTE ÎNTRE ILC ȘI ARON
NOR (HUNEDOARA, 2023)
Cum vorbim despre animalele non-umane în apropierea cărora trăim, dintr-un punct de vedere antispeciist? Mai exact, cum vorbim despre acel așa-zis „cel
mai bun prieten” al omului cu care am coevoluat și cu
care avem o lungă istorie de conviețuire și supraviețuire, dominație și tovărășie?
Trecând prin trei teme principale și abordând
multe alte subiecte adiacente, textul este o incursiune
în gândirea și practica unor viziuni eliberatorii în relațiile cu câinii. Acest schimb de idei e o reflecție asupra
adaposturilor de câini și adopțiilor internaționale, ridicând diferite întrebări legate de necesitatea acestora
și explorând mai multe perspective, locale și internaționale. Discuția face referire atât la situația Italiei,
cât și a României, luând în considerare în ce măsură
cea din urmă este un caz special. Concomitent, textul
explorează diferite posibilități de rezistență împotriva
proiectului umanist, moduri de a ne alia cu câinii
vagabonzi și imaginarii de coexistență multispecii.
Dialogul este și o invitație, o deschidere spre diverse
întrebări care abordează justețea relațiilor noastre
interspecii, spre propuneri mai curajoase pentru spații
comune în afara ordinii umaniste și capitaliste, spre a
fi împreună-cu-celălalt, alături de câini și a învăța, înțelege, simți, de lângă ei, alte moduri de a fi.
27
�↑ Zilele muncii, corpurile muncitoare (pag. 27)
↓TURMA! Zina Comunității Vegane Queer #2 (pag. 29)
28
Eliberarea câinelui, coexistență și rezistență: schimb de
idei antispeciiste între ILC și Aron Nor (pag. 27) ↑
Rețeaua anarhistă balcanică (pag. 29) ↓
�TURMA! ZINA COMUNITĂȚII
VEGANE QUEER #2 (2023)
TURMA! Zina Comunității Vegane Queer #2 este
rezultatul unui proces colectiv, o colecție mixtă care
adună scrierile comunității timp de un an, incluzând
eseuri scurte sau lungi, gânduri colective, poeme și
ilustrații primite în „poșta” online. Înăuntru veți găsi
poziționări queer-vegane și antispeciiste asupra unor
subiecte precum: justiție multispecii, teorie și practică,
doliu și sănătate mentală, imaginea corpului, muncă,
paternalism, politicile respectabilității, rezistența și
nesupunerea animalelor ș.a.m.d. Avem o serie de
interviuri din comunitate, alte două interviuri cu fondatoarele unor sanctuare vegane și inclusiv o listă de
recomandări pentru alte lecturi.
REȚEAUA ANARHISTĂ BALCANICĂ
(ANTIPOLITIKA, 2023)
Balcanii sunt o regiune modelată de luptele imperialiste pentru dominație, de construcții naționale violente, de războaie, schimburi de populație și genociduri, precum și de experiența nu foarte îndepărtată a
socialismului de stat din a doua jumătate a secolului
al XX-lea. Începând cu anii ’80, regiunea a fost expusă
unor politici neoliberale agresive, emigrației în masă și
naționalismului feroce, ceea ce a dus la războaiele din
anii ’90.
Cu toate acestea, există și Balcanii „de dedesubt”.
Regiunea găzduiește și mișcări și comunități care
sfidează logica statului-națiune. Oamenii obișnuiau
să fie (și, într-o anumită măsură, continuă să fie) multilingvi, multiculturali și multiconfesionali. Și le place
să se amestece. Au existat mișcări anti-imperialiste,
unele de eliberare națională, altele în mod expres antinaționaliste; au existat mișcări pentru egalitate socială
și a existat rezistență împotriva războaielor. Anarhiștii
fac parte din această istorie mai puțin cunoscută „de
dedesubt”.
Această succintă, dar lămuritoare, istorie își are
rădăcinile în perioada postbelică, când ideea a început
să fie vehiculată în cercurile anarhiștilor aflați în exil.
Un alt punct de cotitură l-a constituit apariția primelor
inițiative de solidaritate din timpul războaielor din
fosta Iugoslavie. Sunt, de asemenea, amintite acțiunile comune din anii 90-2000, târgul anarhist de carte,
concertele anarho-punk, taberele „no border”, marșurile antifasciste, publicațiile comune ca Iztok, Dincolo
de zidurile naționalismului și războiului, Antipolitika
etc.; dar și figuri sau grupuri importante ale acestei
istorii împărtășite.
Broșura, lansată la Ljubljana în 2023, se referă, așadar, la eforturile anarhiștilor/-elor/-x din regiune de a
construi o mișcare dincolo de granițele statelor și națiunilor. Textul, apărut în opt limbi, printre care și limba
română, este însoțit de imagini care documentează
povestea solidarității antimilitariste și antinaționaliste
din Balcani.
29
�FOCUS LITERAR
URSULA K. LE GUIN
Ursula Kroeber Le Guin (1929-2018) este una dintre cele mai celebrate autoare de cărți SF și fantasy. A
scris zeci de nuvele, volume de povestiri scurte, poezie, cărți de copii, colecții de eseuri.
Datorită părinților ei, scriitoarea Theodora și antropologul Alfred Kroeber, precum și a prietenilor care
îi vizitau, a dezvoltat încă de mică o pasiune pentru
scris și antropologie culturală. În timp, taoismul, feminismul, anarhismul, dar și textele psihanalistului Carl
Jung, s-au adăugat ca surse de inspirație pentru literatură și viață.
La noi au fost traduse câteva din cărțile ei: Mâna
stângă a întunericului, Lumii îi spuneau pădure,
Deposedații, Sfâșierea cerului, Orașul iluziilor etc.
Au apărut și câteva povestiri scurte, precum Cei care
pleacă din Omelas, care poate fi găsită pe internet.
În scrierile ei se regăsesc, prelucrate, diferite surse
și orizonturi de idei. De exemplu, în prima carte din
seria Earthsea, A wizard of Earthsea, apar teme
taoiste și reflecții asupra echilibrului universal, în timp
ce în Mâna stângă a întunericului, este abordată fluiditatea genului, iar în Lumii îi spuneau pădure e explorată reacția unei societăți pașnice atunci când e atacată din exterior cu violență.
30
Pe lângă explorarea unor teme precum rasa, genul
sau sexualitatea, Ursula K. le Guin și-a închipuit în scrierile ei și și forme anarhiste de organizare socială și
politică, reflectând la ideea de revoluție, utopie, egalitate etc. Câteva texte reprezentative în acest sens sunt
Cei care pleacă din Omelas, The day before the revolution, dar mai ales romanul Deposedații.
Principalul element utopic din romanul Deposedații este
o versiune pacifistă de anarhism, care este pe atât de „yin”
pe cât poate fi o ideologie politică. Anarhismul respinge
identificarea civilizației cu statul și a puterii cu coerciția.
(Ursula K. Le Guin)
Odonianismul [n.n. - ideologia de pe Anarres] este
anarhism. Nu varianta „cu bomba în buzunar”, care e
terorism, indiferent de numele cu care încearcă să se
justifice; nici „libertarianismul” economic sau darwinismul
social al extremei drepte, ci anarhismul așa cum e
prefigurat în gândirea taoistă timpurie și expus mai
târziu de Shelley și Kropotkin, de Goldman și Goodman.
Principala țintă a anarhismului este statul autoritar
(capitalist sau socialist); principala sa temă morală și
practică e cooperarea (solidaritatea, întrajutorarea). Este
cea mai idealistă și, pentru mine, cea mai interesantă
dintre toate teoriile politice.” (Ursula K. Le Guin)
�DE PRIN LUME ADUNATE…
DARE DE SEAMĂ DE LA CEL
DE-AL XII-LEA CONGRES AL IFA
În perioada 7-10 aprilie 2023,
C. Ganait a fost prezent, ca observator, la cel de-al XII-lea Congres
al
Internaționalei
Federațiilor
1
Anarhiste (IFA) , la invitația unor
tovarăși și tovarășe din Federația
pentru Organizare Anarhistă din
Slovenia și Croația.
Ce
este
Internaționala
Federațiilor Anarhiste? După ruptura din 1872 dintre socialiștii autoritari și cei libertari din prima
Internațională, au început discuțiile
pentru formarea unei internaționale
antiautoritare. Primele discuții de
acest fel au avut loc la Saint-Imier,
în Elveția, în 1872. Anul acesta va
avea loc o întâlnire internațională2
pentru a marca 150 de ani de la acel
moment (ar fi trebuit să aibă loc
anul trecut, dar post-pandemie…).
Până la a se ajunge la forma
actuală a internaționalei, au existat și alte încercări de organizare
antiautoritară. Represiunea statului le-a însoțit mereu. Prima organizare federativă internaționalistă,
care continuă să existe și astăzi,
este Asociația
Muncitorească
Internațională3, fondată în 1922 la
Berlin (din care a făcut parte și grupul anarho-sindicalist din Cernăuți4,
în perioada României Mari).
După cel de-al doilea război
mondial, au avut loc mai multe
întâlniri, iar la congresul din 1968 de
1. https://i-f-a.org/
2. https://anarchy2023.org/en
3. https://www.iwa-ait.org/
4. https://pagini-libere.ro/brosuri/
anarhismul-in-bucovina-de-nord-o-scurtaistorie-1925-1935-c-ganait/
la Carrara, în Italia, a avut loc întemeierea Internaționalei Federațiilor
Anarhiste.
Actualmente fac parte din
Internațională
federații
din
Argentina, Brazilia, Bulgaria, Cehia
și Slovacia, Croația și Slovenia, zona
vorbitoare de franceză (Franța,
Belgia și Elveția), zona vorbitoare
de germană (Germania și Elveția),
Marea Britanie, Grecia, Kurdistan,
Italia (peninsulară, Sicilia), Mexic,
Iberia (Spania și Portugalia).
Iată, pe scurt, o relatare a lucrărilor congresului:
***
Congresul de anul acesta a avut
loc în Italia, la Massenzatico, localitate care face parte din Reggio
Emilia5. La fel ca majoritatea localităților din Italia, orașul are o istorie bogată în privința mișcării anarhiste. Ca idee, numai în acest sat
de numai 3.700 de locuitori poate
fi găsită o Bucătărie a Poporului
(Cucine del Popolo6). Pe lângă faptul că am mâncat o mâncare foarte
bună acolo, toate persoanele implicate sunt asumat anarhiste.
Împreună cu tovarășii și tovarășele din Slovenia am ajuns joi seara,
ocazie cu care am participat la un
scurt tur al centrului orașului Reggio
Emilia, unde ni s-au arătat locurile
importante ale istoriei anarhiste și
antifasciste locale.
5. https://federazioneanarchicareggiana.
noblogs.org/
6. https://www.facebook.com/
cucinedelpopolo/
Vineri, după plenara de deschidere, au avut loc trei ateliere: despre migrație, luptele de gen și despre religie.
Am considerat că multe din motivele pentru care există problema
migrației (ca de exemplu, războaiele), precum și luptele de gen (ca de
exemplu, conservatorii care-și bagă
nasul în drepturilor reproductive ale
femeilor) pleacă de la religie, așadar
am ales să particip la atelierul dedicat acestei teme.
În cadrul atelierul s-a discutat despre cum colonialismul din
America Latină a avut ca prim motor
catolicismul, având efecte profunde
resimțite și astăzi: genocidul contra
populațiilor indigene, capitalismul
extractiv, state autoritare care continuă să distrugă comunitățile locale
precum și natura, pentru a face loc
exploatărilor de resurse și a agriculturii industriale. Să nu uităm că ceea
ce cunoaștem drept „acumulare
primitivă”, adică însușirea forțată
a unor resurse precum aur, argint,
ființe umane sau non-umane, a
prins avânt pe continentele americane, iar toate bogățiile au fost
aduse în Europa. Iată de ce ne minunăm la catedrale megalitice și aurite
în țările occidentale, în timp ce în
țările din America Latină vedem mai
mult sărăcie lucie.
De asemenea, s-au subliniat
efectele negative ale religiei instituționalizate (mai ales ale sfintei treimi
catolicism+ortodoxism+islamism)
asupra femeilor, persoanelor queer,
31
�ființelor non-umane, dar și asupra credințelor indigene
care în general nu doresc să se impună, să se extindă,
să exploateze alte ființe vii.
După cină, a avut loc prezentarea tovarășilor din
Slovenia a Târgului Anarhist de Carte din Balcani7, care
a avut loc la Ljubljana pe 7-9 iulie 2023. A fost ediție
de mari proporții, cu o prezență internațională semnificativă, cu discuții și prezentări care nu s-au limitat la
munca editorială, ci au acoperit un spectru larg, de la
sport antiautoritar la arhive libertare sau anti-militarismul internaționalist.
Sâmbătă a avut loc
discuția centrală a congresului, anume „capitalism, război și autoritarism”, care a acoperit
în mare parte toată ziua.
S-au discutat multe,
dar sunt câteva lucruri
(destul de evidente, de
altfel), pe care aș putea
să le menționez:
Capitalismul, războiul și autoritarismul sunt
mecanisme care funcționează și cresc împreună, fiind interdependente. De aceea este
indicat să nu susținem
acele grupuri care aleg
să lupte în cadrul structurilor naționale, chiar
și atunci când e vorba
de grupuri antiautoritare. Trebuie să acceptăm, să recunoaștem că
nevoia lor de a se apăra
este firească. Nu acest
aspect e criticabil, ci decizia de a se încadra în structurile militare ale statului care nu pot aduce nicio schimbare reală. De această schimbare (sau de această perspectivă) revoluționară ar fi, în schimb, nevoie acum
mai mult ca niciodată.
Au fost cazuri (și vor mai fi) în care cei care doreau
să se apere contra unor atacuri imperialiste să fi fost
absorbiți în logica opresiunii, ajungând să reproducă
chiar mecanismele acesteia. De aceea, în cazul oricărui
război, chiar și cel din Ucraina, e nevoie să fie susținute
acele colective, grupuri, persoane care se opun războiului și a militarizării dintr-un punct de vedere antimilitarist și internaționalist; și de a susține, de asemenea, obiectorii de conștiință, dezertorii, revoluționarii,
sabotorii etc.
După cină a avut loc un concert de muzică politică
libertară cu două trupe locale. Nu pot zice decât că
italienii sunt mari cântăreți; au avut și de unde să se
inspire cu muzica. De la piese despre Gaetano Bresci8
și Giuseppe Pinelli9, la
ridiculizarea unor politicieni de dreapta sau
evocarea luptei de partizanat antifascist din
Italia sau Spania, cântăreții au reușit să acopere un spectru larg de
piese anarhiste mai noi
sau mai vechi.
Duminică au avut
loc, din nou, mai multe
ateliere: unul despre
educație și pedagogie
(critică la adresa educației de stat și alternativelor pedagogice dintr-o
perspectivă libertară),
precum și unul despre
lupta de clasă.
Ca și în cazul primei serii de ateliere, am
decis să merg la atelierul despre educație,
deoarece consider că
o luptă de clasă/luptă
anti-guvernamentală
mai „sănătoasă” poate
pleca dinspre acele grupuri care au ales calea spre
autoinstruire sau spre educație libertară.
Trebuie să admit că a fost unul dintre cele mai
emoționante ateliere la care am participat vreodată,
în mare parte datorită modului în care persoanele
din America Latină au prezentat contextele și situațiile din geografiile din care provin. Am putut observa
o diferențiere în tactici, mai ales atunci când vorbim
despre efectele politicilor neoliberale din anii `90. În
7. https://bab2023.espivblogs.net/
8. https://libcom.org/article/bresci-gaetano-1869-1901
9. https://libcom.org/article/giuseppe-pinelli-death-anarchist
32
�timp ce în Europa mișcările studențești au apărut pentru a salva drepturile care dispăreau încet-încet prin
mișcări de masă și ocupări de licee
și facultăți, în Argentina sau Brazilia
sau Mexic, păturile sărace s-au trezit
că au rămas fără școli sau nu mai e
loc pentru ei și ele în cele existente.
Așa că au început să apară colective
și școli populare, al căror scop era
acela de a educa persoanele, indiferent de vârstă, pentru a le ajuta
să se descurce în societate. Un lucru
important la aceste școli este că nu
propagă ideile libertare, ci le aplică
în modul de organizare, în curriculă,
în faptul că sunt concentrate pe
dezvoltare comunitară mai degrabă
decât pe a produce indivizi și individe pentru piața muncii.
Luni au avut loc ultimele două
ateliere, pe low-tech și pe anti-fascism, dar nu am mai avut energie
mentală să particip la niciunul dintre ele, deoarece timp de 3 zile am
notat în caiet cam tot ce era important; și, în final, plenara de închidere.
Nu voi intra în mai multe detalii, deoarece voi scrie în zilele care
urmează texte mai detaliate plecând
de la atelierele pe religie și educație,
cu atât mai mult cu cât am făcut rost
de o broșură despre una dintre școlile libertare din Argentina. Numai
curricula acestei școli ar merita o
dezbatere mai largă.
De asemenea, IFA va produce
texte generale pentru atelierele și
celelalte discuții care au avut loc,
de îndată ce acestea vor fi acceptate/ratificate de toate federațiile
participante.
Dar, pe scurt, cam așa a fost la
cel de-al 12-lea congres al IFA.
C. Ganait
DISCUȚIE DEDICATĂ ARHIVELOR,
BIBLIOTECILOR, CERCETĂRILOR
ISTORICE ȘI PROIECTELOR
EDITORIALE ANARHISTE ÎN
CADRUL TÂRGULUI ANARHIST
DE CARTE DIN BALCANI 2023
PE SCURT DESPRE TACB
LJUBLJANA 2023
În 2023 s-au împlinit 20 de
ani de Târg Anarhist de Carte din
Balcani, prima ediție având loc tot la
Ljubljana, în 2003. Târgul s-a născut
din diferitele inițiative „de la firul ierbii” apărute în contextul războaielor
din fosta Iugoslavie și din nevoia de
a contracara militarismul, naționalismul, discursurile urii și realitatea
războiului care decurgea de aici. Din
2003, târgul a călătorit peste tot în
regiunea balcanică, de la Zagreb la
Skopje, de la Novi Sad la Ioannina și
de la Sofia la Cluj/Kolozsvár. Într-un
context în care conflictele militare
se reaprind în regiune și peste tot în
lume, târgul s-a întors la Ljubljana,
adunând peste 80 de colective din
Balcani, Europa dar și din întreaga
lume. A fost cea mai numeroasă
participare de până acum, aspect
reflectat nu numai în numărul mare
de persoane prezente, ci și în diversitatea de discuții, ateliere și acțiuni care s-au desfășurat sub egida
târgului. Deviza care a însoțit întâlnirea, „Dincolo de zidurile naționalismului și războiului”, a reluat titlul
unei publicații scoasă de anarhiștii
croați în timpul războiului, în 1993.
Mai multe despre istoria rețelei de
solidaritate balcanică și despre inițiativa târgului puteți afla din broșura
„Rețeaua anarhistă balcanică”, pe
care o puteți citi și pe blogul Pagini
Libere:
https://pagini-libere.ro/brosuri/
reteaua-anarhista-balcanica/
DISCUȚIE DEDICATĂ
ARHIVELOR,
BIBLIOTECILOR,
CERCETĂRILOR ISTORICE ȘI
PROIECTELOR EDITORIALE
ANARHISTE ÎN CADRUL
TÂRGULUI ANARHIST DE
CARTE DIN BALCANI 2023
Cu ocazia Târgului Anarhist de
Carte din Balcani care a avut loc în
7-9 iulie 2023 în Ljubljana, în așa-numita slovenia, am organizat și participat la o discuție dedicată arhivelor,
33
�bibliotecilor, cercetărilor istorice și proiectelor editoriale anarhiste. De ce am făcut asta, precum am spus și
în apelul care a precedat discuția:
Pentru că înțelegem că e nevoie de o memorie vie a
mișcărilor și luptelor trecute pentru emancipare, pentru că
modul în care ne povestim istoriile e important; pentru că
e nevoie de o cunoaștere vie, care să se poată transforma
în conștiință activă și în solidaritate cu toți/toate cei/cele
care luptă și speră la o lume mai bună; pentru că toate
istoriile ne vorbesc, de fapt, despre prezent și despre
posibilitățile sale; pentru că memoria luptelor nu trebuie
să fie un muzeu, ci un laborator și un spațiu de cunoaștere,
vă invităm să participați, în cadrul Târgului Anarhist de
Carte din Balcani 2023, la o serie de discuții dedicate
arhivelor, bibliotecilor și proiectelor editoriale anarhiste și
antiautoritare.
Ne-am dorit să creăm un spațiu de întâlnire pentru toate persoanele interesate de istoria anarhistă
din regiune sau de istoriile luptelor sociale în general și totodată să ne cunoaștem mai bine, să ne
împărtășim experiențele și să punem temeliile unor
colaborări mai strânse. Iar în limitele timpului mereu
prea scurt, am făcut asta. Într-o căldură toridă, de
iulie în plină schimbare climatică, sporită de prezența
uriașă a persoanelor la târg — peste cinci sute de persoane — ne-am strâns și noi într-o sală adiacentă târgului de carte. Ne-am bucurat de o participare mare,
direcții noi de interes, întrebări care să ne ghideze activitatea pe viitor, ne-am (re)găsit, am schimbat resurse
și mici trucuri ale „profesiei”. Și am simțit, cum simți
în multe întâlniri de genul, entuziasm și that sense of
empowerment.
În prima parte a întâlnirii, persoane din diferite
colective din zone geografice precum serbia, cehia,
slovacia, italia, elveția, franța și românia și-au prezentat pe scurt activitatea. S-a vorbit despre istoricul
colectivelor, ce tipuri de materiale arhivează – zona
geografică, tematici alese, dacă sunt anarhiste sau
includ și alte mișcări sociale – și despre alte activități
precum publicații, discuții, evenimente. Au mai fost
prezentate câteva inițiative care au ca scop conectarea bibliotecilor și arhivelor, precum e La Xarxa de
Biblioteques Socials, care aduce împreună într-un
catalog comun bibliotecile libertare din Catalonia, și
Anarchist Libraries (.net) care indexează toate bibliotecile libertare on-line. Un tovarăș a vorbit despre
koha, un sistem open source pentru biblioteci gratuit,
care poate susține și documente, util rețelelor de biblioteci descentralizate.
34
A doua parte a întâlnirii a fost deschisă discuției
libere. Am vorbit despre importanța pe care o atribuim
muncii de cercetare și arhivare, atât în aspectele sale
comunitare și sociale, cât și în cele istorice și politice.
Credem că e important să consolidăm infrastructura
de cunoaștere alternativă și de interacțiune cu istoria, credem că înțelegerea trecutului poate fi o unealtă
pentru prezent și viitor, iar munca asta are un rol în
luptele actuale. Ca persoane implicate în mișcare, este
important să ne scriem propria istorie. De asemenea,
este important să arătăm continuitatea mișcării.
În acest sens, s-a vorbit despre dorința de a lucra
cu istoria vie, de a nu lăsa ca arhivele să devină muzee,
monumente ale trecutului. Câteva colective au vorbit despre activitățile lor precum organizarea de discuții publice, publicații, emisiuni radio, zile de studiu,
cercetări și analize mai profunde, ori păstrarea istoriei
sociale prin interviuri cu persoane implicate în mișcare. S-a amintit nevoia unor discuții focalizate pe gen
și decolonizare, inclusiv în felul în care privim istoria și
cercetarea ei, și nevoia inițiativelor feministe și queer.
În ceea ce privește chestiunea continuității, am vorbit și de inițiativele noastre, despre cum facem ca acestea să rămână viabile și durabile în timp. Chestiunea
durabilității se referă atât la aspectele materiale, de
infrastructură – câteva arhive mai mari au probleme
legate de lipsa spațiului –, cât și la cele umane. O problemă comună multor colective este cea a posibilității
de a avea o activitate susținută în condițiile în care
pot exista discontinuități în implicare, iar transmiterea
cunoștințelor rămâne uneori o problemă. Am vorbit și de rolul digitalizării. Deși poate fi o soluție pentru colectivele care se confruntă cu lipsa spațiului fizic,
aceasta nu este soluția cea mai sigură, iar arhiva materială rămâne în continuare necesară pentru păstrarea
documentelor pe termen lung. În schimb, digitalizarea
este utilă pentru a ajunge la mai multe persoane sau
pentru a păstra și informații de pe tipuri de media care
expiră în timp, precum casetele VHS, fotografiile etc.
Securitatea este un aspect important al muncii
noastre și realizăm responsabilitatea pe care o avem
când lucrăm cu informații și faptul că între popularizare și vulnerabilizarea mișcării e o graniță fină.
Au fost amintite și câteva metode prin care ne asigurăm că trecem totul prin filtrul securității precum prin
dezbaterea riscurilor pentru securitatea tuturor implicați, obținerea consimțământului colectivelor și persoanelor, publicarea doar a documentelor mai vechi de
cinci ani sau tehnici de anonimizare a documentelor.
�În continuare ne-am întrebat ce
putem face pentru a ne conecta mai
bine cu luptele locale, altfel spus
cum revenim la mișcare? O propunere în acest sens a fost de a organiza un tur în diferite locuri în care să
prezentăm istoria locală, documentele arhivate și să aducem aceste
informații în dezbaterile actuale.
Am vorbit despre ce putem face
împreună, ce proiecte putem dezvolta în comun, cum putem sublinia
transnaționalismul mișcării, atât
din trecut cât și prin colaborarea
noastră. Am hotărât o metodă de
comunicare care ar putea consolida
această rețea și ar putea duce la alte
proiecte în comun.
Întrebările deschise de întâlnire rămân în continuare cu noi, cex
prezentx la ea sau cex care citesc
acum și sperăm să deschidă discuții
oriunde și oricând: De ce e importantă cunoașterea și păstrarea
urmelor și istoriilor anarhiste? Cum
ne raportăm la tradiție și la trecut?
Ce putem învăța din istoriile luptelor trecute, într-o regiune minată
de războaie, dominație imperială
și răbufniri naționaliste? Care sunt
dificultățile de care ne lovim în
activitatea noastră? Cum ne organizăm? Care e orizontul și practicile
de cunoaștere la care ne raportăm
sau la care aspirăm?
DECLARAȚIA COMUNĂ DE LA
FINALUL TÂRGULUI ANARHIST DE
CARTE DIN BALCANI, LJUBLJANA 2023
DINCOLO DE ZIDURILE
NAȚIONALISMULUI
ȘI RĂZBOIULUI!
SOLIDARITATE ȘI
REZISTENȚĂ ÎMPOTRIVA
MAȘINĂRIEI MORȚII.
În perioada 6-9 iulie 2023, aproximativ 800 de tovarășe/i/x din
toate geografiile Balcanilor, din
Europa, dar nu numai, s-au adunat
la Ljubljana, Slovenia, pentru a participa la Târgul Anarhist de Carte
din Balcani, ediția 2023. Anul acesta
târgul și-a sărbătorit cea de-a 20-a
aniversare. Peste o sută de edituri,
distro-uri și colective din mișcarea
anarhistă și antiautoritară internațională și-au prezentat cărțile, publicațiile și alte materiale dedicate
luptelor sociale din întreaga lume.
TACB este însă mai mult decât o
întâlnire a editorilor, reprezentând,
de asemenea, un punct de convergență pentru tovarășii/ele/x din
Balcani (dar nu numai), un spațiu
în care se poate învăța din luptele
celorlalți. Prin urmare, paralel cu
târgul, au avut loc zeci de discuții
și ateliere interesante care au atras
până la câteva sute de persoane
fiecare.
În Ljubljana, intervenția politică a
luat forma unei demonstrații împotriva războiului, naționalismului,
patriarhatului, frontierelor și capitalului, la care au participat aprox.
1.000 de persoane și care a avut
loc sâmbătă seara. Demonstrația
a fost inițiată spontan de adunarea participantelor/x la TACB, fiind
autoorganizată de aceștia. A fost
încă o confirmare clară și concretă a
caracterului internaționalist al adunării și al mișcării noastre în general. Sloganele scandate și scrise pe
bannere în numeroase limbi nu au
fost doar o declarație simbolică, ci o
expresie concretă a internaționalismului nostru și a politicii de unitate
în diversitate pe care o îmbrățișăm.
S-ar putea să fim diferite/iți/x,
să venim din diferite locuri și să
ne organizăm în moduri diferite,
însă cu toții împărtășim aceeași
pasiune pentru libertate și lupta
pentru viață și demnitate. Ne
este tuturor limpede că, peste
tot în lume, din Balcani până în
Rusia și Ucraina, dușmanul este
capitalul și statul, iar dușmanii
popoarelor de pretutindeni stau
în bănci și parlamente.
De la Varșovia la Belgrad
și Barcelona, de la Ankara la
Copenhaga și Londra, de la Sydney
la Valparaiso și Bogota, de la Sofia la
Paris și Roma, de la Nicosia la Atena
și Moscova, tovarăși din întreaga
lume s-au întâlnit la Ljubljana pentru
a împărtăși idei, analize și perspective. Am discutat despre experiențele, practicile și modelele noastre
de organizare și de luptă, dar și despre modalitățile de participare la
mișcările sociale și la procesele
revoluționare mai largi. Toate acestea cu intenția de a găsi puncte
de convergență, de a construi o
direcție comună care să includă
o pluralitate de tactici, și de a
formula propuneri strategice și
alternative concrete. Acestea ne
pot ajuta să ne mobilizăm forțele și
35
�inspirațiile pentru a face față provocărilor și problemelor cu care se confruntă mișcările și societățile noastre,
în contextul multiplelor moduri prin care devastarea
politică, economică și socială este implementată prin
dominația capitalismului global.
ÎMPREUNĂ ÎMPOTRIVA RĂZBOIULUI,
FRONTIERELOR, PATRIARHATULUI
ȘI CAPITALISMULUI!
Punctul de plecare al analizei și luptei noastre este
o înțelegere a rolului comun pe care capitalismul și statele — ca sisteme împletite de dominație, exploatare
și opresiune, împreună cu patriarhatul, sexismul, naționalismul și rasismul — îl au în distrugerea societăților,
a popoarelor, a naturii și mediului înconjurător. Toate
crizele recente, intensificarea constantă a atacurilor
împotriva claselor populare, colonizarea și ocuparea
orașelor și satelor noastre de către capital și poliție,
radicalizarea represiunii și a violenței de stat și, în cele
din urmă, militarizarea și războiul, confirmă analiza
noastră din trecut: capitalismul înseamnă criză și capitalismul înseamnă război. Toate acestea fac ca agenda
noastră politică de schimbare socială radicală și de
construire a unei alternative să fie cu atât mai urgentă
pentru viitor.
Înțelegem războiul ca parte integrantă a sistemului actual al devastării: este instrumentul și
expresia sa naturală. Acesta se manifestă în diferite forme, dar rezultatele sale sunt întotdeauna aceleași: subjugare, opresiune, moarte și genocid. Vedem
asta peste tot. Din Ucraina până în Sudan, din Kosovo
până în Chiapas, din Franța până în Mediterana, din
36
Kurdistan până în Palestina, forțele puterii și ale capitalului – prin intermediul armatelor naționale, poliției
militarizate, alianțelor imperialiste, ori a forțelor private sau prin intermediari, fie prin alte forme de violență și atacuri – duc un război neîntrerupt împotriva
oamenilor și societății. Pentru noi, dușmanul este războiul însuși. Pentru noi, statele care au nevoie de război pentru a-și impune dominația asupra populației
sunt dușmanul. Pentru noi, inamicul este capitalismul
care are nevoie de state și de războaie pentru a-și perpetua stăpânirea asupra lumii. A ne opune războaielor înseamnă a ataca sistemul care are nevoie de ele și
care le îngăduie.
Frontierele, în general, și în particular regimul ucigaș al „fortăreței Europa”, sunt parte integrantă a acestui sistem al morții. Dezastrul din
Pylos, în care sute de migranți au fost uciși în naufragiul
unei ambarcațiuni, la fel ca alte zeci de mii de migranți
uciși în Mediterană înaintea lor, pe ruta balcanică sau
în alte zone de frontieră, nu a fost un accident. A fost o
crimă în masă comisă de statul grec și de UE. Aplicând
politicile de migrație ale UE, pe care le-au negociat
în prealabil, statele ucid în mod constant persoanele
care ajung la granițe. Acestea se folosesc de naționalism, de discursul despre securitate și de rasism pentru a legitima pogromurile, bătăile, evacuările și alte
discriminări. Cei care reușesc să supraviețuiască violenței de la frontieră sunt exploatați în ateliere ilegale.
Se construiesc lagăre de concentrare moderne pentru
a-i închide pe migranți și pentru a-i ține într-o stare de
excludere continuă. În același timp, autoritățile recompensează poliția și pe polițiștii de frontieră care ucid,
molestează și jefuiesc zilnic. Această normalizare a
violenței este politica oficială a UE. Vom continua să ne
organizăm împotriva ei și a tuturor formelor sale, dar
și împotriva tuturor celor care o facilitează, fie că este
vorba de Frontex, de gloatele fasciste sau de patrulele
de graniță. Vom continua să ne organizăm în solidaritate cu persoanele migrante. Vom continua să luptăm împotriva dezumanizării și să cerem dreptul de a
călători, de a migra și de a trăi în demnitate și libertate
pentru toată lumea. Trebuie să luptăm împotriva
rasismului, a militarizării frontierelor și criminalizării migrației.
Însă, cu toate că ne dedicăm luptei împotriva regimurilor criminale de frontieră, atât în privința granițelor trasate în jurul statelor naționale cât și a celor
reproduse în interiorul orașelor și comunităților în care
trăim, realizăm că diverse forme de rasism continuă să
persiste în comunitățile noastre de rezistență. Lupta
�noastră împotriva tuturor regimurilor de frontieră trebuie să însemne,
în mod necesar, și o autoreflecție
critică, dar și identificarea modului
în care anumite discursuri și practici
reproduc pozițiile de putere impuse.
De asemenea, ea trebuie să implice
și angajamentul nostru onest de
schimba aceste lucruri. Este esențial să construim o luptă comună a
celor care sunt supuși rasializării ca
„migranți” și a celor care sunt considerați „autohtoni”. Recunoaștem că
o astfel de luptă nu pornește pentru
toată lumea de la aceleași premise,
câtă vreme unii au acces la asistență
medicală, locuințe și educație, în
timp ce alții nu. Nu ne putem baza
pe stat pentru a ne oferi drepturi
universale. Singura modalitate de a
obține o egalitate radicală este de
a lupta și de a rezista tuturor politicilor care duc la moarte, migrație
forțată, exploatare și alte forme de
opresiune.
Înțelegem că patriarhatul e
unul dintre principalii piloni ai
sistemului de dominație actual.
Asistăm peste tot la creșterea forțelor reacționare și a proceselor contrarevoluționare. Repatriarhalizarea
societății, atacurile asupra drepturilor reproductive, violența împotriva femeilor, a persoanelor trans
și queer, femicidurile, homofobia
și transfobia fac parte din același
proces. În timpul TACB 2023, Tbilisi
Pride a fost atacată violent de fasciști și fundamentaliști, în timp ce
o tânără trans, Noa Milivojev, a fost
ucisă la Belgrad, în Serbia. Crimele
motivate de ură și discriminarea
împotriva persoanelor queer și trans
sunt într-o creștere accentuată,
câtă vreme continuăm să fim ținta
globală a violenței și a propagandei pline de ură a extremei drepte,
a fundamentaliștilor religioși și a
societății capitaliste conservatoare
în ansamblul ei. Ne exprimăm hotărârea de a continua să organizăm
rezistența împotriva acestor procese și să ne apărăm împotriva violenței misogine, adesea susținută și
alimentată de puterile statului, până
când patriarhatul și celelalte sisteme de dominație vor fi zdrobite. În
același timp, vom continua să abordăm structurile și atitudinile patriarhale din spațiile și mișcările noastre,
care sunt o reflectare a lumii în care
dorim să trăim în viitor.
Prin intermediul Zilei 01 din acest
an, zi în care am dedicat spațiu și
timp stabilirii de conexiuni între mișcările anarha-queer-feministe din
regiune și de mai departe, dar și cu
alte ocazii în timpul târgului; prin
intermediul prezenței puternice a
vocilor eliberării trans la demonstrația de sâmbătă, am așezat
această luptă în centrul luptei noastre comune și am contribuit la eforturile de organizare anarha-queer și
la o mai strânsă legătură între diferitele rețele de solidaritate.
Vom continua să sprijinim
mobilizările antifasciste împotriva marșurilor naziste din Sofia,
Budapesta și din alte părți. E
nevoie să luptăm în mod constant
împotriva naționalismului, căci naționalismul este un instrument prin
care clasele conducătoare și statul
justifică diviziunile între oameni și
cuceririle. Știm foarte bine că naziștii și alte gloate fasciste sunt mâna
dreaptă a guvernanților, ei fiind cei
care fac, din umbră, munca murdară a statului. De aceea trebuie
să-i confruntăm și să le distrugem
1. https://bab2023.espivblogs.net/program/
day0/
37
�capacitatea de a avea o prezență semnificativă, fie ca
grupuri organizate, fie pe străzi.
Suntem hotărâte/x/ți să continuăm să ne organizăm la nivel local, regional și internațional, astfel încât să putem construi rezistență și solidaritate împotriva acestui regim al terorii. În același
timp, știm că este important să ne construim organizațiile, structurile, relațiile și comunitățile pe baza principiilor auto-organizării antiautoritare. Coerența dintre idei și practică, dintre mijloace și scopuri, este un
principiu critic al anarhismului. Pe cât e de urgent să
construim rezistența, pe atât e de important să continuăm să ne chestionăm pe noi înșine și viața noastră
de zi cu zi. Trebuie să lucrăm pentru a ne decoloniza
mințile, pentru a deconstrui mentalitatea dominantă
(din noi și din societate) și pentru a confrunta comportamentele agresive, sectare și distructive din spațiile noastre. Toate acestea sunt condițiile prealabile și
necesare pentru edificarea unei mișcări și a unei societăți bazate pe respect reciproc, grijă și solidaritate.
Vedem, de asemenea, cum istoria este folosită
de cei aflați la putere pentru a-și legitima dominația și pentru a ne oprima. Considerăm că cercetarea
și analiza istoriei sunt componente necesare oricărui
proces revoluționar. Acest subiect a fost discutat, printre altele, în cadrul discuției de grup dedicată arhivelor anarhiste2. E necesar să creăm practici de educație
populară liberă, să ne scriem propriile noastre istorii,
să ne construim propria cunoaștere și să o răspândim
în toate colțurile societății.
Pentru mișcările antiautoritare, accesul la
pământ, semințe, alimente de calitate, energie și
alte resurse naturale reprezintă un aspect important al luptei politice. Le recunoaștem ca fiind o condiție prealabilă pentru construirea oricărei autonomii
semnificative. Exproprierea, exploatarea și jefuirea
neoliberală sunt procese inerente reorganizării spațiului rural din întreaga lume. În regiunea Balcanilor,
acestea se manifestă în contexte locale specifice. Ele
se materializează prin suburbanizare, gentrificare și
turism rural, precum și în megaproiectele dăunătoare
mediului din comunitățile marginalizate, ori în coridoarele logistice în continuă expansiune ale piețelor globalizate, care restrâng posibilitățile sociale și de acces la
resurse. Astfel, lupta noastră nu ar trebui să se concentreze doar asupra unor probleme de mediu abstracte,
ci ar trebui să putem participa la diverse procese care
au loc în mediul rural: ca mișcare antiautoritară, ca
2. https://bab2023.espivblogs.net/program/
discussion-anarchist-archives/#ro
38
fermiere, ca tovarăși/x/e, ca săteni, conectând astfel
luptele rurale și urbane. Am deschis aceste discuții la
târgul de la Novi Sad, le-am continuat la Cluj/Kolószvár
și la târgul de anul acesta de la Ljubljana, în ideea de a
le dezvolta pe viitor, atât la nivel teoretic, cât și practic.
SOLIDARITATE CU CELE/
CEI/X CARE SE REVOLTĂ!
De la Nanterre la Atlanta, din Iran și Kenya până în
Chile, ne exprimăm solidaritatea cu persoanele care
se revoltă pretutindeni. De asemenea, ne exprimăm
solidaritatea cu cei/x/cele care sunt ținta represiunii și cu toți prizonierii politici, din Belarus până
în Turcia și din Grecia până în Germania. Vom continua să organizăm solidaritatea și să-i sprijinim pe toți
cex/cele/cei care sunt ținta represiunii statului. În unele
geografii, sistemul penitenciar este o continuare a
sclaviei. Toate acestea sunt modalități prin care clasele
conducătoare controlează, exploatează și ucid populația dispensabilă. Ne propunem, așadar, să luptăm
pentru abolirea sistemelor penitenciare. Nu suntem
cu adevărat liberi decât printre oameni la fel de liberi.
Înrobirea, chiar și a unei singure ființe umane, încalcă
demnitatea umană și anulează libertatea tuturor.
Ne exprimăm solidaritatea cu procesele revoluționare din Kurdistan. De asemenea, ne exprimăm hotărârea de a continua dialogul cu Mișcarea
de Eliberare din Kurdistan, de a discuta împreună propunerile ideologice și practice ale Confederalismului
Democratic și de a construi astfel relații strategice
pentru un front comun al forțelor antisistem împotriva
modernității capitaliste.
Din Balcanii de dedesubt, trimitem salutări de
solidaritate și sprijin comunităților zapatiste din
sud-estul Mexicului, care se află tot mai mult sub
atacul forțelor (narco)paramilitare susținute de
statul mexican. Ne exprimăm angajamentul pentru a continua dezvoltarea rețelei transnaționale de
sprijin pentru lupta zapatistă, cerem oprirea imediată a războiului împotriva comunităților zapatiste și
ne alăturăm apelului la acțiune3 lansat de „Espacio de
Coordinación Nacional Alto a la guerra contra los pueblos Zapatistas” pentru perioada 13-16 iulie 2023.
PENTRU O ALIANȚĂ GLOBALĂ
ÎMPOTRIVA MAȘINĂRIEI MORȚII!
3. https://hide.espiv.net/?https://www.congresonacionalindigena.
org/2023/07/05/chiapas-es-mexico-alto-a-la-guerra-contra-lospueblos-y-las-comunidades-zapatistas/
�Susținem că este necesar să
creăm o viziune alternativă, emancipatoare a lumii, una care să se
opună inerției, normalizării și banalizării războiului. Cu alte cuvinte,
ne dorim o poziție clară, care să
inspire și să motiveze, împotriva
fundăturilor noii lumi bipolare în
formare și împotriva sentimentului de a ne risipi în analize geopolitice. Propunem construirea unei
alianțe globale împotriva mașinăriei morții, astfel încât mișcarea să recâștige inițiativa. Ideea
este de a reuni rețelele, inițiativele
și comunitățile de luptă globale
pentru a clarifica multiplele fețe ale
capitalismului ca război. La nivelul
vieții de zi cu zi, aceasta înseamnă
lupta împotriva premiselor războiului: naționalism, militarism, patriarhat, politici de excludere etc. La
nivelul economiei politice, trebuie
să organizăm campanii împotriva
industriei de armament, a corporațiilor care profită de pe urma războiului, a corporațiilor din domeniul
alimentar și al energiei etc. Nu trebuie să omitem aparatele militare
naționale, nici coalițiile militare multinaționale. Procesul prin care vom
crea această alianță globală împotriva mașinăriei morții este, de asemenea, crucial dacă dorim să dăm o
nouă perspectivă mișcării de eliberare socială prin organizarea orizontală, la nivel local, regional și, în cele
din urmă, global, având ca obiectiv
o întâlnire globală (poate cu ocazia
zilei de 1 Mai 2024).
În acest punct, trebuie să mulțumim locuitorilor din Ljubljana care
ne-au primit cu brațele deschise și
care, timp de patru zile, ne-au găzduit, ne-au hrănit și ne-au făcut
posibilă în multe alte moduri participarea la această frumoasă reuniune politică. Este clar că o adunare de o asemenea amploare nu
ar fi fost posibilă fără sprijinul semnificativ al locuitorilor orașului.
Ljubljana de dedesubt a confirmat
încă o dată că legăturile organice
dintre oamenii reali, legați între ei
prin dragoste, solidaritate și respect, se află în centrul luptelor noastre. Încă o dată s-a demonstrat limpede că nicio intervenție a statului
nu poate rupe aceste legături din
Balcani și nu numai. În aceste ultime
zile legăturile n-au făcut decât să se
întărească.
Este clar că trebuie să creăm mai
multe astfel de spații în care să ne
întâlnim, să discutăm și să ne organizăm la diferite niveluri și în diferite
forme. Rețeaua de solidaritate din
Balcani este hotărâtă să își consolideze eforturile de organizare și în
viitor, prin diverse inițiative comune.
Ne vom revedea, de altfel, în curând
la întâlnirea antiautoritară de la St.
Imier4 și vom căuta noi oportunități
de a duce mai departe procesele
începute la TACB 2023.
Un alt spațiu de acest fel va fi
reprezentat, firește, de următorul târg balcanic, care va avea loc
în 2024 și se va ține pentru prima
dată într-o țară de limbă albaneză,
la Priștina, în Kosovo.
Participantele/x/ții la Târgul de
Anarhist de Carte din Balcani 2023
9 iulie 2023, Ljubljana
*
Textul a apărut inițial pe blogul
Balkan Anarchist Bookfair 2023.5
4. https://hide.espiv.net/?https://
anarchy2023.org/en
5. https://bab2023.espivblogs.net/finalstatement-of-the-balkan-anarchistbookfair-2023/
39
�INVITAȚIE: TÂRGUL ANARHIST DE
CARTE DIN BALCANI, PRIȘTINA 2024
Cu mare entuziasm vă anunțăm că, pentru prima
dată, cea de-a 16-a ediție a Târgului Anarhist de Carte
din Balcani 2024 (TACB) va avea loc în Priștina, Kosova,
în perioada 5-7 iulie 2024.
TACB nu este doar o platformă de promovare a
cărților, ci și un loc pentru schimb de informații și idei,
de creare de noi inițiative și de consolidare a colectivelor. Ca atare, de mai bine de 20 de ani, acesta reprezintă o mărturie a angajamentului nostru colectiv față
de solidaritate, rezistență și colaborare, dincolo de
granițele artificiale ale Balcanilor.
TACB se desfășoară într-un moment crucial când
capitalul trece printr-o criză obișnuită de acumulare,
focurile războiului fac ravagii în întreaga lume, ducându-ne în pragul unui război mondial, iar fascismul, în
forma sa explicită, se răspândește ca un foc de paie.
Statele se militarizează tot mai mult, iar populațiile
sunt tot mai controlate și supravegheate, ceea ce duce
la destrămarea comunităților și legăturilor de solidaritate dintre oameni. Și pentru că orice disidență a ajuns
să fie reprimată, capitalul circulă liber, extinzându-se
mereu către noi surse de exploatare.
Balcanii nu fac excepție. Asistăm la militarizarea tot
mai accentuată a țărilor din Balcani, cu stocuri de arme
și tehnologii din ce în ce mai avansate, cu planul de a
introduce servicii militare obligatorii. Iar sub pretextul
interesului național și prin intermediul discursului naționalist și rasist, au fost introduse și mai multe metode
opresive de control al populației, adesea în detrimentul minorităților etnice, sociale și politice. Puterea politică a fost centralizată și mai mult, represiunea politică
se desfășoară mult mai deschis, în timp ce organizațiile politice au fost neutralizate datorită procesului de
ONG-izare, reflectând logica neoliberalismului care
s-a infiltrat în fiecare colț al vieții politice, sociale și
culturale.
În același timp, patriarhatul, parte integrantă a
exploatării capitaliste, creează un mediu tot mai ostil
pentru totx, dar mai ales pentru femei și pentru comunitatea LGBTQI+, cu un număr tot mai mare de femicide și atacuri fizice, menținând un mediu ostil atât în
40
sfera publică, cât și în cea privată, precum și prin încercările de a ne controla corpurile. Aceeași logică patriarhală dă naștere fanatismului religios, al cărui fals
antagonism, împreună cu conservatorismul național,
nu face decât să consolideze sistemul patriarhal.
La scară internațională, Balcanii joacă un rol crucial
în politica globală. Manevrele geopolitice ale NATO
și ale Federației Ruse mențin o influență directă asupra regiunii. În același timp, reformele neoliberale au
oferit deja acces la capitalul internațional, în special
la capitalul din UE, China și Turcia, care a obținut controlul asupra tuturor infrastructurilor publice esențiale
din întreaga regiune a Balcanilor. Și dacă Balcanii sunt
interconectați cu piețele internaționale de exploatare, acum devin și mai interconectați în ceea ce privește controlul populației și al circulației în beneficiul
centrelor capitalului. Balcanii nu mai sunt doar granița
„Fortăreței Europa”, ci mai degrabă o „bază avansată”
pentru controlul populației de migranți prin găzduirea unor centre de detenție a migranților, cum ar fi, de
exemplu, cel planificat în Albania în numele Italiei.
În calitate de anarhiste/ști/x, ne-am arătat întotdeauna angajamentul de a ne organiza dincolo de
granițe, de a crea structuri de solidaritate și de a găsi
modalități de a rezista opresiunii. Confruntându-ne azi
din nou cu toate provocările amintite, pe care le resimțim ca locuitori ai regiunii balcanice, trebuie să ne
regăsim puterea și modalitățile de a răspunde structurilor de opresiune cu maximă urgență.
Astfel, și în acest an, la fel ca la TACB-urile anterioare, facem apel la editurile și inițiativele anarhiste,
precum și la mișcările anarhiste și antiautoritare din
geografia Balcanilor, dar nu numai, să își planifice participarea la BAB2024 de la Priștina. Salutăm toate persoanele și grupurile interesate să se alăture procesului
de organizare a evenimentului.
Pentru informații suplimentare, întrebări și propuneri, contactați-ne la adresa bab2024@riseup.net sau
vizitați bab2024.espivblogs.net
Adunarea Târgului Anarhist de
Carte din Balcani 2024
�FRAGMENTE DINTR-UN INTERVIU
CRAIOVA ANARHO-PUNK
ȘI ANTIFASCISTĂ
Fragmentele fac parte dintr-o
convorbire mai lungă, de câteva
ore, purtată în primăvara anului
trecut cu doi anarhiști activi în grupurile care s-au coagulat la Craiova
între finalul anilor ‛90 și primii ani
de după 2000. Pentru a urmări mai
ușor firul discuției, am încercat să
grupăm cronologic și tematic răspunsurile. Evident, am lăsat multe
lucruri deoparte, de pildă chestiunea, dezbătută mai pe larg, represiunii împotriva mișcării anarhiste de
atunci.
Până vom scoate și o versiune
neabreviată a discuției noastre,
puteți citi în rândurile care urmează
despre cum s-a politizat scena punk
în acei ani, despre scena anarha-punk și educația antisexistă,
despre acțiunile de stradă ale anarhiștilor la Craiova, despre internaționalism, antirasism și lupta împotriva dreptei extreme, dar și despre
anarhie ca utopie a prezentului.
VECHEA GENERAȚIE
Ca să vorbim de cum s-a ajuns
la [producția] asta de fanzine, de
documente scrise, de reviste [anarhiste], e nevoie să intrăm în cum s-a
trecut de la punk la anarho-punk
în românia și în Craiova, în cazul
acesta. În Craiova, punkul cred că
era dinainte de revoluție. Adică, noi
ne-am întâlnit [cu] punkiștii bătrâni,
care mulți erau mult mai mari decât
noi și veneau [de] dinainte revoluție, aveau deja experiențe, întâlniri
ale lor, ca să zic așa, într-o formă
auto-organizată. Nu știu dacă exista
o conștientizare a acestui cuvânt
la momentul respectiv. Cred că se
trata mai mult ca grupuri, găști, cum
se numeau pe atunci. Iar din punctul ăsta de vedere, Craiova a avut
norocul de a număra multe găști de
genul ăsta.
Dar ce voiam să spun, și-n
Craiova, punkiștii ăștia bătrâni, cum
erau numiți, ce-au avut ei foarte
important, după părerea mea?
Nevoia de a sta împreună, de a se
găsi. [...] Pentru mine, chestia asta
a fost foarte importantă. N-aveau
nicio informație, n-aveau nimic (sau
aproape nimic), totul fiind limitat
din cauza traiului și cenzurii din pușcăria ceaușistă de atunci. Probabil
că mulți încă nu aveau habar ce era
ăla anti-autoritarism, de fapt. [...] Se
poate vorbi de o formă antisocială,
de o subcultură care se năștea de la
5-6 persoane. S-a născut de jos în
sus, așa cum trebuie să se nască, din
nevoia oamenilor de a sta împreună,
de a face ceva împreună.
PRIMA SCHIMBARE,
PRIMA SCÂNTEIE
Prima schimbare a fost când,
ascultând punk acasă, ne-am hotărât să ieșim din casă și să căutăm alți
punkiști ca noi. Să vedem ei ce zic,
cine sunt. Asta a fost prima scânteie. Am ieșit din casă, am mers în
centrul orașului și-am început să
găsim alți punkiști, să vorbim cu ei.
[...] Trebuie ținut cont și că punk-ul în
perioada respectivă avea un sens de
libertate. Era un fel de legătură cu
libertatea, dar și cu exteriorul. Până
atunci noi stătusem într-o închisoare, ca să zic așa. Iar, chestia cu
muzica cred că a fost și primul contact cu străinătatea, cu ceea ce era
în exterior, cu noutatea. Și mi-aduc
aminte că muzica era aproape, cum
să zic, o chestie subversivă. Adică
când avea unul o casetă ți-o dădea
așa ca și cum ar fi fost o chestie
nemaipomenită.
Pentru noi era o treabă fantastică, inclusiv muzica era o evadare
din societatea în care trăiam. Iar
chestia cu punk-ul nu a făcut altceva decât să ne unească în dorința
asta de libertate... Noi veneam dintr-o ură împotriva sistemului, împotriva comunismului, iar punk-ul era
singura chestie care ne dădea asta,
crea legătura asta.
DE LA REVOLTA PUNK LA
REVOLTA PUNKIȘTILOR
Noi aveam puține informații.
Dar când ne-am întâlnit cu cei mai
bătrâni, ei aveau câte ceva, cărți
xeroxate care vorbeau despre anarhie. [...] În momentul când au făcut
Revolta Punk (1994 – n.n.), poate
că nu era atât [de politizată scena].
Dar Revolta Punk era o revistă politică, pentru că vorbea despre punk,
despre anarhism și încerca să facă
legătura asta. Noi, la Craiova, influențați de treaba asta, de Revolta
Punk, [...] am zis, hai să facem
noi una, să facem și noi o revistă.
Eram nou-veniții, cum s-ar spune.
41
�Și am vorbit de câteva ori, ne-am întâlnit într-un bar
și-am zis, vrem să facem revista asta, hai s-o facem.
Păi și ce spunem în revista asta, ce ne interesează pe
noi? Vorbim despre libertate, că libertatea e chestia. Începem de la cuvântul ăsta: libertate. Și de-aici
vedem unde ajungem. Nici n-am zis cum să-i spunem,
cum s-o chemăm, nu știu ce.
Am mers la ștrand, zilele următoare. Și când ne-am
întors de la ștrand, taică-meu îmi spune, vezi că te-a
căutat poliția. Au zis că tre’ să te prezinți la poliție
mâine. [...] Cum am ieșit de acolo, ne-am chemat prietenii și le-am zis ce s-a întâmplat. Ce credeți de treaba
asta? Am vorbit că facem o revistă despre libertate și
ne cheamă ăștia la „Securitate”. [...] Și-am vorbit despre treaba asta. Și-am hotărât să luăm atitudine, să nu
lăsăm autoritățile să ne calce în picioare.
CRAIOVA ANARHO-FRONT
Ce vreau să subliniez, Craiova Anarho-Front nu era
o organizație... era o ambiție! Nu era un colectiv bine
definit. Era, cum s-ar zice acum, o tensiune a oamenilor din Craiova, a anarhiștilor, a punkiștilor, care, în baza
situațiilor de atunci, au luat atitudine în mod spontan,
au pus în picioare anumite forme de protest. Dar era
totuși începutul unei forme de trecere de la punk, ca să
zic așa, la a lua poziție. Și chiar a ieșit din punk, adică
am luat-o în serios cu anarhismul.
Aveam puține posibilități să ne opunem autorităților. Și de-aia am ales numele Craiova Anarho-Front, ca
să pară ceva foarte puternic și foarte rău; ca o sfidare
împotriva autorităților, a represiunii. [...] Și de-aici am
înțeles multe, am înțeles că ideea de libertate sperie
autoritățile și sperie statul în maniera în care l-a speriat. Că ei s-au organizat împotriva noastră, atunci
a fost nevoie să ne organizăm și noi într-un fel ca să
putem să rezistăm.
Ieșirea primelor scrieri semnate cu sigla AnarhoFront a preocupat foarte mult autoritățile, pentru că
nu exista totuși controlul capilar care există acum.
Și habar n-aveau cine eram, despre ce era vorba, iar
chestia asta le-a creat mari temeri. În plus, sigla era
atât de puternică, „Craiova Anarho-Front”... Când
a fost emisiunea la televizor despre anarhiștii sataniști, exact după, orașul s-a trezit într-o dimineață cu
toate instituțiile cu steaguri negre și roșu-negre, ca și
cum am fi revendicat Craiova, ca și cum am fi luat-o
noi. Erau peste tot, la primărie, la tribunal era steagul
negru, la Teatrul Național...
42
PUNK-UL CA AMENINȚARE
Din violența statului se naște violența societății, în
general. Și din aia și violența noastră, așa cum era ea.
Adică, cu siguranță, noi eram o generație traumatizată
de violența istorică și de violența socială a perioadei
respective. Venisem după revoluție, era o violență, ca
să zic așa, în întreaga societate. Ceea ce pe noi, aflați
în minoritate, ne-a împins să ne apărăm.
Dacă erai punkist trebuia să te confrunți, cum ar
veni, cu închiderea, cu obtuzitatea oamenilor din jur,
a familiei care nu te accepta cu creasta în cap, și mulți
au ales să părăsească casa și, împreună cu alții ca ei,
să ocupe beciuri, să găsească alternative la lipsa de
libertate. Care pleca în primul rând de la familie, după
aia se dezvolta odată ce ieșeai din scara blocului. Când
ieșeai în stradă aveai de-a face mereu cu oameni care
ți se opuneau, pentru că pentru ei diversitatea ta estetică era o amenințare. Și așa și era. Trebuia să te bați cu
lumea pentru a-ți apăra libertatea și identitatea, cum
ar veni. Dar a fost și singurul mod de a ne... conserva,
într-un fel.
ANARHA-PUNK-UL ȘI LUPTA PENTRU
EMANCIPAREA DE PATRIARHAT
Au fost două perioade. Una în care eram mai puțin
atenți, iar comportamentele difereau în realitate uneori de ideile pe care ziceam că le avem. Adică era problema sexismului, misoginismului, inclusiv raportul cu
restul lumii, care era destul de agresiv. Problemele
existau, bineînțeles, nu era totul perfect. Abia după
aceea, prin emancipare, prin discuții, prin elaborarea
textelor, s-a creat o evoluție și-o emancipare, inclusiv
a unei părți bărbătești, ca să zic așa, care făcea parte
din mișcare.
Și femeile erau punkiste și nu puteau să suporte chiar
așa fără să zică nimic. Și chiar aveau multe de zis, multe
de zis. [...] Și prima dată, îmi amintesc că a fost un graffiti
la Teatrul Național: M.F.E.B., care era Mișcarea Feministă
pentru Emanciparea Bărbaților. Că ele au zis, dom‛le, ce
să ne mai emancipăm?! Noi suntem deja emancipate,
idioții ăștia trebuie să se emancipeze, bărbații. Și aveau
dreptate. Și așa a început cu ideea de Lovekills, care a
fost tot un fanzin anarho-punk la început. Făcut de fete,
de femei și mai mult pentru ele. Adică să sublinieze că și
noi am avut ceva de spus în punk de la început, ca să nu
mai vorbim de anarhism. Pentru că femeile și bărbații,
normal, suntem toți la fel, suntem egali.
�1 MAI, „HRANĂ, NU
BOMBE”, SOLIDARITATE
CU MUNCITORII
Una dintre primele acțiuni în
stradă a fost și o inițiativă de 1 Mai.
Am făcut o inițiativă informativă
pentru care am cerut aprobare, dacă
nu mă înșel, pentru o expoziție de
artă. Bineînțeles că noi eram artiștii,
dar nu în sensul în care se așteptau
ei. Și atunci a trebuit să facem niște
panouri pe care noi le-am îmbogățit
cu tot felul de mesaje împotriva burgheziei, împotriva războaielor, pentru pace între muncitori și chestii de
genul ăsta. Și așa am reușit să mai
facem un pic de propagandă. Că toți
ieșeau să facă grătare, să sărbătorească 1 Mai. Și ziceau, dar voi, anarhiștii, unde ați mai auzit voi de anarhism? Cum ziceau securiștii, că-n
românia n-a fost niciodată nimic,
că nu știu ce. De unde și până unde?
Ce-i aia anarhism!? Păi, sărbătoriți 1
Mai. 1 Mai ce e ? Unde era 1 Mai fără
anarhiști?
Să nu uităm că a fost și „Food
not Bombs”. Am chemat copiii străzii, le-am dat să mănânce. Și oamenii ziceau, cum e posibil așa ceva?
Ce, voi vreți să schimbați lumea?
Le ziceam: dacă eu, care n-am bani
nici măcar de-o bere, reușesc să le
dau să mănânce la copiii ăștia, dacă
le-ai da și tu o mână, dacă am face
toți asta, nu ar mai fi nicio problemă.
Problema asta de fapt nu există în
românia. Există pentru că vreți voi și
pentru că nu sunteți de partea noastră, pentru că vă mirați cum facem
treaba asta, că nu putem să schimbăm lumea. Sigur că putem s-o
schimbăm, e foarte simplu. De ce
să nu le dăm să mănânce? Voi aruncați mâncare acasă, aveți frigiderele
pline. Eu nu-l aveam, dar ei da, ăștia
care ziceau că nu putem să schimbăm lumea. Și au început încet, încet
să ne privească cu alți ochi, adevărul
ăsta e, chiar dacă nu ne sprijineau
direct. Și s-a ajuns până acolo încât
oamenii să ne sprijine direct.
Un alt exemplu de luare de atitudine a mișcării a fost și cu altă
ocazie, a fost o grevă a muncitorilor din Craiova care cereau drepturi
în fața patronilor și a instituției. Iar
în momentul respectiv, inclusiv noi,
o parte a punkiștilor, a anarhiștilor,
am decis să participăm. Iar când
am ajuns acolo, în piață, bineînțeles, ne-am lovit imediat de represiunea poliției. Am fost imediat
încercuiți în mijlocul muncitorilor de
forțele de ordine. Și au încercat să
ne îndepărteze de grevă, zicând că
noi nu avem nicio treabă cu greva
respectivă. Bineînțeles că noi am
adus materialele noastre, cu steagurile noastre, am dat manifeste la
sindicaliști, la muncitori, la toți protestatarii din piață. Momentul interesant a fost când s-a creat o solidaritate de clasă, exact când poliția a
vrut să ne ia pe sus, ca de obicei. Au
intervenit muncitorii și muncitoarele care erau în piață și s-au opus
poliției spunând: plecați, dom’le
de-aici, ei sunt parte din noi, sunt
copiii noștri.
ANTIRASISM ȘI
ANTINAȚIONALISM
Mișcarea punk se legase de alte
orașe, de alte persoane care nu
erau în același oraș cu noi, a creat
legături în străinătate. Muzica ne-a
ajutat și din punctul ăsta de vedere,
s-a creat, cum ziceam, un internaționalism plecând de la muzică în
primul rând. În afară de faptul că
eram și noi de diferite etnii și chestia asta pentru noi nu era absolut nicio problemă, cum ar veni.
[...] Pentru că idealurile noastre
erau internaționale, erau pentru o
lume fără frontiere. Înțelesesem
bine că doar uniți putem face ceva
și schimba lumea. Iar noi am avut
norocul ăsta, prin anarhism, l-am
putut trăi în mod direct. Adică
numai anarhismul ne-a dat deja
deschiderea față de restul lumii.
Bineînțeles că, după asta, rasismul
nu era decât o prejudecată ruptă
de viața noastră.
De fapt, prin legăturile care
s-au făcut prin muzică, prin trupele care veneau din străinătate
sau inclusiv prin trupele din românia, din Craiova, care plecau în străinătate, s-au stabilit și primele contacte cu alte realități, ca să zic așa,
atât muzicale cât și culturale, libertare. Și bineînțeles că chestia asta
a dus la o dezvoltare, o îmbogățire
a noastră și din punct de vedere al
conceptelor. Pentru că noi reușeam
să discutăm și cu alte persoane care
trăiau aceleași situații, dar în alte
țări. Internaționalismul devenise
realitate, cum ar veni.
Mișcarea punk s-a politizat și
s-a declarat clar antirasistă, antinaționalistă, internaționalistă, iar
pe partea ailaltă, tot cam în aceeași perioadă, au început să apară
primele grupări de dreapta. [...]
De-acolo a apărut inclusiv o nevoie
de a lua și mai mult o atitudine
antirasistă și antinaționalistă pentru a ne opune noilor organizații de
extremă dreapta care apăreau prin
românia. Noi, din noroc, în Craiova
nu am avut prea multe elemente
organizate. Existau, bineînțeles, și-n
Craiova. Dar nu au reprezentat niciodată o problemă reală, fiind puțini.
Și cred că aspectul ăsta s-a datorat
și ideilor care existau în Craiova. Nu
au lăsat să crească anumite mișcări
de dreapta.
43
�„CULTURA REZISTENȚEI, EDUCAȚIE
PENTRU REVOLUȚIE”
A fost dificil pentru că în românia până atunci nu
am avut un schimb direct de experiențe, în sensul revoluționar. Nu am avut un contact cu experiențele oamenilor care erau înaintea noastră. [Asta a fost diferența
față de] alte țări unde exista deja o cultură a rezistenței
și a revoluției, ca să zic așa, o cultură libertară. Iar pentru noi a plecat [totul] de la zero.
Noi am plecat de la puținele lucruri pe care le-am
avut, dar am avut norocul ăsta de a le transforma
într-o utopie prezentă. Noi am trăit, într-adevăr, chestia asta, noi anarhia am trăit-o în relațiile noastre, în
ceea ce făceam. Iar chestia asta, o repet, anarhismul
relațiilor se creează ciclic în viață. Adică eu, în viața
mea, cam prin toate orașele prin care am stat și împreună cu camarazii pe care i-am întâlnit, anarhismul a
continuat.
Duceam [anarhismul] cu noi, de aia eram periculoși. Îl ducem în continuare cu noi. Iar câteodată chestiile care se creează împreună cu ceilalți duc la realizarea momentelor ăstora care ajung să fie considerate
realități utopice. Anarhia nu e o utopie, e o chestie prezentă, pe care noi o trăim.
Deși nu am avut multe informații, noi anarhia am
inventat-o în experiența cotidiană, prin noi înșine. De
la puținele texte pe care le-am avut, am încercat să
ne imaginăm și să aplicăm ce era auto-organizarea,
ce era autogestiunea, ce era atitudinea față de sistem, lupta de clasă. Erau chestii pe care încercam să le
aducem mereu în realitatea noastră. Atitudinile împotriva rasismului, sexismului. Deși nu existau informații,
am ajuns la o intensitate de raporturi care a dus, cum
ziceam înainte, la a trăi într-adevăr eliberarea asta.
Într-un fel pe noi ne-a salvat anarhia, ne-a salvat
punk-ul. Dacă azi suntem ceea ce suntem și reușim să
avem legături și frați în toată lumea, e datorită chestiei
ăsteia. Deci anarhia e ceva care există acum. Nu era
o chestie pentru viitor, noi făceam propagandă ca să
se schimbe odată lumea. Lumea se schimba și cu noi.
Schimbându-ne noi, se schimba și lumea.
ZĂRI FĂRĂ FRONTIERE
Plecând din românia, personal, am avut de-a face
cu bucuria de a întâlni camarazii de aici și împreună
cu ei am continuat lupta împotriva sistemului capitalist și puterii în general. Numai că, bineînțeles, multe
44
persoane dintre noi care au plecat din românia au lăsat
un gol în urma lor și cred că mulți chestia asta au trăit-o
ca o deziluzie, pentru că s-au văzut într-un fel abandonați. Dar, repet, lupta cred că trebuie să fie internațională, fără frontiere, ceea ce pe mine m-a făcut să
continui lucrurile, inclusiv de aici, mereu cu o viziune,
cu o atenție față de locul de unde am plecat, din punctul de vedere al ideilor pe care le aveam. Am încercat
mereu să contribuim la mișcarea din românia în posibilitățile pe care le aveam. Dar nu am avut o mentalitate patriotică, o legătură doar cu țara de plecare. [...]
Parcursul care a început în românia, n-a făcut decât să
se dezvolte în alte părți, cu alte persoane, cu aceeași
idee pentru schimbarea întregii lumi.
PRIVIND ÎN URMĂ
[Totuși, toate chestiile astea, grupurile de „punkiști
bătrâni”, activitatea din Craiova, fanzinele etc.] au ajutat. Și au ajutat cultural multe persoane din perioada
respectivă. Eu azi pot să număr mulți prieteni în românia, nu neapărat camarazi, ca să zicem așa, în activitate politică, dar de care ne leagă o prietenie profundă
și cu care continuăm să împărtășim o sensibilitate pentru o lume diferită, o lume mai bună, liberă. [...] Ne-am
schimbat noi, s-au schimbat și ei… Iar dacă azi există
niște persoane din generația mea, [dar nu numai],
care privesc lucrurile diferit, e și datorită experiențelor
de atunci. Că persoanele astea sunt totuși sensibile la
niște argumente și nu au devenit niște reacționari pur
și simplu.
Putem spune că experiența mișcării punk și anarho-punk din Craiova din acea perioadă, împreună cu
experiențele prietenilor și camarazilor din întreaga
țară, din Timișoara, București, Iași, Bacău, Constanța,
Cluj, Galați, Ploiești, Bistrița, Brașov, Sibiu etc., au
avut o contribuție semnificativă la mișcarea libertară
și anarhistă din românia, stabilind primele contacte și
legând românia de mișcarea anarhistă internațională.
Protestele împotriva summitului NATO din București
(2008) au fost doar unul din rezultatele acestei lupte
comune, locale și internaționale.
�COLECȚIA ANARHIVATĂ ÎN 2023
2.3 Colecție reviste sec. XX (1901-1947)
1. Revista Ideei (1900-1901)
26. Autocolante Spațiul DIY Craiova (2012-2014) # 4
27. Gândește global, acționează local! (2007)
2. Revista Ideei (1900-1910): index și copertă
4.7 Colecție fluturași sec. XXI (2001-20xx)
3. Revista Ideei (1901-1902)
28. Craiova Anarho-Front: „Anarhismul” (2005?)
4. Revista Ideei (1903)
5. Revista Ideei (1904)
6. Revista Ideei (1905)
7. Revista Ideei (1906)
8. Revista Ideei (1907)
9. Revista Ideei (1908)
10. Revista Ideei (1909)
11. Revista Ideei (1910)
3.2 Colecție volume sec. XX (1948-2000)
12. „Trudiții. Icoane din norod”, Iuliu
Neagu-Negulescu (1902)
3.5 Colecție broșuri sec. XX (1948-2000)
13. „Povestiri cenzurate”, Iuliu Neagu-Negulescu (1919)
4.3 Colecție reviste sec. XXI (2001-20xx)
14. Revolta! # 1 (2003)
29. Critical Mass București (2007)
30. Fluturaș „1 Mai. Solidaritate” (2008?)
31. Info-propaganda: „Nu rasismului!” (2007?)
32. Manifest C.A.F. (Craiova Anarho-Front) (2005)
33. Prezența militară SUA în România (2008)
34. „Camp Inski”: Campanie Anti-G8
la Marea Baltică (2006)
4.8 Colecție afișe sec. XXI (2001-20xx)
35. Afiș party benefit Lady Fest Romania (2007)
36. No Border Festival Timișoara #2 (2006)
5. Colecție fotografii, portrete etc.
37. Mechel Stanger, portret (1934)
6.1 Colecție afișe concerte și festivaluri DIY+
38. Afișe concerte punk, acțiuni și
festivaluri București (2001-?)
4.4. Colecție zine sec. XXI (2001-20xx)
39. Afișe concerte și alte materiale Terror Art (1997-2002)
15. News from the fields and beyond # 1 (2006)
6.3 Colecție acțiuni, proteste, marșuri și festivaluri
16. Ura # 14 (2004)
40. Timișoara Tattoo Circus (2018)
4.5 Colecție broșuri sec. XXI (2001-20xx)
6.4 Colecție graffiti
17. Info-propaganda: Cazul Sacco & Vanzetti.
41. Graffiti „Antifa”
un asasinat politic (2008?)
18. Info-propaganda: Despre putere, 5
interviuri cu Michel Foucault (2008?)
19. „Abolirea muncii”, Bob Black (2009)
20. „Către distrugerea învățământului”, Jan. D. Matthews
21. „Copilul”, Raoul Vaneigem
22. „Fluturi, poliamorie și ideologie”, Aviv Etrebilal
4.6 Colecție diverse sec. XXI (2001-20xx)
23. Autocolante Frontul Antifascist
42. Graffiti „ANTIFA”
43. Graffiti „CAF” (Craiova Anarho-Front)
44. Graffiti „Steag Acțiunea Antifascistă”
+ Stencil „6, vin punkiștii”
45. Graffiti Fuck PTN
46. Graffiti VEGAN! + Antifa
47. GRIND DOWN WHITE POWER!
48. NOUL COD AL MUNCII =
REINVENTAREA SCLAVIEI!
Craiova (2004-2008) # 1
24. Autocolante Frontul Antifascist
Craiova (2004-2008) # 2
25. Autocolante Craiova (2009) # 3
45
�CĂRȚI ȘI BROȘURI NOU APĂRUTE LA PAGINI LIBERE
CĂRȚI
SĂ NE AMINTIM DE SPANIA
(MURRAY BOOKCHIN)
FEDERALISM, SOCIALISM ȘI ANTITEOLOGISM
& CATEHISM REVOLUȚIONAR (MIHAIL
BAKUNIN, TRAD. BOGDAN RUSU)
QUEERȘ PENTRU PALESTINA (LUĂRI
DE POZIȚIE, ESEURI ȘI POEME)
46
�BROȘURI
47
�48
�REȚETĂ (DE LA COOP.):
CHEC VEGAN CU IERBURI PROASPETE & FRUCTE
» 1 cană apă minerală
» 1/2 cană zahăr
» 1/2 cană ulei floarea soarelui
» 2 căni făină
» 2 lingurițe esență vanilie
» 2 lingurițe praf de copt
» 1 cană fructe proaspete (piersici, mere, căpșuni - ce
aveți și ce vă place) tăiate și tăvălite prin 1 lingură
făină
» 5 linguri ierburi proaspete mărunțite (busuioc,
mentă, rozmarin, salvie - ce aveți)
» coaja și zeama de la 1 lămâie
Preîncălziți cuptorul. Se amestecă toate deodată,
mai puțin apa care se adaugă la sfârșit, se pune în tavă
cu hârtie de copt și se coace 30-40 min la foc mediu.
E gata când e rumenită deasupra și dacă scobitoarea
înfiptă la mijloc iese curată.
Câteva sugestii și idei la care să vă gândiți atunci când organizați
un Food not Bombs:
» păstrați igiena spațiului de gătit și a instrumentelor, spălați legumele și ambalajele folosite la transport și la servire. Spălați-vă pe
mâini des.
» atunci când faceți meniul, luați în calcul posibile alergii și opțiunea
unei mâncări mai puțin sau deloc condimentate/iuți.
» porția de mâncare pentru o persoană cântărește în medie
400-500g.
» o mâncare nutritivă conține carbohidrați (cartofi, paste sau orez),
diferite legume și proteine (leguminoase) gătite. Dacă aveți posibilitatea, adăugați salate din legume proaspete sau semințe.
» un desert, ceva dulce este întotdeauna apreciat.
» gândiți-vă la timp: programați gătitul astfel încât la servire mâncarea să fie caldă și să evitați reîncălzirea.
» pregătiți un banner cu Food not Bombs și un mic flyer despre acțiunea voastră.
Cantități orientative pentru o porție pentru felul principal (în varianta lor uscată):
» orez 50g -70g
» paste: 90g
» cartofi: 200g-300g
» leguminoase (fasole, linte, mazăre, bob, năut): 30g-60g
» legume: 150g-250g
» fructe: 100g-150g
49
�UNDE MAI CITIM CE MAI CITIM
↓ BIBLIOTECA ANARHISTĂ
https://ro.theanarchistlibrary.org/
În decembrie 2022 a fost lansată și versiunea în
limba română a Bibliotecii Anarhiste („The Anarchist
Library”), cea mai mare arhivă de texte anarhiste la
această dată, cu materiale în peste 20 de limbi, printre
care și limba română.
Secțiunea în limba română este actualizată regulat
și cuprinde deja o colecție bogată de texte pe diferite
teme, preluate de pe blogurile, din arhivele și publicațiile antiautoritare, mai mult sau mai puțin recente,
de la noi.
Nu e o întâmplare, pe de altă parte, faptul că,
de-a lungul timpului, multe colective anarhiste s-au
organizat în jurul unor biblioteci, spații de (auto)educare, mici librării sau proiecte editoriale. Dincolo de
munca de păstrare a unei memorii, astfel de arhive
rămân locuri ale unei cunoașteri vii, angajate și prezente. Astfel că, nu de puțin ori în istoria mișcărilor de
emancipare, bibliotecile anarhiste au devenit spații ale
rezistenței, ale învățării și solidarității.
Vă invităm, așadar, să urmăriți Biblioteca Anarhistă,
un proiect care vine oarecum în completarea și sprijinul demersului nostru anarhivistic și pe care vi-l
recomandăm.
↓ BIBLIOTECA A.CASĂ
Cluj (în imaginea de mai jos)
Un loc comod în spațiul autonom a.casă, în bibliotecă vei găsi materiale tipărite – cărți, fanzine, reviste,
postere, autocolante – dedicate criticii sociale radicale și artei politice, dar și multor altor subiecte. Avem
peste 700 de cărți și nenumărate zine despre acțiune directă, feminisme, punk și DIY, ecologie, istorie
50
și teorie radicală, anti-represiune, mișcări sociale etc.
Poți căuta cărțile în catalogul nostru online: libracasa.
librarika.com
Primim cu bucurie donații de cărți și sugestii.
Pentru noutăți și program, urmărește-ne pe ig @
acasacluj.
�↓ BIBLIOTECA FILARET 16
București
Spaţiu DiY deschis în Bucureşti, Filaret 16, continuă să adune cărţi pentru biblioteca aflată încă la
început de drum. Am strâns până acum cărți și reviste
feministe, despre anarhism, educație anti-rasistă,
anti-transfobă, anti-autoritară, diferite perspective și
voci de stânga, punk și DIY, și alte subiecte super captivante. Dacă vreți să ne faceți cadou o zină, revistă sau
carte care credeți că s-ar potrivi în bliblioteca noastră,
lăsați-ne un mesaj privat pe pagina de Facebook sau
Instagram @Filaret16DiY.
Dintre editurile şi inițiativele editoriale din
România, veți putea citi la noi: Black Button Books,
CUTRA, Dezarticulat, Pagini Libere, Fractalia, Hecate,
Literatură și Feminism, Posthum Journal și multe alte
nume locale pe care sigur vă veți bucura să le regăsiți
aici!
↓ BIBLIOTECA CENTRUL SOCIAL IEDERA
Timișoara
oricărei persoane interesate de aceste teme. Pentru
a afla când este deschis spațiul, vă invităm să urmăriți
pagina de Instagram a colectivului: @csiedera.
Dacă calendarul pentru anul trecut l-am
terminat deja la final
de noiembrie, calendarul pe anul acesta vine
cu o întârziere… binemeritată! Am decis să
facem niște schimbări
mari la el, iar pe lângă
font, am adăugat diferite
„iconițe” (haha) în locul
unor denumiri precum
„militant/ă/x” sau „educator/oare/x”. Uite așa
ne-am trezit cu foarte
mult spațiu nou! Ceea
ce înseamnă că avem
peste 30 de intrări noi în
calendar. De la câteva
date importante pentru
persoanele din Palestina,
momente importante în
revoluția din Kurdistanul
de Sud, la multe altele
care au legătură cu
mișcarea din geografia
noastră locală
Centrul Social Iedera din Timișoara are și ea, la rândul ei, propria bibliotecă aflată în creștere. Având broșuri și cărți pe teme precum anarhism, marxism, feminism, LGBTQ+, mad, punk, biblioteca este deschisă
51
�FOCUS MUZICAL
BEZNA MINȚII - DEAD END (VERSURI)
O apariție muzicală importantă în 2023 este
trupa de hip-hop Bezna Minții, un grup care, în propriile lor cuvinte, „experimentează cu producția de
artă politică pornind de la principii DIY și anti-autoritare prin care se articulează un mesaj critic față
de structurile opresive ale capitalismului, hetero-patriarhatului și tuturor sistemelor de dominație. Suntem autonomi, nu depindem de vreun
finanțator, șef sau grup politic și ne producem prin
Goarna, sună departe: explozii, sunet de moarte
Nerozii, se țin deoparte în loc să pună burta pe carte
Parte dintre imperii se sparg în mii de puzderii,
frate, nu vreau să te sperii, bazat pe apărare, fix ca john terry,
Pasată încolo-ncoace, vina de-a-ncepe s-atace,
revolta dospește și coace, se-ajunge la bombe nu doar la capace.
Cioace periculoase, elita trage foloase,
practici profund nemiloase, tot omu’ de rând va trage ponoase
Durerea ce-o poartă vântu’, acu’ le vine lor rându’:
uite, le-nghite pământu’, trupe și trupuri întinse de-a lungu’
Multor state și granițe, foamea purtată prin ranițe,
lipsa tradusă în banițe, hrănite cu trupuri drept mraniță
Soartă crudă și tragică, lupta e necrofagică,
martiriu nu-i treabă magică, politică ce-i hemoragică,
Lideri cu stiluri manice, n-am încredere-n umanii ce
cu multe mijloace varii ce te pun la pământ ca pe-un larice
Nu pofta, ci arma-n cui: războiu lor nu-i a orișicui,
când vine mă pornesc hai-hui, să se jertfească nu doresc nicicui
Se aleg dintre cei precari, să-i dreseze ca militari,
să lupte pentru demnitari sau chiar și lideri autoritari.
52
propriile forțe instrumentalele, înregistrările, editurile, mixurile sau masterizările.”
În doar câteva luni de activitate au avut concerte la Cluj, București și Timișoara. Pot fi ascultați și susținuți pe mai multe platforme, precum yt
sau Bandcamp, și pot fi urmăriți pe platformele de
socializare. Dar cel mai bine e să-i vedeți și auziți
live.
Susțineți muzica autonomă și underground!
�Decizii militare-n dictaturi totalitare,
Bombe nucleare fără servicii sanitare,
Crize financiare ale clasei muncitoare,
Minciunile lui peterson nu îți sunt folositoare.
Sergentul major îi un copil,
Cadavrul soldatului docil,
Am no-chill, man, e nociv
Pace-n orientul mijlociu!
Escrocii epocii, contribuie la genocid,
Farmaceuticele m-au [nenorocit].
Instabil emoțional, stau cu piatra-n buzunar
Am văzut prea multe tavane de spital,
Victimă al proiectului neoliberal,
Ajuns la final, îs mental, antiguvernamental
Rică fără frică bagă xanny în burtică,
Fuga, fuga, fuga când lucrurile se complică
Cădere-n gol necontenită,
Se strică totul într-o clipă,
Nu dau sfaturi, asta-i doar o critică, politică.
Eager with the cleaver, integritatea mea mentală se înclină,
Degeaba ai tu tulpină, dacă nu ai rădăcină,
Cine e de vină, când, totuși, puțină îndrumare nu putea să obțină.
Look around, what the fuck is happening
armies getting bombing permits for nothing
Look around… I said look around...
A war has started and i know it will bring pain in this fucking world
there are some things that were not said: they sold the mountains, they sold the lakes,
They filled the world with cyanide, they dig our grave, day by day,
governments unite to kill the poor, bombs take flight destroying schools,
Thousands die, media doesn’t show, they do it for land to dig some more,
they have the power, they have control, they have the power to start a war
You kill the poor, we kill the rich, you son of a bitch, you’re worse than a snitch
people will rise and pigs will fall, for what they’ve done they’ll pay for all
You think you’re big, I say you’re not. You’re trained to kill, I’m trained to fight,
stop hiding your rage, get out of the cage: not a single story is written on a page!
On a page, on a page…
53
�54
�
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Publicațiile Anarhiva
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Buletinul Anarhivei (2023/2024)
Subject
The topic of the resource
Editorial
Ce se mai poate răsfoi prin arhivă
Serile Anarhivei
In Memoriam Gáspár Miklós Tamás
Dosar Nicolas Trifon
Mini-recenzii
Focus literar: Ursula K. le Guin
De prin lume adunate...
Craiova anarho-punk și antifascistă
Colecția anarhivată în 2023
Cărți și broșuri noi apărute la Pagini Libere
Rețetă vegană
Unde mai citim, ce mai citim
Focus muzical: Bezna Minții
Description
An account of the resource
anul IV, nr. 1, 2024
In memoriam Nicolas Trifon (1949-2023)
Publisher
An entity responsible for making the resource available
Anarhiva
Date
A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource
2023-2024
Format
The file format, physical medium, or dimensions of the resource
revistă
Language
A language of the resource
română
Coverage
The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant
2023-2024
Creator
An entity primarily responsible for making the resource
Anarhiva
1 Mai
2023
Alfredo Maria Bonanno
anarhism
anarhism insurecționar
Anarhiva
anarho-punk
anti-fascism
anti-militarism
anti-naționalism
anti-speciism
Bezna Minții
Biblioteca Anarhistă
Buletinul Anarhivei
Cluj
Craiova
Craiova Anarho-front
Cyril Schäublin
David Graeber
educația libertară
Federația Jurasiană
film
Gáspár Miklós Tamás
Info-propaganda
interviuri
Iuliu Neagu-Negulescu
Joseph Ishill
Ljubljana
Murray Bookchin
muzică
Nicolas Trifon
Pagini Libere (2018-2025)
Paolo Freire
Piotr Kropotkin
poezie
Poezii
Priștina
Revista Ideei
Târgul Anarhist de Carte din Balcani
Unrueh
Ursula K. LeGuin
-
https://anarhiva.com/files/original/0303ab7cbc84b4aad212803d16cf7643.pdf
6608a64e56295278cc91775b22ea2a6f
PDF Text
Text
ANUL IV, NR. 2, 2024
Editorial - pag. 1
Ce se mai poate răsfoi prin arhivă (2024) - pag. 2
Serile Anarhivei - pag. 4
Fragmente de istorie trăită - pag. 7
Dosar anarha-feminism - pag. 9
De prin lume adunate... - pag. 26
Recenzii și sugestii de lectură - pag. 36
Colecția anarhivată 2024 - pag. 41
Unde mai citim, ce mai citim - pag. 42
Ce mai ascultăm - pag. 44
Rețetă de grătar vegan - pag. 45
Publicații recente - pag. 46
1
�Platforma ANARHIVA își propune
să documenteze istoria puțin
cunoscută a pătrunderii și a
răspândirii ideilor anarhiste în
România, începând din secolul XIX.
Colecțiile arhivate nu sunt
menite numai să tezaurizeze un
patrimoniu, ci mai ales să prezinte
continuitatea practicilor și ideilor
libertare în spațiul românesc.
În ciuda ocultării tradiției anarhiste
autohtone, au existat destule
personalități, publicații, grupuri,
edituri, periodice, corespondențe și,
în general, o importantă producție
literară asociată mișcării libertare.
Indiferent de perioada istorică
de care vorbim, anarhiștii din
spațiul românesc au avut o
contribuție care nu s-a limitat
la spațiul autohton, ci a depășit
orizonturile granițelor politice.
Prin diversitatea surselor și
colecțiilor inventariate (broșuri,
afișe, reviste, fanzine etc.)
încercăm să ilustrăm multitudinea
practicilor de organizare și de
reflecție critică anti-autoritare.
În același timp sperăm ca această
colecție să se dezvolte și să
atragă viitoare contribuții care să
documenteze aspecte necunoscute
ale acestei istorii neîntrerupte. De
asemenea, dorim ca prin demersul
nostru să trezim un interes mai larg
legat de cunoașterea și cercetarea
anarhismului în România.
Anuarul Anarhivei (2020, 2021, 2022), precum și Buletinul Anarhivei
este o publicație pe care o edităm începând cu anul 2021.
Vă invităm, deci, să răsfoiți și celălalte numere, dacă nu ați făcut-o
deja. Acestea pot fi găsite accesând adresa Linktree-ului nostru.
2
anarhiva.com
anarhivaa@gmail.com
instagram.com/anarhivaro/
facebook.com/anarhivaro
linktr.ee/anarhiva
�EDITORIAL:
Am ajuns, la final de an, la al
doilea număr al buletinului nostru din 2024. Un an nelipsit, de
altfel, de evenimente, și nu doar în
ceea ce privește activitatea arhivei.
Diversitatea de materiale publicate
în acest număr o demonstrează.
Socoteala noastră, atunci când
am decis să transformăm „anuarul” într-un buletin bianual, fusese să
reducem volumul de texte, iar astfel
să ne putem planifica mai bine activitatea editorială. Nu ne-a ieșit de
această dată, dar nu renunțăm întru
totul la idee.
O altă idee la care nu renunțăm este cea a dosarului tematic
din fiecare număr. Dacă primul i-a
fost dedicat lui Nicolas Trifon (19492023), de această dată subiectul
abordat e cel al anarha-feminismului. Dosarul cuprinde, așadar,
câteva note biografice dedicate
unor voci feminine din „perioada
clasică” a anarhismului în România
(Didina Constantinescu, Cornelia
Ștefănescu-Țărnă, Mina Neuwirth,
Lucreția Bălănescu, Ana Luca), dar
și un interviu cu membre ale colectivei Lovekills, care publica, în anii
2000, zina anarha-punk și anarha-feministă omonimă.
La capitolul noutăți în activitatea arhivei, putem să amintim inițiativa de inventariere a unor bannere
folosite, începând cu 2012-2013, la
diverse acțiuni de protest sau manifestații, prin urmare și apariția unei
noi categorii de materiale „anarhivate” (dar care încă nu se regăsește
pe site).
O altă noutate este crearea, pe
pagina Anarhivei, unei secțiuni care
reunește texte relevante pentru
istoria anarhismului local publicate
în ultimii ani. Acestea sunt ordonate cronologic (secolul XIX, secolul XX etc.), ideea fiind de a face mai
ușoară parcurgerea acestor istorii.
Secțiunea va fi actualizată cu noile
materiale care vor apărea și care
sperăm să fie cât mai numeroase.
CE SE MAI POATE
CITI ÎN BULETIN?
Ca de obicei, am inclus în buletin
mici dări de seamă dedicate publicațiilor, evenimentelor sau discuțiilor
care ne-au atras atenția (sau la care
am participat): de la Serile Anarhivei
(o serie de discuții dedicate istoriilor
antiautoritare, inițiată în 2022), la
Târgul Anarhist de Carte din Balcani,
ținut anul acesta la Priștina; și de la
prezentarea aparițiilor editoriale
(de exemplu broșura care rememorează „Ocuparea studențească de
la UBB din 2013” sau ultimul număr
al revistei Contradictions, dedicat
anarhismului din Europa de Est) la
publicarea, în bună tradiție libertară,
a unui jurnal de călătorie prilejuit de
un mic periplu militant prin Slovenia
și Italia.
Găsiți, de asemenea, și un scurt
interviu cu persoane care au participat la tabăra/ocuparea de solidaritate cu Palestina din Cluj, dar
și câteva informații despre alte
inițiative interesante de autoinstruire, cum ar fi cercul de lectură
antispeciist.
La finalul buletinului am adăugat
lista cu documentele nou indexate
în arhivă, o rețetă de grătar vegan
(în așteptarea unor vremuri mai
călduroase), dar și o listă cu biblioteci care găzduiesc (on sau off-line)
titluri prielnice dezvoltării unei conștiințe critice și unei imaginații…
revoluționare.
Anarhiva
1
�CE SE MAI POATE RĂSFOI PRIN ARHIVĂ (2024)
„UN FEL DE PAȘTI AL MUNCITORIMII
DE TOATE NAȚIILE”: SCURTĂ ISTORIE
A UNUI MANIFEST DE 1 MAI (1892)
„Un fel de paști al muncitorimii de toate națiile”:
scurtă istorie a unui manifest de 1 Mai (1892)
Am adăugat recent colecției anarhivate manifestul-chemare al Clubului Muncitorilor din Botoșani adresat „orășenilor” cu ocazia zilei de 1 Mai 1892. Au fost
redactate două manifeste, unul adresat „orășenilor”, iar
celălalt țăranilor din satele din împrejurimi, care erau și
ei chemați să sărbătorească alături de muncitori.
„Fără ca cineva să prindă veste cum, manifestele
noastre apărură, deodată, pe toate zidurile târgului,
la toate înălțimile, pe garduri, chiar și pe geamul de la
felinare. Și cum administrația întreprinsese o goană de
exterminare, manifestele apărură pe la ferestrele feluritelor case, lipite pe dinăuntru”, își amintea mai târziu
Panait Mușoiu, unul dintre cei care, alături de Panait
Zosîn, au participat la organizarea manifestației.
De altfel, inițiativa convocării acestei manifestații
aparținuse tinerilor din oraș, în marea lor majoritate
elevi, eleve și studenți, care au închiriat o grădină de
vară și au pregătit zeci de drapele roșii pentru ocazie.
Autoritățile, luate inițial prin surprindere, au ripostat
prin sporirea numărului de controale și de patrule ale
jandarmilor; iar, într-un final, prin arestări în rândurile
celor suspectați că ar fi fost „copărtași” la organizare.
Panait Mușoiu și Panait Zosîn s-au baricadat în
Clubul Muncitorilor pentru a nu fi prinși. După câteva
zile de asediu, cu toate străzile și ieșirile blocate de
agenții de poliție, „cei doi Panaiți” au fost duși la
cazarma unde se găseau și ceilalți elevi arestați. Ca
urmare a evenimentelor, Zosîn a fost dat afară din
școală. Soartă împărtășită, se pare, și de alți colegi.
Ce anume alarmase într-atât autoritățile? Ne
putem lămuri poate mai bine parcurgând manifestul
„Către orășeni”. În el, muncitorimea din Botoșani, „de
orice neam și breaslă”, era chemată să-și afirme înfrățirea, dar mai ales „dorința de a trăi eliberată de orice
soi de apăsări și nevoi”. „Oameni care lucrează cu mintea ori cu brațele și care produc lucruri de folos, muncitori de toate breslele”, se arăta în continuare, „[...] toți
și toate care zac sub apăsarea zilei de azi și nu știu cum
vor mai duce-o mâine, sunt invitați să ia parte la sărbătoarea noastră, la sărbătoarea muncii”. Sărbătorirea
nu era însă doar un prilej de a „sta la vorbă, de a dansa,
2
ori de a privi și asculta la teatru”, ci și un prilej al „alcătuirii muncitorilor” într-o „tovărășie de luptă”.
Episodul sărbătoririi zilei de 1 Mai la Botoșani în
1892 este remarcabil, dacă ne gândim că evenimentele din piața Haymarket din Chicago avuseseră loc
abia cu șase ani mai devreme.
Despre evenimentele din Botoșani și mai ales
despre cum au reușit atunci o mână de elevi, eleve și
muncitori să tulbure viața tihnită a micului târg moldovean, povestește mai multe Panait Mușoiu în nr. 10
(1901) al Revistei Ideii, în articolul „Un moment al mișcării noastre”, care se poate citi în colecția noastră de
documente on-line: anarhiva.com/items/show/516.
De asemenea, exemplarul de manifest care a intrat
în colecția anarhivată are, pe verso, ciorna unei scrisori
trimise de Panait Mușoiu Sofiei Nădejde, pe care tânărul (pe atunci) Panait o informa despre evenimentele
de la Botoșani.
�EMMA GOLDMAN (1869-1940)
Emma Goldman, una din cele mai puternice voci
anarhiste ale veacului trecut, s-a născut la 27 iunie
1869, în imperiul țarilor (Lituania de azi). Emma
Goldman a emigrat de timpuriu în Statele Unite,
țară de care se leagă în mare măsură și activitatea sa
politică.
În discursurile și textele sale, ea a vorbit despre subiecte care, la acea vreme, scandalizau opinia
publică și autoritățile. A vorbit despre emanciparea
femeii, despre uniunile libere, despre contracepție și
autonomie corporală într-o societate în care aceste
teme nu doar că erau trecute sub tăcere, ci și, în anumite cazuri, criminalizate. Aceste lucruri i-au câștigat
reputația (nemeritată) de „cea mai periculoasă femeie
din America”. Dar și o serie de procese și șicane din
partea autorităților.
Emma Goldman s-a implicat în mișcarea muncitorească, a denunțat militarismul, a fost o avocată a abolirii sistemului carceral și o susținătoare a reformării
educației după principii libertare. Intrată în vizorul poliției, ea a fost expulzată în Rusia bolșevică, experiență în
urma căreia, fidelă propriilor convingeri revoluționare,
a scris mai multe texte în care a denunțat autoritarismul și dogmatismul noii birocrații roșii.
Dintre anarhiștii originari din România, l-a cunoscut
pe tipograful Joseph Ishill, care i-a și dedicat un superb
volum („Emma Goldman — A Challenging Rebel”);
dar și pe Mechel Stanger, care a întâlnit-o în cercurile
anarhiste evreiești din Berlin, iar mai apoi la Paris.
În anii 2000, textele sale au fost redescoperite și
readuse la viață de colectivele anarhiste din Craiova
și Timișoara, mai multe traduceri apărând de-a lungul timpului în zinele și publicațiile anarha-punk și
anarha-feministe de atunci: Ura, Lovekills, Infopropaganda, autotext.
Vă recomandăm și antologia de texte „Libertate,
Egalitate, Suroritate și Fraternitate!”, tradusă în limba
română și publicată de colectivul anarha-feminist
Lovekills. Volumul, care cuprinde și o introducere dedicată vieții celebrei anarhiste semnată de istoricul Paul
Avrich, poate fi citit în colecția anarhivată:
anarhiva.com/items/show/470
CE CREDEA PIOTR KROPOTKIN
DESPRE CRĂCIUN?
Se spune că Kropotkin ar fi fost amuzat de asemănarea sa fizică cu Moș Crăciun. A profitat de această
asemănare (și de apropierea de figura Sfântului
Nicolae) pentru a critica excesele societății capitaliste
și pentru a răspândi mesajul libertar de justiție socială,
întrajutorare și solidaritate.
Kropotkin a criticat transformarea unei sărbători a
bucuriei comunitare într-un prilej de consum excesiv și
acumulare de bunuri. El considera că adevăratul spirit
al Crăciunului constă în ajutor reciproc și compasiune,
valori pe care, ca anarhist, dorea să le vadă răspândite
la scara întregii societăți.
Anarhistul rus a reinterpretat atelierele lui Moș
Crăciun de la Polul Nord ca pe un model al organizării economice și sociale bazat pe principii antiautoritare. Acestea ar produce bunuri necesare pentru toți,
demonstrând posibilitatea unei economii centrate pe
satisfacerea nevoilor reale ale oamenilor, nu pe crearea de profit pentru o mică minoritate.
Kropotkin nu vedea în dărnicia întruchipată de
figura Sfântului Nicolae o utopie. El a criticat și reprezentarea simplistă a Crăciunului ca prilej pentru acte
izolate de caritate, argumentând că adevărata dărnicie se bazează pe dorința sinceră de a crea o lume mai
justă și mai echitabilă pentru toate ființele. Anarhistul
rus insista asupra faptului că spiritul de solidaritate și
generozitate specific Crăciunului nu e o utopie și că ar
putea fi extins la întreaga societate, prin promovarea
cooperării, dărniciei și întrajutorării ca baze ale vieții
noastre împreună.
Mai multe despre toate acestea, în textul lui Ruth
Kinna care poate fi citit în Biblioteca Anarhistă: „Un
ghid anarhist despre Crăciun”.
3
�DIVERSE:
SERILE ANARHIVEI
Sub titulatura „Serile Anarhivei” am inițiat, începând cu 2022, o serie de discuții, ateliere și prezentări
dedicate istoriei antiautoritare, în special celei locale.
Documentarea acestor povești, multă vreme ignorate
sau neînțelese, este un proces colectiv, care nu poate
crește, credem noi, decât prin crearea unor comunități de cunoaștere care să aducă toate aceste fire în
prezent.
Pornind tocmai de la constatarea că majoritatea
inițiativelor libertare s-au coagulat în jurul unor proiecte pedagogice sau de autoinstruire (grupuri de
lectură, biblioteci, spații culturale, publicații), pe 2
februarie a avut loc prima seară a Anarhivei din 2024.
Discuția propusă a încercat să prezinte trăsăturile unei
educații libertare, dar mai ales rolul important jucat în
acest sens de inițiative precum bibliotecile sau arhivele
comunitare.
Evenimentul a început cu vizionarea câtorva filme
scurte pe această temă, după care s-a discutat despre diferitele proiecte locale a căror activitate e inspirată de ideea și practicile educației libertare. Printre
altele, a fost amintită și varianta românească a cunoscutei biblioteci on-line, The Anarchist Library. Discuția
4
generală, la care au luat parte și persoane cu experiență în domeniul pedagogiei, a fost una animată. S-a
discutat despre practicile alternative la actualul sistem
de educație, dar și despre cum pot diferitele inițiative locale să se coaguleze și să inspire forme emancipatoare de cunoaștere și de relaționare, într-un
context în care educația e subordonată aproape în
întregime logicii capitaliste a profitului și imperativelor
statului-națiune.
Materialele vizionate și tipărite special pentru eveniment se pot găsi aici: linktr.ee/edulibertara.
*
Pe 6 aprilie, la Cluj, a avut loc un concert de acustic și folk punk, cu două trupe: Borneo & Cardanja și
Pakopatic.
Ne-am folosit de acest prilej pentru a prefața concertul cu o discuție „Punk și anarhie în anii 90-2000”, la
care am lansat și primul număr din 2024 al Buletinului
Anarhivei.
Borneo & Cardanja e o trupă în care cântă, alături de Anja din Weimar, și doi veterani ai scenei punk
din anii ‘80-90: Florin „Borneo”, violonist în trupa
�post-punk Arc Gotic, și Dan „Nexantes”, care a mai
cântat în trupe precum Teens on Parade, Haos,
Terror Art, Critica Radicală. Cei doi ni s-au alăturat
pentru a ne împărtăși gândurile lor legate de scena
punk din acei ani. S-a discutat despre începuturile mișcării punk la Timișoara, despre represiunea
împotriva acesteia (și despre continuitatea ei după
1989), dar și despre primele spații și inițiative care
s-au coagulat în jurul scenei anarho-punk, în principal la Craiova și Timișoara. Fără a se confunda întru
totul, punk-ul și „anarhia” au avut multe puncte de
convergență și, mai ales în contextul României acelor ani, au crescut într-o mare măsură împreună.
Și de această dată ne-am bucurat să descoperim
că tema a trezit interes, la discuție participând un
public destul de numeros și, mai ales, curios.
*
Pe 29 octombrie a avut loc ultimul eveniment
din 2024 sub egida Serilor Anarhivei: proiecția, la
Cluj, a filmului artistic Unrueh/Unrest (2022), regizat de Cyril Schäublin. Proiecția a fost urmată de o
discuție la care ni s-a alăturat și Alexei Evstratov, cel
care îl joacă pe tânărul Piotr Kropotkin în film.
Josephine, o tânără muncitoare care produce
roata balansierului, cea care mișcă inima ceasului
mecanic, ajunge să se implice în mișcarea locală a
ceasornicarilor anarhiști, unde întâlnește un călător
rus, pe prințul Piotr Kropotkin.
Cyril Schäublin s-a inspirat în realizarea filmului din istoria familiei sale, străbunicile sale lucrând
în fabricile de ceasuri din St. Imier, dar și din ampla
lucrare a lui Florian Eitel dedicată ceasornicarilor anarhiști din munții Jura, a căror mișcare s-a
aflat la originea primei internaționale anarhiste
(Anarchistische Uhrmacher in der Schweiz, transcript Verlag, Bielefeld, 2018).
La discuție, Alexei Evstratov ne-a împărtășit din
experiența sa din timpul realizării filmului, el aflându-se, de altfel, la prima experiență ca actor. În același timp, ne-a dezvăluit o serie de principii care au
stat la baza realizării filmului (folosirea unor actori
neprofesioniști, modul aparte în care sunt filmate
scenele, lipsa propriu-zisă a „protagonistului” etc.)
și care fac din Unrueh nu numai un film despre începuturile mișcării anarhiste, ci și o mostră de cinematografie anarhistă ca atare.
5
�6
�FRAGMENTE DE ISTORIE TRĂITĂ
UN AN DE SOLIDARITATE
CU PALESTINA
Și în a doua jumătate anului
2024 au continuat acțiunile
de protest față de genocidul
din Gaza, dar și inițiativele
de solidaritate cu Palestina
în mai multe orașe: Cluj,
București, Timișoara.
Pe parcursul anului a reieșit
tot mai limpede faptul că,
prin numeroasele colaborări
militare, dar și prin proiectele derulate de universități
și diverse companii, statul
român își are (direct sau indirect) partea sa de responsabilitate în tragedia care se
desfășoară în Palestina. Ca
răspuns la toate acestea, dar
și pentru a aduce în atenția publică tema militarizării universităților, au avut loc
două ocupări studențești, la
București și la Cluj. Prima a
durat puțin peste o lună, pe
când cea de-a doua a durat
două săptămâni. Mai jos,
puteți citi un scurt interviu cu
câțiva dintre studenții care au
participat la ocuparea de solidaritate de la Cluj.
1. Ne puteți spune, pe scurt, care au fost motivele
care v-au determinat să participați la ocuparea de la
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din Cluj?
R: Probabil, ca totx de acolo, am vrut să protestez împotriva complicității universității la genocidul din Gaza și apartheidul din Cisiordania.
Complicitate manifestată atât prin tăcere și lipsă de poziționare/acțiune, cât
și mult mai concret, prin colaborarea cu instituții și companii care profită
direct de pe urma suferinței palestinienilor.
M: Consider că universitățile sunt o parte integrală a sistemului global
opresiv în care ne aflăm și o acțiune radicală trebuie să înceapă de undeva.
Am simțit că multe energii se adună în jurul mișcării pro-Palestina, căreia
m-am alăturat din solidaritate. Am sperat că această acțiune va fi începutul
unui travaliu mai lung de reînsușire a spațiului de învățare de către studentx
cu o viziune inclusivă de auto-organizare și pentru eliberare totală.
Ma: Am început să învăț despre Palestina odată cu începutul genocidului de pe 7 octombrie 2023. De atunci m-am informat tot mai mult, am
mers la proteste, am urmărit ororile pe ecranul mic al telefonului meu în fiecare zi. De când s-a anunțat prima oară posibilitatea inițierii unei ocupări în
România am știut că vreau să merg.
Am vrut să încerc să schimb situația cu armele pe care le am, în instituția unde aveam un loc. Politica e foarte importantă pentru mine și am valori
politice ferme. Vreau să mă alătur tuturor luptelor de eliberare și am găsit
mai multe colective care s-au reunit alături de noi în aceste lupte.
2. Ce discuții publice s-au propus și ce activități au avut loc
în tabără? Care vi se pare cea/cele mai relevantă/-te?
R: Au fost ateliere de bannere, proiecții de film, un atelier de traducere
de literatură palestiniană, discuții publice: despre istoria cauzei palestiniene, despre mișcarea BDS sau Boycott, Divestment, Sanctions, despre mișcarea studențească și viitorul său, despre veganwashing și eliberare totală.
Discuțiile mi s-au părut cele mai importante, acolo veneau cele mai multe
persoane, mai ales din afara camp-ului și se crea prilejul unor dezbateri
interesante.
M: Aș zice că cea mai relevantă pentru a atrage noi persoane a fost prima
discuție publică în care am clarificat cine suntem și de ce am ocupat curtea
facultății. În urma acestei discuții, au venit multe mesaje de solidaritate și
multe persoane care ni s-au alăturat.
Ma: Cred că toate evenimentele desfășurate au avut importanța lor. Voi
vorbi despre câteva dintre evenimentele la care am participat. Primul eveniment facilitat de mine a fost proiecția documentarului Occupied. Cred că
7
�cinematografia poate să fie un factor important în învățare și simțire, că poate să fie un motor pentru reacție.
Următorul eveniment la care am participat a fost o
discuție despre veganwashing și cauza palestiniană. A
fost o discuție foarte productivă. Am vorbit despre cum
Israel folosește această armă și atrage simpatia persoanelor vegane. A fost o portiță de a discuta despre antispeciism și intersecționalitate. Am fost profund recunoscător pentru discuție și am simțit că cei prezenți mi-au
împărtășit acest sentiment.
3. Care au fost ecourile mai largi ale ocupării
printre studenți, profesori, în societate? Cum
vi se pare că a fost receptat mesajul vostru?
R: Din păcate, universitățile nu au soluționat revendicările noastre (dar ne așteptam la asta), la care au răspuns oricum destul de vag. Adică UBB. Din partea UTCN
nici măcar nu am primit un răspuns oficial. Mi se pare
important însă că acțiunea a reușit să coaguleze un grup
de persoane din interiorul universității: studentx mai
ales, dar și doctorandx sau profesorx care s-au solidarizat cu inițiativa noastră. Și că s-a vorbit destul de mult
despre această acțiune în presă (ceea ce nu prea se
întâmplă când vine vorba de Palestina în general).
M: Cred că mesajul a ajuns mai clar la persoanele
deja mai politizate din cercurile menționate anterior;
ceea ce mi se pare de așteptat. Din aceste cercuri au
venit multe mesaje de solidaritate. Sperăm să lucrăm
împreună pentru mult timp de acum înainte pentru ca
fiecare pătură a societății să facă parte din acest efort.
Ma: Sincer mi-e greu să-mi dau seama ce impact a
avut fiindcă trăiesc într-o bulă; e mecanismul meu de
apărare. Totuși, cred că ocuparea noastră a vizibilizat
mult cauza în lumea academică. Au fost doctoranzi care
s-au solidarizat cu noi și o mână de profesori. Cred că
dacă nu ne lăsăm descurajați și ne angajăm în lupta asta
pe termen lung o să ajungem la tot mai mulți oameni,
mai ales fiindcă ne-am dat seama de-a lungul ocupării
ce acțiuni au mai mult impact în societate.
4. Cu ce impresii ați rămas după
această experiență?
R: Inițial aveam mixed feelings despre impactul acțiunii. Acum încerc să mă bucur, totuși, că s-a întâmplat și
să o percep ca pe începutul unor acțiuni mai ample, mai
ales că grupul format în jurul ocupării a rămas unit și își
dorește să se mobilizeze în continuare.
8
În plus, având în vedere că în România nu prea există
o cultură a protestului sau o tradiție a organizării studențești radicale, mi se pare un început bun și o continuare,
totodată, a organizării pentru Palestina care se desfășura deja dinainte de ocupare.
M: Cred că s-au pus bazele unei campanii pe termen
lung și mă bucur mult de rețelele de suport și afinitate
care s-au format în acest efort. Este o muncă de durată
care abia a început și am mare încredere în persoanele
implicate.
Ma: Cel mai puternic sentiment cu care am rămas
a fost cel de speranță. Mă bucur că s-au legat relații
strânse, pentru ce am mai făcut împreună post-encampment. Am lucrat intens cu ei la organizarea unui festival în solidaritate cu Palestina. Ce am eu în plan pe anul
acesta sunt organizarea a cât mai multe evenimente
pentru strângeri de fonduri. Voi ajuta cu siguranță și la
alte tipuri de acțiuni, dar aceste evenimente o să fie preocuparea mea principală. Sunt foarte entuziasmat să
particip și la cercurile de lectură antispeciiste și decoloniale care vor fi organizate de prietenx mei.
5. Știați că au mai avut loc ocupări studențești la Cluj și București în 2013?
A fost acest lucru relevant pentru voi
în vreun fel, direct sau indirect?
R: Da, știam, deși la început nu am avut contact așa
direct cu persoanele care au participat atunci. Eu cel
puțin citisem zina apărută în urma ocupării din 2013 (și
mi s-a părut empowering inițiativa de atunci); apoi am
apucat să și discut cu cineva care a participat, dar mi-ar
fi plăcut să existe niște legături mai directe între persoanele de atunci și cex de acum. Cred că există o anumită
cunoaștere care s-a pierdut pe drum și e important să fie
dată mai departe, de la o generație la alta.
M: O parte din persoanele care au luat parte la acțiunea din Cluj în 2013 au format o rețea de suport pentru
această ocupare și, stând la povesti cu ele, m-a ajutat
sa reflectez asupra multor aspecte ale ocupării noastre.
Deci a existat o influență difuză care s-a tot intensificat
cu timpul.
Ma: Am aflat despre ocupările respective la prima
ședință pentru pregătirea encampment-ului. Nu am
apucat încă să citesc mai multe despre ocuparea respectivă, dar am găsit la un moment dat pe o platformă
informații despre asta și am salvat ca să revin.
�DOSAR ANARHA-FEMINISM
CÂTEVA PORTRETE
Există o „gaură neagră” în ceea ce privește
reprezentarea femeilor și persoanelor queer
în istoria locală a anarhismului (care și așa
e relativ puțin cunoscută și documentată).
Textele care urmează încearcă să schițeze
portretele câtorva anarhiste din perioada
„clasică” a mișcării din România.
În mare măsură aceste portrete se bazează
pe dosarele întocmite de agenții de poliție
care urmăreau activitățile grupurilor socialiste și anarhiste; ceea ce constituie o limitare. Parcurgerea acestor surse necesită
o doză sănătoasă de scepticism, existând
mereu riscul unor relatări exagerate sau unor
informații denaturate. În plus, trebuie să ne
reamintim că aceste note informative reprezintă perspectiva, arareori binevoitoare, a
agenților de poliție. Perspectivă pe care, de
altfel, anarhistele încercau să o combată.
O altă sursă sunt articolele apărute în ziarele vremii, dar și textele publicate de anarhiste în presa antiautoritară sau diferite
relatări autobiografice, cum e cazul romanului de debut al actriței Ana Luca, din care
am inclus și câteva pasaje relevante.
Vă invităm, așadar, să parcurgeți câteva
schițe biografice dedicate femeilor care au
activat în mișcarea anarhistă din România
de dinainte de Primul Război Mondial.
Didina Constantinescu, Mina Neuwirth,
Cornelia Ștefănescu și Lucreția Bălănescu
sunt doar câteva dintre cele care au contribuit, în diferite moduri, la răspândirea ideilor libertare în acea perioadă. Din păcate,
contribuțiile multor alți anarhiști de atunci,
inclusiv femei, vor rămâne în continuare
necunoscute. Sperăm ca istoriile Didinei,
Minei, Corneliei și Lucreției să devină, cu
timpul, mai cuprinzătoare, iar culorile acestor portrete, abia schițate aici, să capete
mai multă viață.
DIDINA CONSTANTINESCU (1884-19??)
Alexandrina (Didina) Constantinescu a fost cofondatoare a
Cercului Cultural și de Studii Sociale „Râvna” (1907-1908), precum și a Cercului Libertar (1908-1911). S-a născut în jurul anilor
1883-1884, fiind originară din București. A absolvit două clase
profesionale. De profesie era croitoreasă.
Agenții Siguranței care o urmăreau au caracterizat-o pe
Didina în notele lor ca fiind „foarte inteligentă”, „foarte îndrăzneață” și o „admiratoare entuziastă a femeilor anarhiste, în
special a revoluționarelor din Rusia”. Ea era chiar „sufletul mișcării, încurajându-i și îndemnându-i pe toți”.
Cercul Râvna a luat ființă la puțin timp după revolta țăranilor din 1907, revoltă reprimată cu ajutorul armatei. În acest context, la întâlnirile grupului s-a discutat îndelung de inegalitățile
sociale și economice aflate la originea revoltelor, de represiunea din partea statului, dar și de modalitățile de a-i rezista. În
discuții s-a conturat, la un moment dat, și ideea acțiunii directe
(sau a „propagandei faptului”). Asta dacă e să dăm crezare
rapoartelor lui Vasile Dașchevici, un informator care ulterior a
și făcut carieră în poliție pe seama acestor denunțuri. Despre
presupusele experimente cu explozibili ale grupului de pe câmpurile din jurul Bucureștiului au scris, la vremea lor, și câteva
gazete. Toate acestea au rămas însă doar la nivel de zvonuri,
luate în râs chiar și de presupușii „conspiratori”, care au susținut că totul fusese o farsă, o modalitate de a testa credulitatea
(și bogata imaginație) a agenților de Siguranță.
Didina a fost o susținătoare a sindicalismului revoluționar, promovat în România de figuri ca Iuliu Neagu-Negulescu,
cu care membrii cercului au colaborat la publicarea revistei
Vremuri Noi, sau Ștefan Gheorghiu, care îi susținea din Câmpina
și Ploiești. Sindicalismul revoluționar, infuzat cu idei anarhiste,
nu era pe placul liderilor socialiști de atunci, care-l numeau sarcastic „boala franțuzească” (cu referire la sifilis), ceea ce a dat
naștere multor dispute în sânul mișcării muncitorești.
Din 1907 până în 1910, Didina a trăit în uniune liberă cu anarhistul Petre Popescu, cei doi formând un fel de „power couple” în mediile politice anarhiste de atunci. Majoritatea întâlnirilor cercului se petreceau la locuința lor, mai ales seara. În
timpul zilei, se întâmpla ca tovarășii să se vadă la Cafeneaua
9
�Comercială de pe Calea Văcărești, la un ceai sau o bere,
dar și acasă la alți anarhiști, atunci când trebuiau discutate noutățile sau alte chestiuni legate de organizare.
Pe lângă greutățile vieții cotidiene, cei doi au trebuit să înfrunte și hărțuielile poliției, ai cărei agenți
îi urmăreau la fiecare pas. Petre Popescu nu reușea să-și găsească un loc de muncă, se pare, tot din
cauza Siguranței, care contacta angajatorii pentru
a-i informa că era un om periculos, un răzvrătit. Din
același motiv, Didina s-a refugiat de mai multe ori la
mama ei, care locuia în București, sau la un unchi din
Constanța, unde a ascuns broșurile și ziarele tipărite de
grup. Fiind foarte greu să procure banii necesari pentru tipărire, tovarășii Didinei și ai lui Petre făceau tot
posibilul să protejeze materialele de eventualele confiscări din partea autorităților. De altfel, agenții făceau
constant presiuni asupra mamei Didinei, sperând să
afle informații despre ea și despre Petre Popescu.
Chiar și în aceste împrejurări, Didina nu s-a lăsat
descurajată și și-a continuat activitățile politice.
Aflată la Constanța, a reușit să distribuie, alături de
un alt tovarăș, peste 200 de exemplare din broșura
„Citește-mă!”, publicată de Cercul Libertar în 1908.
De asemenea, a vizitat orașe precum Turnu Severin și
Brăila pentru a întări relațiile existente și pentru a discuta despre publicarea altor materiale revoluționare.
În vara anului 1910, Didina s-a mutat împreună cu
Petre Popescu și alți tovarăși la Ploiești, unde și-au
găsit și locuri de muncă. Așa a luat ființă filiala locală
a Cercului Libertar, care, din păcate, nu a rezistat
decât până în ianuarie 1911, când, ca urmare a despărțirii Didinei de Petre Popescu și a plecării acestuia
la Constanța, și-a încetat activitatea. În ianuarie 1911,
Didina s-a întors la București, iar din acel moment nu
mai avem informații despre ea.
ANA LUCA (188?-1957)
Cercul Libertar a avut-o drept membră, sau cel
puțin simpatizantă, și pe actrița Ana Luca. Originară
din Iași, Ana s-a născut cândva în perioada anilor 18851889. A început să studieze la Conservatorul de Artă
Dramatică din Iași, pe care l-a finalizat la București în
1909, an în care a început să frecventeze și ședințele
grupului. A întreținut o îndelungată corespondență cu
Petre Popescu, chiar și după dizolvarea Cercului.
Pe toată durata participării sale la întâlnirile
Cercului Libertar, a făcut parte din compania de teatru
a lui Alexandru Davila și a devenit, cu timpul, o actriță
10
apreciată, cu angajamente la mai multe teatre de prestigiu din țară. În toamna anului 1910, de exemplu, la
scurt timp după înființarea unei secțiuni a Cercului
Libertar în Ploiești, artista a jucat într-o piesă pusă în
scenă la Teatrul Cooperativa din oraș. A fost întâmpinată la gară de către anarhistul Petre Popescu, iar înainte și după reprezentație cei doi au fost însoțiți de T.
Dragomirescu, Dumitru Gălușcă și Adolf Kessler (A.
Gălățeanu), membri ai grupului anarhist local.
În mai multe note ale Siguranței, întocmite până
în 1914, era „recunoscută de acest serviciu ca adeptă
a ideilor anarhiste”, însă nu știm cât de mult a fost
influențată propriu-zis de ideile libertare. A scris mai
multe romane, piese de teatru și poezii, și a jucat, spre
sfârșitul vieții, și într-un film, Citadela sfărâmată (r.
Haralambie Boroș, Marc Maurette; 1957).
În 1927, i-a apărut romanul de debut, intitulat Prin
fumul calumetului, la Editura Oltenia. Printre filele
cărții, care povestește drama unui cuplu prins în haosul
Primul Război Mondial, se află câteva pagini care ne-au
atras atenția: descrierea unui grup anarhist și a unor
personaje care ne duc cu gândul la Cercul Libertar, la
Petre Popescu și la Didina Constantinescu. Personajul
principal, Rucăreanu, își amintește la un moment dat
de tinerețea sa. În spatele vocii lui Rucăreanu o putem
însă ghici (și) pe Ana, care pare că adaugă amintirilor
acestuia pecetea propriilor experiențe.
La vârsta când încep a se veşteji primele idealuri,
când credinţa şi morala curată din suflet încep a se
izbi de primele dezamăgiri, când pentru întâia dată
se deschid ochii asupra acestei omeniri reale, nevoită a se bălăci în minciună şi laşitate, la vârsta când
fiecare tânăr se crede un apostol menit să mântuie
biata omenire din mizeria în care e cufundată, atunci îi
ieși în cale inevitabilul, tainicul laborios, convertitorul
revoluţionar.
Era în Cişmigiu. Din nişte tufişuri îi răsări înainte
un tânăr cu ochii arzători, cu părul vâlvoi, cu buzunarele pline de cărţi şi ziare. În avalanşa de cuvinte pe
care tânărul o revărsă, atât de neaşteptate pentru
Rucăreanu încât nu le pricepu dintr-odată, înţelese că
era vorba de masele asuprite, de răsturnarea prejudecăţilor, de reorganizare generală.
— Înţelegi, vreau să te convertesc, să fi de-ai noştri, îi spunea tânărul.
— Nu mă interesează fericirea unei clase de
oameni, ci fericirea universală, răspunse Rucăreanu.
Într-o nouă avalanşă de cuvinte, tânărul căută să-l
convingă că ideile lui conţineau fericirea universală.
�ÎI pofti la şedinţele cercului lor şi
îi dădu câteva broşuri. Rucăreanu
nu înţelese mare lucru din acele
şedinţe. Dintr-o singură privire văzu
linia generală a caracterizării lor:
multă inconştienţă, ambiţie, tinereţe şi poftă de mâncare, care luptau una împotriva alteia.
În general îşi băteau joc şi se răzvrăteau împotriva poliției în primul
rând, a armatei, a tronului, a căsătoriei şi a tot ce era lege făcută de
oameni. Nu voiau să aibă slujbe,
pentru că nu admiteau să aibă şefi
şi nu lucrau pământul căci nu voiau
să fie nici robi, nici negustori. În contrazicere cu aceste păreri aveau o
poftă de mâncare îndrăcită şi-şi lingeau buzele mâncând tocanele de
ceapă, fără carne, cu sosuri groase,
pe care tovarăşa Lenuţa, o femeie
uscăţivă şi sentimentală, le pregătea la maşina ei cu cărbuni, pe când
cele câteva femei publice din asociaţie, tolănite pe patul ei acoperit
cu cearceaf alb, fumau bând cafele
şi plângându-şi martiriul la care le
îndemna societatea care nu le înţelegea sufletul lor de Magdalene.
Tovarăşa Lenuta era de altfel
singura care câştiga ceva din produsul mâinilor ei şi, cu toate că
ironizând-o pentru înjosirea de a
lucra, o proslăveau pentru menirea
sublimă ce-o avea de-a întreţine
şedinţele cercului. Şi ea îi servea
mulţumită şi mândră, înţelegând
că tocanele ei hrăneau propăşirea
„Ideei”. Întrunirile se ţineau în biata
lor odaie, unde lucra necontenit în
fumul de tutun prost, căci Lenuţa
era şi tovarăşa de viaţă a „şefului”,
tânărul din Cişmigiu.
„Şef”, adică era exclus din ideile lor; dar indulgenţa cu care el îl
înlătura, lăsa atât de indiscret să
se vadă plăcerea ce simţea auzindu-l, încât se înţeleseră mutual să-l
lase să se strecoare câte puţin, până
când într-o zi, unul din tovarăşi proclamă sus şi tare: dacă ar trebui să
existe vreodată un şef, acela ar trebui să fii tu.
Şi era în adevăr un şef, în banda
acea mică, alcătuită din câțiva pierde-vară. Erau câţiva evrei cu privirile pline de mister și cu viaţa intimă
necunoscută, câteva femei de
noapte şi câţiva meseriaşi fără lucru
care se reînnoiau foarte des. Toţi
aveau aerul că nu pricep nimic. Dar
întrunirile aveau pentru ei ceva senzaţional care îi făcea să se distreze,
mai cu seamă când se citea corespondenţa secretă, sau când se vorbea despre fabricarea explozibilelor.
Tovarăşul şef era singur capul şi
sufletul. Singur redacta broşura cu
titlul alarmant: „Auziţi-mi glasul”,
a cărei tipărire tovarăşul David o
obţinea în chip gratuit printr-o rudă
necunoscută! Singur citea toate ziarele, toate cărţile care l-ar fi putut
pune în curent cu mişcarea anarhistă din trecut şi prezent, din toate
părţile lumii; singur ţinea cuvântări
tovarăşilor ce-şi târau timpul în odăiţa lui, în după amiezile şi serile fără
MINA NEUWIRTH (1891-19??)
Mina Neuwirth s-a născut la București în 1891,
într-o familie modestă cu origini evreiești. Părinții,
Bernard și Clara, erau originari din Tulcea și s-au mutat
la București înainte ca Dobrogea să fie alipită României
în urma războiului din 1877-78. Aceștia au mai avut alți
patru copii: Samuel, Golda, Piorko și Rașela.
Mina a terminat școala secundară de fete
Focșăneanu și dădea meditații, probabil de limba franceză, pe care o cunoștea destul de bine. A fost activă
ocupaţie, cuvântări nebuloase, a
căror idee fundamentală dispărea şi
apărea ca lumina unui far îndepărtat şi rămânea veşnic necunoscută;
fraze paradoxale şi prea ştiinţifice
pentru a fi înţelese de restul grupului, dar cari cucereau prin căldura
cu care erau rostite şi prin sugestia
ochilor lui aprinşi şi inteligenţi.
Dar această putere de sugestie nu se putea întinde asupra
lui Rucăreanu, care era făcut să
pătrundă cu o singură privire orizonturi largi. Totuşi energia tovarăşului şef înrâuri asupra lui. În felul lui,
acela lupta pentru binele omenirii.
Rucăreanu îşi începu activitatea din
punctul lui de vedere. Zilnic scria,
pe câte zece fiţuici, idei de pace, de
înfrăţire universală, îndemnuri la
lepădarea de ambiţii, la iertare, la
înțelegere. Apoi le lipea în ascuns pe
ziduri, pe garduri, pe felinare.
„Zece pe zi — gândea el —,
într-un an de zile pot fi convertiţi
mii de oameni.” Nici nu bănuia că
poliţia îl urmărise câtva timp, încunoştinţată fiind de vizitele lui în acel
cerc suspect, că fiţuicile lui fuseseră
citite de poliţie şi apoi fu lăsat în
pace, fiind socotit ca un maniac religios şi inofensiv. Apoi, într-o zi, găsi
ridicolă ceea ce numise el o activitate şi care se mărginea la câteva
garduri din Bucureşti când lumea e
atât de imensă. Şi renunţă.1
1. Ana Luca, Prin fumul calumetului,
Editura Oltenia, București, 1927, pp.
95-98.
politic de la vârsta de 15 ani, fiind membră fidelă a cercului socialist „România Muncitoare”, precum și una
dintre colaboratoarele Revistei Ideei, unde a trimis traduceri din franceză precum și texte originale.
În perioada în care a colaborat la Revista Ideei,
aceasta a încercat să aducă în prim-plan teme ce țin
de educație, muncă, situația femeii în societate, căsătorie etc. De asemenea, în articolul pe care l-a semnat
în nr. 1 (1908) al Revistei Ideei, intitulat „Neînțelegere”,
Mina Neuwirth pleda pentru depășirea neînțelegerilor dintre socialiștii revoluționari și anarhiști, în
11
�virtutea numeroaselor teme și lupte
comune
asupra
cărora toți revoluționarii ar fi trebuit să se concentreze. În bună
tradiție „mușoistă”
(și, deci, anarhistă),
ea amintea de pluralitatea luptelor și
perspectivelor și avertiza asupra pericolului ca socialiștii să cadă
pradă centralismului, sectarismului și, în definitiv, perspectivei autoritare asupra luptei
revoluționare.
Conservatorii, liberalii, radicalii sunt frați pentru a se apăra
de dușmanii lor social-democrați, socialiști revoluționari,
anarhiști. De ce aceștia din urmă sunt pururea în ceartă?
Să cercetăm: fiecare din acești oameni apără o doctrină.
Minunat. Trebuie să existe cât mai multe păreri, cât
mai multe idei, pentru că adevăratul progres nu stă în
uniformizare, ci dimpotrivă. Însă acești oameni fac păcatul
de-a fi sectari, de-a se închide în doctrina lor, a se închina
ei și a nu mai admite cu niciun chip alta. Acesta e un mare,
un foarte mare rău.
În 1907 a tradus textul lui Frederic Stackelberg,
Femeia și revoluția, care a apărut în întregime în nr.
9 al Revistei Ideei din acel an. Traducerea va fi tipărită
ca broșură câteva luni mai târziu, în colecția Bibliotecii
Revistei Ideei. În acel moment, Mina Neuwirth intră în
atenția Siguranței statului.
Și atunci, ca și acum, procurarea de fonduri pentru
tipărirea și răspândirea cărților și broșurilor era o problemă spinoasă. Drept urmare, la 11 ianuarie 1908 i-a
scris o scrisoare lui Adolf Reichmann, anarhist urmărit de poliție, prin care-i cerea un ajutor monetar, pe
care avea să-l răsplătească fie în broșuri, fie în bani.
Scrisoarea, precum și apariția broșurii, au atras atenția recent înființatei Siguranțe a statului care a pus
agenți să-i urmărească fiecare mișcare. Aceștia i-au
remarcat prezența la conferințele cercului „România
Muncitoare”. De asemenea, în rapoarte sunt menționate și vizitele sale la „anarhistul Panait Mușoiu”.
În ziarul Dimineața, din 22 februarie 1908, aflăm
că Mina și sora ei Golda au fost chemate la Siguranță
și amenințate cu expulzarea dacă vor mai frecventa
12
întâlnirile socialiste și
anarhiste.2 În același
timp, poliția le-a percheziționat locuința,
de unde au confiscat
toate materialele cu
caracter revoluționar.
La 8 decembrie
1909 a avut loc atentatul la viața primului
ministru de atunci, I. C.
Brătianu. Pe drumul spre
casă, după ce participase la
o ședință a Senatului, liderul
liberal a fost împușcat de trei
ori în spate, scăpând însă cu viață.
Acest atentat, săvârșit de un muncitor
de la atelierele CFR, instigat se pare chiar de
agenții sub acoperire ai Siguranței, a dat startul unui
nou val de represiuni contra socialiștilor și anarhiștilor. Una dintre persoanele arestate cu această ocazie
a fost Mina Neuwirth, care atunci avea numai 18 ani.
În timpul arestului, aceasta a fost amenințată cu violența fizică de către agenții care au interogat-o. În ciuda
faptului că nu s-au găsit dovezi care s-o lege în vreun fel
de atentat, Mina a continuat să fie urmărită de agenții
Siguranței, punându-i-se în vedere să nu mai facă propagandă anarhistă: „Sub amenințarea că voi fi expulzată”, își amintea ea, „mi s-a interzis contactul cu muncitorii și comunicarea cunoștințelor mele cu vreuna din
persoane. Cu alte cuvinte, mi se îngăduia să învăț, dar să
nu comit crima de a comunica gândurile mele.”
Într-una din notele informative care o priveau, un
agent notează o conversație pe care Mina o avusese cu
surorile ei. Ea se plângea de remarcile „pornografice”
2. „Legea asupra streinilor” a intrat în vigoare în 1881. A fost
o formă legală de a expulza din țară persoanele a căror idei
nu plăceau autorităților, de regulă socialiști, anarhiști sau
alți revoluționari. Pe baza acestei legi au fost expulzați zeci
de socialiști și anarhiști cu origini evreiești, pe considerentul
că ar fi „străini”, deși erau născuți în România. Până în
1923, evreii erau considerați „străini” de către statul român,
care așadar nu acorda drepturi depline tuturor celor
născuți pe teritoriul său. Aceeași lege, profund șovină și
antisemită, a fost folosită și pentru urmărirea și expulzarea
anarhiștilor italieni, ruși, francezi etc. care ajungeau la acea
vreme în România, de regulă ca muncitori. Expulzările se
amplifică după congresul de la Roma din 1898 când se
pun bazele colaborării între polițiile europene împotriva
revoluționarilor și „anarhiștilor”. De altfel, lucru mai
puțin discutat, legea a fost aplicată nu numai împotriva
militanților socialiști sau a evreilor, ci și împotriva
persoanelor care nu aveau o locuință permanentă, a
„vagabonzilor”, dar și a comunităților de romi nomazi.
�pe care le făcuseră cu altă ocazie
agenții Siguranței față de ea și prietenele ei, în timp ce erau postați sub
geamul ei.
Trăind cu frica constantă de a fi
expulzată din țară sau de a fi arestată, hărțuită și urmărită neîncetat,
Mina Neuwirth a încercat să se sinucidă la 20 februarie 1910, împușcându-se în piept. Cazul ei a fost
amplu discutat în presa vremii, care
a speculat îndelung asupra motivelor pentru care tânăra ar fi încercat să-și ia viața. După câteva zile
petrecute la spital, interogată de
procuror și presată să dezvăluie ce
a determinat-o să recurgă la acest
gest, Mina a susținut că motivul
era tocmai urmărirea la care era
supusă și faptul că „agenții polițienești îi făceau viața imposibilă”.
Autoritățile s-au derobat, bineînțeles, de orice responsabilitate, susținând, într-un comunicat publicat în
presă, că „împrejurările de atunci au
făcut ca ea să fie supusă unui asemenea regim, în timp ce [judecătorul Popovici] a sfătuit-o să caute să
se însănătoșească și să uite cele ce
a avut de îndurat în trecut din partea
poliției”.
Chiar și așa, Mina nu s-a dat
bătută și a continuat să fie activă
politic, făcând parte din grupul anarhist Margulis-Ghelber din București
(după cum îl numiseră agenții de
poliție în rapoartele lor), unul dintre
grupurile din jurul Revistei Ideei din
perioada de dinainte de războaiele
balcanice.
La puțin timp după aceste evenimente, autoritățile au decis că Mina
Neuwirth reprezintă o amenințare la adresa „ordinei și siguranței
publice”. Drept urmare, s-a emis o
ordonanță de expulzare din țară „în
termen de 24 de ore”, așa cum prevedea legea din 1881.
Nu știm cu certitudine dacă decizia de expulzare a fost (sau nu) pusă
în aplicare de autorități. Cert e însă
că Mina Neuwirth și-a continuat
colaborarea cu Revista Ideei în anii
care au urmat, scriind două articole originale, precum și traducând,
împreună cu Ștefan Ionescu, capitolul „Munca intelectuală și munca
manuală” de Piotr Kropotkin. Textul
a apărut în numărul 120 din Revista
Ideei, în octombrie 1912. De altfel,
acest text a ieșit și sub forma unei
broșuri, în martie 1913, în traducerea Leliei Pavlovici (și cu aprobarea anarhistului rus), la Cercul de
Editură Socialistă. Această broșură
a avut patru ediții succesive, cea din
urmă în 1944.
Mina reapare în documente abia
în 1921 când, pe 16 ianuarie, trimite pentru „Comitetului de organizare al prigoniților”, o scrisoare prin
care chema la sprijinirea materială a
tovarășilor închiși, precum și la crearea unor comitete de ajutorare a
deținuților politici.
O regăsim pe Mina Neuwirth și
printre delegatele la congresul de
înființare al PCR din luna mai 1921.
Ea avea programată prezentarea
raportului intitulat Mișcarea feminină.3 Din păcate, nu a avut ocazia să-l
prezinte. Forțele de ordine au oprit
congresul, arestând zeci de participanți. În aceleași circumstanțe a fost
arestat și un alt apropiat al lui Panait
Mușoiu, scriitorul Iuliu NeaguNegulescu. Acesta își va folosi perioada petrecută în detenție scriind
Arimania sau Țara Buneiînțelegeri,
3. În proiectul de statut al partidului,
la secțiunea „Organizații feminine”, se
arăta că „pentru înlesnirea propagandei
socialiste se pot organiza în sânul
secțiunilor cercuri feminine, formate
din membrele secțiilor” și că „cercurile
își vor avea organizația autonomă”, dar
vor avea „administrația și conducerea
sub controlul Comitetului executiv”.
utopie pe care o va publica abia în
1923.
Nu avem alte informații despre viața sau activitatea ei de după
aceste evenimente. Nu știm dacă ea
a rămas în cercurile comuniste sau
care i-a fost traiectoria politică mai
apoi.
Ceea ce impresionează în cazul
Minei e în primul rând hotărârea ei.
Ea transpare mai ales din modul în
care a înfruntat piedicile și represiunea, continuându-și activitatea,
dar și din generozitatea viziunii sale
politice. Se poate spune că Mina
Neuwirth a fost una din vocile „școlii mușoiste” a „socialismului integral”. Nedogmatică, perspectiva ei
se baza tocmai pe recunoașterea
autonomiei individuale și de grup,
pe necesitatea unei lupte de emancipare care să nu recreeze, sub
pavăza revoluției, ierarhiile dominației, dar și pe ideea convergenței
luptelor, a solidarității revoluționare;
o perspectivă inspirată de idealul
anarhiei, de ideea libertății, bunăstării și egalității pentru toți și toate.
CORNELIA ȘTEFĂNESCU
(1888-1962)
Cornelia Ștefănescu s-a născut
la Brăila, în 1888. Nu avem fotografii sau imagini cu ea, dar din descrierile făcute de agenții de poliție
care o urmăreau, știm că era șatenă
și purta uneori o rochie albastră,
inconfundabilă. Avea, conform acelorași note informative, „o statură
obișnuită, aproximativ 1,65 metri
înălțime și un chip foarte frumos”.
Ne-au rămas despre ea câteva
texte împrăștiate în revista publicistului Panait Mușoiu, un articol de
ziar și amintirile Mariei Simionescu
(Mărioara), care i-a fost vecină în
perioada 1915-1916. Aceste relatări, în care figura Corneliei apare
13
�sporadic, au fost
scrise la mașină,
cândva prin anii 1970.
A petrecut o
vreme în Italia și
Franța, unde a făcut
studii de artă și de
unde trimitea corespondențe la Revista
Ideei. În aceste corespondențe apare menționat și un frate din
Brăila. Notele informative și investigațiile agenților au scos la iveală faptul
că părinții Corneliei nu mai erau
în viață. Două din surorile sale locuiau în Italia. Una se călugărise, cealaltă
era căsătorită cu un bancher. Revenită la București,
Cornelia a ținut, se pare, și un mic stand cu vederi și
ilustrații.
Activă în mișcarea muncitorească și anarhistă, a
fost arestată și închisă pentru prima dată în 1913, pe
motiv că luase parte la o manifestație muncitorească
din Piața Teatrului Național. A doua oară a fost închisă
în 1919. Se pare că, împreună cu alții, imprimase manifeste revoluționare.
Cornelia a fost căsătorită cu studentul Petru Ţărnă,
care a publicat o broșură intitulată Problema socială,
text apărut inițial în nr. 148 din 1916 al Revistei Ideei.
Amândoi au fost colaboratori la Revista Ideei. Lui
Mușoiu i-au trimis traduceri din franceză, dar și texte
originale, unele numere din revistă fiind realizate
aproape în întregime de cei doi.
Pe 6 iulie 1916, România a intrat în război, moment
în care Revista Ideei a încetat să apară. Petru Ţărnă a
murit pe front, fiind printre primii căzuți în confruntare. După moartea soțului ei, Cornelia a rămas singură cu o fetiță de un an, confruntându-se cu mizeria, dar și cu hărțuirea din partea autorităților. Toate
aceste lovituri i-au afectat serios sănătatea.
În primele luni de război, era vizitată frecvent de
Panait Mușoiu. Uneori trebuiau să se ascundă în beciul
casei din strada Lucaci, unde locuia, orașul fiind atacat cu bombe de zepeline germane. În decembrie
1916, odată cu intrarea armatelor Puterilor Centrale
în București, Cornelia, împreună cu fetița ei, s-au refugiat în Moldova, de unde s-au întors după încheierea
ostilităților.
14
Când l-a cunoscut pe Mușoiu, înainte de Primul Război
Mondial, Cornelia
avea 27-28 de ani.
Între cei doi s-a
legat în scurt timp
o strânsă prietenie.
Contribuția Corneliei
Ștefănescu la Revista
Ideei a început să fie tot
mai consistentă: a tradus pentru revistă numeroase articole din franceză,
scriind în același timp propriile articole politice, literare și
reportaje. Ultimul său articol, „Halele
Centrale în 1916,” o combinație între literatură și reportaj, aborda lipsa alimentelor și specula
cu alimente din București. „România, se întreba retoric
autoarea, ce înseamnă asemenea ficțiune? România
nu-i oare numai o abstracție alcătuită de-o mână de
șarlatani totdeauna gata, pentru a ne face să uităm de
necazuri, să ne joace mici comedii…”
După anumite relatări, Cornelia Ștefănescu se apucase să citească toate numerele vechi ale Revistei Ideei,
precum și broșurile publicate de Panait Mușoiu. Dorința
ei de a se familiariza cât se poate de bine cu munca de
până atunci a editorului libertar era, se pare, legată și de
intenția acestuia din urmă de a-i încredința la un moment
dat revista. Un semn de mare apreciere și încredere din
partea lui Panait Mușoiu, după cum remarcă și istoricul
Martin Veith în biografia pe care i-a dedicat-o.
Ca mulți alții, inclusiv cei din cercurile libertare,
Cornelia a fost entuziasmată de valul revoluționar
care a urmat Revoluției din 1917, de evenimentele care
au avut loc în 1918-1919 în țări precum Germania sau
Ungaria. Să nu uităm că în toamna anului 1918, imperiile se prăbușeau sub greutatea grevelor generale și a
mișcărilor radicale muncitorești, ceea ce a lăsat multora impresia că revoluția socială și internațională era
iminentă. Drept urmare, în această perioadă îi găsim
pe unii anarhiști în rândurile aripii radicale a Partidului
Socialist și a sindicatelor muncitorești.
În august 1919, a fost arestată, așa cum am amintit
deja, din cauza implicării sale într-o tipografie comunistă clandestină din Șoseaua Vitan. Cornelia a fost
prinsă în timp ce împărțea manifestele tipărite acolo.
Episodul a fost relatat și în presa vremii:
�În seara zilei de 19 august, Siguranța
generală a statului a surprins în
șoseaua Vitan nr. 25 pe Nicolae
Diaconescu și Gheorghe Marin
lucrând în pivniță la tipărirea unor
manifeste
revoluționare.
Din
aceste manifeste, care au urmat
celor răspândite la 21 iulie și în alte
zile, rezultă că autorii lor luptă în
contra dinastiei, pentru schimbarea
formei de guvernământ a statului,
glorifică
republicile
sovietice,
batjocoresc armata română și
victoriile ei strălucite, propovăduind
grevele permanente și îndemnând
la mișcări de stradă. Odată cu
cei de mai sus au fost arestați
și complicii lor Teodor Himson,
Cornelia Ștefănescu, Steinberg, M.
Anculescu, E. Zalmanovici, Sofia
Marcus, Zambilovici și alții care
au fost dovediți că au contribuit la
culegerea, tipărirea și răspândirea
manifestelor revoluționare, precum
și la organizarea unei acțiuni
comune cu aceea a revoluționarilor
din Rusia, Ungaria și Bulgaria.
(Universul, 24 august 1919)
În urma acestor evenimente,
Cornelia Ștefănescu a fost închisă
timp de mai multe luni în închisoarea Văcărești. În închisoare, Cornelia
a scris De Profundis, un text îndârjit și emoționant, greu de încadrat
într-o formulă anume, o afirmare
curajoasă (chiar sfidătoare) a propriilor convingeri, în pofida detenției. Iată cum prefața acest text
Panait Mușoiu: „Un spirit învăpăiat
caută să rupă zăgazurile închisorii;
îl urmăresc în peregrinările lui și mă
gândesc la acele serioase probleme
de care acest spirit este frământat,
probleme care cer o grabnică și cu
totul mulțumitoare dezlegare în
zilele noastre.”
În broșură, Cornelia arăta că socialismul era forța istorică care urma
să elibereze muncitorii, o expresie
a maselor deposedate, a muncitorilor și muncitoarelor de pretutindeni. În viziunea ei, revoluțiile erau
momente de cotitură inevitabile, în
care oamenii, împinși de forța istoriei, se ridicau împotriva opresiunii,
a statului și a capitalismului. Ideile
puse în aplicare în vâltoarea revoluționară, scria ea, nu trebuiau să
aparțină niciunei elite, căci „sunt ale
tuturora”, fiind totodată „oglinda
gesturilor omenirii întregi”. Oamenii,
sugera Cornelia Ștefănescu, sunt
capabili să se organizeze singuri:
nu este, așadar, nevoie de „un om
care să ne ridice din mulțime” și cu
atât mai puțin de cineva care „să
ne sugestioneze, să ne subjuge, să
ne stăpânească”. Spirit lucid, ea se
întreba în același timp dacă „suntem totuși în stare să ne lepădăm de
fetișismul cel vechi care făurea chipurile de piatră, ca să aibă cui să se
închine”. Concluzia ei era una simplă, având vădite accente antiautoritare, anarhiste:
Jos cu Zeii.
Jos cu Idolii.
Jos cu chipurile de piatră.
Adevărul e vădit, nimeni nu-l mai
poate înlătura și nu mai avem nevoie
să ni-l arate nimeni. Îl cunoaștem:
să-l înfăptuim!
În timpul procesului din ianuarie 1920, Cornelia Ștefănescu a fost
acuzată de redactarea manifestului
pentru care au fost arestați, lucru
pe care aceasta a încercat să-l dezmintă, susținând că nu se afla în acel
moment la București. Toți cei acuzați au fost ulterior achitați și eliberați din închisoare.
Cornelia Ștefănescu a contribuit,
de asemenea, la traducerea mai
multor cărți publicate la Biblioteca
Revistei Ideei: Vae Victis. Memoriile
unei deținute de M-me Noro,
Materialismul economic al lui Marx
de P. Lafargue, Drepturile omului
cele adevărate și cele false de ParafJaval, Ce-i de făcut? de Cernîșevski,
Libertatea de corelare a lui John
Stuart Mill, și altele.
A murit la Paris, în 1962.
La 26 de ani de la moartea
sa, a apărut un scurt articol despre ea în numărul 28 (1988) al
Contemporanului. Pentru a nu crea
confuzie cu critica și istorica literară
Cornelia Ștefănescu (1928-2010),
autoarea articolului i-a adăugat
numele fostului ei partener, Țărnă.
Acest articol, semnat de poeta
Violeta Zamfirescu, este, cel mai
probabil, singura sursă biografică
despre Cornelia Ștefănescu apărută
în România după moartea pictoriței.
LUCREȚIA BĂLĂNESCU
(18??-19??)
Lucreția s-a născut în satul
Șerbănești, în Moldova, la aproximativ 20 de kilometri de orașul Suceava.
A fost, se pare, educatoare. A trăit
în uniune liberă cu militantul anarho-sindicalist Iuliu Neagu-Negulescu,
cu care a activat în mișcarea muncitorească și sindicalistă. De altfel,
cei doi s-au cunoscut prin intermediul Revistei Ideei la care colaborau, intrând inițial în corespondență.
Au avut mai mulți copii: Eugeniu,
Narcis, Romulus și Libertatea. O fată,
Didonia, a murit în același an în care
s-a născut, în 1915.
Lucreția Bălănescu este autoarea unor traduceri din limba franceză și a unor articole de sociologie.
De altfel, științele sociale îi interesau pe amândoi. A colaborat cu mai
multe ziare și reviste ale vremii, precum Revista Ideei sau Mișcarea socială. În 1915, împreună cu partenerul
ei, a lansat revista sociologică lunară
Documente omenești. A luat parte,
alături de Iuliu Neagu, la congresul
de formare al Partidului Comunist
Român din 1921.
15
�„Fetele nu ascultă muzică punk. Fetele sunt prea timide să meargă la concerte.
Fetele ar trebui să-și păstreze părerile pentru ele. AICI SUNT FETELE CARE SĂ
DEMONSTREZE CĂ ASTA ESTE GREȘIT! Fetele cântă muzică punk. Fetele merg la
toate concertele. Fetele publică reviste și se exprimă deschis. Fetele și băieții acționează
împreună. E timpul să contribui și tu. Depinde de tine!”
LoveKills
16
�O LUME FĂRĂ TEAMĂ: DE LA
PUNK LA ANARHA-FEMINISM
(INTERVIU LOVEKILLS)
Undeva la începutul anilor 2000, mai multe persoane din diferite orașe (Craiova, Timișoara,
București) au pus bazele colectivei anarha-feministe „Lovekills” dedicată luptei împotriva patriarhatului, militarismului, rasismului, fascismului și
xenofobiei, precum și susținerii persoanelor marginalizate și a tuturor celor afectate de opresiune.
În anul 2003 a apărut și primul număr din zina
Lovekills. De-a lungul timpului, pe lângă numeroasele numere scoase sub titulatura Lovekills,
zina a apărut și alături de alte inițiative publicistice ale scenei anarhiste de atunci: Ura, Revolta!
sau Info-propaganda.
Gândită ca o platformă alternativă, în paginile Lovekills a început să fie popularizată, printre altele, istoria anarha-feminismului; pe de-o
parte prin publicarea unor biografii dedicate unor
figuri precum Sofia Perovskaia, Louise Michel,
Voltairine de Cleyre, Emma Goldman, Leah
Feldman, iar pe de altă parte prin relatarea diferitelor acțiuni ale grupurilor anarha-feministe din
întreaga lume: „Rote Zora” (Germania de Vest),
„Mujeres Creando” (Bolivia), „Erinyen Collective”
(Berlin) etc.
Tot la inițiativa colectivei, în anul 2006 a fost
organizată prima ediție a festivalului „Lovekills”,
în cadrul căruia s-au desfășurat ateliere despre
autoapărare, expoziții, documentare și discuții pe
teme precum etichetarea în mișcarea punk, rolul
bisericii în opresiunea femeii, violența de gen etc.
Doi ani mai târziu, cu ocazia summit-ului NATO
de la București (2008), brutalitatea intervenției
forțelor de ordine a fost relatată pe larg pe blogul
colectivei și în paginile zinei.
Cu același ton radical, textele apărute în zina
Lovekills denunțau cultura patriarhală a violului,
hărțuirea stradală, sistemul penitenciar sau rolul
poliției în perpetuarea violenței de gen. O privire critică a fost acordată și sexismului din cadrul
mișcării anarho-punk de atunci, neasumarea sa
politică fiind, de asemenea, adusă în discuție (a se
vedea nr. 7).
Rândurile de mai jos sunt rezultatul discuțiilor
purtate cu membrele colectivei Lovekills în 2024.
ÎNCEPUTURI
T: M-am născut și am locuit, în prima parte a vieții, în
România, mai precis la Craiova. Pot să spun că am avut
norocul să trăiesc acolo într-un moment istoric extrem
de interesant și de stimulant, atât la nivel intelectual cât
și ludic. Așa-numita „perioadă de tranziție” (adică anii
’90–2000) nu a reprezentat în România doar trecerea
de la un secol la altul. Ea a însemnat și experimentarea
unor noi stiluri de viață, familiarizarea cu diferite subculturi, cu moduri de a gândi și de a se exprima într-un stil
alternativ.
Pe mine m-a atras (sub)cultura punk. La Craiova
exista deja un grup care se întâlnea în centru, la teatru, și
care se definea astfel. De ce subcultura punk? Din puținele informații pe care le aveam mi s-a părut cea mai
radicală, atât ca estetică, cât și ca mod de a pune în discuție status quo-ul.
Mișcarea punk pe care am cunoscut-o eu era deja
politizată, dar nu în sensul obișnuit al cuvântului. În practică se discuta despre problemele societății, despre
schimbări și cum afectau ele indivizii. Activismul politic
se făcea prin încercarea de a trăi și gândi diferit. Chiar
dacă era foarte greu de găsit literatură anarhistă propriu-zisă, mulți au început să traducă textele trupelor de
punk. Multe dintre ele conțineau deja elemente de propagandă anarhistă. Și așa, încetul cu încetul, s-a trecut
de la o „ideologie” existențială la una practică și la dorința
de a schimba nu doar viața interioară cât și lumea din jur.
R: Pentru mine personal a contat faptul că m-am
născut la țară. Acolo am învățat de la bunici să prețuiesc
libertatea, natura, animalele [...]. Pe urmă, în perioada
liceului, pe care l-am făcut la Timișoara, o colegă m-a prezentat unor prieteni de-ai ei care erau punkiști. M-am tot
întâlnit mai apoi cu ei. Ascultam muzică, ieșeam împreună, beam, dar nu făceam mare brânză [politic vorbind].
Cumva ceea ce ne-a unit au fost marile probleme [despre lume, societate, viață în general] pe care le discutam
după școală. Deși faptul că veneam de la sat nu a fost
neapărat un neajuns în liceu, au mai existat glume legate
de culoarea pielii mele, că e puțin mai închisă.
17
�perspectiva asupra lumii. Am contribuit ulterior la
traducerea în română și publicarea unei antologii de
texte ale Emmei Goldman, intitulată Libertate, egalitate, suroritate și fraternitate (titlu născocit de noi, ca
și cuvântul „suroritate”). Acest lucru m-a stimulat spre
o mai profundă analiză și cunoaștere a trăirilor umane,
pentru că observațiile făcute de Emma Goldman sunt
caracterizate tocmai prin atenția pe care o acordă
emoțiilor profunde ale indivizilor. Însă „cartea cărților”
pentru mine a fost și rămâne Unicul și proprietatea sa
de Max Stirner.
R: Mie mi-a plăcut foarte mult Emma Goldman.
Adică m-am identificat foarte mult cu ea de la prima
lectură, chiar dacă eram mai tânără. Ca scriitoare, pot
spune că a fost stâlpul meu în viață. Găsisem pe cineva
cu care rezonam, care mă făcea să nu mă simt singură,
cu toată lipsa de acces la informație de atunci. Îmi plăceau și Piotr Kropotkin și Michel Foucault. Deci cam
ăștia, cumva, m-au ajutat.
PERSONALUL ESTE POLITIC
În anii ‛90, în Timișoara, concertele punk se țineau
în tot felul de birturi, dar și în instituții ca Facultatea de
Construcții, Casa Studenților. Erau mai accesibile atunci
decât acum. Abia când s-a deschis INCA (2002/3?) am
avut un loc unde să ținem concerte fără să ne mai
rugăm de nimeni. La festivalul „Underground” se adunau mulți punkiști (dar nu numai) de peste tot din țară,
în jur de 300-400 de persoane. La fel se adunau și la
festivalurile din INCA, dar la „Underground” am întâlnit câteva persoane din Craiova care aveau manifeste
și flyere despre anarhism și libertate. Cu câteva persoane am rămas în contact, chiar dacă pe atunci erau
doar telefoane fixe. Ne mai vedeam pe la concertele la
care veneau și trupe din alte țări. Cele mai multe erau
din Serbia și Ungaria, că erau mai aproape.
LECTURI
T: Anumite lecturi erau „obligatorii” pentru un punkist în perioada respectivă. Câteva mi-au influențat
existența într-un mod particular. De pildă Dumnezeu
și statul de Mihail Bakunin, Amintirile unui răzvrătit
de Piotr Kropotkin sau 1984 de George Orwell. Abia
mai târziu am descoperit scrierile Emmei Goldman.
Această întâlnire a reușit să-mi schimbe complet
18
T: Perioada implicării mele politice nu pot s-o încadrez într-un interval anume de timp, deoarece ea
coincide cu dezvoltarea conștiinței mele. Existența
însăși (îmi) era politică. Sloganul din 1968 „Personalul
este politic” cred că mă caracterizează cel mai mult.
Când spun că personalul e politic, bineînțeles că nu
mă refer la a face politică asemenea politicienilor, ci la
încercarea de a trăi, pe cât posibil, în concordanță cu
ideile asumate. Subiectele care mă interesau atunci,
ca și acum, erau cele care priveau (și atacau): discriminarea, exploatarea, naționalismul, fascismul, capitalismul, comunismul, patriarhatul, religia, lupta pentru
putere, ierarhia, închisorile, granițele și, nu în ultimul
rând, valorile tradiționale; statul și biserica/religia cu
toate politicile lor criminale.
În aceeași perioadă am descoperit și anarha-feminismul. Un fapt de necontestat pentru mine este
că anarha-feminismul nu are absolut nimic în comun
cu feminismul instituțional sau reformist. Nu mă interesează să văd femei politicieni, polițiste sau soldați,
femei magistrați sau judecători. Toate aceste roluri
sunt de combătut pentru un anarhist/-ă, indiferent de
identitatea de gen a celor care le dețin.
R: Am avut noi la un moment dat o discuție despre anarha-feminism și am realizat că anarhismul
cuprinde toate luptele: împotriva fascismului, rasismului, sexismului etc. [...]. În urma acestor discuții, ne-am
�delimitat de alte forme de feminism:
feminismul liberal și alte forme care au
statul în spate. Nu am vrut să ne identificăm în niciun fel cu aceste forme,
pentru că inamicul principal al femeii e
statul. Iar în patriarhat statul este violatorul principal, statul este criminalul
principal, statul este abuzatorul nostru.
După apariția grupului Lovekills
am avut parte și de multă critică tocmai pentru că noi criticam câteodată
și comportamentul femeilor. Criticam
și bărbații, e clar. Doar de la ei vine tot
ce ține de patriarhat. Dar noi ce facem?
Ce facem noi dacă acceptăm lucrul
ăsta? Dacă noi nu ne ridicăm? Dacă
noi nu spunem stop? Când ești fată
cineva mereu îți va spune cum să fii tu.
De pildă, când a fost o fată care a cântat la chitară, reacția prietenul ei a fost
„vaai nu, nu! Arată ca și cum te scarpini
la pizdă”. Cu toate că era aceeași mișcare pe care o făcea și el la chitară. Au
fost și mulți băieți care ziceau, „suntem feminiști sau vreau să aveți și voi
dreptul vostru”; dar când era vorba de
a fi noi înșine, tot patriarhatul ieșea la
suprafață, că eram fată, că eram băiat.
Poți să zici că am crescut toți sub același sistem și atunci astea erau luptele
cu noi înșine, cu cei din jur și cu sistemul
ăsta obtuz. Atunci toți erau împotriva
ta: părinții, sistemul, școala, poliția.
ZINELE, FESTIVALURILE
ȘI CULTURA ANARHISTĂ
T: Aș dori să subliniez importanța
pe care au avut-o fanzinele în propagarea ideilor antiautoritare. La începutul
anilor ’90, aceste publicații informale
erau scrise la mână sau la mașina de
scris. Ulterior, computerele au schimbat radical situația, așa cum a făcut-o și
conexiunea la internet, deschizându-ne
poarta spre mișcările anarhiste și punk
din întreaga lume. În România eram
flămânzi de informații și cunoștințe, dar
mai ales de dorința de a ieși din izolare.
Granițele reale și limitările economice
nu ne dădeau posibilitatea de a călători. Contactul virtual a transformat
mișcarea punk într-una anarho-punk.
Fanzinele au creat o conexiune și la nivel
național, grupurile punk având tendința
de a se dezvolta și exprima mai degrabă
local în anii ’90. Apoi s-a „descoperit” că
erau punkiști și la Timișoara, București,
Iași ș.a.m.d.; iar împreună se putea face
mai mult, atât pentru propagarea ideilor anarhiste cât și pentru organizarea
evenimentelor punk.
Primul fanzin la care am participat activ a fost Ura. Publicația purta
subtitlul „Cultura rezistenței, educație
pentru revoluție”. Ura era o zină anarho-punk în care se dezbăteau problemele perioadei respective, în care erau
publicate traduceri de texte anarhiste
sau scrieri proprii. Am contribuit apoi
la publicarea unei serii de broșuri și pliante sub numele de Info-propaganda
care cuprindea exclusiv texte anarhiste.
Însă pentru mine nu era de-ajuns.
Era nevoie de o zină care să „vorbească” despre ideile anarhiste și despre subcultura punk din punctul de
vedere al femeilor. Era momentul ca
prejudecățile de gen să fie distruse.
Trebuia găsit un nume pentru această
zină, un nume care să răsune în mințile
oamenilor. Într-o zi, ascultând albumul
Ramones, „Animal boy”, am dat peste
cântecul „LoveKills” și am avut revelația că era numele perfect pentru o zină
anarha-feministă. Numele Lovekills/
Dragostea ucide era o provocare împotriva asocierii femeii cu reprezentarea
artificială a dragostei, asociere care-i
nega astfel orice posibilitate de revoltă
eliberatoare. În plus, noțiunea abstractă
de dragoste era (și este) folosită ca justificare a multor crime abominabile.
La început, publicarea Lovekills/
Dragostea ucide era dificilă deoarece
nu dețineam un computer. Până la
urmă, cu ajutorul unor camarazi (evit să
folosesc cuvântul „tovarăși” pentru că
19
�încă îmi provoacă greață) din Craiova și din Timișoara,
fanzinul s-a materializat. Ideea de bază a acestei publicații era să dea posibilitatea tuturor (fete, băieți, punkiști, elevi, studenți, muncitori) să-și exprime într-un
limbaj (simplu sau complex) gândurile, nemulțumirile, criticile față de societatea în care trăiam și față de
rolurile pe care aceasta le impunea. Pentru a atinge
acest scop a fost necesară implicarea mai multor persoane din Craiova, dar și din celelalte orașe, București
și Timișoara. Astfel s-a format Colectivul LoveKills.
Motto-ul colectivului era „Lupta pentru libertatea individuală”; scopul fundamental era de a ne regăsi și recunoaște ca indivizi, cu experiențe și sentimente diferite,
dar uniți prin dorința de libertate.
Era mult mai simplă și organizarea unor evenimente
dacă eram mai multe persoane. Sub egida Lovekills au
fost organizate mai multe festivaluri anarha-feministe
și o tabără de o săptămână. La aceste evenimente au
participat diferite colective din România și din afară.
Discuțiile aveau ca subiect violența de gen, dar și
represiunea statului împotriva celor care se opuneau
opresiunii de orice fel ar fi fost ea.
R: Numele grupului Lovekills a venit de la o trupă
punk numită Ramones. După mai multe discuții, am
realizat că peste tot unde apare dragostea, apare și
ura, gelozia și constrângerea. Cele mai multe limitări
ale libertății se fac în numele dragostei. Cele mai multe
crime se fac din dragoste. Părinții își bat copiii pentru
că îi iubesc, le vor binele, statul recurge la războaie
pentru binele poporului, pentru a-l proteja; statul și
biserica impun legi împotriva avortului pentru comunitatea neamului și din dragoste pentru cei nenăscuți.
20
Având mai multe discuții în jurul acestei idei a apărut și manifestul Lovekills, în care am continuat să ne
punem întrebarea „de ce ucide dragostea”? Începând
cu dragostea de animale. Spre exemplu, iubesc animalele. Atât de mult iubesc vulpea cenușie sau argintie,
încât o țin la gâtul meu. Nu calc pe o insectă, dar în
farfurie mănânc nu știu ce. Un alt exemplu e dragostea
de națiune. Tot forme de dragoste sunt considerate
și faptul că mama își crește copii cu dragoste față de
patrie: băiatul să fie un bun soldat și muncitor, iar fata
să fie o bună familistă și producătoare pentru țară; să
producă copii, nu altceva.
Tot așa au apărut festivalurile Lovekills, datorită
unui prieten de care noi ne-am depărtat ulterior. Și
ne-am zis atunci, ok, facem noi un festival, dar cum?
Facem festivalul fără concert! Concertele ne aduc și
destui „maciști” (adică tipi agresivi sau misogini). Noi
vom face atunci un after party. Va fi privat și va veni
doar cine a participat și la discuții. Și, în felul ăsta, au
apărut festivalurile la care au luat parte și o grămadă
de străini. Totul a fost organizat pe donații, deoarece
noi nu am avut bani, nu am avut nimic. Am făcut niște
tricouri. Erau niște oameni la București care ne-au ajutat cu serigrafia. Prietena mea și-a bătut capul foarte
mult atunci cu revistele și alte materiale tipărite, iar
eu am făcut o compilație de CD-uri pentru „Food not
Bombs”, iar lumea a făcut donații. Pe lângă toate revistele, festivalurile și un „camp” la care au participat persoane din Franța, Norvegia și Suedia, am mai făcut
o expoziție, cred că de 8 martie, în baruri. Expoziție
cu mesaje feministe, cu multe texte și poezii ale trupelor de punk. Am inclus și tot felul de scriitoare, dar
toate libertare și anarhiste, din scena underground, cu
mesaje și desene.
REPRESIUNE
T: Să povestesc despre represiune este ceva mai
complicat. Cum rebeliunea generației de atunci a
început în adolescență, de la 14 ani în sus, mai întâi
de toate s-a avut de-a face cu represiunea familiei
și societății. Nu era simplu pentru părinții cu „principii” bine bătute în cuie să-și vadă copiii cu frizuri ciudate, îmbrăcați în negru, copii care puneau în discuție toate „valorile”: pe cele vechi și pe cele noi. Eram
supărați, mai bine zis înfuriați pentru tot ceea ce trăisem înainte de ’89, pentru izolarea în care eram obligați să supraviețuim în prezent, pentru că „România
era pușcăria zilelor noastre, pentru că eram legați de
�glie” (Terror Art), pentru că ni se nega
individualitatea, pentru că ne era refuzată orice formă de protest. Simțeam
că trăiam într-o societate putredă. Dar
simțirea nu era de ajuns, iar ideile anarhiste au dat un sens răzvrătirii. Din acel
moment a intervenit și represiunea din
partea statului. Știu din mărturiile celor
mai în vârstă decât mine că autoritățile au încercat să ucidă mișcarea punk
încă din fașă. Dar nu au reușit. Mișcarea
a renăscut mai puternică și mai doritoare de schimbare. Represiunea autorităților de atunci a însemnat șantaj
material și emoțional (făceau presiuni
asupra familiei, vecinilor, mergeau la
serviciu, la școală), presiune psihologică și chiar și violență fizică. Apogeul
a fost atins în 2008, la summit-ul NATO
de la București. Contactele cu „străinii” îi deranjau foarte mult pe cei care
ne urmăreau. Și era foarte evident și
de ce: prin contactele astea existam
noi. În plus, așa putea afla toată lumea
de abuzurile de aici. Nu trebuie uitat că
persecutarea persoanelor care aveau
legături cu „străinii” era și încă mai este
folosită în toate sistemele totalitare.
R: Represiune a fost tot timpul și
continuă până în zilele noastre. Am
cunoscut persoane care fuseseră punkiști în timpul regimului ceaușist și care
povesteau cum erau bătuți și chiar torturați de Securitate. În anii ‛90 nu s-au
schimbat prea multe. În continuare
punkiștii erau luați de pe stradă și duși
la secție unde de multe ori erau bătuți.
Erau ridicați aiurea, fără niciun motiv.
Adică de cele mai multe ori motivul era
îmbrăcămintea sau frizura.
După anii 2000, odată cu începerea
aderării României la NATO și UE, poliția s-a mai relaxat cu bătăile și cu luatul oamenilor de pe stradă aiurea. În
schimb, s-au axat mai mult pe urmăriri și cercetări. Erau urmărite persoanele care făceau sau luau parte la acțiuni (zine, concerte, „food not bombs”,
manifestații etc.). Ne urmăreau prin
baruri, la concerte, telefoanele, mailurile, ba chiar mai făceau și vizite la
familii sau la școală. Înainte cu vreo lună
de summit-ul din 2008 au început cu o
avalanșă de presiuni, șantaje, amenințări adresate tuturor celor care presupuneau că ar protesta împotriva summit-ului. Cu o săptămână înainte, eu și
alți prieteni am fost urmăriți zilnic, chiar
și noaptea. Cu toate acestea, tot am
ajuns la București. Acolo, în prima zi a
summit-ului, au intrat peste noi, ne-au
gazat și bătut. Brutalitatea cu care s-a
desfășurat acțiunea i-a șocat pe mulți
și a lăsat traume multora din mișcare.
Chiar au reușit să distrugă mișcarea
anarhistă de atunci. Multora le era frică
să mai facă vreo acțiune. Peste câțiva
ani au apărut alte mișcări, deoarece
dorința de a fi liber nu moare.
Acum mi se pare cel mai îngrozitor
faptul că controlul e peste tot. Suntem
ascultați, filmați, urmăriți în toate
modurile posibile, prin camerele de filmat de pe stradă, telefoane, carduri,
platforme de socializare. Subtil, poliția
dirijează acțiunile autorizate, iar pentru
cele neautorizate vin amenzi enorme.
Acum mi se pare că există mult mai
multă presiune psihologică.
ANARHISMUL DE
LA EST LA VEST
T: Aș dori să împărtășesc aici câteva
din reflecțiile mele în ceea ce privește
anarhismul, experiența mea anarhistă
din România, dar și așa-zisul șoc cultural pe care l-am trăit atunci când am
plecat din țară.
Descoperirea ideilor anarhiste mi-a
dat posibilitatea de a-mi imagina o
lume diferită, o lume în care fiecare
individ contează, o lume în care schimbările se fac în mod orizontal, fără ierarhii, o lume în care fiecare gândește cu
mintea sa și își asumă responsabilitatea pentru deciziile luate, o lume liberă
de prejudecăți, de privilegii bazate pe
21
�putere, de superstiții și frici nejustificate, o lume fără
frontiere, în care fiecare poate să călătorească indiferent de culoarea pielii, rolurile de gen sau posibilitățile
economice. O lume fără teamă.
Anarhismul este contrar nu numai capitalismului, ci și comunismului de stat, născut din marxism.
Mulți anarhiști au prevăzut devierea autoritară a acestuia. Prăpastia dintre cele două curente s-a văzut
în momentul în care anarhiștii au fost dați afară din
Internațională; s-a văzut în rezistența anarhiștilor
împotriva bolșevicilor, s-a văzut în eliminarea oricărei urme de anarhism în țările așa-zis socialiste. Istoria
este plină de exemple care au arătat că „dictatura
proletariatului” nu are absolut nimic de-a face cu eliberarea oamenilor. La fel ca în orice dictatură, unicul
obiectiv era menținerea puterii statului și formarea
unei noi clase conducătoare. Recomand trei cărți care
explică foarte bine toate acestea: Revoluția necunoscută (1917-1921) de Volin, Revoluția trădată de Emma
Goldman și... Ferma animalelor de George Orwell.
Anarhismul este antiautoritar, prin urmare antifascist
și anticapitalist. Anarhismul se opune oricărei forme
de stat sau religie. Anarhismul nu e o dogmă sau o
22
ideologie politică: este cunoaștere și înțelegere, este
punerea în discuție a tot ceea ce ne vine impus ca adevăr absolut, de nechestionat.
„Șocul cultural” pe care l-am avut în Italia, țara unde
trăiesc acum, dar și prin alte țări din Occident pe unde
am călătorit, a fost să văd steaguri cu secera și ciocanul folosite ca simboluri ale rebeliunii și libertății. A fost
să văd luptele feministe radicale „depășite” sau transformate în parade de stradă; marile contraste între
curentul anarhist de acțiune numit „insurecțional” și
cel social, nonviolent, al federațiilor anarhiste oficiale.
În România nu era atât de clară această diferență. Dar,
informându-mă despre istoria anarhismului și a luptelor stângii radicale din Italia, am început să înțeleg contextul. Subiectele anarha-feministe care în România
păreau extrem de provocatoare, în Italia păreau jocuri
de copii. Inclusiv mesajele cu care ieșeam la manifestații în România, în Italia păreau cel mult democratice.
Așa că, în mod automat, mi-am pus întrebarea dacă
ar putea exista o coordonare anarhistă reală la nivel
internațional, când contextul în care ideile și luptele se
dezvoltă este atât de diferit de la o țară la alta?
�R: Chiar dacă luptele erau internaționale, în România lucrurile stăteau
puțin diferit. Aici discutam faptul că
există multiple forme de opresiune: ideologică, economică, statală, patriarhală
etc. Astfel, am realizat că există o ierarhie chiar și cadrul formelor de opresiune
a femeii. Femeia din clasa muncitoare
sau din clasa de mijloc, le simte sau nu
le simte, vorbește sau nu vrea să vorbească despre asta, tot merge înainte,
deoarece are cât de cât tot ce-i trebuie.
Pe de altă parte, femeile sărace sau cele
rome, de pildă, trăiesc tripla opresiune
a sărăciei, a stigmatului de a fi romă și
de a fi femeie. Și atunci, feminismul privilegiatelor e să ceri drepturi și pentru
celelalte, e să renunți la anumite privilegii. Altfel, drepturile și revendicările
lor subjugă, de fapt, mai tare alte femei,
care oricum se lovesc de multiple forme
de opresiune. [...] Am fost la rândul nostru invitate în alte țări precum Croația,
Serbia, Austria sau Italia. În Balcani a fost
mai ușor cumva, era o altfel de conexiune. Când am ajuns în Italia, ne-am gândit „ce să vorbim acolo?”, că acolo există
alte forme de feminism. Cu toate acestea, până la urmă a fost frumos și ne-am
înțeles. Au participat multe persoane și
am discutat cu alte tipe care aveau interese comune cu ale noastre. Tot așa
am intrat în legătură și cu colective din
Berlin sau Leeds.
PRIVIND ÎNAPOI
R: Majoritatea discuțiilor din cadrul
Lovekills erau despre capitalism și fascism, pentru că ambele sunt forme ale
patriarhatului. Discutam despre rasism,
capitalism, fascism, imperialism, despre biserica ortodoxă și oprimarea
femeilor, deoarece toate sunt forme și
metode de acțiune ale acestor ideologii care contribuie la buna funcționare a
patriarhatul, la buna funcționare a războiul, a puterii, a dominației, a ierarhiilor și a goanei după bani.
T: Publicațiile, concertele, festivalurile, manifestațiile, discuțiile, toate au
avut un rol important pentru cine le-a
trăit. Eu nu pot și nici nu vreau să vorbesc aici despre impactul pe care l-au
avut asupra persoanelor în mod abstract. Vreau doar să reamintesc faptul
că era o perioadă de experimentare.
E adevărat că luam multe exemple din
Occident, unde exista deja o tradiție a
luptelor și organizării anarhiste. Noi însă
încercam să adaptăm aceste practici și
idei la societatea românească, ținută
decenii la rând în izolare și întuneric.
Făcând acest lucru, noi ne reinventam
istoria. Contextul social și politic din
România s-a schimbat cu o rapiditate
incredibilă după 1989. Am avut parte
de un veritabil bombardament informațional. Și de prea puțin timp pentru
a putea analiza critic noile informații.
Posibilitatea de a descoperi alte locuri a
deschis noi orizonturi, s-au mărit și posibilitățile economice. Toate acestea au
influențat raporturile dintre noi, cei din
perioada de tranziție, și chiar modul de
a interpreta evenimentele și viața însăși,
ducând câteodată la conflicte deschise
între cei care s-au radicalizat și cei care
au ales să accepte status quo-ul și chiar
să îl susțină și să îl întărească.
Pentru a putea înțelege prezentul
trebuie cunoscută istoria. De aceea este
important să rămână o mărturie a acelei perioade, chiar dacă realizez că trăirile de atunci nu se pot exprima cu totul
în cuvinte. Pentru cei care privesc acum
în urmă, ceea ce făceam noi atunci
poate să pară naiv și simplist. Eram însă
spontane și departe de retorica academică. E adevărat că multe situații nu au
fost înțelese și rezolvate în modul cel
mai inteligent la acel moment, dar cu
gândirea de acum îmi dau seama că nu
se putea altfel în condițiile de atunci.
TOTITNA
23
�24
�25
�DE PRIN LUME ADUNATE…
TÂRGUL ANARHIST DE CARTE
DIN BALCANI, PRIȘTINA, 2024
În perioada 5-7 iulie 2024 a avut
loc o nouă ediție a Târgului Anarhist
de Carte din Balcani, care s-a ținut de
această dată la Priștina, în Kosovo.
Evenimentele principale ale târgului
au avut loc la Termokiss, un centru
cultural și comunitar autogestionat,
care în general găzduiește activități
culturale și educaționale. Clădirea,
construită cel mai probabil în perioada socialistă și destul de spațioasă, a permis prezența unui număr
relativ mare de colective din regiunea Balcanilor, dar și din Europa și
din Americi, fiecare cu materialele
proprii. Discuțiile au avut loc afară,
într-un cort încăpător, clădirea fiind
înconjurată de o zonă verde relativ mare și „păzită” de proverbialii
căței ai Priștinei care au onorat și ei
cu prezența lor, în spirit de solidaritate, târgul. În spatele Termokiss
și-a făcut apariția și un cuptor mobil
de pâine, însoțit de niște brutari pricepuți care, timp de trei zile, au reușit „să închidă” numeroase guri; cel
puțin pentru o vreme. Le mulțumim,
pe această cale, pentru că ne-au
adus aminte că, dincolo de vorbe și
idei, pâinea rămâne unul din limbajele noastre universale.
Ediția a fost cu mult peste așteptările noastre. Spațiul a fost mai mult
decât prietenos, iar numărul de participanți a făcut ca târgul să nu fie
nici o experiență copleșitoare, dar
nici una prea intimă sau restrânsă.
La final, ca de fiecare dată, s-a
redactat o declarație comună, pe
care o reproducem parțial, textul
complet putând fi citit la acest link:
bab2024.espivblogs.net
DECLARAȚIA COMUNĂ DE LA
FINALUL TÂRGULUI ANARHIST
DE CARTE DIN BALCANI 2024
În perioada 5-7 iulie, Priștina,
Kosovo, s-a transformat într-un centru al gândirii, coordonării și solidarității anarhiste, găzduind cea de-a
16-a ediție a Târgului Anarhist de
Carte din Balcani (TACB). Această
primă întâlnire anarhistă într-o
localitate vorbitoare de limbă albaneză a reunit peste 250 de participantx din 29 de țări, din Chile până
în Azerbaidjan. Un total de 32 de
colective și inițiative au expus cărți
și zine și au fost organizate 18 discuții și evenimente, ilustrând marea
diversitate a mișcării. În adevăratul
spirit al colectivismului și ajutorului
reciproc, participantx s-au implicat
activ în organizare, făcând din acest
eveniment o excelentă demonstrație a ceea ce se poate realiza prin
efort colectiv.
Organizarea unui astfel de eveniment în Priștina este deosebit de
importantă. De la sfârșitul războiului, Kosovo a rămas captiv într-o
26
stare de conflict perpetuu, ceea ce
a dus la o atmosferă de tensiune
permanentă între statul Kosovo și
Serbia. Elitele din ambele țări au
profitat din plin de această situație, creând un climat de dezbinare
între societăți, de pe urma căruia au
beneficiat. Simplul fapt că tovarăsx
din toți Balcanii, inclusiv din Kosovo
și Serbia, au denunțat, umăr la umăr,
naționalismul și politica statului este
o dovadă puternică a angajamentului nostru colectiv față de solidaritate, rezistență și colaborare,
dincolo de hotarele artificiale și de
politica de stat care încearcă să ne
separe.
Importanța acestei reuniuni nu
poate fi minimalizată. Într-o perioadă în care flăcările războiului fac
ravagii, iar „fantoma” fascismului
se răspândește peste tot în lume,
statele devin din ce în ce mai militarizate, iar represiunea crește. [...]
În calitate de colective anarhiste,
dar și ca indivizx, considerăm că
este imperativ ca popoarele din
Balcani (dar nu numai) să-și aprofundeze coordonarea și să-și consolideze rețelele de rezistență împotriva intensificării naționalismului
și militarismului. Dacă nu facem
acest lucru, se va ajunge inevitabil la
război.
Războiul este o parte intrinsecă a sistemului capitalist. Fie că
este de intensitate mică sau de
amploare, el servește drept instrument important pentru extinderea
capitalismului, prin deschiderea de
noi surse de exploatare, cum ar fi
pământul, marea, mineralele, ființele vii sau producția și vânzarea de
arme. Nu cădem în capcana de a
considera conflictele drept antagonisme binare între statele-națiune,
deși acceptăm nuanțele și contextele care le generează. Le înțelegem mai degrabă ca războaie ale
capitalului împotriva societăților.
�Conflictele din Ucraina, Sudan, Siria, Myanmar, Africa
Subsahariană, războaiele cartelurilor din Mexic și
altele împărtășesc toate aceeași logică a dominației
și a expansiunii capitalului, care aduce doar moarte și
distrugere. [...]
Poate că cel mai respingător și evident exemplu
de logică a războiului este genocidul din Gaza, dar și
atacurile din Cisiordania împotriva poporului palestinian. Acestea au făcut zeci de mii de victime civile și au
devastat întreaga regiune, imaginile atrocităților fiind
difuzate pe toate ecranele. Totul e susținut de puterile mondiale și de complexul militar-industrial, inclusiv de statele balcanice, care au oferit sprijin politic și
militar. Războiul de anihilare din Gaza servește deopotrivă drept memento al capacității Occidentului de a
duce războaie colonialiste, de exterminare, cât și ca un
laborator de thanatopolitică, arătând ceea ce doresc și
sunt capabile să facă în prezent clasele conducătoare
unor întregi populații.
Târgul Anarhist de Carte din Balcani 2024 a reafirmat forța colectivă și angajamentul nostru, al tuturor,
de a construi o lume liberă de opresiune, reafirmându-ne și devotamentul pentru rezistență și solidaritate. [...] Coordonarea și solidaritatea sunt pilonii pe
care ne vom construi rezistența și vom crea un viitor
bazat pe ajutor reciproc, libertate, empatie radicală și
egalitate.
Trebuie să subliniem încă o dată importanța organizării acestui târg de carte într-o geografie unde se
vorbește albaneza, acest eveniment marcând prima
adunare anarhistă care a avut loc vreodată în aceste
ținuturi. Colectivele, grupurile și persoanele din
întreaga lume care au participat la întâlnire au avut
ocazia de a afla mai multe despre contextul și luptele locale, dar și de a-și împărtăși poveștile și luptele
cu oamenii din Priștina. Pentru numeroșii locuitori din
Priștina care au vizitat târgul de carte, precum și pentru colectivele și persoanele care l-au susținut, aceasta
a fost o experiență de învățare care a demonstrat
puterea organizării non-ierarhice, bazată exclusiv pe
solidaritate și ajutor reciproc. De asemenea, a ieșit în
evidență și relevanța analizei și organizării anarhiste în
cadrul luptelor locale și regionale.
În cele din urmă, ne face plăcere să anunțăm că
următorul Târg Anarhist de Carte din Balcani va avea
loc la Salonic, Grecia.
Participantx la Târgul Anarhist
de Carte din Balcani 2024
7 iulie, Priștina.
27
�28
�„ÎN VIZITĂ LA TOVARĂȘII NOȘTRI
DIN BALCANII DE VEST”
(FILE DE JURNAL)
JOI, 29 AUGUST
Am ajuns de la aeroportul din
Treviso la Veneția cândva în prima
parte a după-amiezii. În cele câteva
ore până la trenul către Trieste/
Trst, ne-am zis să luăm orașul la pas
mărunt. Nu ajungem în fiecare zi la
Veneția și nici nu aveam de gând să
venim dacă ar fi trebuit să ne căutăm cazare și masă!
Unul din primele lucruri care
ne-au sărit în ochi au fost numeroasele mesaje de susținere a Palestinei
și împotriva genocidului. Cele mai
multe mesaje se puteau găsi în
apropierea sediilor Universității Ca’
Foscari din Veneția, care, se pare,
este părtașă la acest conflict prin
colaborarea cu autoritățile israeliene. Partea superioară a unei porți
ce dă într-una din curțile universității era împroșcată cu vopsea roșie,
devenind, astfel, un nou landmark
de fotografiat de către turiști.
(...)
Am fi vrut să mergem să vedem
palatul venețian unde a avut loc,
în 1984, o Adunare Anarhistă
Internațională1, dar nu ne-a permis timpul. Anul acesta, în perioada 18-30 octombrie, tova. de la
Arhiva Pinelli din Milano vor organiza o aniversare a 40 de ani de la
acea întâlnire, la care au participat
figuri importante ale mișcării anarhiste de atunci, ca Murray Bookchin,
Colin Ward sau „al nostru” Nicolas
Trifon. Cex de la Pinelli au reușit
1. centrostudilibertari.it/en/
venezia-84-back
să se organizeze chiar bine pentru
acest eveniment, făcând accesibile
aproape toate materialele legate
de întâlnirea de atunci, precum și
numeroase transcrieri ale discuțiilor
purtate.2
La 21:02 am avut trenul către
Trieste/Trst. (...)
VINERI, 30 AUGUST
(...)
Cu ocazia asta am putut vizita
puțin satul Padriciano despre care
Mi. ne-a spus ulterior că poate fi
considerat o suburbie a orașului, aici
trăind mulți oameni bogați.
În centrul satului se află o bisericuță din piatră, pe care, oarecum surprinzător, se află o placă cu
numele eroilor antifasciști din cel
de-al doilea război mondial (în majoritatea lor, sloveni), precum și o stea
roșie, comunistă. Gazdele noastre
ne-au spus că, în ciuda caracterului
de stânga, antifascist al zonei rurale
din afara Trieste/Trst, cazul acestei biserici este unic, monumentele
antifasciste fiind independente de
cele religioase.
Gazda noastră ne-a explicat că
în regiune există o diferență între
Trieste/Trst, orașul, și zona rurală:
orașul este unul italienizat, pe când
zona rurală este una majoritar slovenă, care pe vremuri privea cu
admirație spre Iugoslavia lui Tito și
fusese antifascistă încă de la începuturile fascismului, în 1920-22.
2. centrostudilibertari.it/en/
ven84-homepage-en
Tot Mi. ne-a mai menționat despre procesul forțat de italienizare
a orașului Trieste/Trst, început de
îndată ce acesta a intrat în componența Italiei, în urmă cu 100 și un pic
de ani. Acest proces a însemnat eliminarea simbolurilor, amintirii, istoriei și a tot ce nu era italian; zona a
fost, în perioada veche, o regiune
mai degrabă multiculturală (chiar
și astăzi, în afară de italiana oficială, în regiune se vorbește friulană,
venețiană, slovenă, germană bavareză). Acest lucru creează un antagonism profund între cele două
lumi, orașul fiind italian, național,
exploatativ, expansiv, iar zona rurală
fiind slovenă, antifascistă, productivistă, mai lentă în ritmicitatea vieții.
Desigur, nici acest proces de colonizare urbană nu este ceva nou pentru
noi, cunoscând exemplul orașului
Cluj/Kolozsvár (și a multor alte orașe
din Transilvania, Banat, Crișana,
Basarabia etc.) care a trecut printr-un proces de românizare odată cu
intrarea în componența teritorială a
statului român.
Există chiar și o diferențiere
geografică între cele două „lumi”
din această parte a regiunii FriuliVeneția Giulia3: Trieste/Trst este la
nivelul mării, pe când ruralul se află
pe Podișul Karst (Carso în italiană,
Kras în slovenă), la minim 250-300 m
deasupra nivelului mării. Regiunea
3. Istoric vorbind, o mare parte din această
regiune a fost parte din Imperiul Austriac. În
1866, mai multe localități au fost integrate în
nou-apăruta Italie, dar chiar și așa, mare parte
din regiune a rămas sub austrieci, respectiv
Imperiul Austro-Ungar, până în 1918.
29
�este importantă și din punct de vedere istoric, deoarece aici s-au studiat pentru prima dată formele de
relief create de disoluția calcarului prin intermediul
apei încărcate cu dioxid de carbon. Chiar denumirea
de relief „carstic” derivă din numele podișului.
În prezent se dorește și eliminarea elementelor
„rebele”, a oricăror zvâcniri contraculturale, un exemplu ilustrativ în acest sens fiind limitarea organizării de
concerte, mai ales a celor care ar fi după ora 22:00. În
urmă cu ceva ani au dispărut localurile contraculturale,
iar cine a continuat să organizeze concerte punk, de
exemplu, a apelat la tot felul de spații precum sălile de
bowling sau cluburile pentru persoane vârstnice. Din
cauză că oficialitățile au aflat că în cadrul acestor evenimente se împărțeau și fluturași cu mesaje mai politice, au început să amenințe spațiile cu pricina cu controale și amenzi dacă vor mai permite organizarea de
concerte. De frică, așadar, în multe locuri nu s-au mai
putut organiza astfel de evenimente.
Odată cu răcoarea după-amiezii, au început să
apară invitații și participanții la festivalul auto-organizat din curtea casei, în special cei din slovenia, dar și un
localnic italian, Iv., foarte dornic de povești.
Pe când încă ne aflam în Trieste/Trst, D. observase
un sticker al colectivului Kraken, pe care se află o caracatiță care „îmbrățișa” cu mare drag o navă de croazieră. În discuție, Iv. a oferit mai multe detalii despre
acest colectiv, precum și despre nemulțumirea crescândă a oamenilor legată de aceste nave de croazieră,
care de la an la an sunt tot mai multe (uneori și două pe
zi), ridicând nivelul de poluare din oraș; precum și de
fluxurile nebune de turiști care coboară, dintr-o dată,
în oraș, ca termitele. Legat de Veneția, Iv. ne-a spus
că a existat și acolo o mișcare împotriva acestor nave,
acestea afectând integritatea structurală a clădirilor
(construite pe piloni de lemn, vechi de sute de ani). Din
fericire, dar poate și din cauza importanței orașului
în rețeaua globală de turism, mișcarea a avut succes,
iar navelor de croazieră nu li s-a mai permis să intre în
Laguna Venețiană.
SÂMBĂTĂ, 31 AUGUST
Ziua cea mare și cea mai lungă. Azi au avut loc, concomitent, două evenimente: festivalul Črn Trn („Spinul
Negru”) al rețelei radicale de agricultori, precum și
zilele de naștere ale lui Mi. și Sa., care și le-au mutat la
această dată pe motiv de tovărășie: a fost o perioadă
în care au existat în proximitate nu doar tova. lor din
30
slovenia și italia, ci și tova. dragx din grecia, în frunte
cu Comrade Baby (o tovarășă de numai 8 luni, căreia
i-am dat acest nume după ce am aflat cât de calmă și
fericită este). Pe acest considerent am fost invitați și
noi, spre a ne bucura de această ocazie cât mai multx.
Am ajutat încă de dimineață la curățarea și tăierea legumelor necesare pentru masa de prânz și cină,
ca după amiază să stoarcem două gastronoame de
bucăți de soia lăsate la hidratat 6 sau 7 ore, care ar fi
trebuit să ajungă pentru 30 de persoane.4 Noroc că am
fost ajutați de două persoane italiene care au intrat în
vorbă cu D., deoarece de la un punct încolo au început să ne doară mâinile. Ce sală-ți mai trebuie când ai
atâta cantitate de mâncare de pregătit?
În acest timp, tova. agricultori au avut mai multe
ședințe interne de organizare, dar la un moment dat,
după-masă, a avut loc și o discuție deschisă despre
diverse lupte și situații locale legate de mediu și agricultură și nu numai, precum și despre implicarea statului în toate aceste probleme. Partea cea mai mare
de timp a fost acordată luptei locale din Trieste/Trst—
Opicina/Opčine, intitulată NO Ovovia, împotriva construirii unei telecabine (ovovia) care ar fi legat cele
două localități. Dar care nu avea niciun beneficiu pentru comunitatea locală. Ca idee, Trieste/Trst este un
oraș aflat la nivelul mării, iar Opicina/Opčine este sus,
la o altitudine de 330 de metri, în Podișul Karst.
Sunt trei aspecte pe care le considerăm importante
de subliniat: primul este acela că toată lumea, indiferent de politica asumată sau clasă, se opune acestui proiect. Totx consideră lipsită de sens construirea
acestei telecabine, cu atât mai mult cu cât există o linie
de tramvai construită la începutul secolului trecut care
leagă deja cele două localități. [...]
— Infrastructura există deja, trebuie doar folosită,
ne-a spus vorbitorul.
Un al doilea aspect este faptul că orașul Trieste/Trst
trebuie să folosească banii alocați prin PNRR5 cât mai
repede posibil (până în maxim 2026), altfel îi pierd. Așa
că au scos de la naftalină acest proiect stupid (să ne
amintim de metroul nostru din Cluj/Kolozsvár). Tot aici
trebuie menționat faptul că, de altfel, se dorește sifonarea acestor bani publici spre privat, o manevră cu
care suntem deja mult prea obișnuiți și la noi în românia. Desigur, cum era de așteptat, proiectul are deja o
întârziere de câteva luni.
4. Rețeta poate fi găsită la pag. 45.
5. Planul Național de Redresare și Reziliență, bani primiți de
la Uniunea Europeană.
�Ceea ce ne duce la cel de-al treilea aspect, acela al monopolului
avut de cele câteva firme care construiesc astfel telecabine, cu sediul
fie în Tirolul austriac, fie în cel italian.
Din cauza saturării pieței, nemaiconstruindu-se telecabine la munte,
zăpada fiind tot mai rară în regiune, deci nici pârtii noi de schi, firmele încearcă să pună presiune pe
diverse localități să-și construiască
astfel de linii. [...]
Municipalitatea nu se sfiește
să folosească tactici de intimidare
sau chiar presiunile poliției pentru
a intra pe proprietățile rezidenților,
pentru a face diverse măsurători sau
pentru a lua mostre de sol — cu atât
mai mult încât zona este una carstică, deci solul este mai degrabă
format de roci moi.
În același timp, pentru a putea
construi partea de gondolă care
trece prin oraș, municipalitatea este
obligată să schimbe niște legi de
urbanism.
Zona naturală aflată sub linile
telecabinei este o zonă protejată
la nivel european, fiind inclusă în
Natura 2000. Există ecosisteme și
copaci vechi, iar proiectul ar interfera inclusiv cu sursele de apă, în
care trăiesc, pare-se, țestoase mici.
Vegetația va trebui păstrată joasă,
ca să nu interfereze cu cablurile
telecabinei. De asemenea, va fi
nevoie de drumuri pentru utilajele
de construcție, ceea ce ar însemna
defrișări și modificări ale terenului.
Pentru că nu va exista o alternativă rutieră la tramvai, iar în oraș trebuie să plătești pentru a avea acces
la orice, nu prea există parcuri sau
copaci; zona naturală este așadar
folosită drept parc de foarte mulți
localnici. Ca formă de protest, au
fost deja organizate diverse activități pentru localnici ca să exploreze
zona naturală, precum egg hunts.
Iar localnicii au acoperit marcajele
de tăiere a unor copaci cu noroi.
De asemenea, există planuri pentru
unele acțiuni directe, precum ocuparea unor zone prin construirea de
case în copaci și mobilizarea localnicilor. Doar că și municipalitatea
a pus camere de supraveghere în
pădure pentru a monitoriza fauna;
sau cel puțin asta susțin reprezentanțiii municipalității.
— Poate că vor supraveghea
animalele care vor trece prin fața
camerelor, ne spune vorbitorul, dar
la fel de bine se pot folosi camerele și în supravegherea animalelor
umane, a tova. noștri.
[...] Acest proiect este combătut nu doar pe cale populară, comunitară, ci și la nivel legal, în justiție.
Inițiativa lor nu are legătură cu organizarea populară și e foarte costisitoare, fiind cheltuiți până acum
peste 80.000€. Ar mai fi nevoie de
alți 100.000. Nu au neapărat susținere de masă, dar e limpede că nu
duc lipsa fondurilor.
În schimb, Comitetul NO Ovovia6
este unul popular, format atât din
persoane neimplicate politic, cât și
din rezidenți afectați de proiect care
în cadrul acestui grup au învățat,
cu timpul, diverse tactici de organizare, de dezbatere, de luptă, venite
dinspre zona politică, libertară/
anarhistă.
— Mi-aș dori ca, prin modul
acesta de organizare, oamenii să
vadă mai departe de propriile lor
curți, să vadă că este o chestiune la
nivel de societate, că lucrurile sunt
legate între ele și că mai e mult de
lucrat și de luptat pentru a avea o
viață mai bună. [...]
Am avut și noi o intervenție
scurtă, legată de Neptun Deep, despre Roșia Montană, despăduriri ilegale și presupusa „problemă” a urșilor, care, de altfel, coboară în zonele
populate de oameni din cauza
micșorării habitatului lor natural.
De asemenea, am prezentat situația din Cluj/Kolozsvár, legată de
6. https://noovovia.it/
31
�gentrificare și efectele negative ale acesteia asupra
mișcării noastre.
Mai spre seară a început petrecerea propriu-zisă,
având loc trei concerte. Primul concert a fost al unui
rapper care ne-a făcut impresia nouă, celor care nu
cunoaștem limba croată, că are versuri mai degrabă
„liniștite”. Ulterior am aflat că, în ciuda aparențelor,
versurile lui sunt foarte bine „împământenite” în teorie
și praxisul luptei de clasă. A urmat o cântăreață queer
de origine israeliană, plecată din Palestina. Iar ultimul
concert a fost al unei trupe punk italiene, care a pus
publicul în mișcare.
În paralel s-au făcut grătare vegane și nevegane,
s-au ciocnit pahare, s-au discutat fel și fel de povești
personale și/sau politice, am făcut conexiuni noi, iar
la finalul zilei, din miez de noapte până către aproape
dis-de-dimineață, lumea a fost fericită și distrată de DJ
X, care a pus muzică foarte bună de pe viniluri.
D. a stat la povești cu grecx care supravegheau cu
rândul bebelușul care dormea în timp ce boxele erau
date la un volum ridicat în curtea din satul italian.
DUMINICĂ, 1 SEPTEMBRIE
După o noapte care s-a prelungit pentru noi până
destul de târziu, a doua zi ne-am trezit cam răciți.
Din cele 50-60 de persoane care fuseseră cu o
noapte înainte, multe au plecat, mai ales dintre cele
32
care locuiesc relativ aproape, prin italia. Am dejunat,
după care am plecat la Opicina/Opčine, localitatea
unde va fi una dintre cele două stații de capăt ale telecabinei din Trieste/Trst. Mai multe persoane au plecat
de dimineață, pe jos, dar majoritatea dintre noi am
luat autobuzul 51.
De cum ne-a văzut, șoferul și-a dat seama (se vedea
pe fața lui un soi de „ehhh, da, gloata asta veselă…”) că
nu aveam de gând să plătim biletul. În autobuz s-a simțit ca și cum am fi mers într-o excursie cu clasa. Toată
lumea vorbea cu toată lumea, veselia se simțea în aer,
precum și mahmureala cauzată de petrecerea ce avusese loc cu numai câteva ore înainte.
Ajunși în Opicina/Opčine, am luat-o pe jos până
la Obeliscul de unde se deschide o panoramă spre
Trieste/Trst și Marea Adriatică. Oamenii au putut
vedea pădurea, precum și clădirile care vor fi afectate dacă proiectul gondolei va fi pus în aplicare. După
câteva cuvinte despre locație, a avut loc o afișare de
banner în solidaritate cu această cauză.
Imediat după, „clasa”, în frunte cu Mi., a fost dusă la
gelateria locală. Multora ne-a fost greu să ne decidem
ce sortimente să alegem, având peste 20 de opțiuni,
sau câte cupe. Am ieșit cu toții din clădirea gelateriei
și ne-am găsit un loc la umbră, unde ne-am terminat
gelato-ul.
După, am vizitat monumentul local dedicat luptătorilor antifasciști și familiilor acestora, uciși și ucise în
�1944-1945. Și aici, ca și la Padriciano/
Padriče, majoritatea erau slovenx.
Versurile poetului Srečko Kosovel7
erau înscrise pe monument, atât în
limba acestuia, cât și în italiană.
Moartea pândește în inima mea.
A crezut că mă voi prăpădi.
Dar spiritul,
Care este în mine până în
ultima zi
Strigă; mă voi răzvrăti!8
La ora 13:00 am luat autobuzul
înapoi. [...]
Reajunși la Padriciano/Padriče,
am petrecut mai multe ore relaxându-ne și strângând lucrurile, făcând
curat etc. Lungiți pe șezloange, am
povestit câte ceva despre noutățile
din mișcările noastre locale, adică
din cele slovene și românești, așteptând, cu leneveală, ora 18:00, când
aveam de gând să plecăm la Trieste/
Trst, ca să vizităm Centrul Cultural
„Germinal”9.
Ne-am dus cu mașinile, pe
care le-am parcat lângă Piața St.
Giacomo. Acolo, în fața bisericii,
erau amplasate mai multe mese cu
haine și fel de fel de alte obiecte.
Avea loc un eveniment de schimb
prin troc sau gratuit! D. și-a luat o
fustă, intrând în vorbă cu persoana
care era la acea masă, aflând astfel
cum are loc acest eveniment. Nu
este neapărat un eveniment organizat de persoane din mișcarea anarhistă, ci e mai degrabă o acțiune
comunitară, organizată legal, cu
aprobarea municipalității.[...]
Puțin mai târziu, adunați cu toții
în fața spațiului Germinal, am fost
primiți de către una din membrele
mai în vârstă ale colectivului.
Putem spune că spațiul este unul
destul de mărișor, cu un fronton din
sticlă, ceea ce permite oricui să vadă
înăuntru — aspect, de altfel, surprinzător, mai ales pentru grecx.
— Nu avem ce ascunde de
oameni, suntem parte din comunitate! Iar cine e curiosx, e invitatx să
intre.
De îndată ce am intrat, am fost
întâmpinați de rafurile înalte ale
bibliotecii, pline cu materiale tipărite. La vedere erau cărțile publicate
de colectivul care administra locul,
sau de alte colective din trecut și
prezent, care puteau fi cumpărate.
În dreapta se puteau găsi ultimele 4-5 numere din ziarul pe care
aceștia îl publică încă din anul 1907.
Revista apare de ceva vreme anual,
în luna mai, și are zeci de pagini cu
cele mai diverse subiecte. La pagina
asta, despre NO Ovovia, câteva
pagini mai încolo, despre greutățile
persoanelor trans cu privire la accesibilitatea sistemului de sănătate din
regiune. Istorii, poezii, recenzii, artă.
În spatele rafturilor, alte rafturi!
De această dată, rafturi întregi cu
cărți ordonate pe categorii mai specifice: anarhism, anarhism, anarhism, anarhism, anarhism…. Dar,
stând cu fața spre aceste rafturi
dedicate anarhismului, în dreapta un
perete întreg cu alte rafturi, dedicate
multor alte subiecte, precum feminismul, istoria, protestele etc. [...]
Spațiul este deținut de Germinal,
dar nu este folosit în exclusivitate de
acest grup. Ba, din contră, în spațiu
își au centrul de întâlnire sau sediul
foarte multe alte grupuri și colective. Nu trebuia să ne zică nimeni
nimic, dovada era în fața ochilor
noștri: calendarul pe zile al spațiului, pe care se puteau observa și câte
două evenimente pe zi. Pe lângă
grupuri asumat anarhiste/libertare,
7. Srečko Kosovel (1904-1926) a fost un
poet socialist activ politic, originar din
Sežana și localnic al Karstului, care a
fost un oponent al italienizării forțate a
zonelor slovene anexate de Italia.
8. Smrt je legla na moje srce. / La morte
si e acquattata nel mio cuore.
Mislila je, da se bom strl / Credeva che
mi sarei infranto.
Ali duh, / Ma lo spirito,
Ki je v meni do zadnjega dne / Che e in
me fino all`ultiomo giorno
Bo klical, jaz se boim uprl! / Gridera; io
mi ribellero!
9. germinalts.noblogs.org/
33
�aici se adună grupuri precum No Ovovio sau un altul,
al persoanelor queer.
În cartier, Germinal nu este singurul spațiu, mai
existând și alte spații comunitare sau sociale, dar nu
neapărat asumat libertare. Cumva, în zonă, mai ales
datorită istoriei muncitorești locale, există un fel de
rețea de întrajutorare între comunitățile mai mult sau
mai puțin politice.
Trebuie să recunoaștem că am resimțit admirație
față de acest spațiu. C. mai ales față de partea publicistică, de tradiție a tipăriturilor etc., pe când D. față de
organizarea spațiului, curățenie, resursele la care au
acces și pur și simplu față de faptul că sunt implicate
persoane din generații atât de diferite; asta, în timp ce
tova. grecx îl aveau cu ei pe Comrade Baby, bebelușul la îngrijirea căruia participau mai mulți tova. Ne-am
bucurat, așadar, să ne aflăm într-un spațiu împreună
cu persoane cu vârste cuprinse între 8 luni și 70+ ani.
După Germinal, au plecat și ultimx slovenx, grecii
rămânând în oraș la câteva pahare, iar noi restul am
avut un ultim grătar înainte de un somn adânc, de
oameni obosiți.
LUNI, 2 SEPTEMBRIE
Zi de schimbare a locației: plecăm la Ljubljana. [...]
La câteva ore după ce am ajuns în capitala slovenă,
ne-am dus la terenul de sport de lângă Metelkova,
spațiu de asemenea ocupat de către persoanele din
squat, deoarece un hostel din apropiere ar fi vrut să-l
transforme mai degrabă într-un loc de parcare privat. Persoanele din Metelkova s-au coalizat, au curățat spațiul, au creat o zonă de delimitare dintre vechea
parcare/drum și acest spațiu, plantând copaci și plante
și au început să organizeze diverse evenimente acolo.
Actualmente, săptămânal, au loc jocuri de volei, cum
a fost și când am ajuns noi. Din păcate, nu ne-am adunat prea multe persoane, la început jucând în trei, mai
apoi în patru.
După joc, ne-am mutat pe scările din fața Jala Jala,
unde D. a deschis o discuție, în principal despre cum se
simt femeile în Metelkova din perspectiva unor bărbați,
despre cum s-a schimbat spațiul pe parcursul anilor,
apariția pusher-ilor de droguri, împinși acolo de către
autorități, pentru a fi scoși din orașul care era, în urmă
cu câțiva ani, într-o rapidă gentrificare și turistificare. [...]
Am urcat mai apoi în Infoshop-ul10 de la primul etaj
al uneia din multele clădiri ale Metelkovăi. Este un spa10. instagram.com/a.infoshop
34
țiu ocupat de către anarhistx de peste 20 de ani deja,
aici avându-și sediul, sau locul de întâlnire, fel și fel de
grupuri locale sau federale.
La etaj se poate urca numai cu cheie, fiind poartă
din bare de metal la parter, în mare parte din motive
de siguranță. Chiar în stânga porții se adună, de cele
mai multe ori, pusher-ii.
Tot sus, la etaj, se află o bucătărie și o baie la comun
pentru tot etajul/mansarda, precum și câteva ateliere
ale unor artiști. D. se aștepta să fie un spațiu mai mare.
N-a fost să fie așa. Dar are un mezanin, unde se poate
găsi o mică arhivă aflată în proces de constituire, precum și o cameră cu mai multe saltele și lenjerii de pat,
pături etc. Au și o mică bibliotecă, pe care, am aflat
ulterior, nu o mai prea întrețin, din motiv de lipsă de
vreme și de interes.
I-am lăsat să-și țină ședința și am făcut o mică
plimbare într-o parte a centrului gentrificat și turistificat. În drumul nostru spre râul Ljubljanica, am trecut
pe lângă Centrul Cultural Rog, clădire nou construită
în locul fostului Centru Social Rog. Adevăratul Rog11 a
fost un alt squat care a fost evacuat în urmă cu câțiva
ani, chiar în mijlocul iernii. Desigur, municipalitatea a
avut absoluta nesimțire de a păstra numele de „Rog”,
iar acest centru cultural a devenit fix opusul a ceea ce
era înainte: dintr-un spațiu accesibil omului de rând, a
devenit ceva elitist, inaccesibil multora dintre localnici.
Cel puțin, din partea mișcării, continuă și Rog-ul vechi,
sub forma unei Ambasade12.
În Ljubljana mai există un squat, numit PLAC
(Participativna Ljubljanska Avtonomna Cona)13, la care
nu am ajuns, din păcate.
MARȚI, 3 SEPTEMBRIE
[...] La 17:40 am plecat totx patru în Trg Republike
(Piața Republicii), unde avea loc o manifestație pentru
Palestina. Majoritatea celor care au vorbit în fața manifestanților au fost persoane din comunitatea palestiniană. Pe lângă discursurile acestora, s-au mai citit
mesaje din partea altor persoane din comunitate care
nu au fost prezente, au fost și câteva piese cântate de
către o fată cu o voce foarte frumoasă. Unul dintre cântece era despre genocidul armenilor din atunci-nou-apărutul stat turc al secolului trecut. Persoana care a
cântat a fost, de altfel, și cea care a început manifestația cu un cântec foarte sobru, care a calmat publicul
11. atrog.org/en
12. ambasada-rog.si
13. instagram.com/avtonomni_plac
�și l-a făcut să-și îndrepte atenția spre
„podium”. [...]
A fost o manifestație fără autorizație, ca și toate celelalte de dinainte;
dar chiar așa, au spus localnicii, a fost o
manifestație atipică: spre deosebire de
dățile trecute, polițiștii au fost ca pe ace.
Au fost prezente multe doamne în
vârstă, în șlapi, cu pălăriuțe. Una dintre
acestea venise chiar în cârje. Se băgau
cu maximă încredere în fața cortegiului, încercând să ocupe cât mai mult
spațiu din stradă. Ba chiar doamna
cu cârje a mers, de una singură, la un
moment dat, pe banda de contrasens.
O altă doamnă, cu rucsac cu stea roșie,
arunca fluturași pe stradă ca acelea
pe care le-au primit și palestinienii din
Gaza din avioanele israeliene, în care li
se cerea să evacueze într-un timp mai
scurt decât ar fi fost posibil. [...]
Două ore mai târziu, cortegiul s-a
oprit într-un parc din apropierea pieței
Republiska, unde lumea a aplaudat și
s-a dispersat.
— A fost o manifestație foarte lungă,
în standarde grecești!
Noi am decis să mai petrecem ceva
vreme afară, așa că ne-am întors în
Piața Republicii. [...]
35
�RECENZII ȘI SUGESTII DE LECTURĂ
DANIEL GUÉRIN: O OPERĂ
MILITANTĂ ÎMPOTRIVA
CAPITALISMULUI, FASCISMULUI,
STATULUI ȘI IMPERIALISMULUI
Daniel Guérin (1904–1988) a dobândit recunoaștere
internațională în special ca istoric al anarhismului, dar
și în calitatea sa de editor a numeroase texte anarhiste
fundamentale. Deși și-a început activitatea politică în
organizațiile socialiste franceze, iar ulterior, datorită
opoziției sale față de stalinism, a colaborat cu troțkiștii, interesul său pentru anarhism a devenit tot mai pronunțat începând cu anii 1950–1960. Valul revoluționar
din 1968 l-a impulsionat și mai mult în această direcție,
marcându-i astfel evoluția intelectuală. Ulterior acestui
moment, el s-a implicat activ în diferite grupuri socialiste/comuniste libertare, la a căror înființare a și contribuit. Dincolo însă de variațiile parcursului său ideologic,
opera sa rămâne, în mod fundamental, o operă militantă împotriva capitalismului, imperialismului colonial, barbariei fasciste, discriminării minorităților sexuale și oricărei forme de represiune statală.
Deși Guérin este autorul a numeroase articole și a
zeci de lucrări mai ample (inclusiv analize istorice, scrieri cu caracter autobiografic și opere de ficțiune), iar despre viața sa a fost realizat un film documentar (Daniel
Guérin, combats dans le siècle, 1994), opera sa, care acoperă o mare parte a secolului XX, a rămas aproape complet necunoscută publicului cititor din Ungaria. Antologia
de texte traduse de Losoncz Márk și Poór Péter, publicată la sfârșitul anului 2022 și apărută într-o ediție underground, autonomă, e menită să remedieze, cel puțin parțial, această lacună (Losoncz Márk & Poór Péter: Daniel
Guérin antológia, 2022). Fragmente din traducerea
aflată în lucru au apărut anterior pe platforma on-line
Mérce Tett. După apariția volumului, acesta a fost prezentat într-o serie de dezbateri sub egida Péntek Esti
Kísértetjárás („Bântuiala de vineri seara”) care au avut loc
în lunile ianuarie și februarie. Ulterior, temele abordate în
volum au fost popularizate și în emisiunea „Forr a világ”
(„Lumea în fierbere”) de la Radio Tilos. Interesul relativ
mare pentru subiect a reieșit și din faptul că, în decurs de
aproape un an, aproape toate exemplarele ediției tipărite
s-au epuizat, iar emisiunea dedicată lui Guérin a ajuns una
din cele mai ascultate din seria „Forr a világ”.
36
Pe lângă prefața semnată de traducători, antologia include trei dintre lucrările fundamentale ale lui
Guérin, fiecare abordând teme diferite. E vorba de
Anarhismul: de la teorie la practică, o lucrare amplă,
care poate fi considerată un ghid introductiv explorând originile ideologice și evoluția istorică a anarhismului, precum și momentele sale cheie; Anarhism
și marxism, un eseu despre relația dintre marxism
și anarhism; și, într-un final, un capitol dintr-o altă
lucrare a lui Guérin, Fascismul și marele capital, intitulat „Concluzie: câteva iluzii care trebuie spulberate”.
Deși aceste lucrări, apărute acum pentru prima dată în
limba maghiară, au fost concepute în faze diferite ale
operei autorului (troțkism, anarhism clasic, comunism
libertar) ele nu sunt în deloc dezacord, ci, dimpotrivă,
se completează într-un mod organic.
Guérin a publicat prima versiune a lucrării
Fascismul și marele capital în 1936 (după ce Hitler a
ajuns la putere și după primele succese ale expansiunii imperialiste italiene, dar înainte de izbucnirea celui
de-al Doilea Război Mondial și a Holocaustului), însă
concluziile ultimului său capitol nu au fost contrazise
sau făcute irelevante de evenimentele ulterioare.
În această lucrare, autorul încearcă să demonteze mai multe afirmații acceptate de opinia publică
internațională de atunci și, într-o anumită măsură, de
către stânga franceză, lucru care a dus la adoptarea
unor poziții teoretice greșite și, pe baza acestora, la
aplicarea unor tactici eronate în lupta împotriva fascismului. Conform acestora, fascismul e un fenomen
local, specific țărilor agrare înapoiate, un răspuns al
burgheziei la organizarea proletariatului, o fază de
tranziție dureroasă, dar necesară și treptată care,
prin intensificarea contradicțiilor sistemului, va facilita în cele din urmă izbucnirea revoluției proletare.
Guérin subliniază, dimpotrivă, că fascismul este mai
degrabă un produs al marii industrii monopoliste
și că, pentru a proteja profiturile trusturilor capitaliste, statul poate renunța la democrație în favoarea
fascismului.
�Pentru Guérin fascismul era o formă
de gestionare a capitalismului în declin,
care nu ducea în niciun fel la socialism,
ci doar la consolidarea capitalismului
privat. Și asta cu atât mai mult cu cât,
odată ajuns la putere, fascismul atacă
sistematic organizațiile proletariatului
de pretutindeni, aducând clasa muncitoare sub dominația sa politică, economică și ideologică. În același timp, din
cauza represiunii constante și a unei
atomizări crescânde, aceasta devine
incapabilă să-i reziste în mod organizat și eficient. Cu toate acestea, concluzia lui Guérin este optimistă: ascensiunea fascismului nu este inevitabilă.
Iar mișcarea socialistă îl poate înfrunta
și înfrânge dacă acționează organizat,
dacă își lărgește baza socială și dacă
oprește ostilitățile interne.
Guérin subliniază însă că lupta împotriva fascismului nu trebuie să se ducă
„din exterior”, prin războaie imperialiste, ci „din interior”, prin lupta de clasă
proletară; iar pentru aceasta e necesar
un nivel ridicat de solidaritate și cooperare în cadrul clasei muncitoare. De
asemenea, lupta trebuie îndreptată nu
numai împotriva fascismului, ci și împotriva bazei sale materiale, deoarece
„antifascismul rămâne o iluzie fragilă
dacă se limitează la măsuri defensive
și nu vizează distrugerea capitalismului
însuși”.
Volumul cuprinde și monografia Anarhismul: de la teorie la practică, care reprezintă aproximativ patru
cincimi din antologie și este împărțită în trei secțiuni principale. După
cum sugerează și titlul, autorul abordează mai întâi mișcarea studiată dintr-o perspectivă filozofică și ideologică.
Pe baza acestei analize, Guérin prezintă dezvoltarea istorică a anarhismului ca mișcare, arătând cum, în cadrul
acesteia, teoria și practica se întrepătrund. În consecință, structura lucrării urmează o ordine tematică, iar apoi
una cronologică.
Guérin începe cu câteva lămuriri
etimologice, iar apoi examinează trăsăturile fundamentale ale anarhismului,
analizând noțiuni precum revolta împotriva statului, critica democrației burgheze și opoziția față de socialismul
autoritar. Depășind dezbaterea între
individualism și colectivism, el demonstrează că anarhismul este atât o luptă
pentru eliberarea individului, cât și o
luptă pentru emanciparea comunității umane, și că cele două nu sunt deloc
contradictorii. Totodată, autorul desființează stereotipuri precum ideea că
„anarhismul ar însemna dezordine” și
reabilitează figuri precum Max Stirner,
ale cărui idei, subliniază Guérin, au fost
greșit interpretate de Marx și Engels și
de mulți alții care le-au urmat.
În a doua parte a lucrării, Guérin examinează diferitele concepte aflate la
baza ideii de societate anarhistă și noțiunile fundamentale care le sunt asociate. Aici el se concentrează în principal
asupra organizării economice (fundamentele schimbului, concurenței etc.)
și sociale (autogestiunea, centralizarea, planificarea, federalismul etc.),
făcând totodată un bilanț al instituțiilor și modelelor pe care anarhiștii au
încercat să le pună în practică de-a lungul timpului (de pildă federațiile bazate
pe comune sau sindicatele). Guérin nu
ezită să abordeze dezacordurile și disputele interne dintre anarhiști, nici evoluțiile, regresele sau contradicțiile care
au marcat scrierile și viața unora dintre
aceștia. Fără a accepta că există poziții
de necontestat, el polemizează cu gânditorii din trecut și folosește analogii
istorice pentru a respinge sau confirma
validitatea ideilor lor, în lumina experienței practice.
În cel de-al treilea capitol este discutată dezvoltarea istorică a mișcării.
Este important de menționat aici faptul că, deși prezentarea lui Guérin acoperă mai multe țări, perspectiva sa este
mai degrabă eurocentrică și, prin însăși
natura sa, tinde să se concentreze asupra
unor evenimente marcante și să urmărească dezvoltarea mișcării în general,
fără a intra în detaliile mișcărilor anarhiste din fiecare țară. Cititorul primește
o imagine a dificultăților generate de
37
�„propaganda prin fapte” din perioada de după prăbușirea Primei Internaționale, a luptei pentru influența asupra mișcării muncitorești între anarhiști și social-democrați, precum și despre intrarea anarhiștilor în sindicate
și ascensiunea sindicalismului revoluționar, urmate de
studii de caz despre Rusia, Italia și Spania. Descrierile
revoluțiilor și războaielor civile din Rusia și Spania sunt
foarte detaliate și acoperă o serie de aspecte importante, de la exercitarea puterii revoluționare la organizarea fabricilor și autoapărarea armată.
Lucrarea, publicată inițial în 1965, a fost scrisă într-un
context social frământat, având totodată un efect catalizator, chiar dacă de o mai mică amploare, asupra evenimentelor care au urmat. Acest lucru este demonstrat
cel mai bine de faptul că, în ediția ulterioară a cărții,
Guérin a adăugat o postfață dedicată lui „mai ’68”, subliniind caracterul antiautoritar și, în multe privințe, libertar al evenimentelor și importanța autoguvernării promovată de studenții și muncitorii revoltați.
Dintre toate lucrările incluse în antologie, Anarhism
și marxism (1973) a fost scrisă cel mai târziu. Prin
urmare, poate fi considerată o completare specifică
a lucrării anterioare. Eseul, structurat în nouă puncte,
explorează relația dintre cele două școli de gândire,
concentrându-se asupra operei lui Marx și Engels.
Guérin susține că marxismul de mai târziu, dezvoltat
de discipolii celor doi, a ajuns să deformeze, în numeroase privințe, teoriile maeștrilor. El arată și faptul că
ideile lui Marx și Engels au evoluat odată cu realitățile
vremii lor, că învățătura lor nu a fost omogenă și nici nu
ar trebui luată ca dogmă. Cu atât mai puțin consideră
el anarhismul un sistem unitar. Prin urmare, Guérin își
concentrează analiza asupra acelor ramuri ale anarhismului care sunt cele mai apropiate, din punct de vedere
teoretic, de marxism: „anarhismul constructiv, comunitar, anarhismul colectivist sau comunist”. Guérin afirmă
că dezvoltarea marxismului și anarhismului nu poate fi
separată, că cele două doctrine s-au influențat reciproc
de-a lungul timpului și că au o origine comună: ambele
sunt inspirate de Revoluția Franceză și de luptele muncitorilor din anii 1840. Din punct de vedere ideologic,
ambele sunt materialiste și își imaginează construirea unei noi societăți prin lupta de clasă și revoluție.
Împărtășesc, de asemenea, un țel comun: răsturnarea
statului capitalist și transferul avuției sociale și al mijloacelor de producție în mâinile muncitorilor. Acest lucru
s-a reflectat în mod clar în eforturile lor comune de a
crea Prima Internațională. Cu toate acestea, Guérin nu
ascunde diferențele care au dus la ruptura dintre cele
două mișcări și apoi la o lungă perioadă de antagonism.
El observă că, în ceea ce privește Revoluția Franceză,
Marx și Engels au oscilat constant între iacobinism și
38
comunalism, în timp ce anarhiștii au condamnat de la
bun început orice manifestare a iacobinismului. În mod
similar, anarhiștii au respins necesitatea unui stat tranzitoriu și a „avangardei” revoluționare, principii susținute de marxism, precum și rolul conducător al unui
partid politic, preferând în schimb spontaneitatea
revoluționară. În timp ce marxiștii nu respingeau utilizarea anumitor instrumente și instituții ale democrației burgheze (de exemplu votul și alianțele electorale),
anarhiștii căutau să își atingă obiectivele bazându-se pe
acțiunea directă, acțiunea sindicală, autonomia muncitorilor, grevele generale etc. Din păcate, opoziția dintre anarhism și marxism nu s-a bazat doar pe diferențe
ideologice, ci a fost adesea agravată de neînțelegeri și
conflicte personale, care au intensificat polemicile și au
făcut ca ruptura să fie ireversibilă. Aceste tensiuni, consideră el, au avut consecințe negative pentru ambele
curente: anarhiștii s-au izolat treptat de mișcarea muncitorească, în timp ce social-democrații au denaturat
marxismul, alunecând tot mai mult spre reformism.
Revoluțiile din Rusia și Spania au exacerbat în cele din
urmă aceste diferențe, transformând divergențele ideologice în confruntări violente.
Cu toate acestea, concluzia lui Guérin are o notă
optimistă. Inspirat de experiențele din 1968, el subliniază renașterea socialismului libertar, sporirea conexiunilor dintre cele două curente și destrămarea treptată a stereotipurilor legate de anarhism. El își exprimă
speranța că aceste schimbări vor ajuta la depășirea
veacurilor de antagonism și vor duce la apariția, în
ultima parte a secolului XX, unei mișcări intelectuale și
practice orientate spre viitor.
Poór Péter
�CONTRADICTIONS/KONTRADIKCE:
A JOURNAL FOR CRITICAL
THOUGHT (VOL. 7, NR. 2, 2023)
CENTRAL AND EASTERN EUROPEAN ANARCHISMS
De curând a apărut ultimul număr al revistei
Contradictions/Kontradikce: A Journal for Critical
Thought, dedicat anarhismului în spațiul central și
est-european. Numărul marchează o premieră, abordând istoria anarhistă dintr-o perspectivă regională de
regulă puțin prezentată în studiile anarhiste dedicate
istoriei antiautoritare globale.
Noutatea demersului nu constă doar în prezentarea unor figuri, grupuri sau momente importante
ale istoriilor anarhiste locale. De-a lungul timpului au
apărut câteva studii importante care explorează istoria anarhismului în Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Cehia
ș.a.m.d. Volumul de față pornește însă de la o premisă
ușor diferită, încercând nu doar să spună niște istorii,
ci și să inițieze o reflecție teoretică pornind de la acestea și de la particularitățile dezvoltării practicilor anarhiste într-o regiune modelată de ambiții imperiale, de
proiecte naționale și răbufniri naționaliste, dar și de
experiența istorică a socialismului de stat și a tranzițiilor post-socialiste. Ondřej Slačálek, unul dintre editorii numărului, explică în amănunt toate aceste chestiuni în articolul-program, „The Hidden Originality of
Central and Eastern European Anarchisms. Let’s End
with Also-ism”, pe care, de altfel, vi-l recomandăm.
Un alt material pe care vi-l recomandăm este excelenta analiză pe care Bogdan Rusu o dedică gândirii lui
Nicolas Trifon: „Nicolas Trifon — a Franco-Romanian
Aromanian Anarchist”. Din câte știm, este și singura
radiografie care-și propune trasarea evoluției ideilor
anarhistului aromâno-francez.
Un alt text pe care-l recomandăm celor interesați
de istoria anarhistă locală este „Science Popularization,
Print Activism, and Vegetarianism: an Introduction to
Classical Anarchism in Romania” care propune o periodizare, dar și un cadru teoretic de interpretare a istoriei anarhismului în România, pornind de la o perspectivă transnațională și de la analiza politicilor culturale
ale anarhismului clasic.
Volumul cuprinde însă și alte studii foarte interesante, cum este cel dedicat lui Lajos Kassák și legăturilor dintre avangardele literare și artistice și anarhism.
Ori analiza dezvoltării anarhismului în Slovacia după
1990 și intersecțiilor dintre cultura punk și reapariția
primelor grupuri și inițiative anarhiste (cu multe paralele care pot fi făcute și cu România).
De asemenea, vă recomandăm și interviul lui Yavor
Tarinski despre istoria anarhismului în Bulgaria, dar și
cele două traduceri din Luisa Landová-Štychová (1885–
1969) și Maria Orsetti (1880–1957), două autoare anarhiste importante din Cehia, respectiv Polonia.
Nu în ultimul rând, numărul conține și un dosar
dedicat războiului din Ucraina și pozițiilor diferite pe
care anarhiștii din regiune (dar nu numai) le-au luat în
legătură cu conflictul început în 2022.
Numărul poate fi citit în Biblioteca digitală a
Academiei de Științe a Republicii Cehe:
Un exemplar se găsește și în biblioteca spațiului
Ⓐcasă de la Cluj.
39
�TEXTE DESPRE MUNCITORI,
EMIGRARE ȘI MIȘCAREA
ANARHISTĂ DIN ROMÂNIA DE
LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
(APĂRUTE ÎN REVISTA STEAUA, NR. 6-8, 2024)
În primii ani ai veacului XX, numeroși muncitori
evrei din jurul Revistei Ideei (1900-1916) au emigrat
în S.U.A. Odată ajunși acolo, aceștia au continuat să
trimită corespondențe în România, să răspândească
revista printre românii din New York, Chicago, Denver,
St. Louis etc., implicându-se în același timp în mișcările
muncitorilor din Statele Unite. Traversarea oceanului,
dar și primele experiențe din America au fost minuțios documentate în scrisorile pe care i le-au trimis lui
Panait Mușoiu și pe care acesta le-a publicat în Revista
Ideei. Samuel Most îi scrie în 1902 despre Clubul
Anarhist din New York pe care începuse să-l frecventeze, iar Nathaniel Finkelștein îi amintește de cuvântările entuziasmante ale Emmei Goldman, audiate la
același club, împărtășindu-i lui Mușoiu și planul tovarășilor „de aici” de a înființa un grup revoluționar român.
Din Chicago sosesc corespondențe despre muncitori
în grevă, despre arestări și revolte…
Povestea lor o puteți citi în Revista Steaua, nr. 6
(p. 6-7): „În jurul Revistei Ideei: de la Panait Mușoiu la
Joseph Ishill”. Corespondențele lor se găsesc în colecția „Revistei Ideei” din anii 1902-1903-1904, anarhivată
la noi pe site.
*
Între discipolii „mușoiști” care au traversat oceanul,
o figură aparte o reprezintă Joseph Ishill (sau Iosif
Ișileanu). Născut în Botoșani, atras de timpuriu de arta
tipografică și de ideile pedagogului libertar Franciso
Ferrer, Ishill a devenit, odată ajuns în America, unul
dintre cei mai apreciați tipografi ai vremii.
La presa sa manuală din Berkeley Heights, acesta
a scos, în tiraje restrânse, cărți superb ilustrate cu gravuri, înfrumusețate cu desene, motive florale și letrine.
Era în același timp editor, traducător, zețar și legător.
Întâlnirea sa cu anarhismul, dragostea pentru litere
și descoperirea vocației de tipograf s-au suprapus în
40
mod fericit, în cazul său, într-o existență de creator și
„muncitor conștient” al frumosului de care nu s-a dezis
niciodată.
Povestea lui Joseph Ishill o puteți citi în Revista
Steaua, nr. 7 (p. 16-17): „Joseph Ishill: tipograful anarhist”. În colecția anarhivată puteți să răsfoiți câteva
din broșurile și revistele scoase de Ishill la presa sa
manuală.
*
Una din cele mai remarcabile (și neobișnuite) publicații scoase de anarhiștii din România în S.U.A. a fost
revista La Coș! (sau The Wastebasket). Publicația, din
care au apărut cinci numere în limba română și două
în limba engleză, era imprimată, cu ajutorul mimeografului, în 100 de exemplare, la Leclaire, un orășel din
statul Illinois.
La Coș! era o „publicație intimă”, scrisă în întregime de mână. „Coșul” era, de fapt, o contra-revistă, o
„pubelă” în care erau exilate, în spirit ludic și de revoltă,
noțiuni precum autor, operă, recunoaștere literară,
succes etc.
În revistă era prezentată și viața din Leclaire. Satul
fusese înființat în 1890 de N.O. Nelson, un industriaș
vizionar care construise aici o fabrică și care încercase
să urmeze teoriile economistului francez Edme-Jean
Leclaire, un pionier al întreprinderilor cooperative și al
împărțirii câștigurilor cu muncitorii. În plus, „poliție, biserici, crâșme și alte instituții de felul acestora” nu existau
în Leclaire, iar oamenii trăiau ca „vecini”, în egalitate.
Revista anticipează, la distanță de un veac, primele publicații informale (sau zine) ale anarhiștilor din România.
Povestea revistei, a grupului din jurul ei, dar și
a comunității din Leclaire, poate fi citită în Revista
Steaua, nr. 8 (p. 16-17): „La Coș!, o publicație intimă de
la începutul veacului XX”.
�COLECȚIA ANARHIVATĂ ÎN 2024
4.7 Colecție fluturași sec. XXI (2001-20xx)
19. C.A.F. „Împotriva frontierelor” (2005)
20. Fluturaș: Freeshop de rechizite (2010)
4.8 Colecție afișe sec. XXI (2001-20xx)
21. Afișe „La garaj” București (2022-2023)
22. Afișe Biblioteca Alternativă - București (2010-2020)
5. Colecție fotografii, portrete etc.
23. Mina Neuwirth (1910)
24. Valeriu Buja
6.2 Colecție spații alternative, biblioteci și squat-uri
1.6 Colecție diverse sec. XIX (18xx-1900)
1. Manifest: „Către orășeni” (1892)
2.2 Colecție volume sec. XX (1901-1947)
2. „Adevăratul rol al omului în Univers”,
de Antioco Zucca (1929)
2.4 Colecție broșuri sec. XX (1901-1947)
3. „Antisemitism și sionism” de Grupul Studenților
Socialiști, Revoluționari, Internaționaliști din Paris (1901)
4. „Calea la adevăr”, de Stanislav Tomici, trad.
din esperanto de G. N. Ghinescu (1911)
5. „Datoria noastră cea socială”, de Maurice
Maeterlinck, trad. de I. Nisipeanu (1908)
6. „De Profundis” de Cornelia Ștefănescu (1919)
7. „Femeia și Revoluția”, de Frederik Stackelberg (1907)
8. „Internaționala pacifistă. Cu o scrisoare și un mesagiu
de Romain Rolland”, de Eugen Relgis (1928)
9. „Lizistrata”, de Aristofan, trad. Panait Mușoiu (1916)
10. „Max Stirner”, Victor Roudine, trad.
Panait Mușoiu (1912)
11. „Nemurirea”, Maurice Maeterlinck,
trad. de Panait Mușoiu (1909)
12. „Povestiri cenzurate”, de Iuliu Neagu-Negulescu (1919)
13. „Sindicalismul francez” de Paul Louis,
trad. Iuliu Neagu (1908)
14. „Sociologi ruși. Herzen-Kropotkin-BakuninKowalewski-Lavrov”, de Ossip Lourié (1924)
25. „L.a. B.i.r.o.u.” - București (2007-2009)
26. „La garaj” București (2022-2023)
27. Biblioteca Alternativă - București (2010-2020)
7.1 Video (documentare, filme, interviuri etc.)
28. Anti Pro - Aici, acum
29. Anti Pro - Sînt viaţa
30. Concert Anti-Pro Craiova Part I (1999)
31. Concert Anti-Pro Craiova Part II (1999)
32. Concert Anti-Pro Craiova Part III (1999)
33. Concert Punk Craiova Part I (1992)
34. Concert Punk Craiova Part II (1992)
35. Concert Terror Art Part II - Ineu (1999)
36. Concert Terror Art Part I - Ineu (1999)
37. Independent Voices Festival Timișoara
- Aktivna Propaganda (2009)
38. Independent Voices Festival Timișoara
- Pavilionul 32 (2009)
39. Independent Voices Festival Timișoara
- Pavilionul 32 (2009)
40. Komunitas la Street Delivery (2009)
41. Kraft durch Suppe on Tour in Romania
No Borders Timișoara (2005)
42. Thrashfest # 4 (2009)
43. Thrashfest # 4 - Michel Platinium - (2009)
3.2 Colecție volume sec. XX (1948-2000)
15. „Marx à l’Est” de Nicolas Trifon (1984))
3.7 Colecție fluturași sec. XX (1948-2000)
16. Ce este o corporație multinațională? (2000)
4.5 Colecție broșuri sec. XXI (2001-20xx)
17. Info-propaganda: Vremuri noi (2006)
18. Info-propaganda: Vremuri noi (2003)
41
�UNDE MAI CITIM CE MAI CITIM
Nu e o întâmplare că, de-a lungul timpului, multe colective libertare s-au organizat în jurul unor biblioteci, spații
de autoeducare sau proiecte editoriale. Dincolo de munca de păstrare a unei memorii, astfel de arhive și biblioteci
rămân locuri ale unei cunoașteri vii, angajate și prezente. Astfel că, nu de puțin ori în istoria mișcărilor de emancipare, bibliotecile anarhiste au devenit spații ale rezistenței, ale învățării și solidarității.
↓ BIBLIOTECA ANARHISTĂ
ro.theanarchistlibrary.org
În decembrie 2022 a fost lansată și versiunea în
limba română a Bibliotecii Anarhiste („The Anarchist
Library”), cea mai mare arhivă de texte anarhiste la
această dată, cu materiale în peste 20 de limbi, printre
care și limba română. Secțiunea în limba română este
actualizată regulat și cuprinde deja o colecție bogată
de texte pe diferite teme, preluate de pe blogurile, din
arhivele și publicațiile antiautoritare, mai mult sau mai
puțin recente, de la noi.
↓ BIBLIOTECA A.CASĂ
Cluj (în imaginea de mai jos)
Un loc comod în spațiul autonom a.casă, în bibliotecă vei găsi materiale tipărite – cărți, fanzine, reviste,
postere, autocolante – dedicate criticii sociale radicale
și artei politice, dar și multor altor subiecte. Avem peste
700 de cărți și nenumărate zine despre acțiune directă,
feminisme, punk și DIY, ecologie, istorie și teorie radicală, anti-represiune, mișcări sociale etc. Poți căuta cărțile în catalogul nostru online: libracasa.librarika.com
Primim cu bucurie donații de cărți și sugestii.
Pentru noutăți și program, urmărește-ne pe ig
@acasacluj.
42
�↓ BIBLIOTECA FILARET 16
București
Spaţiu DiY deschis în Bucureşti, Filaret 16, continuă să adune cărţi pentru biblioteca aflată încă la
început de drum. Am strâns până acum cărți și reviste
feministe, despre anarhism, educație anti-rasistă,
anti-transfobă, anti-autoritară, diferite perspective și
voci de stânga, punk și DIY, și alte subiecte super captivante. Dacă vreți să ne faceți cadou o zină, revistă sau
carte care credeți că s-ar potrivi în bliblioteca noastră,
lăsați-ne un mesaj privat pe pagina de Facebook sau
Instagram @Filaret16DiY.
Dintre editurile şi inițiativele editoriale din
România, veți putea citi la noi: Black Button Books,
CUTRA, Dezarticulat, Pagini Libere, Fractalia, Hecate,
Literatură și Feminism, Posthum Journal și multe alte
nume locale pe care sigur vă veți bucura să le regăsiți
aici!
↓ CERCURI DE LECTURĂ
ȘI AUTOINSTRUIRE
Cercul de lecturi antispeciiste a apărut din nevoia
Palestina, așa că am propus lectura a doua texte des-
de a avea un spațiu alternativ la veganismul main-
pre veganwashing1 și decolonizare2 și am discutat des-
stream de tip liberal, care deseori constă doar în dis-
pre intersecțiile dintre lupta de eliberare a poporului
cuții despre mâncare plant-based și nu leagă neapă-
palestinian și mișcarea pentru drepturile animalelor
rat mișcarea pentru drepturile animalelor de
alte lupte. Prin urmare, scopul nostru
este să revendicăm energia revoluționară a practicilor antispeciiste și să analizăm împreună cum am putea crea
niște punți de legătură
astfel încât să deconstruim toate sistemele
de oprimare.
Cercul
antispeciist
funcționează ca un cadru
non-ierarhic unde cunoașterea are loc prin dialog.
Oricine poate propune noi lecturi
sau teme de discuție. Este deschis și
persoanelor non-vegane, dar nu se acceptă
comentarii speciiste, rasiste, sexiste, homofobe etc.
Prima întâlnire a avut loc pe 18 noiembrie 2023,
în contextul genocidului produs de statul Israel în
non-umane.
De atunci, ne întâlnim periodic
pentru a citi, a comenta texte și a
imagina împreună lumi libere
de exploatare de orice tip.
Până acum am discutat despre agentivitatea
și rezistența animalelor non-umane, citind
Sarat Colling3 și Sarah
E. Mcfarland & Ryan
Hediger4; despre veganism și intersecționalitate,
pornind de la un manifest5
scris de feminoska și tradus în
limba română de Maria Martelli;
despre cum să coalizăm în stânga în
lupta pentru eliberarea animalelor, având ca
suport cartea lui John Tallent6.
Ne găsiți pe instagram la @antispeciista pentru
detalii despre discuțiile care urmează.
1. https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/07256868.2019.1617254
2. https://www.jstor.org/stable/42982377
3. https://www.goodreads.com/book/show/52951214-animal-resistance-in-the-global-capitalist-era
4. https://brill.com/display/book/9789047429241/Bej.9789004175808.i-382_002.xml
5. https://posthum.ro/6-feminisme/feminoska-privirea-neutra-nu-exista/
6. https://johntallent.com/wp-content/uploads/2023/11/How_to_Unite_the_Left_on_Animals-2023-John-Tallent.pdf
43
�CE MAI ASCULTĂM
↓ PODCASTUL PLATZFORMA
platzforma.md/arhive/category/podcast
Vă semnalăm apariția podcastului Platzforma care,
până astăzi, a scos cinci episoade (sau discuții) dedicate
culturii, ideologiei, istoriei etc. Podcastul Platzforma,
scriu realizatorii săi, „își propune să includă puncte de
vedere marginalizate sau ignorate, precum și să găzduiască dialoguri între viziuni diferite, să popularizeze
dar și să educe.” Vă recomandăm, în acest sens, discuția cu Călin Cotoi, pe marginea volumului Holera și
duhul comunismului; sau cea dedicată unui alt volum
apărut recent, Basarabia în componența Imperiului
Rus 1812-1917. Și stăm cu urechile ciulite pentru noi
episoade!
↓ LENEȘX RADIO
lenesxradio.ro
podcastul de stânga pe care îl poți
asculta când nu ai chef de nimic
Veritabil veteran al podcasturilor antiautoritare
pe aceste meleaguri, Leneșx Radio va împlini în 2025
cinci ani. În 2024 am ascultat câteva episoade foarte
bune și informative de la ei, din care vă recomandăm
episodul cu Saad Shahriar de la Unrest Radio despre
revolta și valul de proteste care a dat jos guvernul din
Bangladesh, discuția cu Muath despre rezistența în
fața genocidului sau cea cu Sinan de la Climaximo despre cum să ne organizăm în fața crizei climatice.
O mențiune specială merită scurtul episod informativ despre situația din Rojava (și despre proiectul
democratic de acolo) care, odată cu răsturnarea regimului din Siria, a intrat într-o nouă fază. Oricum, dacă
nu vă este lene, vă recomandăm să ascultați oricare
din cele (deja) mai bine de 40 de episoade scoase de
colectiv de-a lungul anilor, printre care veți găsi, suntem siguri, teme care să vă intereseze.
↓ TRUPA EVAZIJA
Croația
Recomandăm să ascultați
o trupă de hardcore-crust
din Croația numită Evazija,
care pe parcursul anilor
a colaborat la diferite
acțiuni cu colectiva
anarha-feministă
Lovekills. Din trupă
făceau parte Katarina
la bas, Sunčana chitară/
voce, Gajo tobe și Mirna
voce. Atât piesa
„Copilăria” cât și altele
se pot asculta pe YT la
următoarele link-uri:
44
Evazija - Copilăria
Aud pași
lovind în corpul meu
încă o treaptă este
lacrima pe perna mea
un alt pas este palma
în copilăria mea.
Sunetul pașilor lui
face sunete în mintea mea
nu este nimic care se me protejeze
dar dacă ar fi
nu m-ar deranja
nu m-ar deranja!!!
Unde este cheia
minții mele
camerei mele,
universului meu?
Voi încuia lumea mea
nu voi lăsa pe nimeni
fără permisiunea,
permisiunea mea!!!
�REȚETĂ:
↓ GRĂTAR VEGAN
pentru 30 de oameni
Pentru grătarul la care am
participat1, bucătarul ne-a spus
următoarele: eu am înmuiat 5
kg de soia uscată. A fost înmuiată în apă la temperatura camerei timp de 6-7 ore, dar aș recomanda înmuierea peste noapte.
Apa fierbinte o face prea spongioasă pentru grătar. După înmuiere, soia se trece prin apă curată
după care se stoarce cât de bine
se poate. În final, ar trebui să
aveți în jur de 10-12 kg de soia, în
funcție de produs.
Nu este neapărat nevoie să
o marinați mult timp, fiindcă
soia este spongioasă și absoarbe
repede. Singurul beneficiu al
marinării prelungite este că
aroma se îmbunătățește pe
măsură ce condimentele se
întâlnesc și „se înțeleg” între ele.
Așadar, dacă aveți timp și voință,
pregătiți marinada și înmuiați
soia cu o seară înainte de petrecerea la grătar.
» sos de soia deschis/light (nu
închis/dark): 2/3 sos de soia
și 1/3 apă, plus 15-20% ulei în
funcție de cantitatea de soia
(înmuiată). De exemplu, pentru 1 kg de soia, folosesc 150 g
de ulei. Nu-mi amintesc exact
cât sos de soia am folosit data
trecută, pentru că mă ghidam
după pipăit, dar aș estima în
jur de 100 ml pentru 1 kg de
soia înmuiată;
» adăugați usturoi proaspăt
mărunțit, cam un cățel, un
cățel jumătate per kilogram,
și mixați până obțineți un
smoothie;
1. Poți citi povestea din spatele
» adăugați o cantitate generoasă de rozmarin zdrobit (rozmarinul uscat este
mai ușor de zdrobit): nu
vă fie teamă să folosiți din
abundență;
» adăugați mult piper negru
(am folosit 40 g data trecută,
dar aș putea folosi mai mult).
Dacă este disponibil, adăugați și un pic de piper alb;
» paprika dulce, din care am
folosit 100 g data trecută, dar
aveți grijă să nu adăugați prea
mult, deoarece poate crea
o textură făinoasă și poate
strica rețeta;
» muștar (am folosit un tub,
adică aprox. 100 ml) pentru
lotul mare, dar și două tuburi
ar fi cool);
» dacă vreți, puteți să adăugați
chilli, chimen sau orice alte
condimente care vă plac;
Gustați marinada, bineînțeles. Nu trebuie să fie copleșitor
de sărată, dar ar trebui să fie destul de sărată, deoarece oamenii
mănâncă în general fripturile cu
pâine. Dacă nu este suficient de
sărată, adăugați sare normală
mai degrabă decât mai mult sos
de soia.
Nu în ultimul rând, folosiți
cărbune pentru grătar: fumul
este condimentul principal din
toată povestea asta. Dacă folosiți
un grătar electric, pur și simplu
nu va fi la fel, dar puteți adăuga
niște paprika afumată sau orice
alt condiment afumat pe care îl
aveți și îl îmbunătățiți puțin.
Câteva sugestii și idei la care să vă
gândiți atunci când organizați un Food
not Bombs:
» păstrați igiena spațiului de gătit și a
instrumentelor, spălați legumele și
ambalajele folosite la transport și la
servire. Spălați-vă pe mâini des.
» atunci când faceți meniul, luați în
calcul posibile alergii și opțiunea
unei mâncări mai puțin sau deloc
condimentate/iuți.
» porția de mâncare pentru o persoană
cântărește în medie 400-500g.
» o mâncare nutritivă conține carbohidrați (cartofi, paste sau orez),
diferite legume și proteine (leguminoase) gătite. Dacă aveți posibilitatea, adăugați salate din legume
proaspete sau semințe.
» un desert, ceva dulce este întotdeauna apreciat.
» gândiți-vă la timp: programați gătitul astfel încât la servire mâncarea să
fie caldă și să evitați reîncălzirea.
» pregătiți un banner cu Food not
Bombs și un mic flyer despre acțiunea voastră.
Cantități orientative pentru o porție pentru felul principal (în varianta lor
uscată):
» orez 50g -70g
» paste: 90g
» cartofi: 200g-300g
» leguminoase (fasole, linte, mazăre,
bob, năut): 30g-60g
» legume: 150g-250g
» fructe: 100g-150g
grătarului la pp. 29-35.
45
�Broșurile acestea au apărut în 2024 pe site-ul pagini-libere.ro, unde le și puteți găsi și răsfoi!
În martie 2013 a avut loc prima ocupare studențească din Cluj. Au trecut 11
ani de atunci. Textul acesta și-ar fi avut,
mai degrabă, rostul acum un an, la „întâlnirea de zece ani”, așa cum se face după
>>> ce termini liceul sau facultatea, când te
întâlnești cu foștii colegx și vedeți ce ați
mai făcut în tot acest răstimp.
De altfel, tot anul 2023 ar fi trebuit
să aibă loc diverse aniversări ale evenimentelor care au avut loc în 2013. N-a
fost să fie (în afară de aniversarea a 10
46
ani de spațiul a.casă), dar 2024 e un an
la fel de bun ca oricare altul pentru aducere aminte. Cu atât mai mult în contextul recentelor mobilizări globale ale
studenților și a ocupării de către aceștia
a spațiilor și/sau a clădirilor universităților acuzate că ar fi partenere cu diferite companii și instituții care susțin războiul genocidar dus de statul Israel în
Palestina.
Dar ce s-a întâmplat în martie 2013?
Citiți broșura și veți descoperi!
Urmărește Piața Autonomă Cluj pentru a fi la curent cu evenimentele pe care le organizează!
instagram.com/food.not.bombs.cluj
�
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Publicațiile Anarhiva
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Buletinul Anarhivei (2024)
Subject
The topic of the resource
Editorial - pag. 1
Ce se mai poate răsfoi prin arhivă (2024) - pag. 2
Serile Anarhivei - pag. 4
Fragmente de istorie trăită - pag. 7
Dosar anarha-feminism - pag. 9
De prin lume adunate... - pag. 26
Recenzii și sugestii de lectură - pag. 36
Colecția anarhivată 2024 - pag. 41
Unde mai citim, ce mai citim - pag. 42
Ce mai ascultăm - pag. 44
Rețetă de grătar vegan - pag. 45
Publicații recente - pag. 46
Description
An account of the resource
anul IV, nr. 2, 2024
Dosar anarha-feminism
Interviu Lovekills
Creator
An entity primarily responsible for making the resource
Anarhiva
Publisher
An entity responsible for making the resource available
Anarhiva
Date
A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource
apărut în februarie 2025
Language
A language of the resource
română
Coverage
The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant
2024
1 Mai
1892
2024
Ana Luca
anarha-feminism
Anarhiva
anarho-punk
Borneo & Cardanja
Botoșani
Buletinul Anarhivei
Cercul Libertar
Cercul Râvna
Cluj
Cornelia Ștefănescu-Țărnă (1888-1962)
Cyril Schäublin
Daniel Guérin
Didina Constantinescu
Emma Goldman
interviuri
Joseph Ishill
jurnal de călătorie
La Coș!/The Wastebasket
Lovekills
Lucreția Bălănescu
Mina Neuwirth
ocupare studențească
Palestina
Panait Mușoiu
Panait Zosîn (1873-1942)
Petre Popescu
Piotr Kropotkin
Priștina
Târgul Anarhist de Carte din Balcani
Unrueh
-
https://anarhiva.com/files/original/1f1d389dd3b0031e6faf7c2e57089103.pdf
31f6ec9dc1ce00725d33e23244a10c86
PDF Text
Text
ANUL V, NR. 1-2, 2025
Editorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
Dosar: Arhive, memorie și conștiință istorică . 3
Între documentarea trecutului și redescoperirea
prezentului: o perspectivă (an)arhivistică . . . . 3
Arhive anarhiste din jurul lumii . . . . . . . . . . 10
Perspective anarhiste asupra istoriei . . . . . . . 20
Dosar: Plante, ciuperci și rezistență . . . . . . . 23
De ce un Sfat al Bucătăriilor Autonome? . . . . 26
Ciulinii și rezistența „buruienilor” . . . . . . . . . 28
Din istoria anarhismului în România . . . . . . .33
Dicționar: câteva cercuri și grupuri
libertare din România . . . . . . . . . . . . . . . . 33
Trei momente de organizare antimilitaristă . . . 39
Recenzii și sugestii de lectură . . . . . . . . . . . 48
Unde mai citim, ce mai citim . . . . . . . . . . . 50
Unde mai ascultăm, ce mai ascultăm . . . . . . 52
Apel la participare pentru TACB 2026 . . . . . 53
Rețetă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
1
�Platforma ANARHIVA își propune
să documenteze istoria puțin
cunoscută a pătrunderii și a
răspândirii ideilor anarhiste în
România, începând din secolul XIX.
Colecțiile arhivate nu sunt
menite numai să tezaurizeze un
patrimoniu, ci mai ales să prezinte
continuitatea practicilor și ideilor
libertare în spațiul românesc.
În ciuda ocultării tradiției anarhiste
autohtone, au existat destule
personalități, publicații, grupuri,
edituri, periodice, corespondențe și,
în general, o importantă producție
literară asociată mișcării libertare.
Indiferent de perioada istorică
de care vorbim, anarhiștii din
spațiul românesc au avut o
contribuție care nu s-a limitat
la spațiul autohton, ci a depășit
orizonturile granițelor politice.
Prin diversitatea surselor și
colecțiilor inventariate (broșuri,
afișe, reviste, fanzine etc.)
încercăm să ilustrăm multitudinea
practicilor de organizare și de
reflecție critică anti-autoritare.
În același timp sperăm ca această
colecție să se dezvolte și să
atragă viitoare contribuții care să
documenteze aspecte necunoscute
ale acestei istorii neîntrerupte. De
asemenea, dorim ca prin demersul
nostru să trezim un interes mai larg
legat de cunoașterea și cercetarea
anarhismului în România.
Anuarul Anarhivei (2020, 2021, 2022), devenit între timp
Buletinul Anarhivei, este o publicație pe care o edităm din 2021.
Vă invităm, deci, să răsfoiți și celelalte numere, dacă nu ați făcut-o
deja. Acestea pot fi găsite accesând adresa Linktree-ului nostru.
2
anarhiva.com
anarhivaa@gmail.com
instagram.com/anarhivaro/
facebook.com/anarhivaro
linktr.ee/anarhiva
�EDITORIAL:
Primul număr al buletinului, pe
care îl plănuiserăm pentru vară, n-a
mai apărut. Timpul și împrejurările nu ne-au permis să ne ținem de
programul obișnuit. N-am stat însă
pe loc. Am continuat să lucrăm la
catalogarea arhivei fizice, să notăm
(și să rumegăm) idei, să strângem
materiale și texte, să punem la cale
noi proiecte. Așa se face că numărul
de final de an este unul dublu, adunând nu doar activitățile colectivului
anarhivistic, ci și lucrurile care ne-au
atras atenția peste an: ce am mai
citit, ascultat sau vizionat, discuțiile
și evenimentele la care am participat, ideile cu care am rămas.
Cum fiecare număr al buletinului
e construit în jurul unei teme, acest
număr, fiind unul dublu, reunește
două „dosare”: unul dedicat arhivelor anarhiste, iar celălalt despre întâlnirea din vară de la Cluj,
„Plants, Mushrooms, Resistance.
Gathering for Radical Herbalists and
Mycophiles” – un eveniment dedicat
celor care lucrează cu plantele și ciupercile dintr-o perspectivă radicală,
politică și comunitară.
Dosarul dedicat arhivelor anarhiste are o miză dublă. Pe de o parte,
își propune să readucă în prim-plan
importanța recuperării istoriei anarhiste. A privi înapoi nu este un simplu
exercițiu de nostalgie, ci un gest de
orientare, o încercare de a limpezi
nu doar trecutul, ci și prezentul. Pe
de altă parte, acest dosar continuă o
serie de discuții și reflecții colective
începute la Târgul Anarhist de Carte
din Balcani, desfășurat la Ljubljana în
2023, și reluate mai apoi la Priștina,
în 2024, dar și la Salonic, în 2025. Ce
înseamnă o arhivă anarhistă, ce trecut documentează, de ce și cum?
În același timp, am dorit să aducem în discuție, prin textele incluse
în celălalt dosar tematic, o dimensiune mai puțin discutată a organizării
comunitare antiautoritare (și antispeciiste): legătura cu plantele și ciupercile, cu alte moduri de a interacționa cu ele și de a le înțelege.
La o primă privire, cele două
dosare tematice nu par să aibă
foarte multe puncte de convergență.
Alăturarea lor nu a fost intenționată, ci mai degrabă rezultatul unei
întâmplări, una dintre acele potriviri
imprevizibile care, privite retrospectiv, capătă o logică proprie. De altfel,
una din siglele Anarhivei, care se
regăsește și pe coperta numărului,
este tocmai scaietele. Printre spini
și flori, printre frunze și tije, se strecoară și câteva cotoare de cărți și file
tipărite. La fel ca scaietele, arhiva
recuperează, păstrează și duce mai
departe frânturi de amintiri, lucruri
aparent neînsemnate, care poate că
altfel s-ar pierde, resturi destinate
coșului de hârtii... Suportul memoriei colective a fost (și este) unul în
esență vegetal: hârtia. Arhivele sunt,
în felul lor, înrudite cu grădinile și
pădurile, în aceeași măsură în care
sunt cu lumea umană.
Despre rezistența buruienilor, a scaietelui mai cu seamă, despre modul în care acești „imigranți”
vegetali au fost zugrăviți în discursurile științifice și politice, dar și despre
simbolistica lor politică și socială,
vă recomandăm să citiți „(Contra)
istorii locale. Ciulinii și rezistența
1
�buruienilor»”, text care încheie, în mod
sugestiv, cele două dosare tematice.
Alături de ele, în acest număr dublu mai
puteți găsi obișnuitele recomandări
de cărți și podcasturi, lista documentelor anarhivate (de această dată nu
foarte numeroase), dar și „tradiționala”
rețetă vegană, numai bună de pregătit
la un eveniment „Hrană, nu Bombe!”.
Despre „bombe” și despre opoziția față
de război și militarizare puteți citi, de
altfel, și într-un text mai amplu, care
trece în revistă trei momente distincte
din istoria rezistenței antimilitariste din
România, analizate dintr-o perspectivă
istorică anarhistă. Tot la capitolul istorie antiautoritară locală, am inclus și un
mic dicționar al grupurilor și cercurilor
libertare care au existat, de-a lungul
timpului, în diferite părți ale țării.
În rest, anul acesta drumurile noastre au fost ceva mai puține. Am reușit însă să ajungem la Salonic, la ediția
anuală a Târgului Anarhist de Carte din
Balcani, unde am participat la o discuție dedicată arhivelor, bibliotecilor și inițiativelor publicistice antiautoritare din
regiune. În țară, am fost prezenți la evenimentele Tattoo Circus, organizate la
Cluj și București. Tattoo Circus este un
eveniment DIY/DIT de solidaritate cu
prizonierii politici și, mai larg, cu mișcările anti-represiune. De această dată, pe
lângă sprijinul acordat prizonierilor antifasciști, eforturile de solidaritate s-au
îndreptat și către suferința populației
din Gaza și Cisiordania.
Încheiem astfel al șaselea an de existență a arhivei cu sentimentul că fiecare
2
pas, oricât de mic, contribuie la cultivarea acelor spații de autonomie, solidaritate și rezistență de care avem atât de
mare nevoie, mai ales în prezent, înțelegând totodată că munca arhivei nu e
doar despre trecut, ci mai ales despre
forța de a continua și despre capacitatea noastră de a crea un altfel de viitor
împreună.
Anarhiva
�DOSAR: ARHIVE, MEMORIE ȘI CONȘTIINȚĂ ISTORICĂ
ÎNTRE DOCUMENTAREA
TRECUTULUI ȘI REDESCOPERIREA
PREZENTULUI: O PERSPECTIVĂ
(AN)ARHIVISTICĂ
Tradiția arhivelor anarhiste nu
este una deosebit de îndelungată.
Centre International de Recherches
sur l’Anarchisme (C.I.R.A.), unul dintre cele mai importante centre dedicate istoriei anarhismului, a fost înființat la Geneva, în 1957, cu scopul
declarat de a „proteja și face accesibile colecții adesea păstrate în condiții precare, depozitate în poduri,
ținute în locuințe personale, ori
devenite rare din cauza cenzurii și
represiunii.”1 Alte arhive anarhiste
cunoscute, precum CSL „Giuseppe
Pinelli” sau Kate Sharpley Library,
au fost fondate în 1976, respectiv în
1979. Tot în 1979 a fost înființată și
Federația Internațională a Centrelor
de Documentare și Studii Libertare
(FICEDL), în urma unei reuniuni
convocate de CIRA, care s-a ținut la
Marsilia. Federația își propunea să
faciliteze cooperarea și schimburile
între aceste centre și să funcționeze
ca o rețea de sprijin reciproc pentru arhivele anarhiste din întreaga
lume. De-a lungul timpului, rețeaua
a ajuns să includă arhive, biblioteci și
centre de documentare din Europa,
1. Enckell, Marianne, „Le Centre
International de Recherches sur
l’Anarchisme”, în de Giorgi, Alda &
Heimberg, Charles & Magnin, Charles
(eds.): Archives, histoire et identité du
mouvement ouvrier. Collège du Travail,
Genève, 2006, p. 81.
de A. Zografi
America de Sud și Asia. Deși activitatea federației a intrat într-un
declin după anul 2016 – anul ultimei
întâlniri internaționale –, mai multe
arhive online continuă să funcționeze sub egida sa, catalogând
periodice, afișe, cărți poștale și alte
publicații ocazionale anarhiste din
întreaga lume.2
Anarhiștii au fost mereu conștienți de importanța cultivării memoriei și conștiinței istorice a mișcării.
După cum remarcă Nathan Jun, înainte de înființarea primelor arhive
dedicate istoriei anarhismului, a
existat o lungă tradiție a „comemorării anarhiste”. Aceasta s-a dezvoltat treptat din practicile menite
să mențină vie memoria colectivă
a luptelor trecute, „așa cum o ilustrează, de pildă, tradițiile de comemorare de lungă durată apărute în
urma Comunei din Paris, a evenimentelor din piața Haymarket sau a
execuției lui Sacco și Vanzetti.”3
Începând cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, cuvântul scris
și tipărit a devenit unul dintre fundamentele culturii politice ale
anarhismului clasic.4 Tiparul, corespondența și producția literară nu
doar că au susținut dezvoltarea
transnațională a anarhismului, ci au
ajuns să modeleze imaginarul mișcării ca atare. „Literele” s-au dovedit, așadar, esențiale pentru practica
anarhistă și pentru apariția unei „culturi anarhiste a rezistenței.”5 Alături
de presa anarhistă și de importanta
producție literară care a însoțit răspândirea gândirii și practicilor antiautoritare, un rol la fel de semnificativ pentru coagularea sferei (contra)
discursive anarhiste l-au jucat bibliotecile, școlile populare sau spațiile
comunitare inițiate de anarhiști.
În același timp, dincolo de
dimensiunea lor organizatorică sau
politică, periodicele libertare au
îndeplinit o funcție educativă și, am
putea spune, arhivistică. În paginile
revistelor anarhiste erau adunate
– și astfel păstrate – texte considerate esențiale pentru dobândirea
unei educații emancipatoare în sens
libertar. Multe periodice anarhiste,
așadar, includeau suplimente literare sau, așa cum era cazul Revistei
2. Fédération internationale des centres
d’études et de documentation libertaires:
https://ficedl.info/.
3. Jun, Nathan, J., „Anarchism without
Archives”, în American Periodicals, vol. 29,
nr. 1 (2019), p. 3.
4. A se vedea Ferguson, Kathy E.:
Letterpress Revolution: The Politics of
Anarchist Print Culture. Duke University
Press, Durham and London, 2023.
5. A se vedea Cohn, Jesse, Underground
passages. Anarchist Resistance Culture,
1848-2011. AK Press, Oakland, Edinburgh
and Baltimore, 2014.
3
�Ideei (1900-1916), scoasă de Panait
Mușoiu, erau însoțite de colecții de broșuri care purtau titlul de „bibliotecă”.
În timp, colecția denumită Biblioteca
Revistei Ideei, a devenit cea mai importantă „bibliotecă” de texte anarhiste
clasice în limba română. Cu toate acestea, aceasta nu s-a limitat la scrieri politice. Colecția cuprindea o gamă largă
de lucrări: de la istorie, etică, psihologie și filosofie, la teorie socială, memorii și literatură. Ea funcționa simultan
ca o „bibliotecă anarhistă ideală” și ca
o arhivă a patrimoniului intelectual al
umanității, considerat un bun comun
de anarhiști și care trebuia să fie accesibil tuturor. În același timp, fie că vorbim de liste de cărți și broșuri, ori despre biblioteci comunitare propriu-zise,
aceste colecții erau, înainte de toate,
spații ale schimbului liber de cunoștințe
și ale (auto)educării. În jurul lor se coagulau nu numai grupuri politice sau militante, ci și comunități de cunoaștere.
Arhivele anarhiste au jucat – și continuă să joace – un rol similar: nu doar
acela de a păstra documente și texte
istorice, ci de a cultiva spații organizate în jurul învățării și împărtășirii
4
cunoștințelor. Din această perspectivă,
activitatea arhivistică nu e doar o chestiune de catalogare sau documentare.
O arhivă nu funcționează ca un depozit inert al unui trecut „neutralizat”, ci ca
o resursă (re)generativă. Ea invită la un
proces colectiv de redescoperire și creație, prin care firele istoriilor uitate sunt
reîmpletite în țesătura prezentului.
Apariția arhivelor anarhiste propriu-zise poate fi privită, în concluzie, ca
o formă de „instituționalizare” a „contraculturii comemorării”, care, împreună cu bibliotecile, inițiativele educaționale și activitatea editorială, a constituit
(și încă constituie) o parte esențială a
culturii politice antiautoritare.
Arhivele dedicate istoriei anarhiste
funcționează atât ca „depozite” ale
istoriei libertare, cât și ca spații comunitare generatoare de cultură, discurs
și cunoaștere. Înființarea Centrului de
Studii Libertare „Giuseppe Pinelli” a
pornit, de pildă, de la două idei principale. Inițiativa răspundea, în primul
rând, nevoii de a crea „o arhivă în care
memoria anarhismului (cea scrisă, dar
și orală) să poată fi păstrată.” În același
timp, CSL Pinelli își propunea ca, prin
↑ Agnes Inglis în Colecția
Labadie (1929)
�activitatea sa, „să contribuie la dezvoltarea unui mediu cultural specific
libertar, capabil să genereze o critică
creativă, directă și lucidă a culturii
dominației, prezentă azi peste tot în
societate. Considerăm că dezvoltarea unui astfel de mediu presupune,
mai presus de toate, regăsirea semnificației istorice și a bogăției culturale a anarhismului. […] Anarhismul
la care ne referim aici nu e atât un
curent politic, cât o tradiție culturală, o îmbinare de idei, inițiative
intelectuale și existențiale, precum
și de istorii personale și colective.
Acest anarhism reprezintă o sursă
de semnificație și de orientare. E,
totodată, o modalitate de a privi
lumea și o expresie a voinței de a o
transforma.”6
Arhivele anarhiste intră sub
„cupola arhivelor comunitare independente.”7 Andrew Flinn și Mary
Stevens definesc aceste arhive
drept „inițiative grassroots menite
să colecteze, să prelucreze și să
curatorieze, să păstreze și să pună
la dispoziție colecții dedicate unei
comunități anume sau unui subiect
specific.” Majoritatea acestor inițiative apar ca răspuns la „eșecul […]
instituțiilor oficiale de patrimoniu
de a păstra și pune la dispoziție istorii care să reflecte și să reprezinte
corect poveștile întregii societăți.”8
6. Citatul e luat din raportul lui Andrew
Hoyt asupra arhivelor anarhiste din 2011,
prezentat la conferința North American
Anarchist Studies Network din Toronto. A
se vedea Hoyt, Andrew, „The International
Anarchist Archives: A report on conditions
and a proposal for action”, disponibil on-line
la adresa: https://www.katesharpleylibrary.
net/zcrmr8, p. 25.
7. A se vedea Moran, Jessica, „To Spread
the Revolution: Anarchist Archives
and Libraries”, în Morrone, Melissa
(ed.), Informed Agitation: Library and
Information Skills in Social Justice
Movements and Beyond, Library Juice
Press, Sacramento, 2014. Disponibil
și on-line la adresa: https://www.
katesharpleylibrary.net/7sqwg0.
8. Flinn, Andrew & Stevens, Mary, „«It is
noh mistri, wi mekin histri»: Telling our own
Din această perspectivă, actul de
a conserva istoria unei comunități,
de a o (re)apropria colectiv, poate fi
văzut și ca o inițiativă contra-hegemonică, plasată deliberat în afara
cadrelor consacrate ale instituțiilor
memoriei.
Cu toate acestea, materiale
legate de istoria anarhismului se
găsesc și în colecțiile unor biblioteci
sau arhive universitare. De exemplu, vasta colecție dedicată anarhismului, anticolonialismului, feminismului, mișcărilor muncitorești etc.,
păstrată la Biblioteca Universității
din Michigan. Colecția poartă
numele lui Joseph A. Labadie, anarhist american care, în 1911, și-a
donat universității biblioteca personală. Începând cu 1924 și sub
coordonarea bibliotecarei Agnes
Inglis, ea însăși anarhistă, colecția
s-a extins considerabil, incluzând,
printre altele, și lucrările tipografului anarhist Joseph Ishill, născut în
România.9
La fel de importante pentru istoriografia anarhismului sunt și colecțiile Institutului Internațional de
Istorie Socială (IISH) din Amsterdam,
o instituție științifică independentă
(susținută însă de statul olandez)
și una dintre cele mai mari arhive
dedicate mișcărilor sociale și muncitorești din lume.
În România, singura colecție care
are legătură cu istoria locală a anarhismului e fondul Eugen Relgis de la
Biblioteca Academiei Române din
story. Independent and community archives
in the UK, challenging and subverting
the mainstream”, în Bastian, Jeannette &
Alexander, Ben (ed.), Community archives:
The shaping of memory, Facet Publishing,
London, 2009, p. 6.
9. A se vedea Tătăran, Adrian, „Joseph Ishill:
tipograful anarhist”, disponibil on-line la
adresa web: https://ro.theanarchistlibrary.
org/library/joseph-ishill-tipograful-anarhist.
Pe pagina Bibliotecii Anarhiste în limba
română se găsesc și alte materiale despre
Joseph Ishill sau chiar texte publicate de
acesta.
Iași. Colecția, alcătuită în principal
din corespondență, broșuri, manuscrise și tăieturi din presă, e relativ
redusă ca dimensiuni și rămâne,
în mare parte, necatalogată. Alte
documente — inclusiv periodice,
broșuri sau volume — pot fi găsite
răzleț în colecțiile speciale ale bibliotecilor publice și universitare, fără
a fi însă reunite în fonduri dedicate.
Deși există câteva colecții importante de documente legate de istoria anarhismului în arhivele universitare sau publice, majoritatea
acestora se găsesc în colecții independente. Întreținerea și extinderea
acestor arhive comunitare se realizează, de regulă, prin donații provenite de la susținători, edituri libertare ori de la publicațiile, bibliotecile
sau spațiile autonome.
TIPURI DE ARHIVE
Arhivele anarhiste pot varia de
la colecții mici, cu un profil tematic
foarte precis – de pildă, fosta bibliotecă de fanzine anarho-punk Rizom
din Cluj/Kolozsvár – până la arhive de
mari dimensiuni, care cuprind mii de
titluri în numeroase limbi, acoperind
perioade istorice și spații geografice
diferite, precum CIRA Lausanne sau
CSL „Pinelli”. Acestea pot fi, de asemenea, arhive fizice, adesea asociate unor spații sau biblioteci comunitare, dar și proiecte online10; ori
forme „hibride”, care combină atât
spațiul fizic, cât și prezența virtuală.
Arhivele anarhiste diferă, totodată, în funcție de istoria pe care
10. O resursă online valoroasă pentru
cei care studiază sau sunt interesați de
istoria anarhismului este Lista Periodicelor
Anarhiste Digitalizate/List of Digitized
Anarchist Periodicals (LIDIAP), o colecție
accesibilă gratuit de reviste anarhiste
digitalizate, în diverse limbi și din diferite
perioade istorice. Proiectul a fost inițiat de
Bibliothek der Freien, o arhivă anarhistă
fondată în 1993, la Berlin. Colecția de
periodice anarhiste este disponibilă la
adresa web: https://lidiap.ficedl.info/.
5
�caută s-o documenteze. Cele mai multe
arhive apar, de regulă, în jurul unor
biblioteci, spații sau publicații independente, care, într-o primă fază, sunt
depozitarele propriilor istorii. În timp,
o parte din aceste inițiative evoluează
spre forme mai cuprinzătoare, depășind adeseori cadrele unor istorii particulare sau locale. CSL „Pinelli” oferă,
și de această dată, un exemplu grăitor.
Centrul de documentare s-a dezvoltat
în strânsă legătură cu alte două inițiative
– o editură și revista A-Rivista –, ceea ce
explică numărul relativ mare de documente și materiale legate de istoria italiană a anarhismului. Cu toate acestea,
activitatea arhivei nu s-a mărginit la
contextul local sau „național”. Colecțiile
arhivate și inițiativele de cercetare au
încercat, dimpotrivă, să reflecte istoria
mai largă a anarhismului.
Există, așa cum am arătat, numeroase inițiative arhivistice care se
6
concentrează asupra unor organizații
specifice sau asupra unor direcții ideologice distincte din interiorul anarhismului. Un exemplu în acest sens îl oferă
„Fonds d’archives communistes libertaires”, înființat în 2017. Fondul încearcă
să documenteze istoria comunismului
libertar din Franța, începând cu anul
1944. Găzduită de Musée de l’histoire
vivante, o instituție independentă dedicată istoriei sociale, arhiva este administrată de Alternative Libertaire, una
dintre organizațiile care au format, în
2019, Union Communiste Libertaire.
Alternative Libertaire e și titlul ziarului
periodic editat de aceeași organizație.
Există totodată și colective care
documentează istoriile antiautoritare dintr-un anumit spațiu geografic. Acesta e cazul Tyneside Anarchist
Archive, care reunește publicații și
diferite alte materiale – afișe, fluturași,
pliante etc. – „adunate și păstrate de
↑ Biblioteca Rizom Cluj (2016)
�anarhiștii din Tyneside în ultimele
patru-cinci decenii”.11 Deși conține
materiale provenind „din toate colțurile lumii”, o parte semnificativă
a arhivei este dedicată publicațiilor
antiautoritare locale și istoriei regionale, privită astfel printr-o lentilă
libertară.
ARHIVE INDEPENDENTE
ȘI ISTORIE (ANARHISTĂ)
Care este contribuția arhivelor
anarhiste la studiul istoriei în general (și al istoriei anarhismului în
special)? În primul rând, ca arhive
independente, ele joacă un rol complementar instituțiilor oficiale ale
memoriei. Arhivele anarhiste intervin acolo unde documentarea mișcărilor sociale este lacunară, adunând materiale care nu ajung, de
regulă, în colecțiile universitare sau
în arhivele de stat. Prin aceasta, ele
sunt relevante nu doar pentru cercetătorii anarhismului sau ai mișcărilor
sociale, ci și pentru studiul curentelor (contra)culturale și al subculturilor aflate în dialog cu anarhismul
(de pildă „punkul”). În același timp,
arhivele anarhiste pun sub semnul
întrebării felul în care se constituie
înțelegerea istoriei și chestionează
monopolul instituțiilor oficiale asupra cunoașterii istorice, propunând
o altă relație cu memoria și cunoașterea – una care se dezvoltă organic,
„de la firul ierbii”, dinspre margini și
de dedesubt.
O funcție esențială a arhivelor
anarhiste, în calitate de spații ale producerii de cunoaștere, este aceea de
catalizatoare ale reflecției politice și
11. Tyneside Anarchist Archive: https://
tynesideanarchistarchive.wordpress.com/
about/. O istorie detaliată a anarhismului
(și a anarhiștilor) în Nord-Estul Angliei a
fost, de asemenea, publicată de colectiv.
A se vedea Tyneside Anarchist Archive:
Anarchism in North East England 1882–
1992. Active Distribution, 2021.
ale imaginației colective. Prin accesul nemijlocit pe care îl oferă la istoria, cultura și literatura anarhistă, ele
propun moduri angajate și critice de
a ne raporta la memorie și, totodată,
de a (ne) regândi prezentul și narațiunile care-l definesc. Totodată, fiind
autonome și ancorate comunitar,
aceste arhive se bucură de un grad
mai mare de libertate (și creativitate) metodologică. În loc să reproducă epistemologiile dominante,
ele pot explora modalități alternative de raportare la istorie și memorie, inclusiv prin regândirea practicilor arhivistice ca atare.
Un exemplu în acest sens îl oferă
Interference Archive. Înființată în
2011 la New York, arhiva își propune
să „exploreze relația dintre producția culturală/artistică și mișcările
sociale”. Dincolo de simpla adunare și inventariere a materialelor,
arhiva urmărește dezvoltarea unor
„practici aflate în răspăr cu arhivistica tradițională, dar generatoare
de perspective inedite”12, bazate pe
principii antiautoritare precum cooperarea, schimbul liber de cunoștințe, precum și implicarea directă
a participanților în procesele arhivistice. Principiul călăuzitor – use is
preservation („a conserva înseamnă
a folosi”) – încurajează abordările
experimentale. O astfel de arhivă
devine un spațiu viu, dinamic și orizontal, în care granițele dintre profesioniști și neprofesioniști, dintre
public și arhiviști, dintre producerea
și conservarea memoriei, dintre trecut și prezent, sunt mereu negociate, traversate, recreate.
Un alt aspect semnificativ, atunci
când vorbim de proiecte arhivistice antiautoritare, e modul în care
12. Cornell, Andrew, „Archival Parties
and Parties to the Archive: Creating and
Recovering Anarchist Resistance Culture
at the Interference Archive”, în American
Periodicals, vol. 29, nr. 1 (2019), p. 22.
e abordată istoria ca atare. Arhive
precum Kate Sharpley Library, CSL
Pinelli sau Anarhiva pornesc de la o
perspectivă aparte asupra păstrării memoriei. Ele caută să scoată
la lumină „istoriile minore”, vocile
și figurile care rămân adesea invizibile în narațiunile dominante.
Istoria propusă nu mai este, așadar,
povestea „marilor bărbați”; este,
în schimb, o istorie atentă la cei și
cele care lipsesc, de regulă, din relatările oficiale, inclusiv din istoriile
consacrate ale anarhismului. Albert
Meltzer, unul dintre fondatorii Kate
Sharpley Library, sublinia că istoria
anarhismului – și, prin extensie, istoria în general – nu poate fi redusă la
faptele „marilor oameni”, la „marile
idei”, la luptele din arena politică ori
la războaie și cuceriri. Din perspectivă libertară, istoria este, înainte de
toate, povestea luptelor de zi cu zi,
a comunităților în sânul cărora ideile
prind rădăcini și cresc, a practicilor
care le fac viabile.13 Abordarea istorică anarhistă încearcă să evidențieze astfel ceea ce scapă de obicei
relatărilor oficiale: contribuția neștiută a oamenilor obișnuiți, experiențele colective și individuale care au
dat (și dau) viață ideilor, nu doar ca
noțiuni sau aspirații abstracte, ci ca
realități trăite, palpabile.
PROVOCĂRI ȘI
PERSPECTIVE
Una dintre principalele provocări
cu care se confruntă toate aceste
arhive este tocmai aceea a sustenabilității lor pe termen lung ca proiecte independente. Chiar aspectele
care le definesc caracterul distinct
– autonomia, dimensiunea comunitară – pot constitui, în același timp,
13. Meltzer, Albert, „The Purpose of
History”, în K.S.L. Bulletin of the Kate
Shapley Library, nr. 1 (1991): https://www.
katesharpleylibrary.net/3tx9mw.
7
�vulnerabilități pe termen lung. De cele
mai multe ori, aceste arhive nu dispun
de resurse adecvate pentru păstrarea,
conservarea și inventarierea profesională a documentelor. Ele se bazează,
în schimb, pe energia și devotamentul unui număr restrâns de voluntari și
benevoli, folosindu-se de spațiile disponibile, rareori corespunzătoare.
Vor reuși aceste arhive – și acest
tip de practici – să fie transmise noilor generații, păstrându-și relevanța și
inspirându-i și pe alții să le susțină și să
le ducă mai departe?
În marea lor majoritate, cei implicați
activ în astfel de inițiative – fie că vorbim de arhive, de biblioteci comunitare
ori de proiecte de mai mare amploare,
precum CIRA – nu au, în mod necesar, o
8
formare profesională în domeniul arhivisticii sau biblioteconomiei. Cu toate
acestea, prezența unor persoane cu
experiență în arhivistică printre voluntari nu e nici ea o raritate. Ceea ce contează, în ultimă instanță, nu e atât calificarea profesională, cât mai curând
„disponibilitatea de a face această
muncă și familiarizarea (sau experiența) cu mediile antiautoritare, activiste sau cu mișcările înrudite.”14 Deși
gradul de formalizare al muncii diferă
– colecțiile mai mari și mai complexe
având, de regulă, practici organizaționale mai structurate –, principiul de
bază rămâne acela al „învățării la fața
locului”.
14. Moran, 2014.
↑ Anarhiva Cluj
�Dincolo de incertitudinea materială sau de inadecvarea spațiilor de
lucru, una dintre provocările cu care
se confruntă arhivele anarhiste este
aceea de a-și menține nu doar capacitatea de a conserva colecții unice
sau de a crea propriile practici arhivistice, ci mai ales aceea de a transmite mai departe acest corpus de
cunoștințe, asigurând astfel continuitatea proiectelor. Atunci când
acest lucru nu se petrece, arhivele
pot intra într-o stare de „hibernare”15, până când o nouă generație de
arhiviști se formează și preia munca,
sau până când interesul publicului mai larg față de aceste colecții – și față de istoria antiautoritară
în ansamblu – revine în actualitate,
fenomen care are loc, de regulă, în
perioadele în care mișcările sociale și organizarea comunitară, de la
firul ierbii, renasc. Cu toate acestea,
exemplul KSL, CIRA sau CSL Pinelli,
care au reușit nu doar să reziste, ci și
să se dezvolte în timp, oferă motive
întemeiate de speranță, arătând că
aceste (contra)instituții ale memoriei pot constitui forme viabile de
organizare pe termen lung, în ciuda
numeroaselor dificultăți cu care se
confruntă.
Așa cum remarcă și Andrew
Cornell, arhivele anarhiste sunt
esențiale pentru extinderea noțiunii
de arhivă ca atare, în sensul extinderii rolului social, politic, cultural
pe care îl poate juca o arhivă.16 Mai
mult decât simple proiecte de conservare materială a istoriei, aceste
inițiative pot deveni nuclee vii ale
unei infrastructuri orizontale de
cunoaștere, întemeiată pe circulația
liberă a ideilor și pe principiul autoeducării comunitare. Într-o epocă
marcată de crize suprapuse, de
polarizare socială și de amenințarea
15. Hoyt, p. 5.
16. Cornell, p. 24.
constantă a hegemoniei – tehnologice, politice, economice sau discursive –, care riscă să golească de
vitală. Ele devin spații de reimaginare a libertății, de rezistență colectivă împotriva forțelor care tind să
o sufoce. Dar și spații ale înfiripării unor solidarități transistorice,
menite să dea curaj în fața provocărilor prezentului.
În același timp, inițiativele arhivistice și istoriografice independente ar putea inspira dezvoltarea studiilor despre anarhism,
încurajând forme de producere a
cunoașterii și de sociabilitate care să
rămână autonome, însă nu izolate,
față de cunoașterea academică. O
asemenea infrastructură autonomă
a cunoașterii ar putea funcționa nu
doar ca factor de mobilizare și coagulare socială, ci și ca stimul pentru cercetări mai ample, care să-și
găsească ecouri atât în sfera academică, cât și în alte sfere de discurs.
CONCLUZIE
sens noțiuni precum autonomie,
gândire critică sau cooperare, asemenea arhive capătă o importanță
Există în filmul lui Cyril Schäublin
din 2022, dedicat ceasornicarilor
anarhiști din munții Jura, o scenă
care vorbește tocmai despre înțelesul redescoperirii „istoriilor minore”.
Aflat în regiune, tânărul geograf
Piotr Kropotkin realizează o hartă
a toponimelor locale neînscrise în
hărțile oficiale, invitând privitorul la
o schimbare (subtilă) de perspectivă. E vorba de o hartă impregnată de memoria și viața comunității, care nu vorbește despre cuceriri,
națiune sau stat, ci despre eforturile colective și anonime care au
creat, de-a lungul timpului, instituțiile vieții comune. „Harta anarhistă”
a lui Kropotkin nu reprezintă un dar
pentru săteni, nici nu e doar rezultatul rătăcirilor sale prin vale. Ea
e o invitație de a reimagina și reapropria spațiul pe care îl locuiesc și
un memento că nicio hartă și nicio
narațiune nu este definitivă.
9
�ARHIVE ANARHISTE DIN JURUL LUMII
CENTRE INTERNATIONAL DE
RECHERCHES SUR L’ANARCHISME
(C.I.R.A.) / CENTRUL INTERNAȚIONAL
DE CERCETĂRI ASUPRA ANARHISMULUI
17
ISTORIC
Centrul Internațional de Cercetări asupra
Anarhismului (CIRA) a fost fondat la Geneva în 1957, sub
forma unei asociații, având scopul de a păstra și pune
la dispoziție colecții adesea prost conservate, rătăcite
prin poduri sau la persoane particulare, ori devenite
rare din cauza cenzurii și represiunii. Baza bibliotecii a
reprezentat-o colecția publicației Le Réveil anarchiste,
editată de Louis Bertoni la Geneva între 1900 și 1947,
și din Biblioteca Germinal a grupului anarhist local.
Finanțarea activităților era asigurată (și încă este) prin
cotizațiile susținătorilor, prin donații și subvenții ocazionale. Biblioteca a fost mutată la Lausanne între 1964
și 1974, apoi din nou la Geneva între 1975 și 1989, pentru
a reveni într-un final la Lausanne, unde se află și acum.
CONTEXT ISTORIC
În 1897, istoricul Max Nettlau publica Bibliographie
de l’anarchie (Bruxelles, Paris), unde a inventariat,
în mod cuprinzător, aproximativ 800 de periodice și
numeroase cărți și broșuri apărute în peste 30 de țări și
mai mult de 20 de limbi (printre care și publicațiile apărute în limba română - n.n.). „Aceste scrieri”, observa
Nettlau, „în mare parte dispar, fiind literalmente absorbite sau distruse de circulația intensă necesară propagandei, atunci când scapă perchezițiilor și confiscărilor
poliției; nu trebuie să ne așteptăm ca ele să-și găsească
adăpost în bibliotecile publice, care, aproape toate, le
privesc cu indiferență”.
17. Text tradus, abreviat și adaptat după textul lui Marianne Enckell,
„Le Centre International de Recherches sur l’Anarchisme”, în de
Giorgi, Alda & Heimberg, Charles & Magnin, Charles (ed.), Archives,
histoire et identité du mouvement ouvrier. Collège du Travail,
Genève, 2006: 81-85.
10
CIRA deține doar o mică parte din acest imens patrimoniu, deși la momentul înființării sale, arhiva făcuse
pariul utopic de a aduna și conserva toate tipăriturile
legate de mișcarea anarhistă din lume.
DESCRIEREA FONDURILOR
AFLATE ÎN ARHIVA CIRA
La început activitatea a fost organizată mai puțin
riguros, astfel că originea donațiilor nu este întotdeauna ușor de identificat. Unele organizații anarhiste
inactive și-au transmis colecțiile și arhivele către CIRA.
Este cazul, de pildă, Mișcării Libertare Spaniole din exil
(MLE), care a activat în Franța și care și-a transmis, în
mod sistematic, către arhivă circularele și buletinele
interne. De asemenea, militanți elvețieni francofoni sau
familiile lor au donat cărți, colecții de periodice și corespondență. În anii 1960, a fost descoperită, sub podeaua
unei case în renovare, o importantă colecție de ziare
publicate de Pierre-Joseph Proudhon. Colecția a fost
salvată pentru a fi depusă la CIRA. Numeroase cărți în
idiș au fost oferite arhivei de ultimii redactori ai ziarului
Freie Arbeiter Stimme (din New York), iar lucrări în germană, spaniolă sau portugheză (din Brazilia), care fuseseră ascunse în timpul dictaturilor, au fost salvate de
anarhiști și trimise la CIRA.
Colecțiile de periodice de la CIRA sunt, în majoritatea lor, incomplete sau lacunar păstrate, cu câteva
excepții notabile, precum Le Réveil / Il Risveglio (1900–
1947), Le Libertaire, Le Monde libertaire sau Freedom,
pentru a menționa doar cele mai importante titluri. Un
fond semnificativ este constituit din ziarele anarhiste
publicate în timpul revoluției spaniole (1936–1939), precum și din publicațiile editate de spaniolii aflați în exil în
Franța și în cele două Americi.
�După 1968, odată cu renașterea grupurilor anarhiste și cu noile tehnici de imprimare, numărul titlurilor, dar și tirajele, au explodat. Aproximativ jumătate
din catalogul CIRA e alcătuit din publicații apărute
după această dată.
Acestea sunt doar câteva exemple de donații și fonduri de documente existente în acest moment în arhiva
din Lausanne. Întregul fond al CIRA cuprinde aproape
20.000 de cărți și broșuri, 4.000 de titluri de periodice
și mii de publicații efemere (fluturași, pliante, afișe,
cărți poștale etc.), redactate în aproximativ treizeci de
limbi. Limba franceză este cea mai bine reprezentată,
urmată de italiană, spaniolă, engleză și germană. Apoi,
într-o măsură mai mică, suedeză, portugheză, idiș, chineză, rusă, română etc. Există în colecțiile CIRA și un
fond de 3.000–4.000 de afișe, dintre care putem aminti
aici colecția de afișe din timpul Revoluției spaniole
(1936-1937). Acest fond rămâne doar parțial catalogat.
Alte colecții iconografice sunt ceva mai modeste, fiind
în principal vorba de fotografii și cărți poștale.
CIRA LAUSANNE ȘI ISTORIA
ANARHISMULUI ÎN ROMÂNIA
(NOTĂ ANARHIVA)
În arhiva CIRA Lausanne se află mai multe lucrări
(cărți, broșuri, reviste, dar și cărți poștale și afișe) în
limba română sau care au fost publicate de militanți
din România, dar în alte limbi. De pildă, documentele donate de Eugen Relgis, care a și vizitat arhiva din
Lausanne, ori câteva dintre cărțile tipărite de Joseph
Ishill în S.U.A., veritabile rarități bibliofile, dar și câteva
publicații anarhiste românești antebelice bine păstrate. De asemenea, în arhiva (și biblioteca) CIRA se
găsesc și broșurile și cărțile scoase de colectivul Pagini
Libere, ori volume independente, precum Fanzinul
fanzinelor, documentând cultura zinelor punk și anarho-punk din anii de „tranziție”.
CIRA JAPONIA. O ARHIVĂ ANARHISTĂ
LA POALELE MUNTELUI FUJI
Au trecut mai bine de cincizeci de ani de la înființarea Centrului de Documentare a Anarhismului
(„Anakizumu bunken sentā”) sau CIRA Japonia (https://
cira-japana.net/pr/), astăzi cea mai importantă arhivă
japoneză dedicată anarhismului.
Primul spațiu care a găzduit centrul a fost construit
în 1971, la Fujimiya, în regiunea Shizuoka, lângă o pensiune, Fumoto no ie („Casa de la poalele muntelui”).
Acesta se afla la treizeci de minute de mers de la cea
mai apropiată gară. Mica pensiune se ridica în mijlocul
câmpurilor parfumate de ceai, mulți excursioniști începându-și de acolo drumețiile pe muntele Fuji. În acest
loc, Buichirō Ryō, care era și administratorul pensiunii, a amenajat inițial un corp de clădire de 18 mp pentru a depozita primele cutii cu materiale de arhivat. I
s-au alăturat Hiroshi Ozeki, Kunishige Okuzawa, dar și
câțiva militanți veniți din Tōkyō, Kōbe și alte părți ale
arhipelagului.
Centrul nu a fost expresia unui grup preexistent.
Ryō, născut în 1928, provenea dintr-un grup studențesc
18
18. Filippo Dornetti, „Il CIRA Japana Un archivio anarchico ai
piedi del monte Fuji”, Bolletino Archivio G. Pinelli, nr. 63 (1), 2024:
12-17. Text tradus din italiană și abreviat.
de esperantiști din Kyōto. Okuzawa, născut în 1945,
era în legătură cu grupul anarho-sindicalist din Tōkyō,
care a fondat în 1969 editura Bakusha — un nume ce
poate fi tradus atât ca „Societatea grâului”, cât și, prin
omonimie, ca „Societatea Bakunin”. Toți însă împărtășeau convingerea că era nevoie de un spațiu în care
materialele și publicațiile anarhiste să poată fi păstrate
și consultate.
Modelul lor a fost Centrul Internațional de Cercetări
asupra Anarhismului (CIRA) din Elveția. După ce a vizitat sediul din Geneva, în 1968, Ozeki s-a gândit să creeze un centru similar în Japonia, unde nu exista încă
o astfel de inițiativă. Arhiva nu a fost însă rezultatul
unui efort individual, ci răspunsul la o nevoie colectivă. Momentul era unul cu o semnificație aparte pentru mișcarea anarhistă japoneză, care trecea printr-un
schimb de generații. Această transformare a adus în
prim-plan problema conștiinței istorice a mișcării.
În 1968, Federația Anarhistă Japoneză, înființată în
1946 de generația anarhiștilor care supraviețuiseră anilor de de război, s-a dizolvat. Unii dintre aceștia lăsau
în urma lor biblioteci personale extrem de bogate.
11
�Între timp, a început să se formeze o nouă generație
de militanți, însă în afara organizațiilor libertare „tradiționale”. Protestele studențești începute în anii 1960
cu ocazia revizuirii tratatului de cooperare dintre SUA
și Japonia, au crescut în amploare spre sfârşitul deceniului, atrăgând numeroși studenți și tineri muncitori
recent mutați la oraș, dar neafiliați politic. Pacifismul,
antimilitarismul, dezamăgirea față de politica instituțională, nemulțumirea față de societatea de consum,
dar și critica formelor de autoritarism din grupurile
studențești i-au determinat pe unii dintre acești tineri
să redescopere tradiția libertară japoneză. Acesta a
fost, în mare, contextul apariției CIRA Japonia.
În Japonia, la fel ca în alte părți, au existat sute de
publicații anarhiste D.i.Y., realizate de mici colective
sau chiar individual, în cele mai multe cazuri având o
circulație locală. Pentru CIRA Japonia era important să
creeze un spațiu în care aceste publicații, provenite din
toate regiunile Japoniei, să-și găsească un loc, iar astfel să salveze această literatură efemeră anarhistă.
De-a lungul anilor, au fost donate arhivei și documente private: scrisori, caiete, jurnale personale care
necesitau forme speciale de catalogare și clasificare,
diferite de cele folosite pentru publicațiile tipărite. Pe
lângă aceste activități, sub egida CIRA a apărut și un
buletin informativ („tsūshin”), care a cunoscut trei serii
distincte.
Buletinul din anii ’70 are un caracter puternic militant: pe lângă prezentarea materialelor catalogate
sau recent achiziționate, buletinul conținea articole de
comentariu social de actualitate, dar și texte de teorie politică. În buletin se regăseau și scurte biografii
ale militanților japonezi, unul din proiectele cele mai
importante (care a continuat până în anii 2000) fiind
publicarea, în foileton, a unei cronologii a anarhismului
japonez postbelic. Ea poate fi consultată în întregime
pe pagina web a centrului.
În anii ’90, nucleul originar al arhivei — Ryō,
Okuzawa, împreună cu Kunio Nakakubo și Naoyuki
Haguma — a reluat activitatea după o perioadă de
pauză. Arhiviștii s-au ocupat mai întâi de reconstrucția
sediului din Fujimiya. În centru și-a făcut apariția și primul calculator, cu ajutorul căruia a început crearea crearea unei baze de date digitale. Noua serie a buletinului a marcat și o schimbare în sensul redefinirii scopului
arhivei. Patrimoniul arhivistic nu se adresa doar cercetătorilor și mediului academic, ci trebuia să stimuleze
curiozitatea intelectuală în cel mai larg sens posibil. În
acești ani, publicația și-a temperat caracterul militant,
12
dedicând mai mult spațiu problemelor istorico-arhivistice propriu-zise.
A treia serie a buletinului, apărută începând cu anii
2000, reușește să reunească diferitele „suflete” ale
centrului: pe lângă comunicarea cu membrii asociației, include biografii și fișe bibliografice care prezintă
patrimoniul arhivistic, dar și recenzii de carte, informații despre evenimente, reportaje și articole de fond,
oferind cititorilor o panoramă actualizată a activismului libertar japonez și internațional.
Din 2020, aceste activități au fost împărțite în două
publicații separate: periodicul CIRA a devenit, în sens
strict, un buletin bibliografic, în timp ce revista lunară
Anakizumu („Anarhism”) a preluat articolele de actualitate și reflecție politică.
Pe plan organizatoric, începând din 2006, s-a discutat posibilitatea transformării centrului într-o entitate cu personalitate juridică recunoscută. La treizeci
de ani de la fondarea centrului, se impunea, de asemenea, și o reflecție serioasă asupra sustenabilității proiectului pe viitor. În plus, în această perioadă, odată cu
implicarea unei noi generații de anarhiști, CIRA a început să organizeze evenimente publice menite să pună
în dialog cercetările istorice anarhiste cu dezbaterile
intelectuale mai largi din societate.
Fondul de arhivă a continuat în tot acest timp să
crească prin noi donații și achiziții. O parte din noile
materiale a fost depozitată în noul sediu dinYachimata,
regiunea Chiba, pe care CIRA l-a administrat câțiva
ani, începând din 2010. Azi, centrul lucrează la transferul patrimoniului arhivistic în noul sediu din Fujimiya.
Multe s-au schimbat, în interiorul și în afara CIRA
Japonia. Însă arhiva a rămas o instituție solidă, cu
peste cincizeci de ani de activitate în spate. Principiile
libertare care au stat la baza înființării centrului continuă să inspire practicile de organizare și administrare
a arhivei.
�CENTRO DE CULTURA LIBERTÁRIA
DA AMAZÔNIA (C.C.L.A.) O ARHIVĂ
ANARHISTĂ DIN AMAZONIA
Centrul de Cultură Libertară al Amazoniei (CCLA)
este rezultatul unui lung proces de maturizare și dezvoltare a anarhismului organizat din inima Amazoniei
braziliene. Cu toate acestea, prezența sa în centrul capitalei statului Pará, la câțiva pași de Praça da
República, este destul de recentă.
Deschis în 2023, în ziua comemorării insurecției
revoluționare a Cabanagemului (7 ianuarie 1835), centrul e, de fapt, continuatorul unei istorii care a început în anii ’80–’90. Pe atunci, acesta se numea CCL
și era locul de întâlnire al scenei anarhiste din Belém,
parte a Comissão dos Bairros de Belém (CBB). Ulterior,
între anii 2010-2020, centrul a funcționat într-o formă
apropiată de actualul CCLA, sub numele de Biblioteca
Libertară Maxwell Ferreira (BLMF).
Timpul a trecut: unii militanți au plecat, alții s-au
alăturat, mulți au rămas. Totuși, munca a continuat,
chiar și în anii dificili ai pandemiei. Centrul nu a pierdut
din vedere principala sa misiune: păstrarea și transmiterea mai departe a culturii libertare, asemenea „ateneelor populare” din tradiția anarhistă clasică. După
perioada pandemiei, mișcarea anarhistă din Belém —
supranumit „orașul arborilor de mango” — a decis să
deschidă un nou spațiu chiar în centrul orașului. Într-o
continuitate simbolică cu trecutul, noul spațiu al arhivei a primit numele CCLA.
În scurt timp, CCLA a devenit un punct de referință
pentru scena anarhistă amazoniană, în spațiu organizându-se proiecții de filme, dezbateri, evenimente
culturale, acțiuni de solidaritate cu persoanele fără
adăpost, petreceri și concerte în sprijinul comunității
LGBTQIA+, mese vegane, activități de educație populară, dezbateri despre situația din alte țări ale Americii
Latine etc. CCLA publică, de asemenea, și traduceri
ale lucrărilor clasice ale anarhismului și e membru în
Federația Internațională a Centrelor de Documentare
și Studii Libertare (FICEDL).
Există legături și cu popoarele indigene din regiune,
comunitatea din jurul centrului oferind, de pildă, sprijin
poporului Warao, alungat din Venezuela, și populației
19
19. CCLA, „Un archivio anarchico in Amazzonia”, Bolletino
Archivio G. Pinelli, nr. 63 (1), 2024: 40-42. Text tradus din italiană
și abreviat.
Ka’apor din Maranhão.20 Unul din obiectivele CCLA e
descentralizarea activităților și pătrunderea în cartierele periferice ale orașului Belém do Pará, acolo unde
luptele sunt și mai urgente și necesare.
Unul din proiectele avute în vedere de centru e
și înființarea unei edituri proprii, pentru a da vizibilitate publicațiilor noastre și ale libertarilor din nordul
Braziliei.
În aproximativ un an21, Belém do Pará va fi gazda
uneia dintre cele mai mari „comedii” ale summit-urilor internaționale: COP 30. Aceasta ar trebui să fie o
întâlnire serioasă și angajată în rezolvarea urgențelor
ecologice și climatice care afectează direct populațiile lumii, popoarele amazoniene fiind printre cele mai
afectate. COP-urile au devenit însă simple mega-spectacole ale companiilor „verzi”, care își vând iluziile
toxice guvernelor incapabile să ia măsuri reale.
Cu această ocazie, noi, cei de la CCLA, invităm
mișcarea libertară din Brazilia și din întreaga lume să
denunțe această farsă ecologistă, care urmărește profitul și puterea politică în detrimentul vieții umane,
vegetale și animale. Prin opoziția lor, popoarele aflate
în luptă arată că revendicările lor nu-și pot găsi răspuns nici la urne, nici la vârfurile puterii […] CCLA își
reafirmă astfel rolul de actor implicat în luptele populare, promovând autonomia față de politica partidelor
și încercând să construiască un anarhism organizat,
care să acționeze alături de comunități puternice.
20. Comunitatea Ka’apor este cunoscută în Brazilia pentru
rezistența împotriva presiunilor economice, a defrișărilor și a
distrugerii mediului din Amazonia. (n. n.)
21. Textul e apărut în 2024. A treizecea ediție a COP se
desfășoară în 2025 în Belém do Pará, în luna noiembrie. (n. n.)
13
�↑↑
CIRA Lausanne
↑ 14 CIRA Lausanne: interior
↑↑↑
↑↑
↑
CIRA Japana
CCL Amazonia
CCL Amazonia interior
�↑→
→
CIRA Japana Newsletter
CCL Amazonia mural
15
�INTERVIU CU „CENTRO DI STUDI
LIBERTARI – ARCHIVIO G. PINELLI”
Interviul a fost realizat în 2023, cu ocazia unei discuții de prezentare a Târgului Anarhist de Carte din
Balcani, în 2023 împlinindu-se 20 de ani de la prima
ediție, care s-a ținut în 2003, la Ljubljana.
CARE ESTE, PE SCURT,
ISTORIA ARHIVEI?
Putem începe prin a spune că e vorba de două
proiecte „gemene”: pe de-o parte arhiva și centrul de
documentare, iar de cealaltă parte, editura. Ambele
au, ca să zicem așa, o istorie comună, pentru că au
fost fondate de același grup de oameni. Înființate în
1976, cele două proiecte au apărut din nevoia de a da
structură unor idei legate de răspândirea culturii anarhiste și de conservarea memoriei mișcării libertare în
sens mai larg. Ideea de a înființa arhiva s-a născut la
Veneția, cu ocazia unei conferințe internaționale dedicate lui Mihail Bakunin. Cei care au pus-o în practică
au fost grupul anarhiștilor din Milano, din care făcuse
parte și Giuseppe Pinelli, asasinat de poliție cu șapte
ani înainte, în 1969.22 De unde și numele arhivei. Atât
grupul din Veneția, cât și cel din Milano făceau parte
dintr-o rețea anarhistă numită Gruppi Anarchici
Federati („Grupurile Anarhiste Federate”), care funcționa separat de Federația Anarhistă Italiană „clasică”,
legată de tradițiile vechiului anarhism (sau „anarhismului clasic”), având forme mai stricte de organizare.
Rețeaua GAF își propunea, dimpotrivă, o organizare
orizontală, mai flexibilă, și era formată în principal din
cei care, începând cu anii ‛60, au reprezentat „noua
generație”. În Milano, Giuseppe Pinelli era un fel de
verigă între vechea generație și cea nouă, un punct
de legătură important. Tocmai de aceea, numele lui
22. În 1969 a avut loc un atentat cu bombă la Piazza Fontana din
Milano, în urma căruia au murit 17 persoane. Autoritățile, dar și
presa, au susținut că anarhiștii ar fi fost responsabili pentru acest
atac. Giuseppe Pinelli, împreună cu alți anarhiști, a fost arestat.
În timp ce se afla în custodia poliției, acesta a căzut de la etaj și a
murit. Reprezentanții autorităților au susținut că ar fi fost vorba
de un accident, însă multe voci au acuzat poliția de asasinarea lui
Pinelli. Ulterior, s-a dovedit că atentatul a fost comis de o grupare
de extremă dreaptă, iar nu de anarhiști, așa cum se susținuse inițial.
În urma acestor evenimente, Dario Fo, laureat al Premiului Nobel
pentru Literatură, a scris piesa „Moartea accidentală a unui anarhist”.
Piesa a fost pusă în scenă și în România, la Brașov, Deva și Cluj. (n.n.)
16
Pinelli, dar și istoria tragică a morții sale, rămân esențiale pentru istoria arhivei.
DECI PRIMUL SEDIU A
FOST LA VENEȚIA?
Ideea a pornit de la Veneția, însă primul sediu a fost
la Milano. Arhiva a funcționat într-o clădire dată mișcării anarhiste în anii ‛70, ca formă de reparație pentru
confiscările suferite în perioada fascistă și, totodată, ca
recunoaștere a contribuției pe care anarhiștii au avut-o
în lupta de rezistență antifascistă din Italia. Ulterior,
câțiva tovarăși au pus mână de la mână și au cumpărat
o clădire, care pentru mulți ani a găzduit arhiva, editura și redacția revistei A-Rivista Anarchica. Azi arhiva
funcționează într-o altă locație din Milano, donată de
una din fondatoarele grupului, urmând ca spațiul să
rămână definitiv arhivei.
Atât arhiva, cât și editura au fost inițiate de grupul din jurul revistei A-Rivista. Practic, originea tuturor acestor proiecte e A-Rivista, apărută la doi ani
�după atentatul cu bombă din Piazza
Fontana și după moartea lui Pinelli.
Publicarea revistei a început și din
dorința de a oferi o formă organizată
eforturilor de contracarare a dezinformărilor propagate de presa oficială cu privire la atentatele din Italia,
atribuite în mod fals – așa cum s-a
demonstrat ulterior – anarhiștilor.
După primii ani, în care revista a fost
gestionată colectiv, aceasta ajunge
să fie administrată de cei care, mai
târziu, în 1976, vor pune bazele
Centrului de Studii Libertare. Pe
lângă editura Elèuthera și arhivă au
existat și alte inițiative foarte importante, chiar dacă astăzi ele nu mai
există. Printre acestea se numără o
librărie, dar și preluarea unor proiecte deja existente, cum ar fi revista
Volontà sau editura Antistato, înființată imediat după război, în anii ‛40.
VORBIȚI DE DOUĂ
EDITURI, DE FAPT,
ELÈUTHERA ȘI
ANTISTATO?
Antistato a fost o editură anarhistă militantă. În 1986, grupul care
coordona activitatea editurii a decis
să înceapă un nou proiect: au închis
Antistato și au deschis Elèuthera.
E vorba tot de o editură administrată de anarhiști, care însă funcționează pe piața de carte generală
și încearcă să ajungă la un public
mai larg, dincolo de mișcare, prin
volume care, la bază, transmit idei
libertare sau folosesc o metodologie ce poate fi considerată anarhistă: orizontală, antiautoritară etc.
CUM AȚI ADUNAT
MATERIALELE
PENTRU ARHIVĂ?
Primul fond al arhivei a fost
donat de Pio Turroni, care a înființat
Fabbri, care la acea vreme trăia în
exil, în America de Sud. Continuăm
să primim și azi donații importante
pentru arhivă. Ultima a venit de la
istoricul Claudio Venza din Trieste,
specializat în istoria Spaniei și a
Războiului Civil. În același timp, nu
ne bazăm doar pe donații pentru
colecțiile arhivei. Căutăm constant
materiale relevante, pe care mai
apoi încercăm să le achiziționăm.
și editura Antistato. Turroni era un
militant din vechea generație. A
trăit perioada fascismului, a luptat
în Spania, a fost prieten apropiat cu
Camillo Berneri și, de asemenea, l-a
cunoscut pe Nestor Mahno, pe care
l-a întâlnit în exil, în Franța. De altfel,
Turroni a desfășurat o activitate
antifascistă intensă în Franța, unde
i-a întâlnit pe mulți dintre anarhiștii aflați în exil. Deși nu este o figură
foarte prezentă în istoriile „oficiale”
ale anarhismului, rolul lui Turroni a
fost crucial în acea perioadă, mai
ales pentru mișcarea antifascistă
italiană. Când a revenit în Italia, a
fondat împreună cu alți tovarăși editura Antistato. În 1976, a lăsat colecția de cărți și editura în grija grupului
din Milano, în același an fiind înființată și arhiva. Un alt nucleu al arhivei
l-a reprezentat biblioteca cercului
anarhist Ponte della Ghisolfa, fondat de același grup din care făcuse
parte și Giuseppe Pinelli. De altfel,
acesta din urmă era cel care se
ocupa efectiv de bibliotecă.
De-a lungul anilor, am primit
însă multe alte donații, atât din
Italia, cât și din străinătate. De pildă,
de la Michele Corsentino sau Luce
ORGANIZAȚI ȘI
EVENIMENTE
SAU ACTIVITĂȚI
SPECIALE LEGATE
DE MATERIALELE
DIN ARHIVĂ ORI DE
ANUMITE TEME? E
CUMVA ȘI ASTA O
PARTE IMPORTANTĂ A
ACTIVITĂȚII VOASTRE?
Arhiva a organizat numeroase
conferințe sau prezentări publice.
Din anii ‛70 până astăzi am organizat constant întâlniri, deși formatul
lor s-a schimbat în timp. La început erau mai mari și mai bine focalizate pe anumite subiecte. Între
2008 și 2018, am organizat conferințe aproape în fiecare an, de multe
ori în colaborare cu Ateneo degli
Imperfetti, cu care avem o relație
strânsă. În acea perioadă am găzduit patru sau cinci conferințe. După
2019, frecvența evenimentelor a
scăzut. Facem mai degrabă lucruri
punctuale, legate de proiecte specifice. De exemplu, la cincizeci de ani
de la moartea lui Giuseppe Pinelli,
cu ocazia digitalizării fondului care-i
este dedicat, am organizat o întâlnire dedicată „strategiei tensiunii”.23
23. „La strategia della tensione” a constat
într-o serie de atentate, acțiuni violente și
manipulări mediatice făcute pentru a crea
panică și tensiune în societate. Petrecute
începând cu anii ’70, aceste acțiuni erau
menite să discrediteze stânga și să justifice
represiunea statului împotriva acesteia.
17
�Mai ales cei care lucrează pe subiecte legate de anarhism, istorie sau gândire politică. Dar primim și cercetători, scriitori, jurnaliști. Publicul e mai degrabă specializat. Uneori primim solicitări și de la alte arhive care ne
cer materiale sau informații pe o temă anume. Și, desigur, vin și „oameni obișnuiți” care descoperă, de exemplu, că bunicul lor a fost anarhist și vor să afle mai multe.
CUM VĂ FINANȚAȚI ACTIVITĂȚILE?
Totul este autofinanțat, nu depindem de nimeni din
acest punct de vedere. Evident, mare parte din bani îi
primim din donațiile tovarășilor și celor care vor să sprijine munca noastră. Într-o mai mică măsură, banii vin
din vânzarea de cărți. Însă editura e un proiect separat. Trebuie să precizez că tot materialul pe care îl digitalizăm și îl punem pe site este gratuit, accesibil tuturor, pentru uz necomercial. Funcționează în regim de
copyleft sau licență creative commons.
Din când în când colaborăm și cu școli și universități din
Milano, unde susținem întâlniri educative. Am renunțat
în mare măsură la formatul clasic al conferințelor internaționale, cu public și paneluri, nu doar din cauza pandemiei, ci și pentru că acest tip de eveniment nu prea mai
funcționează. Reflecția asupra anarhismului se exprimă
prin alte forme, astfel că și noi încercăm să găsim formule mai potrivite cu timpurile. Există și o nouă generație de tineri care nu cunoaște prea bine istoria mișcării.
În același timp, noi încercăm mereu să ieșim din cadrul
strict al mediului anarhist. Sigur, uneori organizăm întâlniri mai „de nișă”, pe teme precum post-anarhismul, dar
în general ne adresăm și publicului larg. Când a murit
David Graeber, de exemplu, am organizat o seară de lecturi și muzică, într-un spațiu din Milano, la care au venit
foarte mulți oameni care nu făceau parte din mișcare.
La fel, am organizat lecturi dedicate lui Élisée Reclus, un
clasic al gândirii anarhiste, cu destul de mult succes, s-ar
putea spune. Încercăm mereu să creăm punți și legături
cu oameni care vin din alte lumi, din alte medii.
CUI VĂ ADRESAȚI CA ARHIVĂ? CINE
VĂ FOLOSEȘTE MATERIALELE?
Pentru că avem câțiva profesori universitari care
cunosc arhiva, vin să ne caute destul de mulți studenți.
Responsabilii atentatelor din perioada „strategiei tensiunii” din Italia
s-au dovedit însă că au fost grupuri de extremă dreaptă, uneori cu
legături cu serviciile secrete și cu elemente ale aparatului de stat. (n.n.)
18
CUM VĂ ORGANIZAȚI COLECȚIILE?
Principala noastră grijă, atunci când catalogăm cărțile și le punem pe raft, e să folosim cât mai eficient spațiul pe care-l avem la dispoziție (și care nu e unul foarte
mare). Asta înseamnă că nu există o separare tematică
strictă în bibliotecă. În schimb, în catalogul online există
etichete: încercăm să legăm cărțile de teme, perioade,
contexte specifice, astfel încât să nu fie doar un titlu, ci
să capete și un cadru interpretativ. În ceea ce privește
fondurile de arhivă, donațiile le păstrăm separat: avem
fondul „Venza”, fondul „Pio Turroni”, „fondul „Farinelli”,
„Luciano Lanza” etc. Încercăm să conservăm ordinea sau unitatea originală. Dacă Pio Turroni și-a donat
arhiva, ea rămâne distinctă, pentru a putea urmări originea documentelor. Nu e doar o chestiune tehnică de
arhivare aici, ci și una istorică: vrem să rămână clar de
unde provin aceste lucruri.
ÎN AFARA CĂRȚILOR PE CARE LE
PUBLICĂ EDITURA, SCOATEȚI
ȘI ALTE PUBLICAȚII?
Da, avem un buletin propriu. Dacă există un principiu
care ne ghidează în activitatea noastră, acesta este „istoria de dedesubt”. Adică încercăm să vorbim despre militanți care nu sunt foarte cunoscuți. Credem că aceasta
este adevărata istorie a anarhismului: oameni obișnuiți care au făcut lucruri extraordinare. Fiecare număr al
buletinului e dedicat unui astfel de militant (mai mult
�sau mai puțin) necunoscut. Mai ales
femeilor, pentru că am observat că
ele sunt rareori menționate, deși au
avut un rol esențial în crearea și susținerea mișcărilor anarhiste.
NE PUTEȚI DA
CÂTEVA EXEMPLE DE
DOCUMENTE APARTE
SAU UNICE PE CARE
LE AVEȚI ÎN ARHIVĂ?
Avem destule documente rare
despre Errico Malatesta. De exemplu, singurul film în care apare
Malatesta, la 1 Mai 1920, la Savona.
Sau o poezie scrisă de un președinte
al Italiei pentru un anarhist… Un caz
cu adevărat unic, neobișnuit.
ÎNTR-ADEVĂR…
Cei doi se aflau împreună în
detenție. Amândoi erau antifasciști.
Așa s-au cunoscut Sandro Pertini –
partizan și viitor președinte al Italiei
– și Paolo Schicchi, anarhistul căruia
i-a dedicat acea poezie. Un document cu adevărat surprinzător. De
asemenea, avem Enciclopedia lui
Reclus în 19 volume, primită din
Statele Unite, primită de la niște
anarhiști italieni care emigraseră
acolo. În colecție se află și o lucrare
a unui artist italian foarte cunoscut,
Enrico Baj, care ne-a donat o piesă
majoră dedicată istoriei lui Giuseppe
Pinelli. Patrimoniul nostru este
însă un patrimoniu documentar, nu
economic. Trebuie cercetat document cu document, scrisoare cu
scrisoare, pentru a reconstrui istoria anarhismului în Italia. Noi nu vom
reuși să facem asta în întregime, dar
vrem să lăsăm totul generațiilor viitoare, poate ei o vor face.
19
�PERSPECTIVE ANARHISTE
ASUPRA ISTORIEI
Pe 7 septembrie 2025, în cadrul Târgului Anarhist
de Carte din Bologna, a avut loc o masă rotundă dedicată istoriografiei anarhiste, la care au participat atât
reprezentantx ai diferitelor colective arhivistice libertare, cât și istorici ai anarhismului. Ca urmare a discuțiilor, colectivul CSL Pinelli a decis publicarea unui buletin tematic, reluând câteva dintre intervenții.
În completarea dosarului dedicat arhivelor anarhiste din acest număr, puteți citi două dintre aceste
contribuții: una semnată de Łukasz Risso de la MayDay
Rooms (o arhivă de tradiție din Londra), și cealaltă de
Ruth Kinna, o importantă istorică a anarhismului.24
PRACTICI ARHIVISTICE
ȘI PRACTICI SUBVERSIVE.
EXPERIENȚA MAYDAY ROOMS25
de Łukasz Risso (MayDay Rooms)
Deși, adesea, arhivele tind să pună în prim-plan
curentele intelectuale care au influențat mișcările
radicale, ele păstrează totodată și memoria practicilor cotidiene – tacticile și strategiile – care au susținut aceste lupte. Pornim de la convingerea că transformarea socială devine posibilă atunci când grupurile
marginalizate își pot cunoaște și spune propriile istorii
„de dedesubt”. Colecțiile de arhivă reprezintă o formă
de rezistență împotriva atacurilor asupra memoriei
colective și a istoriei celor oprimați. Unul dintre scopurile lor este tocmai acela de a contracara narațiunile
despre inevitabilitatea istoriei și de a combate astfel
pesimismul politic, arătând că lupta e un proces continuu, niciodată întrerupt. În acest sens, arhivele nu sunt
doar depozitare ale trecutului, ci pot deveni resurse
24. A se vedea și Ruth Kinna, Guvernarea nimănui. Anarhismul în
teorie și practică, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019. O recenzie
extinsă a ediției românești poate fi citită pe site-ul Biblioteca
Anarhistă: https://ro.theanarchistlibrary.org/library/a-ravaselrecenzie-guvernarea-nimanui-anarhismul-in-teorie-si-practicade-ruth-kinna.
25. Text tradus (și adaptat) din italiană. A se vedea Łukasz Risso,
„Pratiche archivistiche per sovvertire il presente L’esperienza di
MayDay Rooms”, în Bolletino Archivio G. Pinelli, nr. 65 (1), 2025:
17. Pagina web a arhivei: https://maydayrooms.org/.
20
vii. Ele funcționează ca un veritabil instrumentar social
și politic, adunând laolaltă experiențe, idei și practici
care pot fi redescoperite și reinterpretate în contexte
actuale.
Experiența MayDay Rooms (o arhivă din Londra –
n.n.) arată că arhivele radicale nu sunt simple colecții
statice de documente, ci resurse dinamice, ancorate
în prezent. O provocare importantă este aceea de a
face ca aceste arhive să încorporeze politicile pe care
le conservă, dezvoltând noi forme de difuzare, acces,
cercetare și noi procese de educație colectivă. Munca
arhivistică e direct legată de chestiunea „perspectivei
anarhiste asupra istoriei”. Deși acest demers este unul
în esență colaborativ, imperfect și adesea haotic, el
contribuie la deschiderea unor spații de gândire și acțiune hrănite de imaginație radicală și de opoziția critică
față de relațiile capitaliste.
CÂTEVA REFLECȚII ASUPRA
CERCETĂRII ISTORICE ANARHISTE26
de Ruth Kinna
Într-un scurt eseu scris în 2012, am încercat să pun
problema cercetării anarhiste, concentrându-mă în
special asupra obiectivelor acesteia. În acel text, am
împărțit întrebarea principală – „În ce anume constă
cercetarea anarhistă?” – în trei interogații secundare:
» Există modalități propriu-zis anarhiste de analiză
istorică? Sau, cel puțin, mai deschise către gândirea anarhistă decât altele?
» Cum a influențat studiul anarhismului modul în
care înțelegem ideile și mișcările care se revendică
de la acesta? Și care mai poate fi azi contribuția sa
constructivă și critică?
» Ce pot câștiga disciplinele de cunoaștere deja consacrate de pe urma unei abordări anarhiste?
26. Text tradus din italiană. A se vedea Ruth Kinna, „A
proposito di ricerca anarchica”, în în Bolletino Archivio G.
Pinelli, nr. 65 (1), 2025: 18-19.
�↑ May Day Rooms Londra
Nu cred că aceste întrebări epuizează integral problematica avută
în vedere. Nu eram convinsă de
acest lucru atunci și nu sunt nici
acum. Aceste interogații s-au născut, mai degrabă, dintr-o urgență
legată de reconstruirea trecutului
anarhismului, o temă abordată, în
diferite moduri, de toți autorii publicați în volum.27
La acea vreme, mi se părea că
anarhismul cunoștea o revenire
în actualitate, fapt care influența
27. Ruth Kinna (coord.), The Continuum
Companion to Anarchism, Continuum, New
York, 2012. Disponibil on-line aici: https://
files.libcom.org/files/Ruth_Kinna_The_
Continuum_Companion_to_Anarchism.pdf.
profund modul în care îi evaluam
trecutul. Influența poststructuralismului și renașterea interesului pentru abordările teoretice orientate
spre studiul mișcărilor au contribuit,
în schimb, la o anumită distanțare
față de perspectiva istorică. Ce era
în joc cu adevărat aici? Argumentul
pe care l-am dezvoltat împreună cu
Alex Prichard privea tocmai raportul dintre trecut, prezent și viitor.
Subliniam faptul că anarhiștii au
manifestat adesea o reticență în a se
confrunta cu propriul trecut, acceptând adesea perspective critice
incapabile să redea în mod adecvat
complexitatea, motivațiile și idealurile susținătorilor mișcării din secolul
al XIX-lea.
În diferite relatări istorice deja
clasice ale istoriei Europei, publicate după cel de-al Doilea Război
Mondial (și mai ales după 1968),
cheia de interpretare a anarhismului
a fost cea a gestului subversiv, a utopismului, a eșecului revoluțiilor și a
unei filosofii în esență fragmentare.
Fără a încerca să banalizez dezbaterile din primele decenii ale secolului
XXI, se poate totuși spune că, pe de
o parte, se făcea apel la abandonarea ideilor depășite ale „bărbaților
21
�albi decedați”; iar, pe de altă parte, aceleași idei erau
prezentate drept simple încercări de a conferi marxismului o aură rebelă. Într-un fel sau altul, concluzia era
că nu rămânea prea mult de descoperit ori de recuperat. Drept urmare, „trecutul anarhist” putea fi respins
în întregime, fie ignorându-i dimensiunea de clasă, fie
etichetându-l în termeni critici ca „esențialist”, „raționalist”,„ terorist”, „eurocentric”, „elitist”, „rasist”, „patriarhal” sau „revoluționar”.
Reluarea acestor reflecții este stimulatoare din
punct de vedere intelectual, însă, în ansamblu, perspectiva mea nu s-a schimbat: practicile anarhiste nu
pot decât să piardă atunci când trecutul este respins,
indiferent de motivație. Revizuirea critică și valorizarea curentelor intelectuale, culturale, politice și sociale din trecut îmbogățesc înțelegerea prezentului și ne
oferă instrumentele necesare pentru a imagina viitoruri posibile sau dezirabile.
Renunțarea la explorarea rădăcinilor anarhismului ne condamnă la un prezent etern, fără ieșire, lipsit
de repere și de capacitatea de a imagina alternative.
În aceste condiții, anarhismul riscă să se reducă fie la
22
câteva principii izolate, desprinse de realitate, fie la o
critică teoretică a forțelor sociale și politice pe care,
de-a lungul timpului, anarhiștii le-au studiat și prin
intermediul cărora au reușit să mobilizeze grupurile
marginalizate în lupta de rezistență.
Dezbaterea și-a pierdut astăzi o mare parte din
forță, însă problema rămâne deschisă: istoria anarhismului este valoroasă în sine, dar ea privește întotdeauna și modul în care anarhismul se construiește pe
sine. Deciziile privind cine sau ce să fie studiat, criteriile
de includere, amploarea cercetării, locurile unde căutăm și ceea ce aducem la lumină, toate sunt impregnate de o anumită concepție a tradiției și fac parte
integrantă din articularea acesteia. Istoriografia anarhistă nu se poate dezvolta în afara istoriei anarhiste
ca atare, pe care o povestește. Hotarele acestei istorii
rămân, pe bună dreptate, un subiect constant de discuție. Din această conștientizare izvorăște însăși perspectiva anarhistă asupra istoriei.
�DOSAR: PLANTE, CIUPERCI ȘI REZISTENȚĂ
„Plante, ciuperci și rezistență” (Plants, Mushrooms and
Resistance) este o rețea informală,
reunind persoane din diferite regiuni ale Europei (dar nu numai) pasionate de plante și ciuperci medicinale. Anul acesta a avut loc a doua
întâlnire a rețelei. Prin aceste întâlniri ne dorim să învățăm unx de la
altx și să aducem medicina pe bază
de plante și ciuperci – și, într-un
sens mai larg, îngrijirea colectivă
– mai aproape de luptele din care
facem parte fiecare dintre noi.
Plantele medicinale sunt medicamentele tuturor. Recunoaștem
inegalitățile în ceea ce privește
accesul la îngrijiri medicale, mai
ales în cazul grupurilor marginalizate, cum ar fi persoanele
trans sau persoanele fără documente. În culturile din care provenim multe dintre noi, această
cunoaștere ancestrală a plantelor
a fost distrusă de-a lungul timpului prin vânătorile de vrăjitoare și
prin distrugerea deliberată a legăturii oamenilor cu ecosistemul.
Vrem să recuperăm toate aceste
cunoștințe.
Pentru noi, medicina naturistă
este profund politică. Ne opunem
tendințelor consumeriste care
comercializează medicamentele
pe bază de plante în scopul profitului. Vrem să ne conectăm cu mediul
înconjurător într-un mod semnificativ, care să nu se limiteze la consum și exploatare. La întâlnirile
noastre, în cadrul atelierelor și sesiunilor de preparare a remediilor,
folosim doar ingrediente vegane
pentru că vrem să onorăm prietenii
non-umani și să găsim alternative
la exploatarea animalelor.
Luptăm împotriva autoritarismului și suntem anarhistx. Suntem
persoane implicate comunitar și
persoane nomade; practicante și
autodidacte; artiste și artizane.
Grădinărim și culegem. Oferim
îngrijire și cercetăm. Ne organizăm
singure și vrem să preluăm controlul asupra propriilor noastre vieți
și bunăstări, mai degrabă decât să
ne bazăm pe stat sau pe diferite
instituții.
Întâlnirile sunt spații de învățare
unx de la altx și sunt organizate prioritizând accesibilitatea financiară,
autonomia și învățarea orizontală.
Ne dorim ca oamenii să găsească
aici inspirația pentru propriile lor
colective și proiecte locale: clinici
gratuite, rețele de solidaritate, grădini comunitare urbane și rurale,
bănci de semințe, biblioteci comunitare. Posibilitățile sunt nelimitate.
Vrem să construim legături
și rețele de sprijin, solidaritate și
abundență. Prin ajutor reciproc
creăm posibilități și devenim astfel mai puternice împreună, realizându-ne proiectele și viziunile,
fie că e vorba de ajutor practic,
material, sau de încurajare, schimb
de cunoștințe ori experiență. Prin
introducerea în mișcările noastre
23
�a medicinei pe bază de plante și a sănătății holistice,
precum și a strategiilor colective pentru o mai bună
îngrijire a corpurilor și ființelor noastre și ale celorlalți
– mișcări care sunt atât de des afectate de epuizare
și traume –, contribuim la reziliența acestor mișcări.
Lupta pentru libertatea tuturor este un element necesar al sănătății noastre colective. Acest lucru înseamnă
abolirea complexului industrial-penitenciar, granițelor,
structurilor hetero-patriarhale și altor orori pe care le
vedem și le trăim în această lume.
Anul trecut (2024), am organizat un eveniment de patru zile la o fermă colectivă din sud-estul
Austriei. Aproximativ cincizeci de persoane au participat la întâlnire și au susținut ateliere, au preparat
medicamente pe bază de plante, au cules plante medicinale, au gătit împreună și s-au cunoscut. Programul
a fost foarte variat, incluzând un atelier de prim ajutor
pe bază de plante medicinale, exerciții de consolidare
a comunității, o discuție despre colonialismul din botanică, o piesă de teatru despre vrăjitorie, osteopatie DIY
și multe altele.
În iunie anul acesta (2025) ne-am adunat la Cluj/
Kolozsvár, în România. Locație ne-a oferit o perspectivă mai urbană. Am avut astfel ocazia să luăm legătura cu inițiative interesante din oraș, precum centrul
comunitar a.casă, unde a avut loc întâlnirea, o cooperativă alimentară locală auto-organizată (coop), dar
și o grădină și o livadă îngrijite de colectivul Cultivă
Orașul. Au participat peste optzeci de persoane.
Programul l-am făcut împreună, fiind chiar mai interesant și divers decât cel de anul trecut. Evenimentul
a debutat cu o discuție despre medicina din plante și
lupta împotriva represiunii, fiind prezentată traducerea în limba română a cărții lui Nicole Rose, „Plante
medicinale anti-represiune” (The Prisoner’s Herbal).
Au urmat ateliere despre plante și ciuperci comestibile
din oraș și din afara lui, despre plante pentru ameliorarea stresului, un atelier despre fermentare și prezentări despre folclorul plantelor medicinale. De asemenea, au fost create spații în care au putut fi împărtășite
experiențe comune precum durerea cronică sau epuizarea, dar și experiențele persoanelor trans sau queer.
Dorim să rămânem deschisx și flexibilx în ceea ce
privește organizarea și sperăm că vom crește împreună ca grup, rămânând fidelx viziunii noastre radicale
care poartă o profundă dimensiune comunitară și politică. Următoarea întâlnire va avea loc în vara anului
2026, undeva în Europa de Est.
Persoanele organizatoare
PLANTE MEDICINALE
ÎMPOTRIVA REPRESIUNII
Întâlnirea din vară de la Cluj a fost deschisă cu
o prezentare a traducerii românești a volumului
Prisoner’s Herbal de Nicole Rose, care a și participat
on-line la discuție. Ea a vorbit despre propria experiență carcerală — cea care a inspirat-o să scrie cartea
—, despre condițiile precare din penitenciare, despre
neglijența medicală și despre felul în care betonul și
zidurile groase rup oamenii de lumea vie. Și totuși, așa
24
cum sugerează chiar titlul volumului, plantele (medicinale) răzbat uneori și prin crăpăturile betonului. Nicole
a vorbit apoi despre Solidarity Apothecary, inițiativa pe
care a creat-o pentru a oferi remedii din plante celor
afectați de violența statului: persoane aflate în procese, foști deținuți, familiile celor închiși, dar și miilor de migranți și solicitanți de azil din zona Calais.
Platforma găzduiește cursuri online dedicate plantelor
�medicinale și stresului traumatic,
precum și ateliere practice de preparare a remediilor. Însă, așa cum
a subliniat Nicole, „soluția nu este
fitoterapia în închisoare; soluția
este să nu mai existe închisori”. Iar
lupta anticarcerală începe, înainte
de orice, cu grija și sprijinul acordate
celor aflați înăuntru.
Violența
statului
modelează
corpurile oamenilor. Recurgând
la diferite forme de represiune,
această violență este cu atât mai
vizibilă în închisoare, unde neglijența
medicală este mai comună decât
îngrijirea. [...] În aceste condiții,
devine important și reconfortant să
cunoști și să beneficiezi de plantele
medicinale. Acestea au un efect
direct asupra suferințelor noastre,
ne sprijină în bolile cronice și în cele
acute. Pe lângă efectul medicinal,
plantele ne ajută să ne relaxăm și
să ne recuperăm. Plantele ne oferă
tovărășie, mai ales într-un context
marcat de violență, așa cum e
închisoarea. Și, cel mai important,
plantele sunt acolo când nu ai acces
la alte medicamente sau remedii.
Deși această carte este dedicată
în primul rând persoanelor din
închisori, ea nu le privește exclusiv
pe acestea. Informațiile din carte
pot fi utile tuturor „prizonierilor” din
această lume, tuturor persoanelor
care într-un fel sau altul au fost
private de libertăți și sănătate, fie
din cauza statului, a capitalismului, a
patriarhatului, a dezastrului ecologic
sau altor traume trăite. Plantele
descrise în carte sunt întâlnite la tot
pasul, cel puțin în această regiune
geografică, atât între zidurile
închisorii cât și în afara lor, într-un
oraș aglomerat sau la țară. Iar
remediile recomandate, preparatele
din plante, pot fi realizate cu resurse
puține. (citat din „Cuvânt înainte”,
ediția în limba română)
ce i-a motivat pe cex care au avut
această inițiativă
Statul și societatea — în românia,
dar nu numai — sunt tot mai militarizate, acomodând tot mai mult tendințele fasciste. Oricine li se opune
e un potențial viitor „pușcăriaș”.
Neoliberalismul ultimelor decenii a redus, pe de altă parte, drastic
accesul la îngrijire medicală, mai
ales pentru persoanele aflate deja
în poziții de marginalizare și sărăcire. În aceste condiții, în detenție
sau afară, cunoașterea unor remedii care pot ameliora o problemă de
sănătate devine esențială. Plantele
sunt acolo chiar și atunci când nu
ai acces la medicamente sau la tratamente adecvate. Ele pot acționa
direct asupra durerilor și suferințelor
noastre, ne pot susține atât în bolile
cronice, cât și în cele acute; ne pot
ajuta să ne relaxăm, să ne reglăm
corpul și să ne revenim.
În cadrul discuției s-a vorbit și
despre necesitatea acestei traduceri
în limba română, dar și despre ceea
am privit cu disperare genocidul din
palestina,
În 2024
am văzut clar dominația extremei
dreapte în politică
și cum aceasta încearcă să preia
discursul asupra „naturii” și
„medicinii naturiste” într-o așa-zisă
„chemare” la glia conservatoare;
am auzit cum sunt hărțuiți și închiși
antifasciștii,
am simțit cum se încinge pământul
în dezastrul climatic pe care-l trăim
și ne-am reamintit că toate aceste
fire se împletesc împreună, astfel
că și luptele noastre împotriva lor
trebuie să fie o luptă comună.
De aceea, în 2024, am hotărât să
traducem în română Prisoner’s
Herbal, cartea lui Nicole Rose, în care
se vorbește despre plante medicinale
și îngrijiri, despre lupta împotriva
opresiunii și solidaritatea antirepresiune, toate acestea prezentate
într-un mod practic și accesibil.
Dacă dorești o carte pentru o persoană lipsită de libertate, poți scrie la
adresa planteantirepresiune@proton.me Varianta digitală se găsește,
în schimbul unei donații care susține
proiectul Solidarity Apothecary, pe:
https://solidarityapothecary.org/
product/plantamedicinale/.
25
�DE CE UN SFAT AL
BUCĂTĂRIILOR AUTONOME?
În cadrul întâlnirii de vară de la Cluj/Kolozsvár,
„Plants, Mushrooms, Resistance”, a avut loc și
un atelier extrem de interesant dedicat inițiativei Autonomous Kitchen Council (AKS) sau Sfatul
Bucătăriilor Autonome (SBA). Mai jos puteți citi un
text care prezintă, pe scurt, această inițiativă, istoricul
ei și principiile după care se ghidează. Textul face parte
dintr-o zină ce urmează să fie publicată în 2026, în care
principiile și cadrul de organizare propus de AKS/SBA
vor fi detaliate. Zina va fi disponibilă în mai multe limbi,
inclusiv în română.
*
Organizarea Sfatului Bucătăriilor Autonome (SBA)
s-a petrecut oarecum întâmplător. În februarie 2023,
făceam parte dintr-un mic grup de apărătoare ale
pădurii care au continuat discuțiile începute în primele
zile ale mișcării Stop Cop City din teritoriile Mvskoke
(sau așa-numita Atlanta, Georgia, S.U.A.). Am decis
să scriem despre aceste dialoguri ca mod de-a o jeli și
onora pe Tortuguita, o iubită tovarășx indigenă, queer
și migrantx, care a fost ucisă pe 18 ianuarie 2023, apărând pădurea pe care o iubea atât de profund. Și ea a
participat la aceste conversații.
La începutul lunii februarie, am scris un articol intitulat „Apărarea abundenței pretutindeni: un apel din
pădurea Weelaunee către toate comunitățile”.1 Textul
parcurgea ceea ce învățasem de la pădure, de la abundența ei, unele de la altele, dar și ce aflasem despre
legăturile existente între aboliționism, recuperarea
pământurilor și un sistem bazat pe grijă. Toate aceste
discuții își aveau rădăcinile în lupta Stop Cop City, crescând în spațiile de solidaritate pe care le-am creat în
pădure. Articolul a fost publicat de CrimethInc în martie 2023.
În primăvara anului 2024, aceste conversații au ajuns până în Tennessee, determinându-ne să
ne reimaginăm îngrijirea sistemică prin experiența
Abundenței. În acel moment, toate participantele erau
femei trans. Eram îngrijorate pentru siguranța și viitorul nostru, având în vedere starea țării și a lumii. Voiam
să ne organizăm, nu doar ca să rezistăm, ci și pentru
vindecare și bucurie. Simțeam, de asemenea, că, la
fel ca multe alte grupuri marginalizate, eram adesea
lăsate deoparte. Simțeam că îngrijirea și bunăstarea
noastră erau compromise. Ne-am dat seama că apelul la „rezistență” avea nevoie de o noțiune care să-l
întregească. Reflectând asupra structurilor de organizare, dinamicii de grup și modurilor de viață străvechi
pe care le-am moștenit, modelate de Abundență, s-au
conturat patru principii de organizare fundamentale.
Credem că aceste principii sunt esențiale pentru orice
efort colectiv de organizare:
I. Structura flexibilă
II. Rotație
III. Solidaritate locală
IV. Autonomie alimentară
Merită menționat faptul că toată lumea implicată
în crearea cadrului SBA – de la participanții din iarna
lui 2021 până la persoanele active astăzi – e mândră
știind că a contribuit la o lucrare colectivă născută
din dragoste. La acest proces au luat parte persoane
1. A se vedea „Defending Abundance Everywhere. A Call to Every
Community from the Weelaunee Forest”: https://crimethinc.
com/2023/03/02/defending-abundance-everywhere-a-call-toevery-community-from-the-weelaunee-forest.
26
�din diferite geografii, cu identități
și experiențe diverse, în frunte cu
femei trans și cis indigene, migrante
și muncitoare.
Scopul acestei zine este să vă
familiarizeze cu filosofia Abundenței,
care stă la baza modului nostru de
organizare și principiilor noastre, și
să vă sprijine în cazul în care hotărâți
să înființați un SBA alături de tovarășele sau vecinii voștri.
Având drept călăuză filosofia
amintită mai sus, în vara lui 2024 am
pornit la drum. Am traversat șase
țări europene și șaisprezece orașe
pentru a împărtăși munca noastră
comunităților, colectivelor și grupurilor dispuse să asculte și să se
implice. Pe parcursul acestui turneu
am reușit să construim punți între
noi și diverse comunități și colective din Europa. După încheierea
călătoriei, am rămas în legătură cu
multe dintre tovarășele întâlnite pe
parcurs.
Vara trecută m-am întors în
Europa, de această dată cu intenția clară de a porni procesul de creare a unei rețele. Am vizitat din nou
șase țări și treisprezece orașe, susținând peste douăzeci de prezentări,
discuții și ateliere despre filosofia
și principiile SBA. Am inițiat, totodată, conversații despre felul în care
comunitățile locale își pot întemeia
propriile „sfaturi” sau despre cum ar
putea integra aceste principii în activitățile lor curente. Punctul culminant al turneului a fost întâlnirea de
la Basel, Elveția, unde persoane din
Mexic, Franța, Germania, Elveția,
Portugalia, Columbia, Olanda și
S.U.A. s-au reunit pentru trei zile,
la inițiativa tovarășilor elvețieni.
Am pregătit mesele împreună, am
gătit și am avut grijă de spațiile puse
la dispoziție de minunatele noastre gazde, dar și unele de alții. Am
încercat, de asemenea, să răspundem împreună la două întrebări, pe
care vi le adresăm și vouă: Ce poate
aduce comunitatea noastră acestei
rețele globale pe care încercăm să
o construim? Și ce am vrea noi ca
această rețea să ne ofere nouă?
Sămânța a fost aruncată, iar
acum o rețea globală de mici sfaturi, împărtășind aceleași principii, a
început să încolțească. Acestea sunt
conectate printr-o fină țesătură —
termen pe care îl preferăm celui de
„networking” — de legături locale,
regionale și interregionale. Noi „sfaturi” răsar în Europa și America.
Grupurile dezvoltă o infrastructură
relațională și instrumente educaționale menite să sprijine comunitățile
care doresc să adopte acest cadru.
Se conturează chiar și planul unei
întâlniri internaționale a sfaturilor,
care ar urma să aibă loc în Mexic,
în vara anului 2026, întâlnirea fiind
organizată de tovarășele mexicane.
Ne dorim ca acest cadru să prindă
rădăcini în cât mai multe regiuni ale
lumii și să rămână accesibil tuturor,
nu doar celor mai privilegiați tovarăși
din Nordul bogat. Într-o perioadă
în care amenințările extractivismului, fascismului și colonialismului se
intensifică pretutindeni, deopotrivă
cu efectele schimbărilor climatice,
iar luptele noastre se întrepătrund
tot mai strâns, e nevoie să ne imaginăm forme de organizare care să
pună în centru comunitățile istoric
marginalizate. Comunități care să
nu fie reduse la un rol simbolic, de
fațadă, sau la poziția de beneficiare
ale carității, ci să fie recunoscute ca
participante active și ca adevărate
călăuze ale acestor lupte. Vorbim
despre persoanele apatride, despre migranți, comunități indigene
și rasializate, despre toți cei afectați de sărăcie, despre femeile trans
și cis, despre persoanele queer și cu
dizabilități.
Cum putem însă face acest lucru?
Credem că rețeaua sfaturilor
autonome oferă un model organizațional suficient de solid pentru a
ne permite să avem grijă de membrii propriilor comunități, dar și să
ne amplificăm vocile în structuri mai
mari. În același timp, acest cadru
poate sprijini consolidarea unei culturi a siguranței și abordarea problemelor organizaționale comune
— epuizare, dezangajare sau acapararea puterii — reducând totodată
tendințele ierarhice și individualiste. Mai presus de toate, credem că
poate stimula procese colective și o
cultură profundă, centrată pe conexiune — cu pământul, cu ceilalți, cu
spațiile pe care le locuim —, inspirând totodată noi moduri de a relaționa cu resursele și cu lumea din jur.
Această zină reprezintă invitația noastră de a vă alătura rețelei globale a Sfaturilor Bucătăriilor
Autonome, care continuă să crească.
Ne dorim să inspirăm comunitățile și organizatorii să abordeze în
mod activ conceptele propuse, să le
insufle entuziasm pentru dezvoltarea unor structuri bazate pe grijă, în
colaborare cu cele cu care vă organizați sau cu care conviețuiți. În același timp, încurajăm promovarea și
celebrarea spațiilor comunitare și a
Rețelelor Sacre ale Abundenței din
regiunile voastre.
Sperăm că vă veți alătura rețelei
noastre și aspirațiilor noastre colective de a reimagina viața, de a organiza schimbarea și de a canaliza
aceste energii pentru transformări
revoluționare, călăuziți de puterea și
magia Abundenței.
Pentru Rețeaua Globală a Sfaturilor,
Abundia
27
27
�CIULINII ȘI REZISTENȚA
„BURUIENILOR”
Începând cu secolul al XIX-lea, în literatura științifică
din România, discuțiile despre diferitele specii vegetale precum scaiul, ciumăfaia, volbura, luminița sau
cuscuta au ajuns să reflecte temerile antropocentrice
locale, stereotipurile rasiale și antisemite, viziunile clasiste și patriarhale, acestea fiind însă proiectate asupra
plantelor. În jurul anilor 1880, după ce insecta cunoscută sub numele de filoxeră a decimat podgoriile din
România, anumite plante au fost la rândul lor portretizate drept amenințări la adresa proprietății private,
a pășunilor, a agriculturii și, nu în ultimul rând, a profitului. Toate acestea au coincis cu intrarea în vigoare a
așa-zisei „legi asupra străinilor și vagabondajului” din
1881. Legea nu-i viza doar pe anarhiști sau pe socialiștii
revoluționari, considerați la rândul lor „plante exotice”
și amenințați cu expulzarea, ci a afectat și comunitățile
de romi nomazi și populația evreiască din țară.
Tratatele de botanică oficiale, redactate în prima
parte a secolul al XX-lea de Dimitrie Grecescu,
Alexandru Borza și Iuliu Prodan, au identificat diferite
plante ca fiind „oaspeți nechemați”, „nedorite”, „prototipul proletarilor” sau „invazive”. În viziunea acestora, plantele „invadau” și „sugrumau” culturile „naționale”. Totodată, o parte dintre acești autori nu numai
că au exclus contribuția botanistelor locale, precum
Olga Malinescu, la dezvoltarea științei, dar în același timp au transpus concepte științifice și ecologice
legate de hibridizarea plantelor în politici eugenice și
rasiale îndreptate împotriva minorităților.
Pe de alta parte, studiile științifice contemporane
au arătat faptul că împărțirea binară a plantelor în
specii „native” și „invazive” este arbitrară și că această
diviziune ascunde, de fapt, nu numai o viziune antropocentrică, ci și contribuția ecologiei la colonialism,
fiind cel mai adesea coincidentă cu promovarea eugenismului și a politicilor xenofobe, anti-imigrație. De
asemenea, aceleași cercetari au arătat fapul că multe
dintre aceste specii de plante depind de activitățile
umane și că, în cele mai multe cazuri, ele s-au răspândit în urma unor schimbări cauzate de războaie,
28
diferite epidemii ori de transformări din cadrul sistemului capitalist.
SCAIUL ÎMPOTRIVA GRANIȚELOR
Pe parcursul secolului al XIX-lea, puține plante
erau la fel de faimoase precum taxonul Xanthium,
cu cele două varietăți ale sale, Xanthium spinosum
și Xanthium strumarium. Deoarece planta a devenit celebră pentru capacitatea sa remarcabilă de a
traversa numeroase granițe, botanistul și directorul Grădinii Botanice din Kolozsvár/Cluj, Vincze von
Borbás, a numit planta Xanthium spinosum drept
prima „cetățeană globală”. Observată în diferite
regiuni din Europa, Asia, Australia și Africa, planta
a reprezentat o sursă continuă de dezbateri printre
botaniștii europeni care au încercat să-i stabilească
�originea, speculând astfel că sursa răspândirii ei
s-ar fi aflat fie în America de Sud, fie în stepele din
sudul Rusiei.
În Principatele Române, Xanthium spinosum a
fost înregistrată pentru prima dată de botaniștii din
Moldova în 1819 și identificată prin denumirile populare de „holeră”, „choleră”, „cornută”, „ghimpe” sau
„scaete muscălesc”. Denumirea de „scai muscălesc”
i-a fost atribuită după încheierea Războiului rusoturc în anul 1829. De altfel, botaniștii au speculat că
planta s-a răspândit prinzându-se de coada cailor
folosiți în timpul războiului sau atașându-se de roțile
noroioase ale trăsurilor. În același timp, răspândirea
plantei a coincis și cu izbucnirea holerei, motiv pentru care țăranii din Moldova au poreclit-o „holeră”,
folosind-o ca remediu medicinal tocmai împotriva
holerei.
În jurul anilor 1830, Xanthium spinosum s-a întovărășit cu un alt companion non-uman căruia îi plăcea să se joace în soluri noroioase. Se pare că, după
experimentele de hibridizare între porcii din Serbia
și Ungaria, care au rezultat în apariția porcul de
Mangalița, acesta, împreună cu oile care ieșeau la
păscut, ar fi ajutat la răspândirea scaietelui în fiecare
colț al Imperiului Austro-Ungar. Astfel, printr-un nou
proces fitoanthropomorfic de nationalizare și ierarhizare a naturii, Borbás Vincze susținea că planta
„a devenit copilul timpului său” și că „s-a maghiarizat ca fiind sârbă”. Prin urmare, planta a devenit
cunoscută sub numele de „scaiul sârbesc” (szerbtövis). Ea și-a câștigat, și de această dată, reputația de
„flagel național”, fiind acuzată că distruge culturile
locale, apicultura și peisajul natural. Chiar dacă inițial
a fost numită „buruiana libertății” sau „scaietele lui
Kossuth”, curând a dobândit diverse denumiri care
reflectau prejudecățile și stereotipurile împotriva
minorităților etnice din imperiu, precum românii,
romii sau șvabii.
Nu în ultimul rând, în anul 1859, Asociația
Economică din Transilvania, întrunită la Kolozsvár/
Cluj, a trimis o scrisoare autorităților imperiale
îndemnându-le să ia măsuri pentru eradicarea plantei. Astfel, o serie de acte legislative din 1882 și 1888
au fost dedicate special „scaiului sârbesc”, culminând cu „legea privind agricultura și poliția terenurilor”. Toate aceste acte nu au avut însă niciun efect.
Xanthium a continuat să reziste, să se adapteze și
să se „plimbe” în toată Europa, supraviețuind până în
zilele noastre.
ANTISEMITISM, MILITARIZARE ȘI
REZISTENȚA „BURUIENILOR”
Revenind la textele de botanică și ecologie, numeroase tratate care se ocupau de studiul plantelor au
adoptat un limbaj militarist când venea vorba de
„buruieni”. Totodată, studiile de fitosociologie apărute
după Primul Război Mondial, care analizau diferitele
asocieri între plante, s-au suprapus peste discursuri
anticomuniste, eugeniste, patriarhale și antisemite.
Articolele semnate de botanistul și conservaționistul
Alexandru Borza arătau cum o serie de plante precum nalba rotundă, urzica, cicoarea, morcovul sălbatic, scaiul voinicului sau loboda ar fi dăunătoare celorlalte specii. Când venea vorba de luminiță (Oenothera
biennis), Borza afirma că „într-atât s-a încetăţenit la
noi această buruiană, care poate fi foarte neplăcută
dacă se înmulţeşte prea tare, încât nici nu ne-ar veni în
minte că avem de-a face cu o vinitură, cu un oaspete
nechemat al florei noastre”. Într-un alt studiu, Borza
nota că, prin diferite asociații vegetale, plantele vor
să stabiliească o „dictatura a proletariatului”. Astfel,
la mai puțin de un an după ce armata română ocupa
Budapesta cu pretextul de a o “elibera” de comunism,
Borza identifica un soi de „bolșevism în natură”, afirmând că:
Și câtă imoralitate poate descoperi ochiul treaz al floristului
în această societate! Iată, chiar aici surprinzi centaureele
cum, urmând morala nouă bolșevică, nu respectă modul
legitim de înmulțire, reproducându-se, adică indivizi din
aceeași specie. Tot al doilea exemplar este un hibrid ori
bastard, născut din dragoste liberă, centurae îndurată
cu pseudophrygia, stenolepis cu banatica și multe alte
combinații nelegiuite. Ce Sodomă și Gomoră!
Pe de altă parte, când vine vorba de studiul asociațiilor de plante și de rezistența acestora la intervențiile umane, botanistul Iuliu Prodan, de altfel coleg cu
Alexandru Borza, identifică și el „scaiului măgărescu”
(Onoportum acanthium) ca fiind „prototipul proletarilor”, atribuindu-i calități negative și genizând planta.
[Scaiul măgăresc] rezistă la bruma din noiembrie, la vifore,
ploi reci, vânt, praful gros de pe marginea drumului care îi
acoperă trupul, îl suportă cu ușurință, pe când altor plante
le cauzează moartea. El însă rămâne sănătos și luptă cu
încredere mai departe, pentru a-și susține viața. Animalele
îl ocolesc, insectele nu îl atacă. Nu îl supără nici măgarul al
cărui nume îl poartă. Uitat de toată lumea, trăiește fericit,
întovărășit de proletari tot atât de rezistenți și nepăsători
față de tempestații și ocoliți de animale ca holera
(Xanthium spinosum), scaiul (Cardus acanthoides),
29
�↑
brusturul (Lappa), pălămida (Cirsium arvenese). În
râvna de a duce o viață mai bună, într-un pământ mai
fertil și mai curat de concurenți, își părăsește tovarășii și
năpădește uneori culturile de porumb de prăsilă, unde la
început își găsește condițiuni bune de încolțire și chiar de
trai, dacă porumbul e rar.
În aceeași perioadă, la recomandarea botaniștilor,
numeroase intervenții guvernamentale dezvoltă un
limbaj al militarizării față de buruieni, echivalându-le,
în termeni abiliști, cu țăranii „leneși” care, după părerea autorităților, nu ar fi fost dispuși să muncească
pământul. Spre exemplu, în anul 1929, Ion Mihalache
explică cum anumite buruieni cauzează pagube țăranilor și implicit economiei statului. Astfel, Mihalache le
cere țăranilor să se mobilizeze ca pentru un război:
Nu-ţi lăsa hoţul în casă! Trebuie să sărim cu toţii, ca la
război, să distrugem „inamicii câmpului“, mărăcinele şi
bălăria. Să facem, cum se zice, „mobilizare generală“ şi să
dăm „Atacul pe tot frontul“. […] Puneţi mâna oameni buni
şi săriţi, cu plugul, cu sapa, cu lopata şi focul şi distrugeţi
bălăriile şi mărăcinii. Iarba rea din holdă piară, piară
mărăcinii din ţară!
30
Octav Băncilă, Țăran pe gânduri (1910)
BOTANICĂ POPULARĂ, LITERATURA
ȘI „CIULINII BĂRĂGANULUI”
Pe de altă parte, cunoștințele botanice populare,
atât din România, cât și din Imperiul Austro-Ungar,
dezvăluie legăturile de cooperare mutuale care existau între oameni, ciulini și polenizatorii non-umani,
cum ar fi păsările și albinele. De exemplu, una din
asociațiile rurale pentru protecția animalelor, înființată în anul 1898 într-un liceu din satul Jugur (Județul
Muscel), a propus — chiar dacă la acea vreme argumentul venea dintr-o perspectivă utilitaristă — asigurarea unei vieți mai bune pentru animalele din gospodărie, dar și pentru păsări și insecte. În mod similar,
broșurile rurale despre protecția păsărilor subliniau
faptul că sticletele (Carduelis carduelis) se hrănește
cu semințele de ciulin (Carduus nutans), care nu ar
avea nicio importanță pentru țărani. Multe păsări granivore „plivesc” în felul lor, colectând semințele care
se dezvoltă pe câmpurile agricole. Se credea că însăși
denumirea de sticlete ar fi provenit de la scaiete, așa
cum și denumirea franceză dată acestei păsări derivă
�din chardon (ciulin). Astfel, pasărea poartă numele plantei ale cărei
semințe le caută.
La fel, o parte dintre țăranii din
Imperiul Austro-Ungar refuzau, se
pare, să rupă scaii, recunoscându-le
astfel rolul important în lanțul de
întrajutorare cu alte specii non-umane. După cum relatează Borbás
Vincze:
I-am spus păstorului: de ce nu
distrug numeroasele plante de
scaiete ca scaiul ț*** (Xanthium
strumarium) și scaiul sârbesc
din jurul fântânii, care au crescut
înalte și s-au întins pe câmpuri
întregi în acel pământ bun? „Lasă-l,
domnule”, a fost răspunsul, iarba
bărboasă (Panicum crus galli) și
alte ierburi nu vor rămâne slabe în
umbra ei, astfel vitele să-și poată
îndulci măcar gura chiar și atunci
când soarele va fi ars toată iarba în
alte părți.
Ciulinii au influențat atât arta, cât
și literatura politică locală, după cum
reiese din volumul dedicat răscoalei țărănești din 1907 și publicat de
Panait Istrati. Acesta înfățișa ciulinii
ca pe niște tovarăși ai eliberării, iar
pe așa-numiții „ciulini umani”, aflați
la cârma țării, ca simboluri ale opresiunii politice. Pentru Istrati, „ciulinii nu erau decât vis și îndrăzneală,
o invitație să schimbi ceea ce ai cu
ceea ce ai putea să ai, fie chiar mai
prost. Ori, nimic nu-i mai rău decât
să putrezești locului, atunci când
iubești întreg pământul.”
Un alt exemplu poate fi regăsit în scrierile de popularizare a
științei semnate de geologul Ion
Simionescu, care afirma că „în
Bărăgan [ciulinii] sunt la ei acasă”.
Mai mult, după o vizită în satul
Ciulnița, în 1923, Simionescu a oferit
o perspectivă autoreflexivă, fitoantropomorfică și mai mult decât
umană asupra ciulinilor pe care i-a
întâlnit, descriindu-i astfel:
Se crede că această plantă nu are
simţire, nici mişcare. De sentimente
nici vorbă. Şi, cu toate acestea,
privind cu atenție florile de ciulini,
oricât de grele ar fi lanţurile tradiţiei,
nu poţi să le negi nici veselie, nici
griji, nici bucuria clipei. […] E atâta
mobilitate, încât poţi vorbi de
neastâmpăr […]. E viața plăcerii
în toi. Roiesc gândăceii smălţuiţi,
musculiţe abia vizibile sau câte un
fluture care din zbor, ca vânturelul,
îşi întinde trompa între flori. […] E
viața omenirii, restrânsă în grămada
de ciulini.
Pe scurt, mișcarea și rezistența
speciilor vegetale precum scaii sau
ciulinii face parte din procese mai
complexe de adaptare, autonomie,
mutualism, transformare și evoluție.
Accentul pus de botaniști pe protejarea plantelor „native” nu a vizat
doar conservarea mediului înconjurător, ci și promovarea unui sentiment de „puritate” și „autenticitate”
legat de crearea unui peisaj așa-zis
„național”. Conceptul de „nativ” e, ca
atare, o construcție umană și, în cele
mai multe dintre cazuri, exclude
istoriile migrației, colonialismului,
sclaviei și ale altor transformări care
au afectat ecosistemele globale.
Toate aceste viziuni rasiale și antropocentrice au creat noi ierarhii între
specii și au justificat, totodată, sistemele de dominație, control și exterminare. Cu toate acestea, diferitele
„buruieni” au continuat să reziste,
indiferent de modul de intervenție și substanțele chimice folosite
împotriva lor, continuând să formeze „asociații vegetale” și să fie
un obstacol și o amenințare în fața
transformărilor capitaliste.
SURSE
Alexandru Borza, „Oaspeti nechemați
în flora noastră”, Unirea, anul
XXVI, nr. 1 (1917).
Alexandru Borza, „Bolșevismul în
natură”, Transilvania, an LI, nr.
11 (1920).
Banu Subramaniam, „The Aliens
Have Landed! Reflections
on the Rhetoric of Biological
Invasions”, Meridians, vol. 2, no.
1 (2001): 26-40.
Borbás Vincze, „A szerbtövis hazája és
vándorlása”, MTA Mathematikai
és Természettudományi.
Közlemények 25 (1893): 487–580.
Ion Mihalache, „Stârpiți mărăcinii și
bălăriile!”, Dacia, anul 16, nr. 195
(1929).
Ion Simionescu, „Ciulnița”, Viitorul,
august, anul 18, nr. 5230 (1925).
Iuliu Prodan, Buruienile vătămătoare
semănăturilor fânețelor și
pășunilor. Mijloace întrebuințate pentru combaterea și
distrugerea lor (Cluj: Tipografia
Națională, 1946).
Nicolae Leon, Istoria naturală a poporului român (Bucuresci: Inst. de
arte Grafice Carol Gobl, 1903).
Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului
(București: Editura Tineretului,
1957).
31
31
�32
�DIN ISTORIA ANARHISMULUI ÎN ROMÂNIA
DICȚIONAR: CÂTEVA CERCURI ȘI
GRUPURI LIBERTARE DIN ROMÂNIA
Cercul socialist din Iași. Începuturile „cercului socialist din Iași” sunt legate de venirea lui Zamfir
Arbure în oraș. Acesta fusese rugat de Mihail Bakunin
să organizeze contrabanda de literatură revoluționară
din Elveția în Imperiul Rus. Una dintre aceste rute trecea prin Moldova. Eugen Lupu, pe atunci student la Iași,
l-a ajutat pe revoluționarul basarabean să găsească o
rută sigură peste Prut. Tot el a început să răspândească
broșuri anarhiste printre studenții ieșeni, inclusiv textele lui Kropotkin și Reclus.
Pe lângă Zamfir Arbure Ralli, dintre mentorii
„bakuniniști” ai cercului ieșean se remarcă și doctorul Nicolae Russel (activ între 1879–1881). Supranumit
și „doctorul american”, acesta era notoriu în Iași pentru convingerile sale politice anarhiste. El se număra
printre „nihiliștii” din Imperiul Rus care se refugiaseră
în Principate. Casa sa din Iași era un loc de întâlnire
pentru studenții socialiști, găzduind discuții aprinse. Pe
lângă activitatea medicală, Dr. Russel se ocupa, bineînțeles, și de contrabanda cu literatură revoluționară
peste Prut. Din grupul adunat în jurul „doctorului american” făceau parte frații Nădejde (Ioan și Gheorghe),
Sofia Nădejde și Constantin Mille. La acea vreme, socialiștii ieșeni înclinau, după propriile lor mărturii, către
anarhism. Ulterior, mulți dintre aceștia au îmbrățișat
calea social-democrației, influențați, printre alții, de
Constantin Dobrogeanu-Gherea. Cercul socialiștilor
ieșeni s-a aflat la originea primei reviste socialist-anarhiste din România, Besarabia (1879), dar și a revistei
științifico-literare Contemporanul, apărută în 1881. În
același an, 1881, la presiunea ambasadei ruse, doctorul
Nicolae Russel a fost expulzat din țară, ajungând ulterior în Hawaii, Filipine, Japonia și China.
Grupul revoluționar român (1883). Cercul era
format din studenți români aflați la studii în Occident,
mai întâi la Paris și apoi la Bruxelles. Aceștia erau, se
pare, atrași mai degrabă de agitatorii anarhiști, pe care
îi considerau mai îndrăzneți și mai demni de imitat.
Printre membrii cercului se numărau Gr. Maniu (tatăl
poetului Adrian Maniu), Constantin Mille (unul dintre
socialiștii anarhiști ieșeni), Vintilă și Horia Rosetti, Al.
Bădărău, M. Săulescu și V. G. Morțun.
Grupul s-a aflat la originea revistei Dacia viitoare.
Apărută la Paris și Bruxelles în 1883, publicația avea o
orientare revoluționară. Datorită textelor anti-imperialiste publicate în revistă, care atrăgeau atenția asupra
situației românilor din Transilvania, Dacia viitoare a
fost interzisă în Imperiul Austro-Ungar. Proiectul politic al redactorilor, care se poziționau, totodată, împotriva monarhiei autohtone, era acela al unei federații
a comunelor, pe model „bakuninist”. Programul a fost
scris de Gr. Maniu, căruia îi aparține și îndemnul „Nuți schimba stăpânii, caută să rămâi fără de stăpân!”,
apărut într-o broșură publicată în 1882 și intitulată Opt
scrisori către țărani. Un alt program, detaliind doctrina
anarhistă, a apărut în paginile revistei Dacia Viitoare în
1883, dar și sub formă de manifest la Iași.
Grupul revoluționar român din New York
(SUA) a fost înființat de anarhiști originari din România.
Această inițiativă a apărut în contextul migrației semnificative a muncitorilor evrei din România către
Statele Unite. O mare parte dintre ei a ales drumul
emigrării din cauza antisemitismului, a condițiilor de
muncă precare și a sărăciei. Acești muncitori erau deja
familiarizați cu ideile anarhiste, fiind abonați sau colaboratori ai Revistei Ideei, pe care au continuat să o
răspândească printre muncitorii de limbă română din
S.U.A. Totodată, ei au continuat să trimită materiale
pentru publicare în Revista Ideei. Nathan Finkelstein
a scris, de pildă, despre organizarea sindicală din
America și comemorările Comunei din Paris din 1903;
Alex. Lebovici a trimis materiale despre anarhiștii din
New York; O. Leonard a semnat un articol despre presa
anarhistă americană, iar James Loebner a trimis notițe
privind mișcarea muncitorească din Chicago ș.a.m.d.
Deși numărul de exemplare expediate din România
33
�era limitat, Revista Ideei a circulat intens printre cititorii de limbă română din Statele Unite, audiența reală a
publicației fiind mult mai mare decât numărul abonamentelor oficiale.
Cercul anarhist de lectură din Câmpina a fost
înființat oficial la 18 martie 1903. Această dată nu a fost
aleasă întâmplător, marcând comemorarea Comunei
din Paris, un eveniment cu o puternică încărcătură
simbolică pentru mișcarea anarhistă. La ceremonia
de deschidere a participat și Panait Mușoiu, o figură
importantă a anarhismului din România, invitat ca oaspete și vorbitor.
Printre membrii activi și dedicați ai acestui cerc de
lectură se numărau Dumitru Aricescu, Maria Aricescu
(partenera de viață a lui Ștefan Gheorghiu), Ion
Rădulescu (zis și Chiturga) și Gheorghe Mușoiu, fratele
lui Panait Mușoiu.
Activitatea principală a grupului consta în întâlniri
regulate, în cadrul cărora membrii distribuiau publicații libertare, inclusiv Revista Ideei, precum și alte scrieri
de popularizare a ideilor revoluționare în rândul muncitorilor din fabricile și exploatările de țiței locale.
La acea vreme, Câmpina era un centru industrial
în plină dezvoltare, atrăgând numeroși muncitori.
Regiunea Văii Prahovei era, de altfel, considerată un
important centru al mișcării muncitorești revoluționare. Influența anarhistă era puternică printre aceștia.
Solidaritatea muncitorilor din Câmpina s-a manifestat
concret în timpul răscoalei țărănești din 1907, când aceștia au forțat, prin sabotaje, întârzierea trupelor trimise
împotriva țăranilor. Această acțiune directă reflecta
spiritul radical al muncitorilor din Câmpina. Ștefan
Gheorghiu, un important militant sindicalist, a propus la
un moment dat chiar înființarea unei „școli muncitorești
raționale” în Câmpina, inspirată de ideile pedagogului
anarhist spaniol Francisco Ferrer y Guardia.
Societatea română de lectură din Budapesta
(1903-1904?). O primă inițiativă de constituire a unui
cerc de lectură i-a aparținut lui H. Rosenzweig, un bun
propagandist și organizator în rândul muncitorilor, precum și contributor la Revista Ideei a lui Panait Mușoiu.
În 1903, Rosenzweig a fost expulzat din Cernăuți și
s-a refugiat la Budapesta, unde și-a și găsit de lucru.
Într-o scrisoare adresată lui Panait Mușoiu, el menționa că în capitala Ungariei se aflau numeroși români,
34
fapt care îl făcea încrezător că va reuși să organizeze
un cerc de lectură al muncitorilor de limbă română.
Activitatea grupului ar fi inclus organizarea de întruniri și redactarea unui jurnal în limba română, la care
a contribuit și Rosenzweig. Publicația a avut însă doar
trei numere, toate confiscate de poliția maghiară. La
începutul anului 1904, Rosenzweig a fost expulzat și
din Ungaria.
În 1905, un anume Armand Manteau a reluat inițiativa. Stabilit la Budapesta, el a adunat mai mulți muncitori români, care s-au organizat într-un nou cerc de
lectură. Manteau i-a scris lui Panait Mușoiu solicitând
Revista Ideei și alte publicații editate de acesta pentru
biblioteca grupului. Numele cercului de lectură apare
ulterior menționat în Revista Ideei, la secțiunea dedicată abonaților. Un alt membru al cercului apare ca
fiind un anume Andraș Vutcă.
Cercul cultural și de studii sociale „Râvna”
(1907) a fost un grup înființat în noiembrie 1907, la
București. Acesta a apărut ca urmare rupturii ideologice față de cercul socialist România Muncitoare și de
liderii săi, percepuți ca fiind „retorici” și „ineficienți”.
Fondatorii cercului Râvna au fost influențați, de asemenea, de Revista Ideei, publicată de Panait Mușoiu.
Apariția grupului, din care făceau parte tineri muncitori și intelectuali radicalizați, a fost legată și de represiunea sângeroasă a răscoalei țărănești din același an.
Cercul a funcționat timp de aproximativ trei luni ca
grup de lectură și dezbatere pe teme de politică, sociologie și teorie anarhistă, promovând ideea acțiunii
directe și respingând autoritatea statului și sistemul
partidelor politice. Membrii săi s-au remarcat printr-o
critică virulentă la adresa organizării ierarhice a mișcării socialiste, dar și la adresa sindicalismului oficial, precum și printr-o atitudine sfidătoare față de autorități.
Râvna a intrat în atenția publică în urma unui presupus experiment cu explozibil, care a avut loc la 30
decembrie 1907, în apropierea căii ferate București–
Constanța. Acesta a fost interpretat de poliție (și de
presă) drept dovada existenței unui complot anarhist.
Membrii grupului au susținut ulterior că incidentul a
fost o farsă regizată pentru a ridiculiza supravegherea
polițienească. Evenimentul a declanșat o serie de percheziții și audieri, iar presa conservatoare a amplificat
cazul, vehiculând ideea unui atentat pregătit de anarhiști împotriva familiei regale. În urma acestor evenimente, membrii cercului au fost excluși din sindicatele
�afiliate mișcării socialiste și marginalizați public, mai
ales după publicarea unei scrisori critice adresate liderilor socialiști. Câteva dintre numele membrilor acestui
cerc: Petru Popescu, Bănciulescu, I. Mihăiescu, Panait
Gheorghiu, Didina Constantinescu, Basarabescu,
Costică Catană, N. Opran, Vasiliu și Cojan.
Cercul libertar (1908-1911) a fost un grup format
în primăvara anului 1908 din foști membri ai Cercului
„Râvna”. Scopul declarat era promovarea ideilor anarhiste și a sindicalismului revoluționar în rândurile elevilor, studenților, meseriașilor și muncitorilor. Activitatea
cercului s-a desfășurat în mare măsură în clandestinitate, supravegherea și șicanele din partea poliției și a
Siguranței fiind una din cauze.
Membrii organizau întruniri în locuințe particulare,
dar și în cafenele, în special pe străzile Elefterescu și
Dreptului din București. Membrii grupului dezbăteau
texte anarhiste, produceau și distribuiau materiale de
propagandă (precum broșura Citește-mă! sau primele
două numere din ziarul Vremuri Noi) și desfășurau
activități de agitație în diverse orașe din țară (Ploiești,
Brăila, Galați, Câmpina etc.). Un episod notabil a fost
testarea unui dispozitiv exploziv pe un câmp, în mai
1908, acțiunea fiind interpretată de autorități drept
o provocare cu tentă politică, ducând intensificarea
supravegherii membrilor cercului.
Din punct de vedere ideologic, grupul a îmbrățișat
sindicalismul revoluționar „de tip francez” și a militat
pentru implicarea directă a muncitorilor în lupta socială. Publicarea Vremurilor Noi (începând cu noiembrie
1908) a marcat o tentativă de organizare a unei rețele
anarhiste cu ramificații regionale. Grupul a cunoscut o
scurtă extindere în Ploiești, dar conflictele interne, presiunile autorităților și migrarea membrilor în alte orașe
au dus, în cele din urmă, la dizolvarea sa formală la 16
ianuarie 1911. Membri cunoscuți: Panait Chebac, Petre
Popescu, Didina Constantinescu, Dumitru Zaharia, G.
Drăguleț, Gh. Merlescu etc.
Grupul anarhist Leon Tapițeru (1910?-?)1 a
funcționat, se pare, în București. Nu se știu foarte
1. Descrierea următoarelor grupuri din București se bazează,
în cea mai mare măsură, pe notele informatorilor poliției.
Informațiile trebuie să fie luate, așadar, cum grano salis. Pe de-o
parte pentru că, atât informatorii cât și agenții Siguranței, aveau
tendința de a eticheta drept „anarhistă” orice simpatie politică
revoluționară sau socialistă. Iar, pe de altă parte, pentru tendința
multe despre activitatea grupului, doar că din el făceau
parte și doi muncitori cu origini bulgărești, Vladinico şi
Ştefan Nicolau.
Grupul anarhist Margulis-Ghelber (1910?-?) a
existat în București. Acest grup pare să fi fost unul dintre cele mai numeroase formate în jurul Revistei Ideei.
Avea peste 15 membri, majoritatea muncitori evrei cu
vârste cuprinse între 20 și 25 de ani. Aceștia se întâlneau în localurile și cafenelele de pe Calea Văcărești (în
special la cafeneaua Gruen), unde discutau și se organizau. Cafenelele și ceainăriile erau, de altfel, folosite de
grupurile și cercurile anarhiste și socialiste ale vremii ca
locuri de întâlnire. Din grup a făcut parte și un refugiat
politic din Rusia, Sallo Kintiş. Condamnat la deportare
pe viață în Siberia pentru propagandă revoluționară,
acesta a fost nevoit să părăsească țara, fiind expulzat în baza unui ordin ministerial. Se pare că discuțiile din cadrul grupului erau animate de Barbu Eftimiu
(Eftimie Bărbulescu), fost student al Facultății de Drept
din Paris, implicat anterior în mișcarea anarhistă din
Franța. Conform agenților de poliție, acesta se remarca
„printr-o extraordinară violență în limbagiu, în discuțiunile pe cari le angajează în grup”, fiind totodată colaborator al ziarelor socialiste Adevărul și Dimineața.
Grupul anarhist Sami Grumberg (1910?-?) din
București. Grup format din socialiști anarhiști care
continuau să frecventeze cercul România Muncitoare,
„servind astfel ca punct de trecere pentru sindicaliștii mai înaintați, în rândul mușoiuriștilor, după care se
constituiau apoi în grupuri, potrivit tendințelor și afinităților lor”. „Liderul” acestui grup, Sami Grindberg/
Grumberg „a făcut parte la început din cercul România
Muncitoare apoi, datorită influentului Muşoiu, a abandonat ideile socialiste devenind un fervent al ideilor
anarhiste”. Se pare că era un militant înnăscut, făcând
„multă propaganda antimilitaristă printre muncitori”.
Grupul era format din oameni „adunaţi de diferite
bresle, vopsitori, tapiţeri, un sculptor român anarhist”.
În 1910, Sami merge pe jos de la Iași la Ploiești, înscriindu-se în secția locală a Cercului Libertar. Conform
agenților de poliție, din grupul „Sami Grumberg” s-a
desprins grupul „Goldenberg”.
acelorași de a exagera de multe ori în rapoarte amploarea
grupurilor sau a acțiunilor întreprinse.
35
�Grupul anarhist Goldenberg (1910?-?) a funcționat în București. A fost un grup organizat în jurul
principiului luptei de clasă și a ideilor libertare. S-a format desprinzându-se din grupul „Sami Grumberg–
Goldenberg” (vezi mai sus).
Cercul „Francisco Ferrer” din Brăila (1911)
a fost o grupare dedicată ideilor anarhiste și educației raționale. Secretar al cercului e menționat ca
fiind N. Opran, un colaborator activ al Revistei Ideei.
Acesta era cunoscut pentru criticile sale vehemente
la adresa social-democraților, pe care-i acuza de
o abordare reducționistă a mișcării muncitorești.
Numele cercului era un omagiu adus pedagogului
anarhist spaniol Francisco Ferrer, reflectând accentul pus pe emanciparea prin învățare și pe educația
laică, rațională.
În noiembrie 1911, acest cerc a anunțat o colaborare strânsă cu Panait Mușoiu și cu Revista Ideei, promovând intens broșurile din „Biblioteca Revistei Ideei”
și revista însăși. Un loc aparte printre textele promovate în cadrul grupului l-au avut traducerile din George
Mathias Paraf-Javal, anarhist francez care s-a preocupat de chestiunea educației.
Brăila era, la acea vreme, un centru semnificativ
pentru mișcarea socialistă și revoluționară. Sindicaliștii
aveau o influență considerabilă asupra muncitorilor
portuari, fiind cunoscuți pentru acțiunile lor directe. Un
exemplu în acest sens, documentat și de Panait Istrati,
a fost sabotarea unor utilaje de descărcare aduse în
port, în 1913, muncitorii protestând astfel împotriva
pierderii locurilor de muncă. În trecut, orașul a servit
și ca refugiu pentru revoluționarii bulgari, care au format propriile cercuri și grupuri, și a fost vizitat de figuri
cunoscute ale mișcării anarhiste, precum Hristo Botev
sau Errico Malatesta.
Cercuri precum cel „Francisco Ferrer” din Brăila și
cel din Câmpina au jucat un rol important în propagarea ideilor libertare, contribuind la educarea și emanciparea muncitorilor.
Cercul „Propaganda Sindicalistă” din Ploiești
(1912) a rămas cunoscut mai ales pentru publicarea, în preajma primului război balcanic, manifestul
Răsboi răsboiului. Din grup făceau parte mai mulți
militanți ai mișcării muncitorești, sindicaliști revoluționari și anarhiști. La redactarea textului au participat,
36
se pare, Ștefan Gheorghiu, Constantin Mănescu și
Alexandru Vodă. Văzând în manifest un „îndemn la
dezertare”, autoritățile au dispus confiscarea tuturor
exemplarelor disponibile și arestarea celor implicați:
Ștefan Gheorghiu, Constantin Mănescu și tipograful T. Ionescu. Aceștia au fost ținuți în închisoare timp
de o lună, fiind ulterior judecați și condamnați pentru
„anti-patriotism și anti-militarism”.
Grupuri umanitariste (1923-1932) au existat în
București și în alte 23 de centre urbane din România,
la inițiativa lui Eugen Relgis (1895-1975), scriitor și
jurnalist.
Relgis și-a început campania în 1920, intenționând
să creeze o Mișcare Umanitaristă, ca parte a inițiativelor sale pacifiste și antirăzboi. Deși mișcarea nu era
legată în mod explicit de vreo ideologie, Relgis a recunoscut ulterior afinitatea umanitarismului cu principiile antiautoritare ale anarhismului.
Primul grup umanitarist a fost înființat la București
în 1923 ca cerc de lectură și studiu. Între 1924 și 1932,
s-au format douăzeci și patru de grupuri umanitariste
similare în România.
Eugen Relgis a părăsit definitiv România în 1947,
sub amenințarea represiunii din partea noii puteri, stabilindu-se în Uruguay. Plecarea sa a marcat, alături de
moartea lui Panait Mușoiu în 1944, sfârșitul perioadei
„clasice” a organizării anarhiste în România.
Grupul anarhist din Vișnița (1924/25-?) a
fost înființat în jurul anilor 1924-1925 în Vișnița (azi
Вижниця, în Ucraina) și a jucat un rol important în răspândirea ideilor anarhiste în Bucovina de Nord.
Unul dintre fondatorii grupului (și o figură importantă a mișcării anarhiste din oraș) a fost Schmerl
Ringel, un tâmplar care, alături de Mechel Stanger,
Engel, Weiner și Staknovitci, a pus bazele organizației locale. Ringel i-a descoperit lui Mechel Stanger,
colegul său de școală, literatura anarhistă, dându-i să
citească broșura Printre țărani a lui Errico Malatesta.
Această broșură a fost, de altfel, un text important
pentru propagarea ideilor libertare în rândul tinerilor
din Vișnița și din regiune. Stanger a fost, de asemenea,
introdus în cercul anarhist de Benno Donnenfeld, un
student la medicină din Cernăuți, care i-a adus publicații precum Freie Arbeiterstimme și l-a dus la întâlnirile secrete ale anarhiștilor.
�Activitatea principală a grupului din Vișnița a constat în propagarea ideilor anarhiste prin lectură și
întâlniri. Membrii aveau legături strânse cu mișcarea
anarhistă din Cernăuți, unii dintre ei devenind activi
în cadrul acesteia. Karl Fieber, de exemplu, s-a mutat
din Vișnița la Cernăuți în 1930. În cercul din care făcea
parte se citea ziarul Der Syndikalist precum și texte
de-ale lui Pierre Ramus, cunoscut anarhist și pacifist
austriac. Fieber, alături de David Stetner, Naphtali
Schnapp și Shmuel Ringel, a făcut parte din grupul
anarho-sindicalist din Cernăuți.
Grupul anarho-sindicalist din Cernăuți (192?1935) a fost un grup apărut în perioada anilor 1930 și
care promova sindicalismul revoluţionar. În absența
posibilității de a crea sindicate reale şi confruntându-se cu represiunea statului, grupul de la Cernăuți
s-a constituit ca o „organizație de propagandă anarho-sindicalistă” afiliată la AIT. Unul dintre inițiatorii săi
a fost Naphtali Schnapp.
Organizația număra, se pare, în jur de 200 membri în 1930. Grupul anarhist din Cernăuți, al cărui steag
negru purta inscripția „Jos cu statul și capitalismul”,
funcționa în clandestinitate. Grupul se întâlnea săptămânal: iarna în apartamente private, iar vara în munți,
departe de ochi nedoriți și curioși. În timpul acestor
întâlniri era interzis fumatul și consumul de alcool, iar
mâncarea era exclusiv vegetariană.
În aprilie 1931, Siguranța din Cernăuți a descoperit
o grupare anarhistă activă de mai mult timp în oraș,
ca urmare a unei dări de seamă publicate în Buletinul
Asociației Internaționale a Lucrătorilor (apărut la
Berlin), care îl indica pe Naftali Schnapp drept lider al
mișcării anarhiste din zonă. Schnapp era deja suspectat de autorități și a fost arestat pe 27 aprilie 1931, în
urma unei percheziții la locuința sa din strada Uzinei nr.
3. Alături de el au fost arestați și Herbert Parolla (nume
conspirativ: Paul Roll) și croitorul Adolf Kös. Aceștia se
organizau în grupuri de câte 3-4 persoane, formate în
special din tineri șomeri, cărora le distribuiau literatură
anarhistă tipărită la Berlin. Printre locurile lor de întâlnire se numărau Piața Unirii, Piața Alecsandri, Strada
Regele Ferdinand din oraș. Existau grupuri și în provincie. Un martor-cheie, Rudolf Manz, a declarat că
primea broșuri de la Roll, care le avea de la Schnapp.
Declarațiile lui și ale altui fost membru, Alexandru
Ungurescu, au dus la extinderea anchetei și pregătirea
altor arestări.
În seara zilei de 29 septembrie 1931, pe străzile din
Cernăuți au fost răspândite mai multe manifeste anarhiste scrise la mașină, semnate de o presupusă „Uniune
a Anarhiștilor din România”. Aflăm dintr-un articol de
ziar că „în aceste manifeste e atacat atât capitalismul,
cât şi comunismul. Manifestele erau redactate în limbile română şi germană.”
În ianuarie 1932, în urma unei anchete desfășurate de organele Inspectoratului Regional de Poliție
din Cernăuți, a fost descoperit un alt nucleu anarhist
activ în zonă. Investigațiile au început cu urmărirea
unui intelectual șomer, aflat sub observație de mai
mult timp. Un detectiv însărcinat cu supravegherea
acestuia a remarcat faptul că bărbatul părăsea orașul în fiecare seară cu un automobil, revenind acasă
în jurul orei 11 noaptea. Într-una dintre seri, detectivul l-a urmărit până la o casă părăsită de la marginea
orășelului Sadagura. Detectivul s-a întors imediat în
Cernăuți și, în scurt timp, a revenit cu mai mulți polițiști. Casa a fost încercuită și, în urma unei intervenții
armate, 16 persoane (printre care studenţii K. Buverg
şi Donnenfeld, N. Schnapp, K. Gorowitz, M. Zetershau,
Rozner, Royerstein, Samuel Vaysman, Morgenstein,
Adolf Kös, Josif Kula, Veydenfeld, Donia şi Geles) au
fost arestate.
Tot în 1932, în aprilie, au fost arestate cinci persoane având asupra lor manifeste anarhiste în
română, germană și ucraineană pe care intenționau
să le răspândească noaptea în oraș. Manifeste similare fuseseră deja lipite în cartierul Grădina Publică.
Cei arestați au recunoscut că au legături cu anarhiștii
din Liège și Paris.
După venirea lui Hitler la putere în 1933 și valul de
antisemitism ce a urmat, tinerii militanți din Cernăuți
au decis să boicoteze cultura germană și au început să
folosească limba idiș în propaganda lor.
În 1933 este arestat Karl Bukhver pentru lipirea
unor afișe revoluționare. În 1934 Naphtali Schnapp
este arestat din nou alături de alți 13 anarhiști, în urma
descoperirii de către poliție a unei cutii cu materiale
de propagandă trimise din Germania. Un an mai târziu, grupul anarhist din Cernăuți s-a dizolvat, descoperindu-se că fusese infiltrat de un informator al poliției. Totuși, un nucleu format din șase tovarăși (Charles
Fieber, David Stetner, Pfeffer, frații Zinreich și croitorul
Nagel) s-a reconstituit temporar, înainte ca mulți dintre ei să emigreze în Franța.
37
�Imagini extrase dintr-o filmare de la
manifestația împotriva războiului din Irak,
care a avut loc la Craiova, pe 1 martie 2003.
Filmarea poate fi găsită la noi în arhivă.
38
�TREI MOMENTE DE ORGANIZARE
ANTIMILITARISTĂ
Textul își propune să prezinte
câteva momente de rezistență (individuală și colectivă) împotriva militarizării și a războiului, din vasta, dar
încă puțin cunoscută, istorie antiautoritară a României. Este vorba
despre o istorie „de dedesubt”, care
încearcă să ilustreze modul în care,
în diverse momente istorice, a fost
formulată, dinspre stânga antiautoritară, rezistența împotriva militarismului și a războiului. Este vorba
despre o trecere în revistă parțială,
nonexhaustivă, a inițiativelor de
acest gen care au avut loc pe teritoriul României moderne, concentrându-ne asupra celor inspirate de
ideile și practicile libertare.
Vorbim despre trei perioade
istorice diferite: 1912–1921, 1925–
1935 și 2003–2008. Această periodizare încearcă să stabilească anumite puncte de reper istorice și nu
înseamnă, bineînțeles, că în afara
ei nu au existat și alte inițiative în
acest sens.
Fiecare dintre aceste momente
de mobilizare se prezintă diferit.
În perioada 1912–1921 organizarea avea o componentă de luptă de
clasă evidentă, în timp ce în perioada 1925–1935, pacifismul și antimilitarismul au avut un caracter mai
degrabă etic, transideologic și intelectual. În trecutul ceva mai recent,
mișcarea a fost influențată de anarhismul „post-mai `68”, de mișcările
antiglobaliste și anarhiste de la începutul anilor 2000, bazate pe grupuri
de afinitate și subculturi refractare.
În același timp, pentru a le înțelege mai bine, trebuie să situăm
aceste momente în contextul politic
și social în care au apărut și la care au
reacționat, de fapt. Apariția statului
român modern în secolul al XIX-lea
a fost însoțită de un amplu proces
de construcție națională și de numeroase modificări teritoriale, deci și
de conflicte militare. Istoria statului a fost însoțită (și adeseori definită) de xenofobie, antisemitism,
rasism anti-rom și eugenism (toate
derivate din imaginea „românului ideal” și din imperativul „purității naționale”), dar și de proiecte de
expansiune teritorială ori de represiune împotriva celor considerați
indezirabili (sau „corpuri străine”
națiunii): evreii, romii, „străinii”,
comuniștii, anarhiștii, muncitorii și
țăranii răsculați etc. Prin urmare,
starea de război și logica militarizării sunt de nedespărțit de procesul creării statului național. Toate
aceste acțiuni n-au rămas însă fără
ecou în societatea mai largă, trezind
nu numai contestare intelectuală, ci
și momente de rezistență colectivă.
1912-1921
Între 1912-1921, România a fost
aproape permanent într-o stare
de război sau mobilizare militară,
cu doar câteva momente de pace
reală. În 1912–1913, țara s-a implicat
în războaiele balcanice. În perioada
1914–1916, deși neutră, România a
fost într-o stare de pregătire militară
activă. Între 1916 și 1918, a intrat în
Primul Război Mondial. Între 1918
și 1920, au urmat conflictele cu
Republica Sovietică Ungară, precum
și împotriva bolșevicilor de la granițele Basarabiei. În cele din urmă,
în perioada 1920–1921, România a
participat la ocuparea unor regiuni
din Ungaria și la un conflict scurt,
neoficial, împotriva unor grupări
bolșevice de pe malul Nistrului.1
1. Luptele au continuat, sporadic, și în
anii următori. Un exemplu în acest sens îl
constituie reprimarea armată a răscoalei
de la Tatarbunar din Bugeac (azi în
Ucraina). Pe fondul nemulțumirii față de
administrația românească, un grup de
revoluționari și agenți sovietici au organizat
o răscoală armată, proclamând Republica
Sovietică Moldovenească. Armata română
a intervenit și, după câteva zile de lupte, a
înăbușit răscoala. S-a vorbit ulterior de sute
39
�În Primul Război Balcanic (1912–1913), România
a rămas neutră, dar a urmărit îndeaproape creșterea
puterii Bulgariei, solicitând, fără succes însă, rectificarea frontierei în Dobrogea. În Al Doilea Război Balcanic
(1913), România a intervenit militar împotriva Bulgariei,
ocupând rapid teritorii până aproape de Sofia. În urma
Tratatului de la București (10 august 1913), România
a obținut Cadrilaterul, unde a început un amplu proces de românizare, inclusiv prin mutarea de coloniști
români și aromâni. Politicile statului român în regiune
au dus la tensiuni interetnice. Grupări paramilitare
naționaliste bulgare (așa-zișii comitagii) au purtat un
război de gherilă împotriva statului român până în anii
1940, când regiunea a revenit Bulgariei.
În lucrarea sa Război războiului2, istoricul Martin
Veith prezintă modul în care s-au organizat atât anarhiștii, cât și militanții sindicaliști între 1912 și 1918.
Pe 12 octombrie, în ajunul Primului Război Balcanic,
Cercul Propaganda Sindicalistă din Ploiești3 a publicat un manifest intitulat Răsboi Răsboiului. Acesta îi
îndemna pe muncitori să refuze înrolarea în armată,
argumentând că războiul servește interesele financiare ale claselor conducătoare, nu pe cele ale poporului. Textul a fost bine primit de muncitori, însă autorii –
Ștefan Gheorghiu, Constantin Mănescu și tipograful T.
Ionescu – au fost arestați și condamnați pentru „antimilitarism și antipatriotism”. Manifestul a fost răspândit și citit în cluburile muncitorești din mai multe orașe,
care și-au exprimat solidaritatea cu mesajul său.
La cinci zile după izbucnirea celui de-al Doilea
Război Balcanic și la șase înaintea intrării României în
conflict, pe 4 iulie 1913, are loc o manifestație antirăzboi la Brăila, organizată de același Ștefan Gheorghiu.
Trebuie amintită în acest context și activitatea
publicistului libertar Panait Mușoiu4, care, prin Revista
Ideei5 și colecția de broșuri Biblioteca Revistei Ideei, a
promovat neîncetat atitudini și perspective antimilitariste. Acesta a publicat și distribuit articolul Războiul
al anarhistului rus Piotr Kropotkin. Textul a circulat în
întreaga țară, fiind răspândit și printre soldații aflați în
cazarmele militare. Autoritățile au confiscat broșura,
de arestări, dar și de execuții sumare ale celor bănuiți că ar fi luat
parte la revoltă.
2. https://pagini-libere.ro/brosuri/rasboi-rasboiului-martin-veith/
3. https://anarhiva.com/exhibits/show/xx/
cercul-propaganda-ploiesti
4. Tătăran, A. & Ganait, C, Panait Mușoiu: o scurtă
biografie și câteva anexe literare, Pagini Libere, 2022
(ed. I 2019). Sursa: https://pagini-libere.ro/brosuri/
panait-musoiu-o-scurta-biografie-si-cateva-anexe-literare-ed-ii/
5. https://anarhiva.com/exhibits/show/xx/revista-ideei
40
considerând că aceasta conținea idei „împotriva ordinii sociale existente și a statului”.
În timpul neutralității României (1914–1916),
Mușoiu a continuat să publice articole antimilitariste
în Revista Ideei. A tradus și publicat Marea iluzie de
Norman Angell, un text împotriva războiului, precum
și articole ale anarhistului olandez Ferdinand Domela
Nieuwenhuis, care susținea greva generală și refuzul
participării la război. În 1916, a publicat prima traducere în română a comediei Lysistrata de Aristofan, o
piesă despre un grup de femei care pun capăt unui război prin grevă sexuală. Mesajul era, în mod clar, unul
antimilitarist și antirăzboi.
În perioada 1915–1916, mișcarea muncitorească
a organizat numeroase mitinguri împotriva războiului în diferite orașe. Protestele antimilitariste erau
adesea asociate cu demonstrații pentru salarii mai
mari și împotriva scumpirii alimentelor. Participarea
la demonstrația de 1 Mai 1916 a fost impresionantă,
cu aproximativ 20.000 de muncitori ieșiți în stradă la
București și 10.000 la Ploiești, temele centrale fiind
scumpirile și critica politicilor pro-război. Frecvent,
protestele muncitorilor erau întâmpinate de autorități prin represiune armată. În august 1915, la Brăila,
o grevă a cărăușilor s-a transformat într-un marș la
care au participat circa 6.000 de muncitori. Protestul
a fost atacat de armată, rezultând cel puțin cincizeci
de răniți. Unul dintre cele mai grave episoade a avut
loc la Galați, în iunie 1916, când armata a deschis focul
asupra unei demonstrații muncitorești, ucigând nouă
persoane și rănind peste o sută.
România a intrat în război în august 1916, de partea
Antantei, dar a suferit pierderi grele: o parte a teritoriului a fost ocupată, inclusiv Bucureștiul, iar armata și
administrația s-au refugiat în nordul Moldovei, rezistând cu greu atacurilor Puterilor Centrale. În teritoriile
ocupate de Puterile Centrale, activitatea antimilitaristă
a continuat. În 1917, grupul condus de Constantin
Mănescu a publicat o foaie volantă intitulată O vizită
neplăcută, criticând politica de cucerire a militarismului german. Peste o sută de suspecți au fost arestați de
autoritățile de ocupație.
Un alt episod l-a avut ca protagonist pe scriitorul
pacifist Eugen Relgis. Acesta a fost închis temporar
de autoritățile române, care l-au bănuit de „rezistență
pasivă” și de refuzul mobilizării pe timp de război.
Scriitorul nu a răspuns apelului de mobilizare, invocând
surditatea de care suferea din copilărie. Activitatea
sa ulterioară în favoarea obiectorilor de conștiință și
�eforturile depuse pentru crearea
unei Internaționale pacifiste ne permit să afirmăm, fără a specula excesiv, că refuzul său a fost, într-adevăr,
și unul de natură etică.
În 1917, numeroși soldați ruși din
Moldova s-au alăturat revoluției.
Socialiștii și anarhiștii s-au folosit de
acest moment pentru a duce mai
departe mesajul anti-război și antimilitarist. Un exemplu în acest sens a fost
sindicalistul Gheorghe M. Vasilescu,
apropiat al lui Panait Mușoiu, care
a desfășurat agitație antimilitaristă
în cazărmi și unități militare, riscând
arestarea și execuția. Vasilescu a ținut
discursuri la demonstrațiile soldaților
ruși din Moldova, îndemnând la revoluție socială.
În 1918, în teritoriile ocupate de
Puterile Centrale au avut loc, de asemenea, greve îndreptate împotriva
condițiilor precare de trai și a salariilor mici. Greva de la compania petrolieră din Câmpina, aflată sub control
militar german, a dus la arestarea a
48 de muncitori, inclusiv a liderului
sindical Constantin Mănescu.
Au existat și grupări ilegaliste,
formate din socialiști, anarhiști și
sindicaliști, care tipăreau manifeste
împotriva războiului și care, mai
ales după Revoluția din 1917, cereau
înfăptuirea unei revoluții internaționale, asemenea celor din Rusia,
Germania sau Ungaria. Aceste grupuri au fost însă reprimate. Un
exemplu a fost procesul tipografiei
clandestine din București în care a
fost implicată și anarhista Cornelia
Ștefănescu6. Ea și colaboratorii săi
au fost închiși în 1919 pentru mai
multe luni în închisoarea Văcărești,
fiind acuzați de activități subversive.
Trăgându-și
inspirația
din
Revoluția Rusă, la Odesa s-a format
un „Batalion revoluționar român”,
alcătuit din soldați dezertori și muncitori forțați să lucreze în industria
de armament. Această unitate, care
își lua deciziile în adunări generale,
a luptat împotriva armatei române
și germane. De asemenea, muncitorii revoluționari au confiscat
6. https://ro.theanarchistlibrary.org/library/
c-ganait-cornelia-stefanescu-1888-1962
vase de război românești, formând
o „Flotă revoluționară română” și
redenumind navele cu nume simbolice precum „Revoluția socială” sau
„Republica România”.
Deși semnase o pace separată cu
Puterile Centrale, România a reintrat, formal, în război în noiembrie
1918, cu o zi înainte de armistițiul de
la Compiègne care încheia războiul
pe Frontul de Vest. A urmat alipirea
Transilvaniei, Banatului și Bucovinei
la România și intrarea trupelor românești în Basarabia. Ulterior, România
a intrat în conflict cu Ungaria bolșevică, ocupând Budapesta în 1919
și încheind astfel perioada sovietului maghiar. Intervenția armatei române a deschis calea „terorii albe” , prin instalarea la putere
a Mareșalului Horthy, care avea să
conducă țara până în 1944.
Urmările războiului s-au resimțit
profund, la nivelul întregii societăți,
aici aflându-se și germenii ascensiunii ulterioare a mișcărilor fasciste
din țări precum Italia, Germania sau
România.
41
�Alimentată de discursuri patriotice și de ideea
onoarei naționale, experiența războiului a devenit,
pentru mulți dintre foștii combatanți demobilizați, una
a abandonului și a umilinței. Vina pentru „nerecunoștința” resimțită de acești veterani, dar și pentru lipsurile materiale și haosul social create de război, a fost
pusă în seama ideilor subversive și „progresiste”, revoluționare, prezentate drept amenințări la adresa ordinii civilizaționale. Aceste resentimente, susținute de o
ideologie conservatoare, revanșardă și anticomunistă,
au dus, în primele luni de după război, la formarea
unor trupe paramilitare care s-au îndreptat, așa cum
s-a întâmplat, de pildă, în Germania, împotriva comuniștilor, sindicaliștilor, anarhiștilor etc.
În teritoriile alipite României după 1918, situația a
fost, pe alocuri, similară. În Transilvania, de pildă, mișcările republicane și sindicale au fost etichetate drept
„bolșevice”, fiind considerate o amenințare la adresa
statului național. Astfel, unul dintre rolurile jucate de
Gărzile Naționale, formate din soldați români din
armata austro-ungară întorși de pe front, a fost acela
de a „pacifica” regiunea și de a facilita integrarea acesteia sub administrația Bucureștiului.
Apariția pe scena politică națională a lui Corneliu
Zelea-Codreanu, în 1922, nu a fost, așadar, una întâmplătoare, într-un context politic și social postbelic marcat de anticomunism, antisemitism și naționalism
extrem, toate „ingrediente” aflate, de asemenea, la
baza politicilor de până atunci ale statului român.
1925-1935
În perioada 1925–1935, în România se conturează
un curent pacifist și antimilitarist care promova dezertarea și susținea obiectorii de conștiință ca formă de
rezistență împotriva armatei. Între acest curent intelectual pacifist și „umanitarist”, promovat de Eugen
Relgis, și ideile vegetarianismului radical, promovate
în Vegetarismul de Ion Ionescu-Căpățână, au existat
numeroase suprapuneri. Deși inițial niciunul dintre
cei doi nu s-a revendicat explicit de la ideile anarhiste,
ambii au recunoscut ulterior convergența cu principiile
antiautoritare și libertare.
În Vegetarismul se găsesc, de pildă, texte care ar
putea, la fel de bine, să fie publicate într-o zină antispeciistă sau straight-edge contemporană. În numărul 3–4 din 1933, într-un articol intitulat „Vegetarism și
pacifism”, Ion Ionescu-Căpățână scria:
Atunci când măcelarul este factorul cel mai important
al societății, când el și actele sale sunt divinizate, numai
pentru aceea că satisface bestia sanguină ce trăiește în
fiecare om, e foarte firesc ca Împărăția Sa, Crima abjectă,
să troneze pe pământ. Când sugarului, maică-sa îi procură
hrana necesară, dintr-o alimentație carnală, iarăși e firesc
ca bacilul Războiului să se mențină. [...] La fel, și prin alte
plăgi e menținut spiritul războinic, deoarece mâncarea
carnală cere tutun și tabagistul simte necesitatea unui
țap de bere, a vinului și a rachiului. Și atunci vedem deci
că totul este numai fantezie, că toate teoriile Umaniste,
Pacifiste, sau indiferent cum ar fi numite, sunt teorii
zadarnice, dacă enunțătorii teoriilor sau adepții lor încă
nu au înțeles că trebuie să pășească pe prima treaptă de
realizare practică…7
În paginile Vegetarismului pot fi găsite numeroase
articole împotriva războiului și a militarizării, Eugen
Relgis și Ion Ionescu-Căpățână insistând asupra necesității unei transformări sociale (și morale) profunde,
care să ducă la încetarea tuturor războaielor: atât a
celor purtate de oameni împotriva altor semeni, cât
și a războiului dus de oameni împotriva „animalelor
dezarmate”. Apelul lor viza extinderea „frăției” asupra
tuturor ființelor vii și transformarea practicilor cotidiene în acest sens. Între pacifism și vegetarianism,
considerau ei, exista o legătură firească. „Iată de ce
vegetarienii conștienți, care luptă azi în epoca recrudescenței militare și revoluționare, sunt premergători
care merită omagiul oricărui pacifist”, scria, de pildă,
Eugen Relgis.
Eugen Relgis a fost membru al Internationalei
Potrivnicilor Războiului („War Resisters International”),
o rețea globală de organizații și indivizi dedicați promovării pacifismului, dezarmării și rezolvării pașnice
a conflictelor internaționale. Această internațională,
activă în special între cele două războaie mondiale, reunea activiști, scriitori, intelectuali și reformatori sociali
din mai multe țări, cu scopul de a răspândi ideile antimilitariste, de a susține drepturile omului și de a combate războiul prin educație, propagandă și activism
civic. La începutul cărții sale din 1928, Internaționala
pacifistă, acesta arăta că:
Pacifismul a trecut din faza sentimentală, pasivă, în faza
decisivă a acțiunii. El nu mai e o idee vag-idealistă, ci un
curent care sporește neîncetat: izvorul lui e în conștiința
liberă, voluntară, a individului, și își găsește expresia în
faptele realizate cu tenacitate de numeroasele organizații
pacifiste din aproape toate țările. Mai este, oare, necesar
să precizăm că facem deosebire între pseudo-pacifismul
7. https://anarhiva.com/items/show/118
42
�Această diversitate impresionantă
este firească. Varietatea este și ea o
lege a vieții, ca și unitatea. Varietatea
este expresia libertății.
oficial, al Statelor, și pacifismul activ,
direct, al acelora care merită numele
de „obiectori de conștiință”?
În cadrul Conferinței „War
Resisters International” din 1928 de
la Sonntagberg, Austria, Relgis a
avut o intervenție cu privire la necesitatea înființării unei Internaționale
Pacifiste bazată pe principiile umanitarismului, pe o viziune federalistă, rețelară și în strânsă legătură
cu lupta de emancipare a muncitorilor din întreaga lume:
Împotriva capitalismului luptă
Internaționala
Proletariatului.
Împotriva războiului să se înalțe
frontul Internaționalei Pacifiste.
Elementele Internaționalei există.
[...] Sunt aici socialiști și individualiști,
socialiști revoluționari și socialiști
religioși, sunt anarho-comuniști
și creștini apolitici: tolstoieni,
adventiști, baptiști, catolici... Unii se
declară antimilitariști, alții refractari;
unii sunt misionari ai fraternității
dintre clase, alții ai împăcării dintre
foștii beligeranți; unii reprezintă
tineretul, alții muncitorimea, ații
femeile; câțiva vorbesc în numele
unor asociații etice ori culturale…
În anii care au urmat, Relgis a
continuat să promoveze pacifismul,
umanitarismul și antimilitarismul,
participând la conferințe și schimburi de idei cu alți pacifiști europeni.
Activitatea sa era legată și de propagarea vegetarianismului, a drepturilor omului și a educației sociale, toate văzute ca instrumente de
prevenire a războiului și violenței la
scară largă.
În perioada interbelică, influența
WRI în România a fost în principal
intelectuală, fără a se reuși organizarea la nivel național într-o structură
mai amplă. Doar câțiva intelectuali și activiști au reprezentat valorile
internaționalei în România. Eugen
Relgis și alți intelectuali români,
printre care Panait Mușoiu, au participat la conferințe europene, au tradus și difuzat texte pacifiste străine,
aducând în atenția publicului românesc idei despre dezarmare și soluționarea pașnică a conflictelor. Deși
prezența WRI în România a fost limitată, ideile pacifiste s-au răspândit
prin intermediul rețelelor culturale,
mai ales în orașe precum București,
Iași, Timișoara, Ploiești sau Cluj, contribuind la conturarea unui discurs
autohton anti-război și antimilitarist
în perioada interbelică.
În această perioadă, armata
era obligatorie în România. Legea
serviciului militar prevedea recrutarea tuturor bărbaților apți pentru serviciu militar. Tinerii erau
chemați la serviciu activ, iar ulterior puteau fi incluși în rezervă.
Această obligație era parte a efortului statului român de a menține o
armată suficientă pentru apărarea
teritoriului și pentru consolidarea
unității statale de după „marea
unire” din 1918.
Astfel, pe lângă pacifismul umanitarist al lui Relgis și Căpățână,
au existat, în cercurile anarhiste, și
cazuri de dezertare din armată motivate ideologic. Un exemplu în acest
sens este cel al lui Mechel Stanger,
anarhist originar din Bucovina de
Nord și brutar de profesie, care a
dezertat din armată în primăvara
anului 1931. Pentru Stanger, care la
21 de ani era deja un anarhist convins, refuzul serviciului militar reprezenta o datorie morală, deoarece,
după cum mărturisea el ulterior,
„anarhismul m-a învățat că nu trebuie să înveți să ucizi oameni”. Doar
teama de a fi „îngropat de viu într-o
temniță din România” l-a determinat să se înroleze inițial în armată.
Viața de cazarmă i-a confirmat,
de altfel, cele mai mari temeri prin
„inutilitatea și brutalitatea serviciului militar”. Bătăile primite pentru
abateri minore, justificate de subofițeri cu un sadism abia mascat drept
43
�„necesare pentru disciplina militară”, antisemitismul,
dar și absurditatea vieții cazone, l-au determinat în
cele din urmă să fugă. În timpul unei permisii, în loc să
revină la unitatea sa, s-a îndreptat spre București, de
unde a luat un tren către Berlin, călătorind sub vagon.
Experiența a fost un coșmar de durere fizică, foame,
sete și anxietate intensă. Ajuns epuizat la Berlin după
26 de ore de chin, a fost descoperit în gară și reținut,
iar cazul său a devenit o știre senzațională în presa
locală, fiind poreclit ironic „Domnul călăreț de osii”.
Un alt tovarăș al lui Stanger, David Stetner, a reușit să dezerteze de două ori din armata română, după
o primă încercare nereușită. Ulterior, s-a refugiat în
Franța, la Paris, intrând în clandestinitate odată cu
invazia germană. După război, a rămas activ în cercurile libertare franceze și în Federația Anarhistă, înființând, alături de alți tovarăși anarhiști evrei, un ziar
anarhist în idiș.
Numeroși alți anarhiști evrei din Bucovina de Nord
au părăsit România în anii 1930, ajungând în Spania.
Acesta a fost cazul lui Mechel Stanger, care a petrecut
o perioadă în milițiile anarhiste din Barcelona, însă ca
necombatant, dar și al lui Sylvain Wisner (Misner), persecutat în România pentru opoziția față de guvernul
Antonescu și regimul carlist. Stabilit inițial la Valencia,
Wisner s-a mutat apoi la Barcelona, unde, în iulie
1936, în timpul loviturii de stat franchiste, s-a înrolat
ca voluntar într-o coloană a CNT (anarho-sindicalistă)
și a participat la luptele de la Sietamo, de pe frontul
din Huesca. În timpul „Retiradei”, alături de alți antifasciști din Spania, a trecut în Franța. În 1941, a ajuns în
Algeria, unde a scris L’Algérie dans l’impasse: démission de la France (Ed. Spartacus, 1948), volum în care
denunță regimul colonial.
2003-2008
Începând cu a doua jumătate a anilor 1980, apar
primele nuclee punk în România, atrăgând atenția
Securității, care nu privea cu ochi buni această mică
mișcare ce se coagula la Timișoara, recurgând la arestări, bătăi și intimidare pentru a o descuraja.
Treptat, spre finalul anilor 1990 și începutul anilor 2000, scena a început să se politizeze, fiind puse
bazele unei mișcări anarho-punk în mai multe orașe
din România, precum Craiova, Timișoara, București
sau Iași. Ulterior, au apărut primele mișcări free party,
precum și alte subculturi alternative, care și-au asumat, la rândul lor, poziții politice adesea intersectate
44
cu viziunile antiautoritare și libertare. Aceste grupuri au adoptat încă de la început o atitudine antimilitaristă, organizând evenimente precum „Hrană, nu
bombe” și desfășurând acțiuni de informare împotriva
militarizării și războaielor prin afișe, fluturași, proteste
și concerte.
15 februarie 2003 a fost ziua globală de mobilizare
împotriva războiului din Irak. Sute de mii de demonstranți anti-război au ieșit pe străzi peste tot în lume
pentru a-și exprima dezacordul față de intervenția
militară, deja certă la acel moment. Dintr-un articol
intitulat „Anarhiștii împotriva războiului în România”
din zina D.I.Y. (nr. 1, 2004) aflăm că
pe 1 martie 2003 în Craiova a avut loc o demonstrație8
împotriva războiului. Deși organizată de organizația
troțkistă Asociația Pentru Emanciparea Muncitorilor,
din punct de vedere al mobilizării și participării a fost
clar o demonstrație a anarhiștilor. Demonstrația a fost
organizată în jurul sloganului „Nu războiului! Nu în numele
nostru! Nu în numele tuturor!”. Alături de camarazii din
Craiova a participat și un grup din Timișoara. Au participat
în jur de 100 de persoane în majoritate cu afinități
anarhiste. S-au împărțit pamflete pe tema războiului
8. Filmări de la acea demonstrație pot fi văzute aici: https://
anarhiva.com/items/show/294 și https://anarhiva.com/items/
show/309.
�din Irak, explicând foarte clar care
a fost poziția noastră față de acest
război!9
Într-un fluturaș intitulat „Nu
există război împotriva terorismului. Războiul înseamnă teroare!”, cel
mai probabil tipărit în 2003-2004, se
arată că:
Din același articol aflăm că, în
perioada 9-16 martie, s-a ținut la
Timișoara o săptămână anti-război.
În cadrul acestei săptămâni au avut
loc concerte, expoziții, proiecții de
film. Organizatorii ar fi dorit să țină
și un protest, însă inițiativa s-a lovit
de refuzul autorităților. În locul protestului, a fost organizată o acțiune
„Hrană, nu bombe” la care au participat aproximativ 70–80 de persoane care au servit împreună mâncare caldă, spunând un „NU” ferm
războiului din Irak.
Pe 15 martie, la București, a avut
loc un marș împotriva războiului, la
care au participat peste 300 de persoane, care au scandat împotriva
intervenției din Irak și a implicării
României. Deoarece la acest protest
au fost prezenți și membri ai Noii
Drepte, anarhiștii au decis să protesteze separat în Piața Universității.
În perioada 9–15 iunie 2003,
lângă Timișoara, a avut loc un No
Border Camp. Peste 150 de participanți din țări precum Austria,
Germania, Marea Britanie, Elveția,
Irlanda, Israel, Polonia, Grecia, SUA,
Serbia, Maroc, Australia și România
s-au implicat într-o săptămână de
discuții și acțiuni. Printre subiectele abordate s-au numărat regimul migrației, situația la granițele
României, libertatea de mișcare
etc. La final, peste 100 de persoane
au participat la un protest pe străzile Timișoarei, distribuind fluturași.
„Pentru o săptămână, o zonă autonomă a fost deschisă, un spațiu liber
pentru schimb de idei și experiențe a
luat naștere.”10
De altfel, în 2003 a avut loc și
prima ediție a Târgului Anarhist de
Carte din Balcani, la Ljubljana, la
care și-au anunțat prezența, deși nu
au putut participa, mai multe colective din Timișoara și Craiova.
Târgul Anarhist de Carte din
Balcani12 nu a apărut spontan, ci a
reprezentat cristalizarea a decenii de eforturi de a construi o rețea
de solidaritate și ajutor reciproc „de
dedesubt”, ca răspuns la conflictele
naționaliste care au marcat profund
regiunea în anii de după 1989.
Primele semințe ale colaborării
au fost plantate în timpul Războiului
Rece, când mișcările anarhiste
locale au fost suprimate de regimurile socialiste. La Paris, refugiați politici precum iugoslavul Paul Zorkin
și anarhiștii bulgari au încercat să
9. D.I.Y. #1, 2004: https://anarhiva.com/
items/show/114.
10. O filmare de la protestul de la finalul
taberei poate fi văzută aici: https://anarhiva.
com/items/show/308.
11. https://anarhiva.com/items/show/202.
12. Rețeaua anarhistă balcanică, Pagini
Libere, 2024: https://pagini-libere.ro/
brosuri/reteaua-anarhista-balcanica/.
Argumentul despre necesitatea
apărării țării împotriva unei armate
invadatoare este des folosit pentru
a justifica existența armatei
statului. Guvernul de ocupație al
unei puteri străine poate fi cea mai
brutală tiranie. Dar domnia unui
guvern național nu este altceva
decât aceeași tiranie bazată pe
violență directă sau ascunsă. Planul
obligatoriu al armatei statului este
violarea clară a libertății personale
și sursa maladiei sociale printre
soldați. Pe de altă parte, armata
profesionistă și industria de apărare
sunt ele însele o amenințare. În țări
precum SUA, complexul industrial
militar este un puternic centru al
puterii, aflat dincolo de orice control
social și este o serioasă amenințare
la adresa păcii din lume.11
mențină vie ideea unei federații balcanice. O inițiativă crucială a fost
revista Iztok13 (1975-1991), editată
de anarhiștii aflați în exil, printre care
s-au numărat Nikola Tendjerkov din
Bulgaria și Nicolae Trifon, anarhist
din România cu origini aromâne14.
Publicația a devenit o platformă
pentru vocile de opoziție din Est,
permițând circulația analizelor și
știrilor din regiune, însă dintr-o perspectivă libertară și, în același timp,
anticapitalistă.
După prăbușirea regimurilor
socialiste, în contextul războaielor
din Iugoslavia, nevoia de comunicare și solidaritate a devenit vitală.
Anarhiștii din fostele republici iugoslave, în special din Croația și Serbia,
s-au implicat activ în mișcările
anti-război, încercând să mențină
legăturile și, astfel, să spargă blocada informațională și propaganda
13. https://anarhiva.com/exhibits/show/xx/
iztok-1981
14. https://pagini-libere.ro/carti/nicolastrifon-un-parcurs-libertar-internationalistinterviuri/.
45
�naționalistă. Publicații comune, precum ziarul Dincolo
de zidurile naționalismului și războiului (1993), tipărit în Italia și distribuit clandestin pe ambele părți ale
frontului, au reprezentat o „voce puternică de solidaritate”. Aceste eforturi au fost completate de turnee
comune ale trupelor anarho-punk și de buletine informative precum Zaginflatch, care s-a dovedit crucial
în timpul bombardamentelor NATO asupra Serbiei.
Comunicarea a fost facilitată de primele rețele online,
precum BBS-ul ZaMir și, mai ales, lista de e-mail ex-yua-lista, care a devenit un forum vital pentru schimbul
de informații, dezbateri politice și menținerea legăturilor între anarhiștii izolați de război.
În paralel, s-au format și alte rețele regionale, precum cele între scenele anarho-punk din Timișoara,
Craiova și Novi Sad, sau între anarhiștii din Sofia și
Salonic.
La începutul anilor 2000, a apărut ideea de a crea
un eveniment regulat, itinerant, care să consolideze
rețelele de solidaritate existente din Balcani. Astfel, în
2003 a a avut loc prima ediție a Târgului Anarhist de
Carte din Balcani, la Ljubljana, care s-a încheiat cu un
marș împotriva războiului din Irak.
2004 este anul aderării României la NATO, care a
însemnat implicarea armatei române în diferite operațiuni pe glob, din Afganistan în Irak, dar și sporirea
46
numărului de trupe, exerciții și baze militare NATO pe
teritoriul țării.
În 2008 a apărut un fluturaș despre prezența militară a SUA în România și a centrelor de detenție CIA de
pe teritoriul țării. Apariția fluturașului e legată, cel mai
probabil, de Summit-ul NATO de la București din același an, la care s-a discutat extinderea Alianței și situația Georgiei și Ucrainei.
Mai multe colective anarhiste și antiautoritare din
țară și din Europa au încercat să organizeze un protest15 față de această „întâlnire la vârf”. Inițiativa a fost
întâmpinată, previzibil, cu supraveghere și represiune
din partea statului.16 Mass-media a lansat o campanie de intimidare, prezentându-i pe anarhiști drept o
amenințare la adresa securității naționale și anunțând
că autoritățile vor interveni în forță împotriva oricărei
critici la adresa NATO. În același timp, autoritățile au
încercat să-i intimideze pe cei bănuiți că ar lua parte
la protest, sunându-i acasă sau vizitându-i la locul de
muncă ori la școală. Mulți erau, de altfel, urmăriți zilnic
de ceva vreme deja. Mai multor activiști străini li s-a
refuzat intrarea în țară doar pentru că dețineau materiale informative anti-război, o măsură considerată o
încălcare a dreptului la liberă circulație din UE și a libertății de exprimare.
Cu două zile înainte de summit, represiunea a intrat
într-o nouă fază. Activiștii locali și internaționali, care
pregăteau o serie de evenimente într-o hală închiriată
(discuții, proiecții de filme, concerte etc.), au fost sistematic opriți pe stradă, fiind reținuți arbitrar, fără nicio
acuzație concretă. Motivele invocate pentru aceste
rețineri erau diverse și adesea absurde: posesia unei
cărți, a unor CD-uri, a tricourilor cu mesaje anti-război sau simplul fapt de a aștepta pe cineva. Punctul
culminant a fost atins pe 2 aprilie. Sub pretextul unei
agresiuni asupra proprietarului halei, zeci de mascați
și trupe antitero au luat cu asalt spațiul unde se aflau
activiștii. Aceștia au folosit gaze lacrimogene, i-au
imobilizat pe toți cei prezenți, i-au legat și i-au bătut cu
pumnii, picioarele și bastoanele. Pe drumul spre secțiile de poliție, au fost amenințați cu moartea. În total,
50 de persoane au fost reținute fără a fi acuzate de
vreo infracțiune. Tovarășii rămași afară s-au mobilizat
15. Redacția, Democrația pumnului. Cinci ani de la represiunea
manifestanților anti-NATO. Sursa: https://www.criticatac.ro/
democraia-pumnului-cinci-ani-de-la-represiunea-manifestaniloranti-nato/.
16. A se vedea și documentarul realizat cu această ocazie despre
acele zile, „Reconstruction. Anti-NATO days”: https://www.
youtube.com/watch?v=w9aOzNPn_lY.
�rapid, organizând proteste în fața secțiilor de
poliție, alături de presă și avocați, și cerând eliberarea celor reținuți.
Poliția a recunoscut că a folosit forța, dar
a susținut, în mod neverosimil, că a fost în
autoapărare sau că unele persoane s-ar fi
„automutilat”. De asemenea, autoritățile au
refuzat să prezinte înregistrările video ale
intervenției. În replică, zece dintre persoanele
agresate au dat în judecată poliția pentru violență nejustificată.
Într-un articol apărut anul trecut, în decembrie17, Ovidiu Țichindeleanu susține că summitul NATO de la București a reprezentat un
moment de cotitură antidemocratic, marcat de violențe împotriva protestatarilor și de
oprirea ilegală a demonstranților la graniță.
El critică pasivitatea și complicitatea elitelor
intelectuale și jurnalistice, care au legitimat
represiunea și au transformat critica NATO și
a militarizării într-un tabu. Consecința a fost
instaurarea unui climat de frică și cenzură, în
care spațiul public a fost monopolizat de discursuri necritice, pro-înarmare și pro-militarizare. Țichindeleanu plasează aceste evenimente în contextul înfrângerii globale a
mișcărilor de stânga din anii 2000, când forța
statală și ideologia anticomunistă au eliminat
aproape orice tentativă de opoziție față de
capitalism și imperialism.
Cu toate acestea, organizarea antimilitaristă „de la firul ierbii” a continuat și după
2008, deși în forme mai puțin vizibile decât
până atunci. Anul 2008 poate fi considerat un
moment de cotitură pentru mișcarea antiautoritară din România, marcând începutul unei
noi perioade a organizării libertare de stânga
din țară.18
17. Țichindeleanu, Ovidiu, Defetism și degringoladă.
Zece puncte pentru deschiderea opțiunilor. Sursa:
https://www.criticatac.ro/defetism-si-degringoladazece-puncte-pentru-deschiderea-optiunilor/.
18. De la Biblioteca Alternativă la Centrul Claca:
pași către recompoziția stîngii. Interviu cu V. (2015).
Sursa: https://ro.theanarchistlibrary.org/library/de-labiblioteca-alternativa-la-centrul-claca-pasi-catrerecompozitia-stingii-interviu
47
�RECENZII ȘI SUGESTII DE LECTURĂ
STRAYING WITH STREET DOGS
(ARON NOR & EVA MEIJER),
ACTIVE DISTRIBUTION &
CĂRȚILE PISICII NEGRE, 2025
Câinii străzii nu sunt ființe pasive. Aceștia își creează propriile norme
și strategii pentru a naviga realitățile noastre interconectate. Ei rezistă
violenței structurale și ostilităților de zi cu zi, acționând în moduri profund politice. Această carte este o încercare de a hoinări alături de ei.
Este un dialog între doi gânditori și scriitori, Aron Nor și Eva Meijer, unul
din România, celălalt din Olanda, care urmărește să destabilizeze narațiunile dominante cu privire la câinii de pe străzi. Bazându-se pe propriile lucrări, pe diferite teorii, înțelegeri localizate și experiențe personale,
autorii discută o gamă largă de idei filosofice, antispeciiste și anarhiste,
alături de diferite realități istorice și intervenții materiale, esențiale pentru a face dreptate câinilor străzii. Punând întrebări cu relevanță politică
pentru câini, acest text deschide posibilități de a gândi și de a trăi în alt
mod alături de ei.
Cartea este însoțită de o postfață scrisă de Maria Martelli, designul
coperții fiind realizat de Mina Mimosa.
Ideea unei „adunări multispecii” se simte pe cât atât accesibilă, pe atât de evazivă,
e ceva ce vrei, ce trebuie să încerci, să vezi cum ar putea funcționa! Sunt multe
pe lume care ne fac să ne simțim fără speranță, iar lucrurile care ne copleșesc par
uneori mult prea mari. Fie că este vorba de criza climatică, genociduri și războaie,
ascensiunea fascismului, industria animalieră infinit de dureroasă sau altceva,
toate par dezastruoase, gigantice și pot produce cu ușurință o stare de blocaj.
Ceea ce putem recunoaște și apoi... transforma în altceva! Așa cum spune Aron,
dacă „câinii străzii ne învață cum să fim neguvernabili”, ei ne arată și cum să
continuăm: prin nesupunere, refuzând să reacționăm pur și simplu la condițiile
sociale care ne sunt date pentru a începe să urmăm propriile noastre căi și
proiecte colective către eliberare. (din postfața semnată de Maria Martelli)
Straying with street dogs (Aron Nor & Eva Meijer) e și prima publicație care apare, în colaborare cu Active Distribution, în colecția „Cărților
Pisicii Negre”.
CUM ORGANIZĂM UN
PROTEST, P.R.A.F., 2025
E vorba de o broșură colectivă care încearcă să răspundă câtorva
întrebări legate de organizarea unui protest, începând de la legile existente în acest sens și până la chestiuni precum interacțiunea cu autoritățile, siguranța adunării, comunicarea, ceea ce se întâmplă după încetarea
protestului etc.
Inițiativa a venit de la mai multe persoane și grupuri care au dorit
să strângă laolaltă câteva din propriile experiențe și idei în acest sens,
în dorința de a consolida și încuraja apariția unor practici coerente de
48
�organizare comunitară, protestul fiind una din modalitățile de a contesta
status-quo-ul și de a-ți face vocea auzită.
P.R.A.F., grupul de lucru care a pus cap la cap toate aceste informații,
nu e o grupare cu o direcție ideologică unică, ci mai degrabă o sintagmă
care reunește mai multe persoane diferite, dar care rezonează cu mesajul anticapitalist și feminist.
Broșura poate fi citită pe site-ul Pagini Libere.
THE ROMANIAN RIGHT (HRISTU PARAIPANĂ), ACTIVE DISTRIBUTION, 2025
Broșura, apărută în limba engleză a fost scrisă în perioada dintre cele
două ture de alegeri din 2024/2025, într-un context în care amenințarea
fascismului a reapărut în atenția publică în România. Cu toată surpriza
unei mari părți a publicului în fața acestei (aparent) neașteptate turnuri
legionare, pentru orice observator cât de cât atent și lucid, acest lucru nu
a reprezentat ceva neașteptat.
Dincolo de proliferarea ideilor naționaliste și de ascensiunea postdecembristă a grupărilor de extremă dreapta, multe dintre ele provenite
inclusiv din zone ale vechiului stat așa-zis „socialist”, această resurgență,
petrecută de această dată pe fundalul hegemoniei neoliberale, nu ar trebui să ne mire foarte mult. Există o continuitate a acestor teme, a acestei
gândiri, care se află la temelia constituirii statului român și care, în diferite perioade istorice, și-a găsit ecouri și în largi pături ale societății.
Teama de „comunism” și de „străini”, fantasma purității naționale și
a autarhiei, ideea de „cetate asediată” din interior și exterior, sunt teme
constante, care apar recurent în discursurile publice. Ele au inspirat nu
numai apariția unor curente ultranaționaliste, ultrareligioase și fasciste,
la începutul secolului XX de pildă, dar și politici de represiune ale statului îndreptate împotriva unor minorități, așa cum s-a întâmplat în cazul
evreilor și romilor, de pildă. Sau, în perioada de până la abrogarea articolului 200, în cazul persoanelor „neconforme”, queer. Tradiția puternică a
acestor ideologii a continuat, în diferite forme, prin schimbările de regim
din 1947 și 1989, până astăzi.
Acest mic volum încearcă să prezinte, unui public nefamiliarizat cu
aceste teme, situația socială, economică și politică din România care a
contribuit la această deplasare tot mai apăsată spre extrema dreaptă,
oglindită nu numai în ascensiunea grupurilor de inspirație legionară, ci și
în discursul politic. Mai degrabă decât să ofere răspunsuri definitive, analiza își propune să schițeze câteva direcții de reflecție și să deschidă piste
de discuție pentru viitoare analize mai ample.
49
�UNDE MAI CITIM, CE MAI CITIM
Nu e o întâmplare că, de-a lungul timpului, multe colective libertare s-au organizat în jurul unor biblioteci, spații
de autoeducare sau proiecte editoriale. Dincolo de munca de păstrare a unei memorii, astfel de arhive și biblioteci
rămân locuri ale unei cunoașteri vii, angajate și prezente. Astfel că, nu de puține ori în istoria mișcărilor de emancipare, bibliotecile anarhiste au devenit spații ale rezistenței, ale învățării și solidarității.
↓ BIBLIOTECA ANARHISTĂ
ro.theanarchistlibrary.org
În decembrie 2022 a fost lansată și versiunea în
limba română a Bibliotecii Anarhiste („The Anarchist
Library”), cea mai mare arhivă de texte anarhiste la
această dată, cu materiale în peste 20 de limbi, printre
care și limba română. Secțiunea în limba română este
actualizată regulat și cuprinde deja o colecție bogată
de texte pe diferite teme, preluate de pe blogurile, din
arhivele și publicațiile antiautoritare, mai mult sau mai
puțin recente, de la noi.
↓ BIBLIOTECA A.CASĂ
Cluj (în imaginea de mai jos)
Un loc comod în spațiul autonom a.casă, în bibliotecă vei găsi materiale tipărite – cărți, fanzine, reviste,
postere, autocolante – dedicate criticii sociale radicale
și artei politice, dar și multor altor subiecte. Avem peste
700 de cărți și nenumărate zine despre acțiune directă,
feminisme, punk și DIY, ecologie, istorie și teorie radicală, anti-represiune, mișcări sociale etc. Poți căuta cărțile în catalogul nostru online: libracasa.librarika.com
Primim cu bucurie donații de cărți și sugestii.
Pentru noutăți și program, urmărește-ne pe ig
@acasacluj.
50
�↓ BIBLIOTECA FILARET 16
București
Spaţiu DiY deschis în Bucureşti, Filaret 16, continuă să adune cărţi pentru biblioteca aflată încă la
început de drum. Am strâns până acum cărți și reviste
feministe, despre anarhism, educație anti-rasistă,
anti-transfobă, anti-autoritară, diferite perspective și
voci de stânga, punk și DIY, și alte subiecte super captivante. Dacă vreți să ne faceți cadou o zină, revistă sau
carte care credeți că s-ar potrivi în bliblioteca noastră,
lăsați-ne un mesaj privat pe pagina de Facebook sau
Instagram @Filaret16DiY.
Dintre editurile şi inițiativele editoriale din
România, veți putea citi la noi: Black Button Books,
CUTRA, Dezarticulat, Pagini Libere, Fractalia, Hecate,
Literatură și Feminism, Posthum Journal și multe alte
nume locale pe care sigur vă veți bucura să le regăsiți
aici!
↓ UNGHIUL MORT
București
Unghiul Mort e un spațiu anarhist DIY destinat
modificărilor corporale. Momentan suntem doi rezidenți specializați pe tatuaje și unghii. Regulat avem
invitați locali și internaționali care își propun să împingă
limitele în ceea ce se poate face cu corpul uman: suspensii, scarificări, ink-rubbing, colorarea limbii și orice
altceva e fizic posibil.
Spațiul dispune de un mic infoshop cu broșuri și
servește ca loc de întâlnire pentru oricine nu simte că
aparține societății capitaliste, în scopul de a împărtășii
idei, skill-uri, strategii și ce mai e nevoie pentru a înlocui sistemul.
51
�UNDE MAI ASCULTĂM, CE MAI ASCULTĂM
↓ LENEȘX RADIO
lenesxradio.ro
podcastul de stânga pe care îl
poți asculta când nu ai chef de
nimic
Veritabil veteran al podcasturilor antiautoritare pe
aceste meleaguri, Leneșx Radio a împlinit cinci ani de
existență în 2025.
Vă recomandăm să ascultați episodul 41 („Cum
construim o lume nouă ajutându-ne reciproc cu Piața
Autonomă Cluj”). Apărut în septembrie, episodul propune o discuție cu doi membrix ai colectivului care
organizează Piața Autonomă Cluj (PAC), în care sunt
prezentate principiile care stau la baza PAC și, mai
general, la baza acțiunilor de tipul „Hrană, nu Bombe”:
solidaritate, ajutor reciproc, antimilitarizare, anticapitalism, autonomie alimentară. Conversația urmărește
totodată și moduri concrete de organizare, oferind o
perspectivă practică asupra felului în care pot fi inițiate
astfel de proiecte comunitare.
Evenimentele „Hrană, nu Bombe!” au apărut în
România la începutul anilor 1990–2000, fiind organizate de colective anarhiste din Craiova, Timișoara, Iași
și București. Piața Autonomă Cluj rămâne cea mai longevivă și consecventă inițiativă de acest fel din țară,
prima ediție având loc în decembrie 2012. Treisprezece
ani mai târziu, numărul edițiilor PAC a depășit 40.
↓ THE LAST FIREFLIES
thelastfireflies.libsyn.com
A radical climate podcast based
in Eastern Europe
Un podcast lansat recent, la final de 2025, este și
The Last Fireflies. E vorba de un podcast radical despre climă, în limba engleză, care-și propune să discute
știința din spatele schimbărilor climatice, împletind
însă analiza cu poezia, literatura și cu discuții despre
organizare.
Am ales numele The Last Fireflies („Ultimii licurici”)
pentru că licuricii întruchipează frumusețea fragilă a
naturii și lumina pâlpâitoare a speranței, dar și forța micilor
gesturi, care pot străluci în întuneric, reamintindu-ne
că și cea mai firavă lumină contează. Criza climatică
este o problemă globală, însă contextul est-european,
incluzând aici și zona Balcanilor, este unul aparte. [...] Deși
împărtășesc unele dintre privilegiile și responsabilitățile
„Nordului global”, aceste regiuni au trecut, la rândul
lor, prin perioade îndelungate de opresiune, sărăcie și
nedreptăți. Ne propunem să scoatem la iveală modul
în care experiența istorică specifică a regiunii conferă
profunzime și nuanțe unei viziuni adesea reducționiste
asupra „Europei”. Locuim în România, iar munca noastră
e profund influențată de experiențele avute în diferitele
colective anarhiste și feministe din care am făcut, de-a
lungul vremii, parte.
↓ SUFRAGERISTELE
youtube.com/@Sufrageristele
Un podcast care, după un prim episod foarte reușit, a intrat parcă în hibernare, deși noi am fi curioși
și de alte conversații, pe alte teme. Episodul, intitulat
„Eugenismul, ideea proastă care încă n-a dispărut”,
propune o discuție asupra eugenismului, explorând
rădăcinile și ramificațiile sale istorice, culturale și politice, dar și felurile în care acesta reapare, în diferite
forme, în discursul public, științific și politic contemporan. Eugenismul stă, de fapt, la baza etno-naționalismului și rasismului, a segregărilor sociale și a diferitelor
52
încercări de a „purifica” corpul națiunii de elementele
considerate „imperfecte”, „străine”. Conversația, susținută de o bibliografie bogată, e cu atât mai interesantă
cu cât ne arată și cum a căpătat legitimitate această
idee și care a fost rolul ei în justificarea antisemitismului în perioada interbelică, dar și în alte contexte
istorice.
�DIVERSE
APEL LA PARTICIPARE PENTRU
TÂRGUL ANARHIST DE CARTE
DIN BALCANI 2026
Skopje, 24–27 septembrie
Suntem încântați să invităm
tovarăși, colective, edituri și inițiative din Balcani și din alte regiuni la
Skopje, pentru a participa la Târgul
Anarhist de Carte din Balcani 2026,
care se va desfășura în perioada
24–27 septembrie.
Ne asumăm, cu hotărâre și
grijă, responsabilitatea de a găzdui
această întâlnire itinerantă a rezistenței, solidarității și autoorganizării. Așteptăm cu nerăbdare să vă primim la Skopje pentru patru zile de
întâlniri, discuții, perspective diferite, învățare, organizare și luptă
colectivă.
După cincisprezece ani, Târgul
Anarhist de Carte din Balcani revine
la Skopje, unde a avut loc ultima
dată în 2011. Târgul revine într-un
oraș complet schimbat, într-o regiune transformată și într-un context
global radical diferit. Neschimbată
a rămas doar nevoia de a ne întâlni,
de a ne organiza, de a face schimb
de idei și de a rezista împreună.
Revenirea TACB la Skopje nu este
un gest nostalgic, ci o necesitate
politică: aceea de a reconecta luptele vechi și cele noi, de a consolida
legăturile regionale și internaționale
și de a înfrunta realitățile prezentului prin forța colectivă.
O nouă mișcare anarhistă se
mobilizează în acest oraș modelat de contradicții, distrugere și
supraviețuire. Noi colective, grupuri informale și inițiative apar,
reconectându-se la luptele trecutului și deschizând noi fronturi de
rezistență. Skopje devine din nou
un teren de confruntare cu statul, capitalul și toate formele de
dominație.
Războaiele nu mai sunt evenimente excepționale, ci devin condiția cotidiană a lumii. Imperialismul
nu se mai ascunde în spatele măștilor diplomatice, ci redesenează
deschis granițe, vieți și viitoruri.
Noile tehnologii sunt dezvoltate în
spatele ușilor închise ale proprietății private, în timp ce consecințele lor sunt ne sunt impuse tuturor:
inteligență artificială, supraveghere
digitală, control algoritmic al muncii, educației, sănătății, războiului
și divertismentului. Excluse de la
decizii, informații și infrastructuri,
suntem totuși nevoite să suportăm
povara acestora, tot mai des din
postura de ținte ale militarizării și
controlului social.
În același timp, un nou val de politici reacționare șterge decenii de
lupte. Mișcările „anti-gender” atacă
femeile, persoanele queer și trans cu
o violență reînnoită. Forțe patriarhale,
naționaliste și religioase mobilizează
frica și resentimentul, modelând
noile generații pe calapodul vechilor
ierarhii. Mașinăria economică a capitalismului își continuă distrugerea,
doborând an de an noi recorduri ale
colapsului ecologic, exploatării, strămutării și mizeriei sociale.
Aceste crize nu sunt izolate. Ele
formează un singur peisaj interconectat al dominației. Sunt urmarea
logică a al puterii statului, acumulării
capitaliste, controlului tehnologic și
ierarhiei sociale.
În Balcani, aceste procese globale capătă forme deosebit de brutale și evidente. Regiunea continuă
să fie tratată ca un laborator semiperiferic pentru austeritate, privatizare, corupție și politici extractive.
Râurile sunt stăvilite, pădurile sunt
vândute, munții transformați în
mine, iar orașele remodelate pentru
profit speculativ, în timp ce comunități întregi rămân fără apă, aer curat
sau mijloace de trai. Distrugerea
ecologică avansează mână în mână
cu șomajul, migrația forțată și dezmembrarea a ceea ce a mai rămas
din infrastructura socială.
În același timp, regimurile populiste (mai noi sau reciclate), proiectele naționaliste și guvernele autoritare își consolidează puterea prin
frică, militarizare, misoginie, rasism și
revizionism istoric. Pentru persoanele
migrante, granițele Balcanilor rămân
zone de detenție, push-back-uri violente și moarte, în timp ce populațiile
locale sunt disciplinate prin datorii,
precaritate materială și o stare de
criză permanentă. Cu toate acestea, în întreaga regiune, mobilizarea și rezistența continuă: împotriva
centralelor hidroelectrice, a exploatării abuzive a apei și a terenurilor,
a evacuărilor forțate, a violenței
polițienești, a opresiunii sexiste, a
organizațiilor fasciste, a regimurilor
de frontieră și a exploatării la locul
de muncă. Adeseori aceste lupte
rămân izolate. Tocmai de aceea
53
�avem nevoie de spații precum Târgul Anarhist de Carte
din Balcani pentru a ne conecta, coordona și a rezista
împreună.
În fața acestei realități sumbre, avem o sarcină
comună: să răspundem într-un mod revoluționar și
radical. Să ne regândim strategiile, să ne reconstruim
rețelele și să perfecționăm practicile de rezistență. Să
identificăm fisurile sistemului și să acționăm împreună
pentru a le lărgi.
De mai bine de zece ani, Târgul Anarhist de Carte
din Balcani există ca un spațiu dedicat exact acestui
scop: nu doar pentru cărți, ci și pentru întâlniri, dezbateri, perspective diferite, învățare, organizare, grijă,
indignare și energie reînnoită. Este o întâlnire itinerantă, care refuză să fie fixată într-un singur loc, reflectând atât realitățile regiunii noastre, cât și necesitatea
reimaginării și reconfigurării permanente a luptelor.
În 2026, Târgul Anarhist de Carte din Balcani va
avea loc la Skopje, între 24 și 27 septembrie.
Skopje este un oraș marcat de o istorie complexă
de revoltă, represiune și supraviețuire. Un oraș în care
culturile se întâlnesc și se confruntă, în care spațiul
urban este mereu disputat, în noile generații formează
noi grupuri de rezistență în condiții din ce în ce mai
dificile. De la luptele muncitorești la organizarea antifascistă, de la rezistența feministă și queer la luptele
54
ecologice și de cartier, Skopje nu este doar un loc al
crizei, ci și al potențialului.
Invităm colective anarhiste, edituri, infoshop-uri,
inițiative autonome, grupuri informale și persoane
din Balcani (și din afara lor) la întâlnirea de la Skopje
pentru a împărtăși experiențe, analize, instrumente și
practici. Vă invităm să aduceți cărțile, zinele, textele,
posterele, discuțiile, atelierele, filmele, schimburile de
cunoștințe și propunerile voastre. Vă invităm să aduceți luptele voastre, îndoielile și întrebările, furia, dar
și energiile și dorințele voastre pentru o lume diferită.
Târgul Anarhist de Carte din Balcani nu este un
eveniment pentru spectatori sau vorbitori, ci un spațiu
comun pe care îl construim împreună. Este un loc de
întâlnire cu tovarăși din contexte diverse, unde învățăm la fel de mult din înfrângeri și din victorii, un spațiu al discuțiilor și al diferențelor de opinie, un loc de
sprijin material și politic reciproc. Este, în același timp,
un cadru pentru consolidarea legăturilor translocale
și internaționaliste, împotriva granițelor, statelor și
capitalului.
Într-o epocă a războaielor, autoritarismului, reacțiunii patriarhale, devastării ecologice și dominației
tehnologice, afirmăm hotărât nevoia de a ne organiza
fără lideri și fără șefi. Punem accentul pe solidaritate în
locul competiției, pe autoorganizare în locul reprezentării, pe acțiunea directă în locul delegării.
Detalii suplimentare privind alte aspect organizatorice, practice și politice, urmează să fie comunicate.
Deocamdată, notați datele și dați vestea mai departe:
Târgul Anarhist de Carte din Balcani 2026 – Skopje
24–27 septembrie 2026
Împotriva războiului, capitalului,
patriarhatului și statului.
Pentru solidaritate,
rezistență și eliberare.
�REȚETĂ:
↓ PASTE CU LINTE
Ingrediente:
» ulei (nu neapărat necesar)
» usturoi
» paste tortiglioni (sau orice fel de
paste tubulare)
» 250 gr smântână de gătit
vegană
» o conservă de linte
» fulgi de drojdie (dacă aveți)
» lămâie
Condimente:
sare
piper
nucșoară (o linguriță)
scorțișoară (jumătate de
linguriță)
» +- 5 boabe de ienibahar
» +- 5 cuișoare
» Cantitățile condimentelor pot fi
după gust.
»
»
»
»
Se fierb pastele (se poate face
cât se face sosul). Se taie usturoi
după gust, mărunt, și se pune în
tigaie să se prăjească (cu ulei). După
ce s-a gătit usturoiul, se adaugă
smântâna și se amestecă. Apoi,
2-3 linguri de fulgi de drojdie și se
amestecă până se îmbină toate. Se
scurge lintea și se adaugă în tigaie.
Se stoarce o jumătate de lâmâie, se
adaugă condimentele de mai sus și
se amestecă. După ce au fiert pastele, se scurg de apă și se amestecă
împreună cu sosul. Gata masa!
Câteva sugestii și idei la care să vă gândiți atunci
când organizați un Food not Bombs:
» păstrați igiena spațiului de gătit și a instrumentelor,
spălați legumele și ambalajele folosite la transport
și la servire. Spălați-vă pe mâini des.
» atunci când faceți meniul, luați în calcul posibile
alergii și opțiunea unei mâncări mai puțin sau deloc
condimentate/iuți.
» porția de mâncare pentru o persoană cântărește în
medie 400-500g.
» o mâncare nutritivă conține carbohidrați (cartofi,
paste sau orez), diferite legume și proteine (leguminoase) gătite. Dacă aveți posibilitatea, adăugați
salate din legume proaspete sau semințe.
» un desert, ceva dulce este întotdeauna apreciat.
» gândiți-vă la timp: programați gătitul astfel
încât la servire mâncarea să fie caldă și să evitați
reîncălzirea.
» pregătiți un banner cu Food not Bombs și un mic
flyer despre acțiunea voastră.
Cantități orientative pentru o porție pentru felul
principal (în varianta lor uscată):
orez 50g -70g
paste: 90g
cartofi: 200g-300g
leguminoase (fasole, linte, mazăre, bob, năut):
30g-60g
» legume: 150g-250g
» fructe: 100g-150g
»
»
»
»
Recent a apărut un episod
al podcastului Leneșx Radio, pe
care îl considerăm important,
mai ales în contextul de azi. În
cadrul acestuia este explicat scopul acțiunilor „Hrană, nu bombe”,
fiind totodată prezentată și o
listă de lucruri necesare pentru
a demara o astfel de inițiativă.
Puteți asculta episodul scanând
acest cod QR.
55
�56
�57
�Urmărește BLOC din Timișoara pentru a fi la curent cu evenimentele „Hrană nu Bombe” pe care le organizează!
instagram.com/bloc_161
58
Urmărește Piața Autonomă Cluj pentru a fi la curent cu evenimentele pe care le organizează!
instagram.com/food.not.bombs.cluj
�
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Publicațiile Anarhiva
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Buletinul Anarhivei (2025)
Subject
The topic of the resource
Editorial
Dosar: Arhive, memorie și conștiință istorică
Între documentarea trecutului și redescoperirea
prezentului: o perspectivă (an)arhivistică
Arhive anarhiste din jurul lumii
Perspective anarhiste asupra istoriei
Dosar: Plante, ciuperci și rezistență
De ce un Sfat al Bucătăriilor Autonome?
Ciulinii și rezistența „buruienilor”
Din istoria anarhismului în România
Dicționar: câteva cercuri și grupuri
libertare din România
Trei momente de organizare antimilitaristă
Recenzii și sugestii de lectură
Unde mai citim, ce mai citim
Unde mai ascultăm, ce mai ascultăm
Apel la participare pentru TACB 2026
Rețetă
Description
An account of the resource
anul V, nr. 1-2
Creator
An entity primarily responsible for making the resource
Anarhiva
Publisher
An entity responsible for making the resource available
Anarhiva
Date
A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource
apărut în ianuarie 2026
Format
The file format, physical medium, or dimensions of the resource
revistă
Language
A language of the resource
română
Coverage
The spatial or temporal topic of the resource, the spatial applicability of the resource, or the jurisdiction under which the resource is relevant
2025
2025
anarhism
Anarhiva
anti-militarism
Anti-NATO
anti-război
Autonomous Kitchen Council
Buletinul Anarhivei
Cercul „Propaganda Sindicalistă”
Cercul Libertar
Cercul Râvna
CIRA
Cluj
Cluj-Napoca
Eugen Relgis
Giuseppe Pinelli
herbalism
Hrană nu Bombe
istorie
Kate Sharpley Library
May Day Rooms
Nicole Rose
pacifism
Piața Autonomă Cluj
Război Războiului!
Revista Ideei
Rizom
Ruth Kinna
sindicalism revoluționar
Târgul Anarhist de Carte din Balcani
Tyneside Anarchist Archive
umanitarism
-
https://anarhiva.com/files/original/33c7b21c958a9bc794275c78c77974ab.pdf
abdf9507bd784c8b05e58c3c2e4c3297
PDF Text
Text
�������������������������
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx)
Text
A resource consisting primarily of words for reading. Examples include books, letters, dissertations, poems, newspapers, articles, archives of mailing lists. Note that facsimiles or images of texts are still of the genre Text.
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 1
Subject
The topic of the resource
Editorial
Nachrichten/Știri
Krieg dem Krieg!
Erklärung der Linken und AnarchistInnen betreffend die Konfrontation in der Ukraine
War against war!
Statement of leftist and anarchists on the confrontation
in Ukraine
Kurzes-pe scurt
Offender Brief and die Organisatioren des Fanfest und die Koordination der Rettet Roșia Montană (Salvați Roșia Montană,SRM) Kampagne
Buchbesprechung: Abseit von oberflächlichen Betrachtungen. Paul Jeutes Bukarest
Der Unermüdliche ß Yum 150. Geburtstag von Panait Mușoiu
Tudor Arghezi uber Panait Mușoiu
Tudor Arghezi about Panait Mușoiu
Wer war Tudor Arghezi?
Zum 100. Todestag von Ștefan Gheorghiu
Description
An account of the resource
44 pagini, numeroase ilustrații
Publisher
An entity responsible for making the resource available
Verlag/Barrikade
Date
A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource
2014
Language
A language of the resource
Germană, Engleză
Creator
An entity primarily responsible for making the resource
Bună
anti-militarism
Fânfest
Panait Mușoiu
Război Războiului!
Revista Bună
Roșia Montană
Ștefan Gheorghiu
Tudor Arghezi
-
https://anarhiva.com/files/original/2b3bd24f064b0d0b5c51c894bff63ecc.pdf
e332a91cec5dff80b9daf8b4e1ca033f
PDF Text
Text
�������������������������
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Colecție reviste secolul XXI (2001-20xx)
Text
A resource consisting primarily of words for reading. Examples include books, letters, dissertations, poems, newspapers, articles, archives of mailing lists. Note that facsimiles or images of texts are still of the genre Text.
Dublin Core
The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/.
Title
A name given to the resource
Bună. Zeitschrift für Befreiung & Emanzipation - nicht nur in Rumänien Nr. 2
Subject
The topic of the resource
Die einzige Lösung ist die soziale Revolution! Singura soluție revoluția socială!
Editorial
Unterstütyt die Spendensammlung Waffen für Rojava
Nachrichten/Știri
Kurrzen/pe scurt
Antwort der Kampagne Salvați Roșia Montană auf den Offenen Brief Genen die Ignoranz faschistischer Gewalt Rumäniei
Der österreichische Anarchist Alfred Saueracker in Rumäniein
Interview mit dem Anarchisten Nicolas Trifon
Interview mit AnarchistInnen aus Craiova
Buchbesprechung: Das revolutionäre Rumänien vor Augen. Martin Veiths Militant
Description
An account of the resource
44 pagini, ilustrații
Creator
An entity primarily responsible for making the resource
Bună
Publisher
An entity responsible for making the resource available
Verlag/Barrikade, Hamburg
Date
A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource
2015
Format
The file format, physical medium, or dimensions of the resource
PDF
Language
A language of the resource
Germană
anarho-sindicalism
Craiova
Hamburg
Martin Veith
Nicolas Trifon
Revista Bună
Rojava
Roșia Montană