9 10 549 https://anarhiva.com/files/original/6a93f6bce211bf8749413ec648c3e190.pdf 97c323df1acb71c5d349014d574f709f PDF Text Text l o v e k i l l s #12 anarho-feminist-zine �Cultura rezistentei – educatie pentru revolutie ! « Eu devin libera, în adevăratul sens, doar în virtutea libertăŃii altora, astfel încât libertatea mea devine mai mare şi mai profundă cu cât numărul de oameni liberi din jurul meu este mai mare şi libertatea lor este mai extinsă şi mai profundă . » sumar: 1. This is not a love story 2. Manifestul: Anarho-Feminist-Insurectionar-Suprarealist 3. Info-Propaganda: Anarhistii si dreptul de a Alege 4. The Vagina Monologues 5. Women in anarchism: Rose Pesotta 6. Mujeres Libres 7. Women in action: Lupta femeilor din Irak 8. Man’s attitude in women’ struggle: Feminismul: O perspectiva masculin-anarhista 9. A.L.F.-E.L.F. : Anarho-feminismul si eliberarea animalelor « Femeile, diferite de băărbat, dar nu inferioare lui; inteligente, muncitoare şi libere ca şi el, trebuie declarate egale cu el în toate drepturile politice şi sociale. Căăsăătoria religioasăă şi civilăă trebuie înlocuităă cu căăsăătoria liberăă, iar întreŃŃinerea, educaŃŃia şi pregăătirea copiilor trebuie săă fie datoria tuturor, o datorie a societăŃ ăŃii, ăŃ copiii nefiind ai păărinŃŃilor lor sau ai societăŃ ăŃii, ăŃi ăŃ ci ai viitoarei lor libertăŃ ăŃ . » �THIS IS NOT A LOVE STORY Femeile au inceput sa fie sistematic identificate ca “dusmani” ai guvernelor, mai cu seama in America Latina. Ele au devenit, in anumite spatii, tintele predilecte ale represiunii, tortionarii urmarind o decadere intentionata a femeii supuse torturii, silita sa treaca de la statutul de “madona” la acela de “tarfa”. Tortionarii urmareau umilirea femeii in fata celor pe care ar fi trebuit sa-i apere (de obicei copii) tocmai pentru a-i nega latura marianica. Din pricina ca era o prelungire a barbatului pe care il camufla, femeia era chinuita la fel ca un barbat. Dar, in cazul ei, tortura era mai evident orientata spre anihilarea identitatii de femeie, prin agresarea anatomiei feminine, producandu-se, mai ales atunci cand era vorba de multi-viol, metamorfoza dorita de autoritatifemeia nu mai era sfanta, ci impurificata in mod repetat. De-a lungul istoriei, au fost supliciati sexual atat barbati, cat si femei, dar procentul femeilor il depaseste pe cel al barbatilor. In ceea ce priveste corpul femeii schingiuite, au functionat doua tendinte: pe de o parte, acesta nu se cuvenea a fi dezbracat (de aceea de pilda, spanzurarea femeilor a fost interzisa o vreme, pentru a nu li se vedea picioarele), dar pe de alta parte, el era dezbracat cu voluptate si chinuit. Nici arderea trupului femeiesc nu a fost, la inceput, ingaduita. Vestalele pacatoase (care calcasera legamantul de castitate) erau ucise prin ingroparea de vii, trupul lor “maculat” fiind astfel ascuns. Cu timpul, insa, hainele au devenit retorice: doar trupul vizibil avea sa-i fascineze pe schingiuitori. O oarecare pudoare se mentinea, in trecut, in cazul femeilor insarcinate: acestea nu erau torturate pana cand nasteau; dupa aceea, insa, erau la indemana calaului. In timpul Inchizitiei, “vrajitoarele” au fost acuzate de “copulare cu Diavolul”, de aici semnele pe care supliciatorii le cautau pe trupurile lor. Ele erau verificate de catre inchizitori pana in vagin, acestia cautand “semnul Diavolului” in locurile cele mai intime. Cazul “vrajitoarelor” a fost reinvestit in forme paranoice in secolul XX, pastrand, insa, motivatia de odinioara: trupul femeilor este un instrument pentru exorcizarea Raului politic si social. Violarea programatica a femeilor “subversive” in Argentina era legata de faptul ca victimele apartineau (ca mame, surori, sotii si fiice) unor barbati considerati inamici ai lui Dumnezeu, datorita ideologiei de stanga care ii anima. Acesti barbati erau satanizati fortat de catre supliciatorii femeilor lor. Trupul schingiuit al femeii, asa cum apare el in secolul XX, trebuie raportat si la mentalitatea patriarhala in care femeia este prin excelenta supusa ofensei. La urma urmei, orice fel de tortura este un viol, nu doar tortura sexuala. Sexualizarea torturii se bazeaza pe ideea traditionala de dominatie: ordinea patriarhala si functia masculinitatii. Odinioara, barbatul care isi lovea sotia nu era pedepsit decat atunci cand o schilodea sau ucidea. Functiona, de altfel, un fel de rusine dirijata nu asupra agresorului, ci asupra victimei. La nivelul aparentei, exista totusi, o anumita retinere: in secolele trecute, detinutele politice aristocrate erau surghiunite la manastire sau la inchisori cu regim imblanzit. Secolul XX inlocuieste manastirea cu inchisoarea dura. Pana nu de mult, violarea femeilor de catre sotii lor legali nu era considerata viol: in secolul XX, tortionarii isi asuma la randul lor, acest rol, intrand in pielea unor “soti ilegali”, care au dreptul sa faca orice cu trupul femeii – victima, uzurpandu-i astfel, pe fostii barbati legiuiti. Spre sfarsitul secolului XX, violul in cuplul marital a inceput, totusi, sa fie considerat culpabil: de aici, probabil dorinta tortionarilor de a le numi “tarfe” pe victimele femei. Unei “tarfe” ii poti face orice, cu atat mai mult atunci cand ea este “dusman al poporului”: in acest caz femeia respectiva poate fi considerata o sclava sexuala. Din multele tipuri de viol care au fost clasificate, tortionarului ii este propriu violul de dominatie, chiar daca uneori, acesta se combina cu violul sadic. Violul este o tortura dubla: mai intai, fiindca raneste la fel ca orice tortura, apoi fiindca reprezinta umilirea suprema. Taria unui tortionar poate fi masurata (sustine acest cult pervertit al masculinitatii) prin aptitudinile sale de violator, de pradator de femei. Violul ca tortura este un test de verificare a virilitatii si a omnipotentei. Dar violul punitiv este vazut si ca o indatorire, ca un drept legal al tortionarului, intrucat el este Barbatul. Ideea de tortura-viol este mai evidenta, totusi, in cazul femeilor. Atunci cand supliciaza un barbat, tortionarul nu simte deosebirea de trup, ci pe aceea de statut, caci trupul supliciatului este un duplicat al trupului tortionarului. In timp ce trupul victimei – femei contine diferentierea si este, prin urmare mai vulnerabil. Trupul femeii este cu atat mai mult o sfidare si o provocare care trebuie pedepsita, cu cat el �este altceva decat trupul tortionarului. El este tot ceea ce, din punct de vedere fizic, tortionarul nu poate fi: este “strainul” si “opusul”. De aceea, trupul femeiesc este batjocorit mai intens decat unul barbatesc, de aceea tortura este sexualizata, iar femeia este implicit umilita, nu doar chinuita in tortura. Cu mult inainte de conflictul din Bosnia, violurile la care au fost supuse, in a doua jumatate a secolului XX, femeile din America Latina au demonstrat ca trupurile violate ale acestora devenisera “obiectiv politic”: pe de o parte era vorba de o demonstratie a Puterii, pe de alta parte existau componente psihice precum ideea de “premiu” sau “jaf de razboi” oferite soldatilor tortionari. Atunci cand autoritatile insesi indemnau soldatii la violuri era vorba si despre un “control psihosexual”. Klaus Theweleit analizeaza mentalul barbatului protofascist, pentru a vedea care sunt radacinile misticii sale razboinice si demonstreaza ca violenta sa originara provine din spaima si ura fata de feminitate. Una dintre observatiile esentiale ale autorului este aceea ca, desi limbajul barbatului protofascist a fost, in mod symbolic, unul sexual, sistemul nazist va sustine, mai tarziu, tocmai o tendinta anti-erotica la nivelul misticii sale. Theweleit se concentreaza pe identitatea masculine a soldatului german protofascist, pentru a radiografia inauntrul acesteia inclestarea dintre doua dimensiuni resimtite ca matrici culturale si psihologice: cea masculina, amenintata cu dezintegrarea si disolutia si cea feminina. Demonstratiile muncitoresti de revolta in care femeile erau puse drept scuturi vii in fata masei de barbati, camuflati in spatele lor, reprezentau pentru membrii aparatului represiv, Freikorps, imaginea terifianta a unei – vagina dentata – agresive. Astfel, barbatii protofascisti au alcatuit o masinarie falica, functie preluata mai tarziu si de membrii Juntelor latino-americane; aceasta masinarie a fost instrumentata ideologic de mistica supraomului – in primul caz si de machism – in al doilea caz. Dar daca barbatul Freikorps si fascistul de mai tarziu nu au nuantat razboiul psihologic impotriva dimensiunii feminine, tortionarii argentinieni s-au revoltat impotriva a doua instante de identitate clara: maternalul si “subversivele”. Klaus Theweleit inventariaza spaimele care ii bantuiau pe membrii Freikorps, din care mai tarziu vor iesi la iveala destui nazisti de marca. Cea mai mare frica este aceea produsa de “femeia rosie”, bolsevica, singura apta sa-i devoreze pe barbatii Freikorps, dupa modelul femeii-capcaun. Aceasta este proiectata adesea, ca o “tarfa” care se cuvine a fi supliciata si ucisa: femeia proletara reprezenta, simbolic vorbind, un sex imund care-i speria si in acelasi timp, ii provoca pe barbatii protofascisti. Spartachistele bolsevice se dovedeau a fi “castratoare”, intrucat erau niste “femei cu penis” (in limbaj psihanalitic), ascunznd arme de foc sub fuste. Fie ispititoare (Salomeea), fie virile (Dalila), femeile proletare aveau sa starneasca si spaimele tortionarilor argentinieni, care vedeau in ele modelul “femeii rosii” datatoare de moarte sip e acela al mamei pedepsitoare, investind miscarea MADRES DE PLAZA DE MAYO cu identitatea unor “femei cu penis”. Femeile ii starneau pe tortionari atat ca fecioare (care trebuiau pedepsite prin impurificare), cat si ca femei mature (pentru ca isi pierdusera puritatea si puteau fi maculate infinit). In timpul Inchizitiei, femeile au fost decretate “vrajitoare” si ispititoare, despre ele spunandu-se in MALEUS MALEFICARUM, ca sunt imperfecte, mincinoase, dezamagitoare si inferioare barbatului. Tortionarii secolului XX aveau sa preia cate ceva din toate acestea, adaptand totusi, “viciile” femeilor la contextul sistemului respectiv de represiune. Exista o categorie aparte, aceea a “leoaicelor” meduzeice (razboinice si terifiante), care indiferent ca intrau in categoria femeii proletare sau nu, erau niste “femei cu penis”. In Argentina, unde machismul Juntei a functionat inclusiv ideologic, femeile nu erau respectate de tortionari fie fiindca erau “femei rosii”, fie fiindca erau in ipostaza de mame acuzatoare. Tortionarul “castra” aceste femei (prin viol cel mai adesea), pentru ca ele erau subtitutele barbatilor lor. In Chile si Argentina, majoritatea “subversivelor”s-au identificat intr-atat cu barbatii lor absenti incat au devenit cu adevarat virile. (TORTURA POLITICA IN SECOLUL XX – R.C.) “Femeile sunt dadacele noastre in copilarie, tovarasele noastre in vremea maturitatii, sprijinul nostru la batranete, consolarea noastra in nenorociri si victimele noastre in toate timpurile !” (S.) �Manifestul Anarho-Feminist-InsurectionarSuprarealist In iunie 1973 cateva femei din Melbourne (Australia) au decis sa creeze colectivul AnarhoFeminist-Insurectionar-Suprarealist. Ne-a apropiat dorinta de a accepta responsabilitatea de a fi ceea ce suntem, de a descoperi si exprima totalitatea experientelor omenesti de care suntem in stare. Dorim tot timpul sa devenim mai mult decat suntem, sa combatem emotiile si gandurile implantate in mintea noastra de concepte precum barbat si femeie, sa experimentam totalitatea posibilitatilor nelimitate ce compun relatiile cu alte fiinte umane. Dorim o societate bazata pe adevarata Egalitate, Libertate si Bucurie. Dorim distrugerea societatii existente, capitalista, sexista, rasista, age-ista(discriminarea pe baza de varsta) si divizata in clase. Deoarece consideram ca se bazeaza pe negarea fundamentala a egalitatii dintre oameni. „Omul” a construit o scara sociala din vieti omenesti. Suntem nascuti in aceasta societate si imediat judecati in functie de sex, rasa si clasa. Sa fii liber in capitalism inseamna sa poti trece pe treapta vietii altcuiva, daca doresti sa urci scara sociala catre succes si securitate; adica sa castigi cat mai multi bani. Oricum, daca esti femeie esti prinsa in cadrul ierarhiei barbat-femeie. Daca esti femeie, fara a tine cont de rasa sau clasa, procesul de acceptare in societatea predominant masculina implica depasirea propriei trepte. Noi cerem REVOLUTIA SEXUALA, pentru a afirma egalitatea noastra ca fiinte umane. Credem ca acest lucru trebuie obtinut pentru a exista posibilitatea reala a unor relatii de dragoste intre fiintele umane. Cerem Revolutia Sociala pentru a stabili un balans intre formele de distributie si formele de productie. Credem ca acest lucru trebuie obtinut pentru a exista posibilitatea ca fiintele umane sa se elibereze de situatia in care trebuie sa-si vanda puterea de munca pentru a supravietui. Credem ca toate fiintele umane poarta in ele potentialul unei vieti armonioase fara impunerea vreunei autoritati. Credem ca Liderii Politici ai acestei lumi s-au abrutizat intr-un asemenea grad incat nu mai pot fi considerati fiinte umane. Ii privim ca pe niste animale periculoase, sau mai grav - roboti mecanizati programati pentru distrugere si putere personala. Credem ca acesti asa-numiti „oameni” trebuie deposedati de orice mijloc pe care l-ar putea folosi impotriva fiintelor umane, sau sa fie exterminati. Credem ca la ora actuala in lume exista suficienta bogatie si cunoastere tehnologica pentru a asigura o viata fericita si libera tuturor oamenilor. Acum ne confruntam cu problema distrugerii acestei societati care nu numai creaza mizeria si frica, dar distruge mediul inconjurator intr-o lupta lacoma pentru putere ce consuma toate resursele. O societate care ne-a programat pe toti din nastere sa devenim „buni cetateni”, buni muncitori care sa sustina ordinea existenta; care se reproduc in pozitia acceptata (pozitia misionarului), care perpetueaza o realitate prestabilita, la crearea careia nu au absolut nici un rol. O societate care ne reduce pe toti la nivelul obiectelor vandute si cumparate la valoarea stabilita in termenii acestei societati. Ca femei trebuie sa atragem atentia „celorlalti camarazi fiinte umane”, ca femeile sufera o dubla opresiune. Traditiile si prejudecatiile societatii patriarhale ne impun noua, in toate sectoarele vietii de zi cu zi, o inferioritate esentiala. Tot timpul vedem reclame care folosesc pieptul femeii pentru a vinde produse nefolositoare, tot timpul cand ne plimbam singure in noapte suntem obligate sa ne amintim de sexualitatea noastra. Fiecare fluierat ne reaminteste ca suntem femei si ca femeile sunt sex. Traim cu frica in suflet deoarece stim ca fiintele inferioare infrunta constant pericolul de a fi folosite si abuzate, fara a se tine cont de dorintele si sentimentele lor. Ca femei revolutionare suntem ingrijorate ca fiecare reclama aminteste barbatilor ca femeile sunt sex. Singure in intuneric, in fata unui barbat care ne priveste doar ca pe o „pizda” nu ne putem permite sa discutam cu el despre conditia sa. Cati barbati au fost violati ? �Deplangem societatea care considera femeia ce a avut curajul sa-si conduca propria viata, cea care a refuzat sa devina o masina de facut copii inchisa intro suburbie – ca pe o ciudatenie. „Trebuie sa fie ceva in neregula cu ea daca nimeni nu o cere de nevasta, probabil ca e frigida sau curva.” Sistemul de valori capitalist dicteaza situatia in care barbatul este influentat sa creada ca are un potential total autodeterminat, in timp ce femeia trebuie sa creada ca pentru a deveni un intreg are nevoie de barbat. Femeile sunt conditionate sa-si distorsioneze aparenta fizica si sa recurga la asa-numite viclenii feminine pentru a capta atentia unui barbat. O anume frica este inoculata femeilor inca din copilarie, daca nu se comporta ca atare vor sfarsi ca acele cotoroante care poarta ochelari, fac prajiturele si merg duminica la biserica. Fetele sunt facute sa creada ca singurele alternative sunt casatoria, cariera care duce la frigiditate si prostitutia. Cultura noastra glorifica feminitatea si aceasta programeaza dorinta. Imaginea feminitatii reiese evident din media. Aceasta imagine este una abominabila. Fiinta serena cu doi copilasi incantatori, o casa fara pata si un barbat care ii aduce flori si ciocolata…o imagine care pur si simplu nu exista. Sacrificand aceste elemnte ale feminitatii societatea exclude cu buna stiinta femeile de la participarea efectiva. Cum ar mai putea gasi femeia timp pentru altceva, cand incearca cu disperare sa devina ceea ce crede ca EL si-ar dori ca ea sa fie. Respingem definitiile existente ale „masculinitatii si feminitatii”, deoarece amandoua au fost concepute in termeni ierarhizanti si perpetueaza ideea stupida a polarizarii rolurilor. Noi credem ca ideea de libertate presupune realizarea androgenitatii masculine si feminine. Noi cautam o societate bazata pe valori umane, altele in afara de vanzare si cumparare, dorim distrugerea unei realitati sociale care neaga senzitivitatea, incurajeaza agresiunea, competitia si neincrederea. O realitate sociala care cere fiintelor umane sa sacrifice totalitatea posibilitatilor lor pentru o anume imagine de sine si sa vanda aceasta imagine in schimbul acceptarii/integrarii. O realitate sociala care incadreaza femeile in rolul de sclavi ai sclavilor. Suntem constant rugate, de catre camarazii revolutionari, sa explicam de ce „problema femeii” este atat de importanta. Noi credem ca REVOLUTIA SEXUALA combate opresiunea psihica a supunerii fata de autoritate, comuna tuturor oamenilor. Credem ca o adevarata constiinta politica este constientizarea tuturor opresiunilor. Deoarece noi femeile suferim direct opresiunea sexuala nu trebuie sa cadem in capcana de a-i privi pe barbati ca pe inamici, in schimb recunoastem responsabilitatea noastra ca revolutionari, de a trezi constiintele tuturor barbatilor si femeilor. Daca noi nu vom face acest lucru, ei nu vor intelege niciodata adevaratul sens al libertatii. Noi credem ca Revolutia trebuie facuta de barbati si femei, umar la umar. Credem ca multe feministe radicale nu ofera suficiente analize despre opresiunea femeilor. Prin experientele lor tind sa considere oprimarea femeilor ca pe opresiunea principala si nu reusesc sa inteleaga cum aceasta opresiune specifica se imbina perfect in complexitatea relatiilor de opresiune ale acestui sistem. In acelasi timp, socialistele radicale observa complexitatea relatiilor de opresiune, dar ignora experientele feminismului radical. Ele pozitioneaza socialismul ca solutie pentru oprimarea femeilor. O lectie de istorie importanta trebuie invatata din Revolutia Rusa, de unde putem trage concluzia ca solutia socialista nu este neaparat adevarata. Oricum, este important sa intelegem ca oprimarea femeilor este o caracteristica a capitalismului si nu a socialismului. Ca luptatoare radicale pentru eliberarea femeilor simtim ca trebuie sa abordam o pozitie ce trebuie sa le sintetizeze pe primele doua, deoarece noi credem ca Revolutia Sociala si Sexuala trebuie sa mearga mana in mana pentru a schimba realitatea sociala intr-un sens cu adevarat plin de inteles. Credem ca luarea acestei pozitii este singurul mod de a crea o constiinta politica intradevar legata de viata. De aceea consideram imperativ sa trezim constiintele femeilor si barbatilor cu privire la opresiunea sexuala, economica si culturala. Noi credem despre cultura burgheza ca reflecta si reproduce in tocmai, realitatea burgheza si ca aceasta realitate nu include numai lumea fizica, ci si pe cea mentala. Ne numim Suprarealiste, deoarece, ca revolutionare, consideram imperativa dezvoltarea culturii revolutionare ce expune viziunea despre viitor si saboteaza realitatea prezenta. Noi credem ca fara schimbarea tiparelor economice, sexuale si culturale vom ramane inchisi intr-o structura sociala opresiva. Credem ca acceptand structura logica prezenta, ca pe singurul proces mental dintr-o gama larga de posibilitati, PERPETUAM MENTALITATEA BURGHEZA. Realitatea din jurul nostru ne arata ca „mentalitatea burgheza” este intim legata de supunerea fata de autoritate, iar aceasta supunere perpetueaza alienarea si exploatarea. „A fi si conditia de a fi sunt reflectate, ancorate si reproduse in structura fizica a barbatilor si femeilor in acelasi timp se formeaza aceasta structura.” Ca si teroristi culturali trebuie sa combatem constant aceasta capcana care limiteaza viziunea despre viitor. Procesul de conditionare prin care trecem cu totii ne face sa fim disperati si infricosati de libertatea mentala si sociala, deoarece ni se pune conditia sa acceptam „aceasta realitate” ca pe singura disponibila pentru noi. „Unde nu exista VIZIUNEA poporul dispare !” Trebuie sa atacam constant misticismul, pentru ca misticismul impune o viziune individuala celorlalti oameni, ei cred ca „stapanul” este intr-un fel diferit de fiintele umane ordinare. „Stapanul” descopera o cale catre auto-cunoastere si transforma aceasta cunoastere in DUMNEZEU. El sau ea crede ca este „in legatura cu Dumnezeu” si asta ii face niste persoane foarte speciale. Ei incearca sa-i salveze pe toti ceilalti spunandu-le ca si ei pot urma aceiasi cale. Noi credem ca suntem cu totii exact �la fel, cu exceptia diferentelor pur biologice, care ne fac pe unii femei si pe altii barbati si care nu reprezinta decat „varful aisbergului” care ne face pe toti indivizi. Consideram acest lucru extrem de important, deoarece inseamna ca fiecare este special, inseamna de asemenea ca trebuie sa ne gasim cu totii propria cale individuala catre cunoastere si auto-protejare… cu putin ajutor din partea prietenilor nostri. Misticii nu cred ca libertatea sau Raiul sunt posibile aici pe Pamant si au fost de secole, o unealta in serviciul Statului. Ei cred ca individul este vinovat si nu structura sociala: „Esti un pacatos !”. Principala lor arma este FRICA. Ei au folosit aceasta arma teribila in serviciul Statului si nu numai ca au perpetuat o realitate sociala absolut statica ce a inhibat vointa maselor, dar si-au pastrat propria putere personala. Noi vedem toate religiile ca pe o arma puternica si periculoasa impotriva schimbarilor sociale radicale si de aceea trebuie atacate si demistificate neincetat. Ca femei revolutionare trebuie sa luptam constant impotriva neincrederii in sine. Problema de a ne simti individual vinovate duce la cresterea neincrederii in sine. Neincrederea in sine nu inseamna doar ca permitem sa fim oprimate, dar inhiba procesul de stabilire a unei adevarate baze a solidaritatii cu barbatii si perpetueaza situatia in care devine imposibil sa atingem aceasta solidaritate, deoarece frica individuala este imensa. Neintelegand aceasta frica in contextul sau social, ne negam noua insine oportunitatea de a o depasi si de a descoperii noi cai de a interactiona cu ceilalti. „Individul trebuie sa realizeze ca principiul negarii de sine este daunator , lipsit de viata si reactionar.” De aceea trebuie sa combatem neincetat cerintele adresate noua de catre barbati pentru a ne defini in termenii alesi de ei. Nu trebuie sa asteptam ca barbatii sa ia initiativa sexuala, ci mai de graba sa infruntam frica si umilinta prin cunoasterea faptului ca suntem frumoase si ca suntem intrutotul fiinte umane. Trebuie sa invatam sa explicam sentimentele noastre barbatilor, in asa fel incat ei sa le poata asocia cu oprimarea noastra. Trebuie sa fim pregatite sa oferim toata energia, toata dragostea si sprijinul surorilor noastre in orice moment. Trebuie sa respingem sexul ca produs si sa invatam sa exploram senzualitatea si orgasmul ca expresie a afectiunii si dragostei. Trebuie sa ne exploram bisexualitatea, realizand ca prin aceasta ne asumam libertatea care nu exista in situatia sociala prezenta. „Multi oameni cred ca cel mai revolutionar lucru este sa fi bisexual, dar de fapt cel mai revolutionar lucru este sa fi tu insuti !” Trebuie sa combatem structura familiala, deoarece familia patriarhala este cea care constitue una dintre armele cele mai eficiente ale claselor conducatoare impotriva schimbarilor radicale. Atata timp cat comportamentele autoritariene ne influenteaza copilaria inca de la nastere, sistemul social fundamental opresiv va continua sa se perpetueze. Atata timp cat acest razboi psihologic va continua, copilaria noastra va fi furata precum si oportunitatea de a ne dezvolta ca fiinte umane creative, iubitoare si libere. Impotriva ignorantei si fricii care ne alieneaza si ne izoleaza unii de altii, trebuie sa ducem un razboi teribil pentru supraviatuire. Dar nu suntem interesate numai in supravietuire, ne intereseaza intregul potential al vietii. „Adevaratul scop al Revolutiei nu este schimbarea de management, ci schimbarea Omului. Aceasta schimbare trebuie sa o facem in timpul vietii noastre si nu dragul copiilor nostri, deoarece Revolutia trebuie sa se nasca din bucurie si nu din sacrificiu.” Noi credem ca prin distrugerea mentalitatii de supunere in fata autoritatii, atat in noi insine cat si in ceilalti, nu numai ca vom crea noi arme de distruge Statul, dar vom sabota procesul de auto-perpetuare al capitalismului. Formarea colectivului AFIS constitue o declaratie de razboi impotriva realitatii burgheze. Intentionam sa utilizam orice arma disponibila pentru a distruge toate barierele pe care femeile si barbatii le-au contruit intr-o incercare oribila, dar eficace, de a stopa imaginatia. Fara imaginatie, cum va fi posibil sa concepem o societate bazata pe bucurie, cand vedem in jurul nostru atata mizerie materiala si spirituala si cand impartasim cu totii aceiasi suferinta psihologica ? Fara imaginatie, unde vom gasi atata SPERANTA pentru a ne invinge frica si a ne ghida loviturile pentru a dsitruge, odata pentru totdeauna, zidurile din mintea noastra ce ne tin inchisi pe toti ? Sunt un pat al dorintei suspendat intr-o sera a fricii. Aceasta pentru a-ti aminti ca atunci cand lovesti cu pumnul o fereastra… ea se va sparge. Ne vom construi baricadele din otel si vise si vom lupta cu tunuri si poezie. TOATA PUTEREA IMAGINATIEI !!! ADEVARUL NU TOLEREAZA ALTI DUMNEZEI ! �Info propaganda : σAnarhistii si dreptul de a alegeσ σ Ne inchipuim societatea anarhista ca pe o societate in care oamenii sunt liberi sa faca tot felul de alegeri in legatura cu viata lor. O societate unde deciziile sunt luate efectiv la cele mai joase nivele. Pentru femei aceasta include dreptul de a decide cand sau daca vor ramane gravide, daca vor pastra copilul, daca vor avea vreodata copii. Este posibil sa fii anarhist si sa ai o obiectie morala in ceea ce priveste avortul. Dar nu este posibil sa fii anarhist si sa nu sprijini dreptul de a alege. Daca pentru femeile gravide, dreptul de a alege nu reprezinta propria lor decizie, atunci cine ar trebui sa o faca: Statul, avocatii si tribunalele, politia ? Logica pozitiei impotriva dreptului de a alege este ca femeile sunt fortate sa ramana gravide impotriva vointei lor. Pentru anarhisti acest lucru este inacceptabil. Femeile iau in considerare foarte multe probleme atunci cand decid sa faca un avort. Ele tin cont de opiniile partenerului, ale parintilor si ale societatii in care traiesc. Iau in considerare efectul pe care sarcina l-ar avea asupra carierei sau studiilor lor. Se gandesc daca sunt gata pentru maternitate. Analizeaza relatiile dintre toate aceste lucruri si nu in ultimul rand isi examineaza cu atentie situatia financiara si economica. Decizia este complexa si deloc usoara. Pentru anarhisti cea mai calificata persoana, de fapt singura persoana care dreptul sa ia aceasta decizie este chiar femeia care trebuie sa-i suporte consecintele. Deci pentru noi, dreptul la avort este un drept de baza al omului. Pentru multe femei avortul nu este doar o alegere, ci chiar singura optiune, avand in vedere circumstantele in care se gasesc. Dreptul de a alege trebuie sa includa si dreptul de a deveni mama. In timp ce luptam pentru dreptul la avort, pe de o parte luptam si pentru inlaturarea barierelor si stigmatelor care impiedica anumite femi sa-si duca la bun sfarsit sarcina, atunci cand ele isi doresc acest lucru. Lupta noastra pentru dreptul la avort este doar o parte dintr-un adevarat razboi pentru a redefini capacitatea femeilor de a-si trai propria viata. Este de asemenea parte din lupta pentru o societate care sprijina parintii in hotararea lor de a avea copii. Definind si aparand acest drept de a alege, aparam de fapt dreptul de a alege cum sa ne traim viata. Si facand acest lucru conturam caracteristicile unei societati viitoare. (Aileen O’Caroll) Catre libertatea femeilor : 1.Noi recunoastem ca femeile sunt in special oprimate ca sex, ca ele infrunta opresiunea atat ca femei cat si ca pozitie sociala, de clasa. Numim acest tip de opresiune – SEXISM. Ca anarhisti ne opunem sexismului oriunde el exista, in principiu sau in practica. 2.Probleme precum cele daca femeile au fost tot timpul oprimate sau nu si cum a inceput opresiunea sexuala sunt inca nerezolvate si imposibil de verificat. Este general acceptat faptul ca in societatile primitive statutul femeilor era relativ ridicat si ca pozitia sociala a lor s-a deteriorat odata cu dezvoltarea societatii clasificate. Nu este neaparat necesar sa demonstram ca intr-o era precedenta femeile se bucurau de un statut egal cu al barbatilor, pentru a crede ca in viitor femeile pot trai ca egali ai acestora. Natura oprimarii femeilor s-a schimbat pe masura ce societatea s-a dezvoltat. Spre exemplu, opresiunea care ar fi existat impotriva femeilor in anumite societati primitive si-a schimbat fundamental caracterul odata cu dezvoltarea societatii ierarhizate in clase sociale. La fel cum oprimarea femeilor in societatea feudala si-a schimbat caracterul odata cu dezvoltarea capitalismului. Oriunde a existat opresiunea impotriva femeilor aceasta a avut o baza materiala. �Respingem categoric ideea ca femeile ar fi intrun fel inferioare barbatilor, sau ca femeile au o predispozitie biologica in a-si asuma anumite roluri in societate. Clasa, sexul si capitalismul : 3.Exista diferente fundamentale intre exploatarea de clasa si oprimarea sexuala a femeilor. Capitalismul depinde in supravietuirea sa de exploatarea si oprimarea unei clase sociale de catre alta. Ca anarhisti, scopul nostru este abolirea societatii clasificate si abolirea tuturor claselor. Opresiunea sexista pe de alta parte, nu este neaparat bazata pe relatii antagoniste intre barbati si femei. Noi luptam pentru o societate unde femeile si barbatii pot trai impreuna liberi si egali. Experienta sexismului este deosebita de la o clasa la alta. Femeile bogate au putut folosi tot timpul averea lor in lupta cu opresiunea, spre exemplu lupta pentru dreptul la avort gratuit la cerere nu va primi niciodata acelasi sprijin din partea unei femei care si-l poate permite oricum, ca cel din partea unei femei din clasa muncitoare. Deci femeile din clasa muncitoare sunt cele care infrunta cel mai acut opresiunea. In timp ce capitalismul depinde de exploatarea de clasa, poate intr-o mare masura sa transpuna acelasi tratament barbatilor si femeilor. Spre exemplu in ultimii 100 de ani s-au facut multe progrese, iar situatia femeilor din majoritatea tarilor dezvoltate s-a schimbat radical, precum si conceptia despre drepturile si rolurile naturale ale femeilor. Cu toate astea opresiunea sexista nu va dispare niciodata din societatea capitalista. Aceasta deoarece femeile, datorita potentialului lor de a ramane gravide, vor fi tot timpul mai vulnerabile decat barbatii intr-o societate bazata pe nevoia de profit maxim. In capitalism, faptul ca femeile raman gravide le face in ultima instanta responsabile pentru toti copiii pe care vor sa-i creasca. In consecinta maternitatea platita, ingrijirea medicala a copiilor bolnavi, cresele si gradinitele de stat, alocatiile copiilor, pe scurt tot ceea ce este necesar pentru a asigura egalitatea economica a femeilor in capitalism, va fi totdeauna relevant in special pentru femei. Din acest motiv femeile sunt in general mai putin economic de angajat decat barbatii si mai vulnerabile atacurilor ce se refera tocmai la drepturile legate de maternitate. Femeile nu vor putea fi libere pana nu vor avea controlul absolut asupra propriilor trupuri. In capitalism dreptul la avort nu este niciodata garantat. Chiar daca se obtin anumite avantaje in aceasta problema, oricand ele pot fi atacate. Astfel, opresiunea impotriva femeilor in capitalism are baze economice si sexuale, in stransa legatura unele cu altele. Acestea sunt radacinile oprimarii femeilor care duc la alte forme de opresiune, precum cea ideologica. Oprimarea femeilor este in interesul direct al capitalismului si al Statului. Cand femeile muncesc in afara caminului sunt platite mai putin si au mai putine beneficii decat barbatii, asigurand astfel mana de lucru ieftina. Cand femeile muncesc acasa nu sunt platite deloc, iar munca depusa este rareori considerata o munca. Aceasta duce la devalorizarea muncii pe care femeile o depun in societate. Familia este cea mai economica unitate de reproducere si intretinere a fortei de munca. Trebuie sa subliniem ca „valorile familiale” au mai mult de a face cu profitul decat cu moralitatea. Munca neplatita a femeilor, pe care o depun acasa, furnizeaza patronilor urmatoarea generatie de muncitori fara cheltuieli suplimentare, deoarece femeile gatesc, spala si cresc copii pe gratis. In acelasi fel au grija de batrani si de bolnavi. Dar majoritatea femeilor din clasa muncitoare, pe langa aceasta activitate casnica, fac parte si din forta de munca salariata. In acest fel, efortul depus este dublu si cu un mai mare cost personal. Capitalismul creaza ierarhii si diviziuni ale clasei muncitoare. Oprimarea femeilor si ideile sexiste incearca sa justifice divizarea clasei muncitoare prin promovarea diferentelor dintre barbati si femei, patronii si politicienii slabesc astfel rezistenta si organizarea muncitorilor. Deci creste puterea clasei conducatoare. Eliberarea femeilor prin revolutia clasei muncitoare : 4.Datorita faptului ca Statul si capitalismul sunt sursele cheie ale oprimarii femeilor, adevarata liberatate necesita o revolutie impotriva acestor structuri ale opresiunii. Atata timp cat femeile din clasa conducatoare beneficiaza de pe urma capitalismului si a Statului si contribuie la o super-exploatare a femeilor din clasa muncitoare pe care aceste structuri o utilizeaza, ele vor fi incapabile sa combata sursa oprimarii femeilor. Din acest motiv noi nu facem apel la o alianta a „tuturor femeilor” impotriva sexismului, noi realizam ca femeile din clasa conducatoare au un interes obiectiv in conservarea structurilor care genereaza sexismul : capitalismul si Statul. Numai clasa muncitoare poate infrange capitalismul si Statul, deoarece numai clasa muncitoare nu exploateaza, ea doar produce; numai aceasta clasa nu are nici un interes in perpetuarea sistemului curent, numai aceasta clasa are puterea si abilitatea de a se organiza impotriva clasei conducatoare. Aceasta inseamna ca numai lupta de �clasa poate in final sa invinga sexismul. Nu este vorba de o „miscare feminista” la care sa participe femei din toate clasele sociale. Iar lupta de clasa impotriva capitalismului si a Statului este in orice caz, in interesul intregii clase muncitoare; acest sistem exploateaza, domina, umileste si duce la saracia tuturor oamenilor, femeile avand un motiv in plus sa duca aceasta batalie, capitalismul si Statul creaza pentru ele in mod inevitabil si opresiunea sexuala. Din toate astea rezulta ca adevaratul aliat al femii din clasa muncitoare, in lupta impotriva sexismului, este barbatul din clasa muncitoare si nu femeia din clasa conducatoare. Acesti barbati nu au nici un interes in perpetuarea oprimarii femeilor, deoarece acest lucru este de fapt impotriva intereselor lor de clasa, chiar daca ar avea probabil anumite beneficii individuale de castigat. Femeile din clasa muncitoare beneficiaza de acest tip de alianta, deoarece le intareste in lupta, pentru ca le ajuta in a preveni izolarea problemelor lor. Acest tip de unitate in actiune cere existenta a doua lucruri: problemele si cererile sa fie facute in interesul tuturor muncitorilor, barbati si femei; iar o atentie speciala sa fie data problemelor specific feminine pentru a intari unitatea, a preveni marginalizarea acestora si a lupta mai consistent impotriva tuturor opresiunilor. Este normal, deoarece nu poti mobiliza intreaga clasa muncitoare fara a ridica problemele care sunt relevante tuturor sectiunilor muncitoresti, iar problemele feminine nu sunt ceva optional – ci un punct central al unei miscari muncitoresti de succes. Clasa muncitoare poate fi unita si mobilizata pentru lupta si victorie doar daca are la baza un razboi consistent impotriva capitalismului, a Statului si a tuturor formelor de opresiune. Este clar ca lupta pentru eliberarea femeilor necesita lupta de clasa a tuturor muncitorilor. Si in acelasi fel, lupta de clasa nu poate avea succes decat daca este in acelasi timp si o lupta impotriva femeilor. Noi nu suntem de acord cu acele feministe care cred ca tot ce ai de facut pentru femei este sa devii patron si politician pentru a obtine astfel egalitatea. Noi vrem sa distrugem structurile existente de exploatare si dominatie. Lupta pentru eliberarea femeilor este lupta impotriva capitalismului si a Statului. Si este in acelasi timp o lupta impotriva institutiilor sexiste (precum capitalismul), cat si impotriva ideilor sexiste, acceptate atat de barbati cat si de femei; amandoua aceste lucruri fiind esentiale pentru succesul revolutiei si realizarea intregului ei potential. 5.Recunoastem ca opresiunea impotriva femeilor este simtita numai de catre femei si de aceea sprijinim dreptul femeilor de a se organiza autonom pentru a rezolva anumite probleme, in cadrul oricarei miscari: anarhista, sindicalista, comunitara. In cadrul organizarii anarhiste revolutionare, femeile ar trebui sa aiba dreptul de a se organiza separat. Dar in acelasi timp deciziile si actiunile legate de problemele femeilor trebuie luate de intreaga miscare. Aceasta deoarece nu mai prin distrugerea societatii bazate pe clase sociale opresiunea impotriva femeilor poate fi depasita. De asemenea numai prin expunerea tuturor argumentelor poate fi schimbata atitudinea masculina. Aspecte ale oprimarii femeilor : 6.Femeile sunt mult mai des victime ale violentei domestice. Violenta domestica este un aspect al opresiunii impotriva femeilor, deoarece procentul aplicat barbatilor este foarte mic. Nivelul cel mai ridicat al violentei impotriva femeilor este cauzat de structura ierarhica a societatii, care venereaza puterea si de balanta inegala a puterii existente intre barbati si femei. Barbatii care folosesc violenta impotriva femeilor o fac pentru ca se afla intr-o pozitie de putere fata de ele in aceasta societate si cred ca au dreptul si forta de a-si impune puterea asupra lor. Ei vor sa pastreze aceasta pozitie si sa controleze femeile cu care au anumite relatii. Acesti barbati folosesc violenta fizica, sau amenintarea ei, �pentru a stabili si a asigura controlul asupra partenerului lor, pentru a-l inspaimanta si a-l forta sa se supuna. In marea majoritate a cazurilor de violenta domestica, barbatii violenti nu se mai pot schimba, deci eforturile trebuie duse pentru a incuraja femeile sa paraseasca pentru totdeauna acest tip de relatie violenta. Trebuie sa luptam pentru a strange fonduri pentru adaposturi si case pentru victimele violentei domestice, sa organizam crese si gradinite gratuite, sa cerem cresterea salariilor pentru femei, sa trezim constiintele si sa incurajam femeile sa fie mai independente si sa refuza sa accepte orice forma de control din partea partenerilor lor. 7.Prostitutia, desi nu este exclusiv feminina, este o forma de exploatare a femeii. Banii reprezinta principalul factor pentru care femeile accepta aceasta profesie, care devine astfel o problema de clasa. Prostitutia este simptomatica pentru o societate sexista si ierarhizata. Prostiututia nu va dispare atata timp cat va exista capitalismul. Deoarece bordelurile sunt ilegale, multe femei sunt fortate sa munceasca in strada. Gripa, infectiile pulmonare si alte boli, devin comune, deoarece femeile sunt fortate sa munceasca afara, ore intregi, pe timp de noapte. Criminalizarea prostitutiei impiedica femeile atacate sa depuna plangeri. Asta le face si mai vulnerabile. Incurajeaza si hartuirea din partea politistilor. Creaza stigmate si transforma in criminali, oameni deja marginalizati. Noi sprijinim dreptul femeilor de a alege aceasta profesie si de a munci in siguranta si confort. Respingem orice fel de judecata impotriva acestor femei, fie din partea Bisericii, a Statului sau a altor moralisti. Noi cerem : decriminalizarea prostitutiei, zone de „toleranta” unde prostituatele sa poata lucra protejate si fara hartuirea politiei, bordeluri (ideal ar fi auto-gestionate) care sa nu fie sub incidenta legii si la bunul plac al politiei. 8.Noi respingem ideea ca unele forme ale opresiunii impotriva femeilor, cum ar fi mutilarea organelor genitale feminine, ar fi acceptabile daca sunt parte a unui anumit grup cultural. Desi sprijinim dreptul diferitelor grupuri etnice si culturale de a-si conserava traditiile si obiceiurile, suntem impotriva oricarei practici opresive. Atragem atentia ca traditiile se schimba odata cu trecerea timpului si nu sunt fixe. Femeile din diferite culturi au dreptul sa lupte pentru eliberarea din propria cultura si sa contribuie la crearea unor noi traditii egalitariene. Perspective generale : 9.Credem ca lupta impotriva oprimarii femeilor este o parte vitala a luptei de clasa si o conditie necesara pentru succesul revolutiei. Prioritatile noaste in aceasta problema sunt acelea care afecteaza imediat milioane de femei din clasa muncitoare. 10.Luptam pentru salarii egale – pentru munca egala, pentru accesul femeilor la munci care in mod traditional le sunt refuzate, pentru siguranta femeilor la locul de munca, pentru maternitatea platita, pentru garantarea re-angajarii, pentru fonduri din partea Statului si a patronilor pentru cresterea copiilor. Ne opunem tuturor tipurilor de violenta impotriva femeilor si sustinem dreptul acestora de a se apara singure impotriva barbatilor abuzivi. Cerem barbatilor sa faca o parte egala din munca de acasa si sa aiba grija de copii. Credem in dreptul femeilor de a-si controla propria fertilitate. Femeile trbuie sa fie libere sa decida daca vor avea copii sau nu, cati vor avea si cand. Cerem dreptul la contraceptie gratuita si la avorturi gratuite si sigure la cerere. Femeile ar trebui sa fie libere sa paraseasca relatiile pe care nu le mai gasesc satisfacatoare. Atitudinile si opiniile sexiste ale camarazilor vor fi combatute deoarece sunt opresive si incompatibile cu principiile anarhismului. �“The Vagina Monologues” – Monologurile Vaginului Atunci cand am inceput „The Vagina Monologues” nu realizam viabilitatea si intregul potential al teatrului. Bineinteles ca inainte simteam magia si puterea acestuia, dar abia dupa aceea i-am inteles adevarata natura sacra, abilitatea de a distruge trauma, de a crea discursul public, de a incuraja oamenii la cele mai inalte si profunde nivele politice si spirituale, iar in final puterea de a-i mobiliza pentru actiune. Prima data cand am inceput sa prezint aceste monologuri pe scenele lumii, am realizat ca doar sa pronunti cuvantul „vagin” produce o enorma controversa, deoarece vaginul este de fapt cel mai izolat cuvant in toate limbile. Poti gasi cuvinte precum nuclear, plutoniu ori racheta Scud, pe prima pagina a ziarelor fara a crea niciunde o asemenea isterie precum cuvantul „vagin”. Tabuul in legatura cu acest cuvant nu reprezinta un simplu accident. Atata timp cat nu putem spune vagin, acesta nici macar nu exista. Ramane izolat si neprotejat. Tinere fete sunt mutilate genital si sunt obiectul traficului sexual in toata lumea. Femeile sunt violate, batute si arse cu acid si nimeni nu este tras la raspundere. Aici intervine teatrul. Teatrul insista asupra faptului ca traim la timpul prezent si nu intr-un timp virtual sau in timpul „politically correct”. Teatrul sustine ca suntem cu adevarat acolo unde suntem. Fiind acolo impreuna, suntem capabili sa confruntam imposibilul aparent, suntem capabili sa simtim ca ceea ce produce teama ne poate distruge si suntem educati si transformati de acest lucru. Teatrul este sacru pentru ca ne permite si ne incurajeaza, ca si comunitate de necunoscuti, sa mergem undeva impreuna si sa infruntam problemele si realitatile cu care pur si simplu nu ne putem confrunta singuri. Singuri, suntem neputinciosi, ne transpunem suferinta si lupta in rani private si narcisism. Dar ca grup, aceste probleme devin griji si responsabilitati sociale si politice, un motiv pentru a fi impreuna. Experienta ma face sa cred ca numai simtind pe dea-ntregul, locuind impreuna si intrand in contact cu alti oameni si experientele lor, putem ajunge la securitate si fericire, doar permitandu-ne sa vedem ceea ce era vazut deja si sa stim ceea ce stiam deja, ne putem detasa de depresie. Acest lucru este posibil in teatru daca renuntam la asa-zisa siguranta, daca riscam sa ne simtim inconfortabil, nesiguri pentru un timp, daca riscam sa spunem cuvantul vagin atunci cand este nevoie sa spunem acest cuvant. Astfel am intrat in 2007. Continuam sa raspandim cuvantul, incurajandu-ne pe noi si pe surorile noastre, continuam sa ne opunem violentei. Continuam sa jucam, sa regizam, sa organizam, sa simtim si sa spunem cuvinte in teatre intunecate din toata lumea, care din fericire vor elibera constiintele si vor permite vindecarea si liberatea. Continuam sa ne alaturam femeilor din aproape 90 de state care lupta impotriva violului, violentei, mutilarii, arderii, izolarii, vanzarii, abrutizarii, marginalizarii si reducerii la tacere. In acest an ne vom concentra asupra problemelor femeilor din zonele de conflict. Ne vom concentra pe problemele femeilor din mijlocul razboiului si din viata de dupa acesta. Subliniem conexiunea dintre violenta familiala si violenta de Stat. Spunem ca daca guvernul sprijina folosirea fortei, a armelor si a violentei ca metoda de control si dominare, acest model incurajeaza acelasi tip de comportament si acasa. In acest an cerem „PACE”. Revendicam cuvantul, conceptul, posibilitatea. Spunem ca a face PACE trebuie sa fie prima optiune. Spunem ca respectul, comunicarea, dialogul, compasiunea, blandetea, generozitatea sunt o munca grea, o munca necesara si o prioritate. Cerem barbatilor si femeilor sa se alature acestui demers. Sa intrebe ce s-a intamplat cu PACEA ? Sa intrebe ce este PACEA ? Spunem ca exista o alta cale, o cale care nu este fortata sau distrusa de bombe si tunuri, este o cale care se deschide, care ne invita prin strategie, intelepciune, grija si o profunda responsabilitate pentru viitorul vietii. Suntem solidare cu surorile noastre din Beirut, Bagdad, Kandahar si Darfur. Stim ca suferinta lor este suferinta noastra. Stim ca daca rasa umana vrea sa supravietuiasca razboiului, acesta trebuie sa inceteze. Iti cer sa fi mai indrazneata si mai buna anul asta, mai grijulie, sa aduci energia pacii in fiecare aspect al vietii de zi cu zi. Iti cer sa te opui si sa vorbesti pentru a stopa violenta. Multumesc fiecaruia si tuturor pentru extraordinara dedicatie, pentru timpul acordat, pentru energia si vointa de a depasi barierele si distantele. Sunt alaturi de voi tot timpul ! Eve Ensler �Women in anarchism : Rose Pesotta Putine femei evreice emigrate in Statele Unite au dus o viata atat de dinamica si plina de evenimente ca a lui Rose Pesotta. S-a nascut sub numele de Rose Peisoty in Ucraina, intr-un shtetl (orasel tipic din Europa de Est si Centrala cu o populatie dominant evreiasca din perioada preholocaust) si a devenit o rebela din primii ani ai vietii, alaturandu-se miscarii revolutionare anti-tariste, chiar inanitea adolescentei. La varsta de 16 ani ea a emigrat in Statele Unite, alaturandu-se surorii ei mai mari pentru a scapa de o casatorie aranjata. Tatal lor a murit intr-un pogrom din 1919 pus la cale de nationalistii ucraineni. Ajungand in New York in anul 1913, sora ei i-a gasit de lucru intr-o fabrica de textile afiliata Sindicatului International al Muncitoarelor din Confectii – Local 25 (International Ladies Garment Workers Union - ILGWU). Cu mult ianinte de a deveni organizatoarea Sindicatului, a participat la multe greve si a fost aleasa in Consiliul Local Executiv, unde a pus bazele unuia dintre primele programe de educatie pentru muncitori. Intre timp ea a invatat engleza la seral si si-a continuat studiile la Scoala pentru muncitorii din industrie Bryn Mawr, a studiat stiinte sociale la scoala Rand , urmand si scoala de vara pentru muncitori, Wisconsin. In 1926 a absolvit Colegiul muncitoresc Brookwood care a existat din 1921 pana in 1937 ca scoala internat pentru activistii socialisti apartinand stangii noncomuniste. In 1933 ea a devenit organizator general pentru ILGWU si in anul urmator a fost aleasa vicepresedinte, fiind prima femeie care a ocupat un post atat de inalt in cadrul sindicatului. Ea a acceptat postul cu gandul ca „vocea unei singure femei in Consiliul Local Executiv ar fi o voce pierduta in vant”. Prezicerea ei s-a dovedit a fi corecta deoarece nici o alta femeie nu a mai fost aleasa, cu toate ca procentul lor a crescut cu 85% din 1940. Pesotta a fost anarhista. Ea a participat la conferinte anarhiste, a scris pentru presa anarhista si s-a opus Primului Razboi Mondial dintr-un punct de vedere anti-militarist. Ea era indragita de camarazii anarhisti , fiind foarte aproape de a fi deportata asemenea lui Emma Goldman. In 1914, Pesotta a fost arestata in celebrele raiduri Palmer si retinuta pentru a fi deportata, fiind considerata o straina subversiva. Spre deosebire de Goldman, ea a reusit sa-si stabileasca cetatenia. Logodnicul ei nu a fost la fel de norocos. El a fost deportat in Uniunea Sovietica impreuna cu Goldman, iar ea nu l-a mai vazut niciodata. Pesotta a fost din nou arestata in 1927 pentru ca a protestat impotriva executiei lui Sacco si Vanzetti. Pesotta avea inclinatie spre dramatic. In timpul unei greve din Los Angeles impotriva unei manufacturi de haine sportive, ea a imbracat cateva tinere muncitoare in halat de seara si au marsaluit prin fata unui hotel purtand semnele pichetului.Ea s-a asigurat ca presa sa fie acolo. Publicitatea favorabila pe care acest eveniment a primit-o a slabit pozitia angajatorului care nu dorea sa fie vazut ca exploatator al reginelor frumusetii. Greva s-a terminat cu victoria ILGWU. Pesotta a fost o remarcabila organizatoare a sindicatului incat ILGWU au recomandat-o confederatiei sindicatului C.I.O. pentru cunostintele ei in organizarea industriei grele. In a doua jumatate a lui 1930 ea a asistat la greva muncitorilor din industria cauciucului a firmei Goodyear din Akron, Ohio si a muncitorilor din industria autoturismelor din timpul grevei de la General Motors din Flint, Michigan. In ciuda diferentelor culturale si de limba, ea a reusit sa organizeze cu succes pentru ILGWU, muncitorii mexicani din Los Angeles, canadienii francezi din Quebec si pe cei din Puerto Rico. Activismul ei sindicalist si-a lasat urmele atat fizic cat si emotional. A fost atat de grav batuta de catre batausi antisindicat incat a suferit pierderea permanenta a auzului. Tot timpul in miscare, ea a suferit de singuratate si a fost incapabila sa puna bazele unei vieti personale stabile. In 1940, ea si-a dat demisia din conducerea ILGWU, deziluzionata de dominarea masculina asupra sindicatului. Ea s-a reintors la munca de birou intr-un magazin, unde a sustinut viguros Aliatii in Al Doilea Razboi Mondial. In acelasi timp, ea s-a opus pledoariei facute de AFL si CIO impotriva grevei deoarece aceasta lega mainile muncitorilor in �fata angajatorilor care beneficiau de pe urma cresterii preturilor. Viata lui Pesotta a luat o intorsatura diferita odata cu desfasurarea celui de-al doilea razboi mondial. Miscata de stirile despre macelarirea evreilor europeni, inclusiv a rudelor sale, ea s-a alaturat Ligii Anti-Defaimare si a inceput sa tina discursuri impotriva anti-semitismului si rasismului de-a lungul tarii. Dupa razboi ea a calatorit in Polonia si a vizitat lagarul de concentrare Majdanek, unde s-a intalnit cu supravietuitorii. Ea a muncit neobosit pentru a-i ajuta sa se stabileasca in Statele Unite. In primii ei ani, ea a avut o atitudine ambivalenta despre originea sa evreiasca. Citandu-l pe Tom Paine ea a declarat : „Lumea este tara mea si a face bine este religia mea.” Dar impactul holocaustului a transformat-o din pacate in Zionista. Ea a devenit directorul pentru zona de mijloc si de vest a Consiliului American a Sindicatelor si de atunci s-a identificat cu miscarea Zionista a muncii pana la sfarsitul vietii. Pesotta s-a remarcat si ca aparatoare a drepturilor civile a afro-americanilor. In tot timpul vietii ei publice, ea a ramas fidela unei lectii pe care o invatase de la un meditator in Ucraina: „Oamenii sunt pe primul loc. Actiunile lor aduc schimbari in societate.” Pesotta a fost interesanta si din punct de vedere literar. Ea a scris o povestire despre un student evreu care devine revolutionar si a mai scris si doua volume de memorii: „Bread Upon the Water”(1944) si „Days of Our Lives” (1958). Ea a dedicat al doilea volum memoriei civilizatiei evreiesti distrusa de nazisti. IMNUL MUJERES LIBRES (Lucia Sanchez Saornil, Valencia 1937) Mai întâi revoltaŃi-vă, femei iberice, Către orizonturi luminoase, Pe cărări de foc, Cu picioarele pe pământ Şi cu privirea către văzduhul albastru. Afirmând viaŃa promisă Noi sfidăm tradiŃia, Preparăm lutul proaspăt Al unei noi lumi născute din durere. LăsaŃi trecutul să dispară în neant! Ce ne mai pasă de ziua de ieri! Vrem să rescriem din nou Cuvântul FEMEIE. Mai întâi revoltaŃi-vă, femei ale lumii, Către orizonturi luminoase, Pe cărări de foc, Cu picioarele pe pământ Şi cu privirea către văzduhul albastru. Revolutia nu va avea succes decat daca va fi o conflagratie mondiala, cuprinzand intreaga lume ! Revolutia sociala nu se va incheia pana cand nu va d istruge toate statele ! STATUL UCIDE ! ANARHISMUL ESTE O NECESITATE ! �„Mujeres Libres” Declaracion / DeclaraŃia organizaŃiei „Mujeres Libres” (Femeile Libere) Mujeres Libres este un grup care cooperează cu secŃia din Los Angeles a FederaŃiei Anarhiste din California de Sud (Southern California Anarchist Federation), fiind în acelaşi timp şi membru a ei. Noi suntem anarhişti – revoluŃionari (1), femei şi bărbaŃi, care ne opunem oricărei forme de dominaŃie, opresiune şi exploatare a femeilor datorită patriarhiei (2) şi capitalismului (3). Suntem conştienŃi, ca anarhişti, de multitudinea formelor de exploatare şi dominare a femeilor, care presupun: exploatarea sexuală şi emoŃională în cadrul relaŃiilor; exploatarea capitalistă a muncii neplătite şi josnice prestate de femeie; toate formele de violenŃă machistă (4) împotriva femeilor, de la fluieratul pe stradă până la viol; negarea din partea Statului a drepturilor civile şi de reproducere; definiŃia patriarhală a identităŃii femeii şi aplicarea sa violentă; rolul social al genurilor şi divizunea inegală a şi muncii; rasismul, clasismul (5) marginalismul (6) împotriva femeilor care nu fac parte din mainstream, ca şi multe altele. Noi, femeile şi bărbaŃii din Mujeres Libres, ne opunem sistemul patriarhic şi capitalist de dominaŃie a femeii prin viziunea noastră de indivizi auto-determinaŃi care trăiesc, iubesc şi muncesc în relaŃii egale, cu toŃii având aceleaşi grad de responsabilitate, aprecieri, oportunităŃi, şi libertate: toŃi suntem egali pentru că toŃi suntem diferiŃi. Ne opunem sistemul capitalist specific de exploatare a muncii femeii prin viziunea noastră despre răsplata egală a acestei munci, oriunde s-ar desfăşura. Ne opunem aroganŃei patriarhale şi paternalismului (7) cu viziunea noastră despre autonomie (8) şi auto-determinare. Fiecare femeie va avea dreptul să se definească aşa cum va dori ea, conform nevoilor si dorinŃelor sale. Ne opunem tuturor formelor de violenŃă prin viziunea noastră despre non-dominaŃie. ÎnŃelegem faptul că procesul de decolonizare (9) şi emancipare nu necesită numai lupta împotriva Statului şi a aliaŃilor săi, dar necesită şi să muncim înăuntrul nostru, înăuntrul relaŃiilor noastre şi în comunităŃile noastre. De aceea nu dorim numai distrugerea acestui sistem opresiv şi a agenŃilor săi, dar şi să construim în mod activ viitorul lumii în care dorim să trăim. Ca şi anarhişti, credem că aceste lupte trebuie să se ducă în interiorul comunităŃilor noastre autonome, în cartierele noastre şi în familiile noastre, formând o reŃea a solidarităŃii prin intermediul ajutorului mutual dintre aceste comunităŃi. Lupta noastră nu are graniŃe – este transnaŃională, transcede genurile, este multietnică şi diversă. Trebuie să întărească femeile, statutul lor, organizarea şi poziŃia în societate, în general, prin intermediul educaŃiei şi a acŃiunii directe, prin intermediul expresităŃii culturale şi prin mijloacele creativităŃii noastre. ComunităŃile noastre vor îngriji şi vor iubi mediul înconjurător astfel încăt să reziste forŃelor destructive din interior şi exterior. Suntem pregătiŃi pentru o luptă lungă. Que vivan las Mujeres Libres ! Trăiască Femeile Libere ! DefiniŃii (1). Anarhist = persoană care respinge toate formele de guvernare şi de ierarhie, care are un înalt simŃ pro-democratic, egalitarist. (2). Patriarhat = formă de putere socială dată fără restricŃii bărbaŃilor, aceştia dominând şi exploatând femeile în diverse circumstanŃe. (3). Capitalism = sistem economic bazat pe bani şi pe proprietatea privată asupra fabricilor, şcolilor, instituŃiilor, mâncării, etc.,care influenŃează sistemele politice şi sociale, în care un număr restrâns de persoane deŃine toate profiturile şi puterea. (4). Machism = cultura şi ideologia care stă în spatele „masculinităŃii”, şi are drept caracteristici aroganŃa, dominaŃia masculină, dominaŃia asupra femeilor, agresiunea şi patriarhatul. (5). Clasism = termen care se referă la discriminarea bazată pe clase sociale – clasismul nu aplică acelaşi set de valori şi drepturi cuiva care provine dintr-o „clasă inferioară”. (6). Marginalism = similar rasismului şi clasismului, însă care este îndreptat împotriva unei persoane de la marginea societăŃii - vagabonzi, cerşetori, prostituate, drogaŃi, etc. (7). Paternalism = comportament condescendent îndreptata asupra cuiva despre care se crede că este incapabil de a avea grijă de viaŃa sa, căruia i se impun culturi şi decizii şi îi este astfel limitată libertatea şi autonomia. (8) Autonomie = auto-guvernare sau auto-conducere a comunităŃii, regiunii, locului de muncă, a individului – libertatea de a lua decizii în mod independent. (9). Decolonizare = procesul prin care începem să confruntăm ideologiile care ne-au fost induse în minte de către colonizatori/opresori. (10). TransnaŃional = care transcede naŃiunile noastre –ce implică faptul că noi nu suntem reprezentanŃi ai unei naŃiuni specifice, din moment ce aceste naŃiunistat ne opresează. �LUPTA FEMEILOR DIN IRAK Articol preluat din Organise #64 (Marea Britanie) Victoria islamistă în alegerile din Irak din ianuarie 2005 demonstrează faptul că Islamismul politic nu este doar o forŃă de opoziŃie faŃă de ocupaŃia AliaŃilor, dar este şi o forŃă destul de puternică în colaborarea pentru instaurarea unui regim reacŃionar, în care femeile vor fi primele victime. FaŃă de femeile din alte Ńări ale Orientului Mijlociu, femeile din Irak dispuneau de o mai mare libertate, bineînŃeles fără a fi egale cu bărbaŃii. Acest lucru nu se datora naturii „seculare” a partidului Baath, cât mai ales luptelor duse de femei în anii ’50, înainte de venirea lui Saddam la putere. Legea statutului personal, adoptată de partidul Baath în 1958, garanta femeilor dreptul la educaŃie, divorŃ şi de a-şi păstra copiii, dar i s-au adus amendamente după amendamente. De fapt Saddam a permis Shariei (legii islamice) să fie aplicate în cazurile neprevăzute de lege. Drepturile femeilor au fost şi mai mult îngrădite o dată cu izbucnirea războiului dintre Irak şi Iran în 1980. Feminista irakiană Huzan Mahmud explică: „Irakul, spunea Saddam, are nevoie de femei să stea acasă, să gătească soŃilor şi copiilor, să nu cheltuie prea mult şi să facă economii, trebuie să ajute Ńara să-şi revină. Toate acestea au dus în final la violarea drepturilor femeilor irakiene. În particular, în timpul războiului dintre Irak şi Iran, femeile reprezentau mai mult de 70% din personalul civil, însă când războiul s-a sfârşit ele au fost trimise acasă”. În afară de Uniunea Femeilor Irakiene, organizaŃia de femei a Partidului Baath, alte organizaŃii ale femeilor au fost interzise. O dată cu primul Război din Golf situaŃia s-a deteriorat şi mai mult deoarece Saddam a adoptat un stil care se conforma din ce în ce mai mult valorilor islamice, făcând aces lucru cu scopul de a obŃine susŃinerea celorlalte regimuri şi organizaŃii islamiste. A pus astfel bazele „Campaniei pentru CredinŃă” care a dus la eliminarea prostituatelor prin decapitare. La cel puŃin 130 de femei li s-a tăiat capul într-un an, însă cifra s-ar putea să fie cu mult mai mare. Cele mai multe dintre cele executate nu erau prostituate, ci erau femei care criticaseră regimul sau erau soŃiile opoziŃioniştilor. Printre ele erau soŃii ale imamilor şiiŃi, prezentatoare TV, doctori şi ginecologi. Un alt simptom al atacului asupra femeilor a fost creşterea analfabetismului în perioada embargoului dintre anii 1991-2003. Alfabetismul, care a crescut de la 75 (‰?) la 755 (‰?) după proclamarea Republicii, a scăzut până la 255 (‰?) în anul 2000. Acest lucru nu s-a datorat numai politicii regimului, dar mai ales condiŃiilor destul de dure impuse de embargou, perioadă când supravieŃuirea zilnică a devenit o prioritate. Văduvele de război şi femeile sărace au suferit cel mai mult. În 1998, un studiu a relevat faptul că din 4600 de femei şi fete din Bagdad, 16% sufereau de malnutriŃie severă, iar 41% de malnutriŃie cronică. Acest lucru a dus la scăderea în înălŃime a femeilor. BărbaŃii şi băieŃii au avut de suferit mai puŃin de pe urma embargoului. Saddam a adoptat măsuri care legalizau „uciderile pentru onoare”. O lege adoptată în 1990 îi exonera pe bărbaŃii care ucideau femeile „pentru a apăra onoarea familiei”. Aşadar bărbaŃii îşi puteau ucide soŃiile, surorile şi fiicele suspectate de adulter, imoralitate sau care se lăsaseră violate! În regiunea kurdă din Irak, care a fost de fapt autonomă între 1991-2003, legislaŃia baathistă despre femei a rămas în vigoare o lungă perioadă de timp, în ciuda participării femeilor la societatea civilă, în guvern sau în peshmerga (trupele de miliŃie). În mod oficial legea uciderilor pentru onoare a fost abolită în zona controlată de Uniunea Patriotică a Kurdistanului abia în anul 2000! În zona controlată de Partidul Democratic al Kurdistanului, mai mult de 500 de astfel de omoruri au avut loc numai în anul 2000 şi se pare această lege încă nu a fost abolită până în prezent [anul 2005, n. tr.]. NaŃionaliştii kurzi au tolerat această practică şi nu au depus nici un efort pentru a o stopa. Din contră, birourile OrganizaŃiei Independente a Femeilor (OIF) şi adăpostul deschis în Sulemaniah pentru a proteja femeile care fugeau din cauza acestor ucideri au fost închise de Uniunea Patriotică. Acest adăpost, deschis în 1998, era susŃinut de organizaŃii europene ale femeilor şi oferea spaŃiu de refugiu la mai mult de 4000 de femei când era deschis. Pe 14 iulie 2000 forŃele armate ale Uniunii Patriotice au invadat birourile OIF şi adăpostul, arestând câŃiva militanŃi şi au confiscat arhivele şi fondurile găsite. Trei paznici ai adăpostului şi rezidenŃii săi au fost închişi. O zi mai târziu, un bărbat şi-a ucis sora. Iar la câteva zile după aceste evenimente, o fostă rezidentă a adăpostului a fost ucisă de fratele ei. �SituaŃia după ocupaŃie În ciuda lăudăroşeniei americanilor şi a aliaŃilor lor de a fi introdus în Irak „democraŃia” şi eliberarea femeilor, situaŃia nu s-a îmbunătăŃit. Vălul, care înainte era considerat învechit, a devenit o necesitate pentru femeile care vor să iasă pe stradă. Islamiştii s-au folosit de insulte şi de violenŃă – inclusiv aruncarea de vitriol în feŃele femeilor – pentru a le intimida. Violurile s-au înmulŃit, la fel şi răpirile şi vânzările de femei. PreŃurile pe piaŃa neagră erau: 200 $ pentru virgine, 100 $ dacă nu erau virgine. Guvernul marionetă instalat de AliaŃi se află sub presiunea grupurilor islamiste din care este format. Aceste partide, care au legături cu regimul din Iran (ca de ex. al'Dawa, Consiliul Suprem al RevoluŃiei Islamice din Irak) împart cu oponenŃii lor din rezistenŃa religioasă ideea de a pune bazele în Irak a unui stat islamic, chiar dacă tacticile diferă. Încercărilor de a introduce sharia li s-au opus demonstraŃiile iniŃiate de 25 de organizaŃii ale femeilor, în ciuda pericolului pe care acest lucru l-a reprezentat. Yannar Mohammed, una din întemeietoarele OrganizaŃiei pentru Libertatea Femeilor din Irak (OLFI), a primit ameninŃări cu moartea din partea organizaŃiei pro-talibane Armata Camarazilor Profetului. Uciderile pentru onoare nu au dispărut o dată cu ocupaŃia. Răpirea tinerelor fete pentru a le prostitua este o practică obişnuită, alimentându-se astfel reŃelele de prostituŃie, din Yemen în special. OLFI organizează adăposturi pentru femeile ameninŃate cu astfel de ucideri sau care sunt victime ale violenŃei. Au fost deschise 2 astfel de adăposturi, unul în Bagdad şi altul în nord, în Sulemaniah. Aici, adăpostul a primit ameninŃări din partea Uniunii Patriotice. SituaŃia din Kurdistan Uniunea Patriotică este considerată o organizaŃie mai progresivă decât rivala sa, Partidul Democratic din Kurdistan, iar asta datorită numărului mai mare de femei din organizaŃie. Însă aceste organizaŃii nu au uitat insurecŃia din martie 1991 când au fost organizate consilii muncitoreşti. Cele două partide naŃionaliste au recâştigat controlul asupra situaŃiei şi au restabilit controlul asupra fabricilor. Militanta feministă Sakar Ahmed a fost bătută de fraŃii ei în timp ce scria o carte împotriva uciderilor pentru onoare. Tatăl ei a fost de acord cu această faptă. Dansatoarea Hinadi, membră a grupului de dans el-Portoqala, a fost ucisă în timpul Ramadanului de o bandă de islamişti care considerau drept „pornografice” apariŃiile sale video, deoarece dansurile sale evocau dragostea dintre fete şi băieŃi. Alte femei au fost bătute deoarece purtau jeanşi sau pentru că mergeau la coafor în loc să-şi poarte părul sub vălul care le ascunde faŃa. Mai mult de 1000 de studente şi-au abandonat studiile de la începutul campaniei islamiştilor pentru obŃinerea controlului asupra universităŃilor. La Mosul, decana FacultăŃii de Drept a fost împuşcată şi apoi decapitată, împreună cu soŃul ei. Directoarea Departamentului de Translatori a avut aceeaşi soartă, ca şi mai mult de o duzină de femei, care în viaŃa obişnuită erau doctorite, veterinare sau funcŃionare civile. Ura asupra femeilor se regăseşte în mod egal atât în grupurile religioase de rezistenŃă cât şi în partidele aliate cu americanii. Statul irakian este incapabil să pună capăt acestei violenŃe endemice. Această violenŃă se datorează mai mult bandelor criminale decât rezistenŃei religioase. Şi chiar când pot acŃiona, forŃele guvernamentale nu vor s-o facă, deoarece împart aceeaşi viziune asupra femeilor ca şi guvernul regional al naŃionaliştilor din Kurdistan. Numai acŃiunea autonomă a femeilor aliate cu mişcarea muncitorească radicală din Irak ar putea aduce un anume progres în lupta de pe acest front. Aşa-numitele „democratizare” şi „modernizare” promise de forŃele Aliate s-au dovedit a fi doar o păcăleală. �MAN’’S ATTITUDE IN WOMEN STRUGGLE FEMINISMUL : O PERSPECTIVA MASCULIN-ANARHISTA “Nici eu insumi nu am fost capabila sa descopar ce este feminismul: stiu doar ca oamenii ma numesc feminista de cate ori exprim sentimente care ma diferentieaza de ceilalti.” (Rebecca West-1913) Majoritatea oamenilor implicati in curentul anarhist – barbati sau femei – nu sunt de acord, cel putin in principiu, cu majoritatea urmatoarelor declaratii: - Exista doua categorii naturale in functie de care oamenii sunt clasificati: masculin si feminin. - Masculul este fiinta umana numita barbat, iar femela este fiinta umana numita femeie. - Femeile sunt inferioare barbatului. - Barbatul este mai destept si mai puternic decat femeia, iar femeia este mai emotiva si mai delicata. - Femeia exista in beneficiul barbatului. - Daca un barbat ii cere sotiei sale sa faca sex, este datoria ei sa i se supuna, fie ca vrea sau nu. - Oamenii sunt perceputi in sens universal ca barbati (masculi) si se face referinta si la femei doar atunci cand se vorbeste despre anume indivizi. - Femeia este o forma de proprietate. - Sa ceri drepturi pentru femei este la fel de absurd ca si cum ai cere drepturi pentru animale. Oricat de ridicole ar parea aceste declaratii, toate au fost considerate evidente si naturale in majoritatea statelor occidentale si inca reprezinta, mai de graba regula decat exceptia zilelor noastre. Chiar daca majoritatea par cel putin ciudate, daca nu chiar total gresite, aceasta nu este din cauza ca ele contrazic anumite notiuni de justitie sau bunul simt cu care ne-am nascut cu totii. Din contra, aceasta s-a datorat schimbarii de atitudine care a permis majoritatii dintre noi emanciparea catre un punct de vedere mai natural; se datoreaza de fapt rezultatului concret al unei lupte neintrerupte care a costat multe vieti, relatii si reputatii in ultimii 200 de ani si care impreuna cu toate celelalte lupte de eliberare a fost discreditata, minimalizata si marginalizata chiar de la inceput. Cu toate astea, aceasta lupta a fost si inca este diversificata strategic si conceptual, foarte greu de definit – dar foarte usor de numit: ma refer desigur la feminism. Feminismul a schimbat cultura noastra, macar pentru faptul ca femeia - ca fiinta umana in adevaratul sens al cuvantului, a devenit o idee comuna. Daca majoritatea oamenilor par sa fie de acord cu aceasta idee astazi, aceasta nu se intampla deoarece societatea a devenit mai binevoitoare sau pentru ca a evoluat natural catre un stadiu mai egalitarian. Cei care detin puterea nu se hotarasc pur si simplu sa cedeze statutul egal celorlalti, ei mai de graba renunta la putere cand ajung sa fie fortati sa o faca. Femeile, ca orice alt grup oprimat, au obtinut tot ceea ce au acum, printr-un dificil proces de lupta. Sa negi aceasta lupta inseamna sa perpetuezi un mit similar aceluia al „sclavului fericit”. Deocamdata, aceasta este exact ceea ce facem cand vorbim despre feminism ca si cum ar perpetua diviziunea dintre sexe, sau ca si cum ne-ar indeparta de identitatea politica. Feminismul nu a creat conflictul dintre sexe: societatea patriarhala l-a creat. Este foarte important sa nu uitam ca ideea mai sus mentionata, care sustine ca femeia este o fiinta umana din toate punctele de vedere, nu este de bun simt – ci absolut o notiune feminista. Sprijinul formal al elibararii femeilor, in timp ce se neaga lupta istorica dusa de femei pentru a obtine recunoasterea acestei notiuni, este o atitudine paternalista si insultatoare. Nu numai ca societatea occidentala a asociat femeia unei fiinte inferioare de-a lungul istoriei, dar pana recent majoritatea miscarilor de eliberare au facut acelasi lucru. Iar acest lucru a fost partial necunoscut in majoritatea gandirilor culturii dominante. Dar la fel de des acest lucru a fost intentionat dat uitarii. Astfel, pana recent oamenii care luptau pentru emanciparea fiintei umane, de fapt luptau doar pentru emanciparea „barbatului”. Femeile care se plangeau despre aceasta stare de lucruri erau si sunt sfatuite sa astepte pana cand „lupta mai importanta” va fi castigata si apoi sa-si ceara propria eliberare. Acest lucru a fost adevarat in cadrul miscarii abolitioniste, in cadrul miscarii pentru drepturi civile, in cadrul miscarii impotriva razboiului, in cadrul miscarilor neo-stangiste, in cadrul miscarii anti-nucleare, in ecologismul radical, dar si in anarhism. Femeile au fost criticate pentru ca au pus accentul pe problemele feministe, care erau considerate neimportante, sau mai grav – contrarevolutionare. �Anarhistii nu se vor trezi pur si simplu intr-o dimineata cu idei mai luminate despre femei, cum nici patriarhatul nu se va recunoaste dintr-o data ca „o alta forma de dominatie”. Teoria si practica feminista au scos la lumina oprimarea femeilor, care de multe ori s-a manifestat si in cercurile revolutionare. Ca sa nu mai spunem ca nu toate feministele au fost/ori sunt anarhiste, precum nici toti anarhistii nu au fost/ori sunt feministi. Cu toate astea feminismul este adesea criticat din mai multe unghiuri, public sau privat, in cercurile anarhiste. Adesea s-a sugerat ca feminismul este o filozofie care presupune superioritatea, intr-un fel sau altul, a femilor fata de barbati. Alta acuza a fost aceea ca feminismul perpetueaza categoriile sexuale, in timp ce gandirea revolutionara trebuie sa depaseasca si acest tip de diferentiere. Cu alte cuvinte, feminismul este acuzat a fi un fel de identitate politica care perpetueaza rolurile vatamatoare si divizive ale societatii care ne oprima pe toti. Ceea ce au in comun toate aceste „critici” este faptul ca se refera la aceiasi entitate denumita „feminism”. Dar oricine care studiaza feminismul, afla rapid ca din totdeauna a existat o mare diversitate a teoriilor feministe. Nu exista doar un singur set de idei despre sex si identitate sexuala, care sa reprezinte feminismul, mai de graba feminismul este o larga categorie ce cuprinde toate formele de gandire si actiune care sunt direct legate de eliberarea femeilor. Probabil cea mai celebra idee despre feminism apare in „The Second Sex” (Al Doliea Sex) opera lui Simone de Beauvoir din 1940 : „Cineva nu se naste, ci devine femeie.” Cartea tine sa argumenteza ca identitatea sexuala este o categorie sociala pe care individul o poate respinge. Influenta lui The Second Sex a fost enorma, de Beauvoir nu a fost singura feminista care a pus sub semnul intrebarii naturaletea categoriei sexuale. Multi scriitori feministi au inceput sa contureze o distinctie intre sex si identitatea sexuala, sustinand ca primul descrie o caracteristica fizica, in timp ce a doua este o categorie culturala. Spre exemplu, a avea penis se refera la sex, in timp ce, cum se imbraca cineva si rolul social pe care il are este in stransa legatura cu identitatea sexuala. Aceasta este o distinctie pe care multe feministe inca o fac, dar altele pun sub semnul intrebarii folosirea presupuselor categorii preculturale, precum sexul. Colette Guillamin a sugerat ca sexul, ca si rasa de altfel, reprezinta un sistem arbitrar de etichetare care nu are absolut deloc un statut natural, ci pur si simplu serveste intereselor celor aflati la putere. Desi exista numeroase diferente fizice intre oameni, alegerea celor mai importante sau categorice, este determinata politic. Astfel oamenii sunt divizati in presupuse categorii naturale bazate pe aceste etichete, dar nu este nimic natural in nici un fel de catalogare – categoriile sunt pur conceptuale. Bazandu-se pe opera lui de Beauvoir si Guillamin, printre altii, Monique Wittig sustine ca scopul feminismului este eliminarea sexului si identitatii sexuale ca mod de catalogare. Ca si proletariatul filozofiei marxiste, femeile se constituie ele insele intr-o clasa cu scopul de a inlatura sistemul care permite existenta claselor. Cineva nu se naste femeie, exceptand sensul in care cineva se poate naste direct proletar : a fi femeie denota o pozitie sociala si anumite practici sociale, mai de graba decat o adevarata identitate. Scopul politic final al unei femei, este pentru Wittig, sa nu fie una. Iar scopul feminismului este eliberarea femeilor, dar ce inseamna exact acest lucru – ramane in continuare de discutat. Pentru unele feministe acest lucru reprezinta coexistenta bazata pe egalitate intre femei si barbati, iar pentru altele este ideea ca omenii sa nu mai fie vazuti ca barbati si femei. Feminismul asigura o bogata panorama a teoriilor legate de problemele identitatii sexuale. Singurul lucru cu care toate feministele pot fi de acord este ca aceste probleme exista. Fie ca rezultat al diferentelor naturale sau al interpretarii culturale, oamenii sunt oprimati pe baza identitatii sexuale. Feminismul poate fi probabil cel mai bine definit ca o incercare de a depasi aceasta stare de lucruri in care oamenii sunt oprimati pentru apartenenta lor sexuala. Nu este posibil a fi depasite problemele legate de sex fara feminism, astfel acuzatia ca feminismul perpetueaza catalogarea sexuala este evident absurda. De vreme ce anarhia se opune tuturor formelor de dominatie, anarhia fara feminism nu este deloc anarhie. De vreme ce anarhia se declara impotriva �tuturor arhiilor, tuturor regulamentelor si reglementarilor, adevarata anarhie este prin definitie opusa patriarhiei, este prin definitie feminista. Dar nu este de ajuns ca cineva sa se declare impotriva tuturor formelor de dominatie, acel cineva trebuie sa inteleaga dominatia impotriva careia se opune. Autorii feministi trebuie cititi de toti anarhistii care se considera in opozitie cu patriarhatul. Critica feminista este la fel de relevanta ca si cartile despre opresiunea guvernamentala. In timp ce represiunea serviciilor secrete este o amenintare pentru anarhisti, felul in care convietuim trebuie sa combata problemele legate de identitatea sexuala din viata de zi cu zi. Astfel, literatura feminista poate fi mai relevanta in lupta cotidiana impotriva opresiunii, decat o mare parte din literatura anarhista pe care o citim de obicei. Daca anarhismul are nevoie de feminism, cu siguranta si feminismul are nevoie de anarhism. Esecul multor tereticieni feministi radicali de a vedea dominatia dincolo de victimizarea femeilor de catre barbati, i-a facut sa nu poata dezvolta o critica adevarata a opresiunii. Asa cum un cunoscut scriitor anarhist sublinia in mod corect : o agenda politica bazata pe ideea ca barbatii ar trebui sa renunte singuri la privilegii (ca si cum acest lucru ar fi posibil) este absurda. Unele feministe cer reforme legislative fara a critica natura opresiva a Statului. Separatismul feminist este practic si probabil o strategie necesara numai in societatile stratificate pe baza identitatii sexuale. Feminismul este cu adevarat radical atunci cand cauta sa elimine conditiile care fac inevitabila opresiunea sexuala. Cu siguranta anarhismul si feminismul au nevoie unul de celalalt. Este foarte bine sa spunem ca odata ce sursa primara a opresiunii (oricare ar fi aceasta) este indepartata, toate celelalte tipuri de opresiune vor dispare de la sine; dar ce dovezi avem pentru asta ? In acelasi timp este absolut necesar sa recunoastem ca oprimarea femeilor nu este singurul tip de opresiune. Argumentele despre care forma a opresiunii este mai importanta sunt prostesti si ineficace. Pericolul si valoarea anarhismului este fatul ca el cauta sa elimine toate formele de dominatie. Astfel, anarhismul evita bataliile reformiste si isi concentreaza traiectoria catre eliberarea totala. In acelasi timp exista riscul de a ignora situatii reale in favoarea abstractiilor. HAIDETI SA FIM ANRHISTIFEMINISTI SI FEMNISTIANARHISTI (Pendleton Vandiver) Darul Gandind ca EA este „darul”, Ei au inceput sa o impacheteze devreme : I-au impietrit zambetul, I-au plecat privirea, I-au buclat parul, I-au indreptat dintii, S-au gandit sa-i ingroape toate alegerile; Au facut-o sa spuna Da, Da si Da, Au pus-o sa stea in varful degetelor. „Cutia asta are numele meu pe ea”, spune barbatul „Este pentru mine” … Si ei nu erau deloc surprinsi. In timp ce ei ii trimeteau saruturi si-i faceau cu ochiul, EL si-a luat „darul” acasa. L-a pus pe o masa unde prietenii lui puteau sa-l examineze, spunand : danseaza, mai repede ! Dupa ce l-a patruns el si-a incrustat numele si mai adanc. Mai tarziu l-a pus sub un pat, sub neoane, spunand : impinge, mai tare ! Spunand : doar eu am nevoie, doar eu imi doresc, tu mi-ai dat un fiu ! Carol Oles �Anarho-feminismul si eliberarea animalelor „Carnea este precum pornografia – inainte de a fi distractia cuiva, a fost viata altcuiva” (Melinda Vales) Multi anarhisti gasesc ideea drepturilor animalelor ca pe o eschiva. Garantarea „legala” a drepturilor animalelor este aproape fara sens, tinand cont de atitudinea Statului asupra drepturilor omului. Intelecuali precum Peter Singer se concentreaza mai mult asupra consideratiei morale fata de animale, bazata pe similitudinea lor cu oamenii. Dar daca privim imaginea in ansamblu ? Anarho-feministele implicate in eliberarea animalelor asociaza dominatia si exploatarea masculina asupra femeilor cu dominatia si exploatarea asupra animalelor. Este vorba despre distrugerea diferentierilor de genul barbati si femei, bogati si saraci, albi si negrii, animale si fiinte umane. Noi vrem auto-determinarea atat pentru oameni cat si pentru animale. Vanatul si mancatul animalelor este o preocupare traditional barbateasca. Animalele moarte si femeile sunt depersonalizate in acelasi mod. Televiziunile, revistele si vedetele ne vand imagini fantastice cu pui fericiti din desenele animate si cu femei anorexice in „bataia vantului”, tintind astfel consumatorii barbati. Femeile sunt numite vaci, puicute, pasari, scorpii – animale domestice si jucause. Daca barbatii sunt comparati cu animalele sunt numiti: lupi, ursi sau armasari. Multe femei isi irosesc viata in casele din suburbie, precum gainile pentru oua din ferme sau porcii – în continuu insarcinate, plictisite si deprimate. Vivisectia, pe langa faptul ca este o masiva industrie a torturii, reprezinta un alt mod de transformare a animalelor in obiecte. Multe experimente, precum testul Draize, distrug ochii animalelor transformandu-le intr-un alt fel de obiecte care nu mai pot reintoarce privirile insistente ale barbatilor, asa cum unele obiecte-femei o fac. Doctorii barbati fac experimente pe femei si pe animale fara sa le ceara consimtamantul. Cezariana, spre exemplu, este modul standard prin care nasc animalele de laborator si este de asemenea o operatie des folosita si pentru femei. Mare parte a pornografiei prezinta femeile ca pe niste animale. Este de ajuns sa observam programele de divertisment pentru adulti, pentru a ne convinge de lucrul acesta. Retetele pe baza de carne sunt de asemenea prezentate in termeni sexuali : „Hot Stuff” – Chestii fierbinti. Imaginea sclavagista a biciurilor si lanturilor isi are originea in echipamentul de inhamare a vitelor. Multi barbati care abuzeaza de femei incep prin abuzarea animalelor. Este vreo problema in a sustine atat drepturile animalelor cat si dreptul de a alege asupra propriului trup ? Cred ca aceste miscari au multe in comun: 1)amandoua se concentreaza asupra vietii si autodeterminarii, atat a femeilor ca indivizi cat si a animalelor; 2)atat femeile cat si animalele de ferma sunt fortate sa pastreza sarcini nedorite; 3)miscarea impotriva avortului prezinta starea maternala intr-un mod romantic identic cu cel in care industria carnii prezinta viata animalelor de ferma. Avortul in prima parte a sarcinii nu este o crima, dupa cum in cazul animalelor de laborator ucise, evidentele medicale sugereaza ca fetusul nu simte durerea inainte de a saptea luna de gestatie. Ignora eliberarea animalelor problemele de rasa si de clasa? Este adevarat ca cea mai mare parte a miscarilor pentru drepturile animalelor este dominant de culoare alba. Oamenii de culoare si animalele sunt marginalizati, suprasolicitati si exploatati ecnomic. Aceeasi structura de putere ii oprima atat pe unii cat si pe ceilalti. Aparand animalele si luptand impotriva rasismului participi de fapt la acelasi razboi. Vreau sa mentionez in special animalele care produc pagube deosebite mediului inconjurator. Trebuie oare sa omoram aceste animale pentru a salva oamenii, plantele si alte specii amenintate ? Aceasta problema ma ingrijoreaza in mod deosebit. Dar faptul ca unele animale distrug mediul natural, nu este din vina lor, ci tot o consecinta a interventiei omului care a introdus aceste animale in mediul respectiv. Deci este tot o problema a omului. Distrugerile pe care animalele le produc, nu reprezinta aproape nimic in comparatie cu distrugerile pe care le face omul prin agricultura mecanizata si intensiva, sau prin exploatarea irationala a padurilor. In loc sa omoram animalele asa zis daunatoare, ar trebui sa ne concentram atentia asupra tipurilor de agricultura si de exploatare a mediului, pentru a renunta la profit in favoarea ecologiei. Trebuie sa asiguram un mediu adecvat si pentru animalele „daunatoare”. Este interesant ca atat miscarile anarho-feministe cat si cele pentru drepturile animalelor se concentreaza asupra actiunii directe. Ambele doresc distrugerea sistemului actual si nu reformarea lui: mai bine fara carne de vitel decat conditii mai bune pentru carnea de vitel, mai bine fara legi decat cu legi mai bune. Eliberarea si auto-determinarea oamenilor si a animalelor sunt notiuni inseparabile. �Dragostea ucide ! www.lilith-lovekills.blogspot.com sf.hildegard@yahoo.fr afatm@k.ro � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție zine secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Lovekills #12 Subject The topic of the resource Cultura rezistenței – educație pentru revoluție Description An account of the resource anarho-feminist zine Relation A related resource http://lilith-lovekills.blogspot.com/ Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource română Type The nature or genre of the resource zină Aileen O'Caroll anarhism anarho-feminism Animal Liberation Front Earth Liberation Front Eve Ensler Lovekills Lucia Sanchez Saornil manifest anarho-feminist Melinda Vales Mujeres Libres Pendleton Vandiver Rose Pesotta teatru The Vagina Monologues https://anarhiva.com/files/original/27a4ed8a6816360521f6345225c77396.pdf 6b2a14495987ef27abcfae4a34d12964 PDF Text Text cum să stai în afara spitalului ~un ghid pentru a supravieţui psihozei~ de jim hindle �ceea ce urmează este o serie de sugestii pentru a ajuta oamenii care suferă de psihoză să facă faţă experienţei şi, să sperăm, să prevină nevoia de a fi spitalizaţi. este destinată în special pentru a ajuta în perioada în sine a psihozei, în fazele ei mai timpurii şi mai uşor de stăpânit, chiar dacă unele sfaturi vor putea fi aplicate pentru menţinerea unei sănătăţi mentale pozitive la fiecare nivel. fundamental, acestea sunt sugestii bazate pe propriile mele experienţe cu psihoza şi modificările de percepţie a realităţii care au rezultat din ea, dar sper că sfaturile mele vor fi adevărate şi pentru spectrul stărilor mentale alterate. scopul este acela de a promova un grad mai ridicat de conştiinţă de sine, autocontrol şi autodeterminare. controlează-ţi experienţele, nu le lăsa pe ele să te controleze! după cum sugerează şi titlul, cred că datorită serviciilor pentru sănătate mentală care există în prezent, este mai bine dacă spitalizarea poate fi evitată. desigur, poate veni momentul în care spitalizarea să fie ultima opţiune rămasă, în care caz vă doresc baftă şi fie să puteţi trece prin această experienţă într-un mod delicat. dar acest ghid este destinat prevenirii unei astfel de stări de fapt. este conceput ca un ghid practic pentru ţinerea în frâu a stării modificate de conştiinţă care este numită psihoză, pentru a vă ajuta să păstraţi controlul, să rămâneţi în partea corectă a cursului vieţii şi să continuaţi potrivit propriilor voastre condiţii. 2 �recunoaştere şi confirmare unul dintre cele mai dificile lucruri în legătură cu o problemă de sănătate mentală este înainte de toate să accepţi că ai aşa ceva. este în special greu atunci când experienţele tale sunt percepute ca fiind atât de adevărate şi atât de puternice şi atunci când orice momente chinuitoare pot fi contrabalansate cu astfel de întâlniri şi întâmplări frumoase. cred că psihoza este o stare de natură spirituală; potenţial un moment pentru schimbări profunde şi prielnice în care şabloanele şi comportamentele depăşite şi nesănătoase pot fi aruncate în aer şi îndepărtate şi câştigate multe puncte de înţelegere cu privire la adevărata natură a lumii din jurul nostru. dar de obicei este o experienţă atât de epuizantă, încât tinde să rezulte în insomnie care are ca urmare lipsa de control şi perpectivă şi, foarte des, experienţe negative. şi cum fazele de început pot fi atât de fericite şi captivante, retragerea din această experienţă şi luarea de medicamente care par să te separe de frumuseţe pot fi percepute ca fiind o crimă împotriva lumii. dar ţinerea în frâu este necesară şi de prea multe ori doar spitalizarea face explicit acest mesaj. echilibrul este la fel de natural ca şi extazul şi este alegerea noastră, dacă ne acceptăm responsabilitatea pentru noi înşine sau lăsăm lumea să găsească soluţii pentru noi într-un mod asupra căruia avem prea puţin control. semne de avertizare timpurii cum recunoşti atunci dezechilibrul atunci când acesta apare şi cum faci primii paşi pentru a-l controla când încă mai poţi face asta? sper că următoarele puncte vor fi de ajutor, indiferent dacă ai suferit de psihoză de multe ori sau nu ai suferit deloc. ai devenit foarte emotiv. te poţi trezi că devii dintr-o dată şi aproape copleşitor de emotiv într-un mod în care nu îţi e caracteristic. acesta poate să nu fie un lucru rău, dar poate fi şi un moment în care să cauţi ajutor sau măcar să fii pus în gardă. nu dormi. uneori mai ales dacă ne place să bem, ne găsim în situaţia de a ne trezi dimineaţa devreme după doar cateva ore de somn sau după un somn foarte agitat. dacă se întâmplă asta în continuu, ia in considerare o vizită la doctor sau încearcă pastile pentru dormit pe bază de plante sau de alt fel. toţi ne putem descurca cu o noapte nedormită, dar majoritatea oamenilor simt nevoia să recupereze în ziua următoare şi fac în aşa fel încât să o facă. dacă nu se întamplă asta, ai grijă … pierderea completă a dorinţei de a dormi este primul pas major pe drumul către psihoza totală. uiţi să mănânci. acest lucru merge mână în mână cu nedormitul, fiind un semn clasic al instalării unei mari probleme. şi cu cât dormi şi mănânci mai puţin, cu atât mai rapid va fi drumul la vale. uiţi lucruri pe care crezi că le-ai memorat, precum drumul către casa unui prieten sau numere de telefon importante. eşti conştient de influenţe pe care de obicei nu le observi. precum atmosferele, energiile şi dinamicile care se afla dedesubt. acesta poate fi un lucru bun sau rău, dar deseori este neliniştitor şi foarte dificil de descris celor din jurul tău fără să declanşezi neîncrederea lor sau grija lor arogantă. această conştiinţă poate să nu fie neapărat un lucru rău în sine, dar atunci când apare brusc şi este percepută ca fiind copleşitoare, este de obicei un semn să ai grijă. 3 �un sentiment al amplorii, al măreţiei, un sentiment că eşti în posesia unei puteri sau energii cu care nu eşti obişnuit. cu toate acestea, experienţa fiecăruia este diferită şi poate că doar având experienţa propriei noastre condiţii putem obţine înţelegerea pentru a ne da seama când intrăm în ape periculoase. poate că ţi-ar plăcea să îţi alcătuieşti propria listă de lucruri la care să fii atent. refugiu odată ce recunoşti că ai probleme, ai nevoie să găseşti un loc potrivit pentru aţi reveni. ideal, cel mai bun loc pentru a face asta este propria ta casă, dar se poate întâmpla să ai colegi de apartament sau membri ai familiei care nu sunt înţelegători sau care nu sunt conştienţi. poate că ai prieteni care îţi pot oferi un spaţiu al tău şi un mediu liniştit pentru puţină vreme? merită să cauţi un refugiu potrivit dinainte, când încă eşti lucid, astfel încât să ştii exact unde să mergi atunci când vine vremea. acestea sunt unele dintru lucrurile pe care poate că ai vrea să le cauţi: intruziuni exterioare minime (zgomot care deranjează din partea vecinilor etc) un loc în care să te simţi liber să faci cât de puţin vrei. să ai pe cineva care să gătească pentru tine este un beneficiu uriaş. dacă eşti într-un loc în care acest lucru este imposibil şi unde nu te simţi comfortabil cu oricare dintre restul oamenilor din casă, încearcă să îţi ţii mişcările în afara camerei cât mai pline de sens posibil. fă ceea ce trebuie să faci, apoi reîntoarce-te în locul tău sigur până când te vei simţi mai puternic. lucruri care să îţi ia mintea de la alte lucruri vezi mai jos secţiunea pace. încearcă să ai la îndemână ceea ce ai nevoie; de exemplu muzică, lumină pentru citit şi/sau materiale pentru artă sau meşteşug. există multe de spus despre teritoriul familiar, chiar dacă lucrul important este ca, oriunde te-ai afla, să ai o cameră pe care o poţi face să fie a ta, care este acolo pentru tine oricând ai nevoie. esenţe şi uleiuri parfumate te pot ajuta să stabileşti un sentiment de pace şi siguranţă şi încurajează visele plăcute noaptea (vezi secţiunea despre aceste lucruri de la finalul acestei broşuri) lumina blândă poate induce un sentiment de calm şi ne poate ajuta să ne pregătim de somn. poate că cel mai important lucru este profiţi la maxim de orice loc în care te-ai afla. dacă simţi că un alt loc ţi s-ar potrivi mai bine, atunci încearcă neapărat să faci o vizită în acel loc, dacă te simţi în stare de această călatorie sau pune pe cineva să te ducă acolo. totuşi, ţine minte că este imprudent să continui să tot fugi şi cu cât te poţi opri mai repede şi stabili, cu atât mai bine. ai încredere în tine; eşti la fel de puternic precum crezi şi nu ai nevoie să îţi fie frică de nimic altceva. atunci când te simţi echilibrat, vei putea să îţi vezi fricile aşa cum sunt ele de fapt, doar nişte închipuiri inofensive. pace stabilirea liniştii lăuntrice este vitală pentru a te stabili într-un loc şi pentru a te simţi în siguranţă şi bine cu propria ta persoană. aşa că dacă crezi că poţi să fii deranjat cu uşurinţă de ştiri şi reportaje sau filme de groază sau de televizor, nu este mai bine să 4 �le înlături în întregime? ţine minte că întotdeauna există lucruri triste care se întâmplă undeva în lume; şi totuşi există atât de multe lucruri bune în viaţă care nu ajung niciodată subiect de ştire. chiar şi stirile triste nu sunt deseori decât o parte a echilibrului şi nu ar trebui să fie puse prea tare la suflet. televiziunea şi radiourile reprezintă un fel de uşă către lumea exterioară, cu toate că este una dinspre care nu ştim niciodată ce vine. psihoza poate să fie un moment de frumoasă introspecţie, aşa că încearcă să nu o laşi să fie influenţată de titluri de ştiri şi reclame, create pentru a capta atenţia din partea unei populaţii care în general este doar pe jumătate trează. încearcă să îţi concentrezi mintea într-o direcţie pozitivă. visează-ţi visele frumoase. niciodată nu subestima puterea muzicii. selectează-ţi casetele audio şi cd-urile preferate atunci când eşti lucid la minte. deja încercate şi de încredere sunt de preferat decât mersul pe ghicite şi la voia întâmplării. de asemenea, muzica fără versuri este în general un pariu sigur. încearcă să scrii sau să faci artă sau alt fel de meşteşug care te poate ajuta să te exprimi sau doar să îţi descarci mintea. chiar şi exprimarea lucrurilor negative poate fi bună, deoarece te ajută să ţi le scoţi afară din sistem. dacă cei din jurul tău arată o lipsă de conştientizare în conversaţiile lor, încearcă să le spui că te simţi puţin deranjat şi că ai dori să păstrezi conversaţia mai pozitivă. poate fi cel mai bine să eviţi compania anumitor oameni pe cât de mult poţi. ţine minte, nu faci asta pentru că ei ar fi în vreun fel răi. numai că psihoza ne deschide spre un mod de a simţi lucrurile într-un fel în care alţii deseori nu o fac.cei mai mulţi dintre noi de-a lungul celei mai mari părţi din viaţă nu ne gândim la cuvinte decât pe jumătate din cât ar trebui să o facem. poate că acest lucru se va schimba într-o bună zi, dar cele mai bune schimbări sunt, în mod normal, cele care vin încet. dacă eşti deranjat de o anumit gând tulburător sau o anumită imagine neliniştitoare, încearcă să te îndepărtezi de gând sau de imagine – vizualizează gândul/imaginea ca îndepărtându-se de tine, fiind înghiţită de straturi de ceaţă deasă şi cum uşă după uşă se închide după, până când nu mai pare ameninţătoare sau apropiată. somn după cum am menţionat mai înainte, pierderea completă a dorinţei de a dormi este deseori primul pas către psihoza totală. de aceea, încercarea de a restabili un stil solid pentru somn este o parte esenţială a drumului înapoi spre o stare bună de sănătate. încearcă să te relaxezi cu câteva ore înainte de somn: muzică relaxantă, lumină blândă, nicio activitate care să fie epuizantă într-un anume fel. încearcă să eviţi orice care îţi poate face creierul să devină superactiv de la citirea a ceva ce este copleşitor sau doar urmărirea unor gânduri până la locuri care sunt foarte captivante. fii plictisitor în mod intenţionat. viaţa este suficient de captivantă. încearcă să îţi impui un timp la care să mergi la culcare: de exemplu, să dai stingerea la miezul nopţii. de asemenea, încearcă să îţi goleşti mintea sau să vezi somnul care urmează ca fiind un fel de ceaţă deasă care te linişteşte şi în faţa căreia nu poţi decât să cedezi. gândeşte-te la orice vis frumos de care îţi aduci aminte; asta îţi va ajuta creierul să iasă din starea de veghe lucidă şi va uşura trecerea la lumea viselor. dacă somnul rămâne greu de obţinut, ia în considerarea folosirea unui anume fel de pastilă pentru somn sau creşterea dozei tale de medicaţie curentă. plantele pot şi ele să fie de ajutor şi pe piaţă există câteva tablete bune pentru somn pe bază de plante (vezi secţiunea despre terapiile alternative de mai jos). un somn bun este unul dintre cele mai bune medicamente care există. chiar dacă nu poţi dormi sau dacă te trezeşti devreme, să stai 5 �întins şi nemişcat pe întuneric încă este o formă de odihnă pentru corp şi creier. cu siguranţă că este o idee mai bună decât să te agiţi, să faci prostii şi posibil să îi alarmezi sau enervezi pe cei din jurul tău. să trăieşti în lumea reală psihoza este o stare alterată a percepţiei – diferită de ceea ce este considerat a fi normal. adu-ţi aminte de această diferenţă şi, acolo unde este necesar, încearcă să funcţionezi pe ambele nivele în acelaşi timp; normalul şi ceea ce nu este considerat ca fiind normal. poate că se întâmplă multe lucruri ciudate, dar de obicei este puţin de câştigat dacă se încearcă să fie descrise. poate fi de ajutor să te referi la experienţele tale într-un mod aparent vag; câteva fraze cheie te pot ajuta în tot felul de situaţii; a fost ceva de genul sau este mult de povestit atunci când defineşti ceva complicat sau greu de crezut. totuşi, să ai pe cineva de încredere cu care să vorbeşti poate să fie de mare ajutor; te poate ajuta să îţi îndrepţi ideile într-un mod pozitiv şi să te eliberezi de orice griji nefondate. este important să îţi aduci aminte că cei din jurul tău încearcă să fie de ajutor, chiar dacă nu întotdeauna pare să fie aşa. fără îndoială că este o lume ciudată, dar niciodată să nu subestimezi capacitatea oamenilor de a nu observa ceea ce ţie poate că ţi se pare a fi foarte evident. încearcă tot timpul să păstrezi contactul cu realitatea celorlalţi: lumea normală. acest lucru va garanta că te porţi normal în ochii lor şi totodată te va ajuta şi să îţi moderezi versiunea proprie în legătură cu ceea ce se întâmplă; uneori, încercările tale de a raţionaliza ceea ce trăim pot aluneca în zona simulării. fă diferenţa între adevăruri dificile şi adevăruri poetice. observarea realităţii obişnuite ne ajută să ne păstrăm echilibrul în ape nefamiliare. deseori, în psihoză trăim experienţa unei senzaţii de măreţie, că suntem mai interesanţi şi mai captivanţi decât oamenii obişnuiţi, că suntem cumva dincolo de sinele nostru normal. în astfel de momente, tindem să ne identificam cu alte figure măreţe din cultura noastră: regele arthur sau buffy ucigaşa de vampiri. ne putem simţi atât de plini de energie a vieţii, încât egalizarea noastră cu astfel de figuri este singurul lucru care are sens. păstrează-ti un punct de vedere rezonabil; multe arhetipuri diferite există pentru ca noi să ne raportam la ele, s-a spus că feţele sufletelor noastre pot fi ca feţele multiple ale unui diamant, cu câte una diferită devenind vizibilă la momentul oportun, păşind în lumina reflectoarelor ca un actor pe scenă. fă tot posibilul să te identifici cu o anumită figură dacă găseşti că ţi-e de ajutor; poate fi o sursă de mare putere. dar joacăte cu arhetipurile tale şi nu uita că eşti doar tu însuţi şi că toate numele şi definiţiile mai mari sunt doar un fel de joc. puţine adevăruri sunt absolute, fiecare răspuns întotdeauna aduce cu el un element contradictoriu care rămâne nerostit şi acceptarea acestui lucru aduce tărie de caracter. voci dacă auzi voci în capul tău, un mod eficient de a face faţă este acela de a intra într-un anumit fel de dialog; tratează vocile în acelaşi fel în care ai trata pe oricine ţi-ar vorbi pe stradă; dacă sunt nepoliticoase, spune-le să plece. dacă îţi sugerează să faci ceva, adu-ţi aminte că este doar asta: o sugestie. niciodată să nu simţi că o voce ştie mai bine decât tine doar pentru că vine din eter. chiar şi o voce aparent folositoare poate 6 �cauza confuzie dacă îi dai prea multă atenţie; adu-ţi întotdeauna aminte de libertatea ta esenţială de a lua singur deciziile. poate că ţi se pare mai uşor doar să ignori aceste voci în întregime; poate cu atât mai puţină putere au asupra ta, cu cât le dai mai puţină atenţie. cu toate acestea, poate că vocile tale sunt prea zgomotoase pentru ca acest lucru să fie posibil, aşa că poate cel mai sigur pariu ar fi un anumit dialog. apără-te dacă vocile sunt negative. adu-ţi aminte că mulţi oameni care nu au avut niciodată probleme de sănătate mentală aud voci tot timpul. este posibil să intri într-o relaţie folositoare şi armonioasă cu vocile din capul tău; trimite-le pe cele rele să îşi facă bagajele şi cele bune vor tinde să apară. nu te deranja să vorbeşti vocilor cu voce tare; păstrează orice dialog înăuntrul tău. este mai probabil să nu ai probleme în acest fel. hotărâre desigur, dacă vrei să nu fii spitalizat multă vreme va fi necesar, într-un anumit punct, să îţi vezi de viaţă şi să înfrunţi lumea de afară. poate că acest lucru a fost necesar tot timpul, în absenţa unui sanctuar potrivit. dar chiar dacă eşti într-un loc de preferat, chiar dacă a fost necesar să intri în spital, drumul spre recuperare se află în mare parte în întărirea puterii tale de decizie. dă-i timp, fii blând cu tine însuţi, şi doar o plimbare scurtă în fiecare zi, în care să mergi de la un punct definit până la altul şi înapoi, fără a cădea prada distragerii atenţiei, poate face minuni pentru întărirea spiritului tău. cunoaşte-ţi limitele, dar nu te teme să treci printr-o plimbare mai lungă sau printr-o călătorie la cumpărături sau orice, atunci când te simţi pregătit. poate că te vei simţi mai în siguranţă dacă ai un casetofon personal cu tine, să te ajute să filtrezi toate tulburările posibile dacă te simţi vulnerabil. chiar şi asta nu va fi necesar după o vreme, deoarece îţi vei recâştiga perspectiva şi vei putea suporta orice comentarii nefolositoare sau conversaţii auzite în timpul plimbării tale. restabilirea capacităţilor tale se aplică la orice activitate şi poate fi utilă în a te îndruma către baze mai ferme. comportându-ne normal, indiferent de care este peisajul intern, ne normalizăm şi ne găsim mintea ameliorându-se în jurul şi pe baza rutinelor noastre. droguri drogurile recreaţionale care alterează starea mentală au existat dintotdeauna, chiar dacă metodele ritualice antice de a le lua sunt foarte diferite de obiceiurile moderne. indiferent care este părerea ta despre aceste droguri, nu poate fi negat faptul că oamenii le iau; uneori pentru propriul lor beneficiu, chiar dacă asta rezultă deseori în diferite surmenaje ale corpurilor şi minţilor lor. unii oameni pot să facă faţă la asta pe tot parcursul vieţii lor, aparent cu puţine efecte secundare. alţii pot sfârşi spitalizaţi după o relativă scurtă vrajă a fumatului de cannabis. uneori, drogurile au efecte adverse doar după ani de folosinţă. chiar dacă nu ai luat niciodată droguri care să îţi modifice starea mentală, ar trebui să fii conştient de aceste pericole. poţi foarte bine să fii o persoană care ar trebui să stea în întregime departe de droguri – dacă ai antecedente legate de sănătatea mentală, atunci aproape sigur că asta ar trebui să faci. merită să îţi aduci aminte că viaţa în sine poate fi ea însăşi un maximum atunci când trăim cum trebuie. cu toţii ar trebui să ne luăm responsabilitatea pentru propria noastră sănătate şi merită să evaluăm efectul oricărui lucru pe care îl introducem în corpurile noastre. produsele farmaceutice. medicamentele prescrise pot fi o salvare sau o interdicţie pentru vieţile noastre, depinzând de perspectiva pe care o ai şi de intensitatea 7 �condiţiei tale. totuşi, nu poate fi negat faptul că pot fi cel puţin la îndemână, dacă nu chiar în totalitate indispensabile. cu cât sunt mai extreme şi mai frecvente perioadele tale de psihoză, cu atât va fi mai lung drumul către recuperare. acesta este motivul pentru care merită să iei în consideraţie o doză relativ mare în fazele iniţiale ale unui episod pentru a face problemele să treacă şi să nu fii spitalizat. şi dacă prospectul de a sta câţiva ani pe pastile este un lucru greu de realizat, atunci ia pastile atâta vreme cât stomacul tău le poate îndura. dar cel puţin ia în considerare faptul că puţini ani acum te pot ajuta să previi probleme care poate că altfel ar reveni în mod nelimitat. în cele din urmă, fiecare este diferit cu privire la tipul şi tăria drogurilor de care are nevoie şi cu privire la câtă vreme le va lua. pentru mulţi, ar fi cel mai bine să stea pe medicamente pe o perioada nelimitată. de obicei, este înţelept să rămâi la o rutină de luare a medicamentelor care să dureze măcar câţiva ani, dar gândirea pozitivă şi acţiunea pozitivă, meditaţia, terapiile alternative şi alte practici pot face o adevărată diferenţă spre stabilirea şi menţinerea unei sănătăţi mentale bune şi poate ajuta la crearea condiţiilor în care medicamentele moderne nu mai sunt necesare. este important să încerci să găseşti un doctor în care să ai încredere pentru a te sfătui şi pentru a-ţi prescrie medicaţia potrivită, cel puţin până când găseşti un medicament sau o combinaţie de medicamente care funcţionează pentru tine. felul de medicamente care funcţionează cel mai bine pentru tine poate foarte bine să fie dat doar de un proces de eliminări succesive şi de obicei există un grad de compromis în ceea ce priveşte echilibrarea efectelor pozitive şi negative. ţine minte totuşi că jumătate din luptă este de natură psihologică şi o atitudine pozitivă poate face orice efecte secundare mai uşor de suportat, pentru atâta timp cât este necesar. sumar derutaţi? lăsaţi-mă să recapitulez pentru voi … recunoaştere şi confirmare. psihoza este o stare spirituală, dar acceptaţi faptul că trebuie ţinută într-un anume echilibru. faceţi o listă cu semne prevestitoare timpurii pentru atunci când lucrurile încep să scape de sub control. refugiu. un loc sigur face toată diferenţa atunci când vine vorba de păstrarea lucidităţii sau recuperarea ei. cautaţi un loc liniştit cu oameni înţelegători şi cu angajamente minime sau folosiţi la maxim locul în care sunteţi prin obţinerea unei camere sigure şi proprii. pace. încercaţi să cultivaţi mai multă pace mentală, evitaţi televizorul şi radio-ul, concentraţi-vă pe lucruri pozitive. muzica este un ajutor excelent. spuneţi oamenilor din jurul vostru că vă simţiţi suprasensibili dacă ei nu sunt conştienţi de asta în conversaţiile lor. somn. încearcă să stabileşti un tipar de somn regulat. relaxează-te seara; muzica liniştitoare şi lumina blândă vor ajuta la asta. ia în considerare luarea de mai multe medicamente sau pastile de somn pe bază de plante sau altele dacă somnul rămâne greu de obţinut. să trăieşti în lumea reală. indiferent de ce experienţe ai, încearcă să păstrezi contactul cu realitatea socială. încearcă să îţi menţii un punct de perspectivă şi să nu dai prea multă importanţă oricărei idei sau arhetip. 8 �voci. încearcă să intri într-un dialog intern cu orice voci. adu-ţi aminte de dreptul tău de a lua propriile decizii, indiferent de cât de binevoitoare ar părea aceste voci. trimite-le pe cele rele să îşi facă bagajele şi cele bune vor tinde să apară. hotărâre. atunci când te simţi pregătit, începe să îţi restabileşti activităţile de afară, poate începând prin a face o scurtă plimbare în fiecare zi. droguri. drogurile recreaţionale afectează oamenii în mod diferit – dacă ai o istorie legată de sănătatea mentală, probabil că este cel mai bine să le laşi deoparte. ţine minte că viaţa în cele mai bune momente ale ei este un maximum în sine, un potenţial pe care psihoza ne ajută să îl conştientizăm. indiferent de ce părere ai despre medicaţia psihiatrică, cel puţin ia în considerare utilitatea ei când vine vorba de a te dirija înapoi dintr-o criză. folosirea continuă poate fi o alegere înţeleaptă pentru câteva luni sau ani, dar meditaţia, terapiile alternative şi alte practici pot toate să ajute la crearea condiţiilor în care medicaţia nu mai este necesară (vezi secţiunea următoare). de asemenea, ia în considerare aceste lucruri: adu-ţi aminte să manânci bine; digestia unei mese bune ajută la scăderea energiei mentale. stai departe pentru o vreme de orice evenimente importante sau foarte excitante, precum petreceri mari sau întâlniri. amână deciziile majore. dacă pentru tine cheltuiala în exces este un pericol, ia in considerare să împrumuţi cardul sau cecul unui prieten apropiat. fă efectiv lucruri care te calmează; mişcă-te încet, vorbeşte încet, gândeşte încet. dacă te simţi foarte entuziasmat, adu-ţi aminte de lucruri care nu au mers atât de bine. încearcă afirmaţii motivaţionale de genul sunt doar unul dintre cei mulţi. terapii complementare secţiunea următoare conţine informaţii despre un număr de terapii diferite, oricare sau toate putând fi folosite pentru a ajuta la echilibrarea stării tale mentale. toate funcţionează cel mai bine ca un sistem de autoreglare; la început, ajutându-te să stai departe de probleme sau pentru a opri recurenţa psihozei odată stabilizate. dar ele pot fi şi o mare binecuvântare în timpul unei crize şi pot ajuta la îndepărtarea de marginea unui episod. toate sunt oferite aici ca şi sugestii, poate că vei fi atras mai mult de unele decât de altele; nu există nicio nevoie absolută să le încerci pe toate. toate funcţionează în moduri diferite pentru oameni diferiţi, lucrul important este să găseşti ceva ce funcţionează pentru tine. 9 �medicina pe bază de plante folosirea plantelor pentru valoarea lor medicinală este o practică care a existat încă de la începuturile existenţei rasei umane. o mare parte din această cunoaştere a supravieţuit până în timpurile noastre, asta însemnând că un bun terapeut naturist poate să se sprijine pe un corp de cunoaştere care a existat împreună cu noi timp de sute, dacă nu mii de ani. spre deosebire de produsele farmaceutice moderne care sunt destinate tratării unor anumite dureri, plantele vor acţiona deodată asupra mai multor arii, aducând o cale mai bună către sănătate, lucrând la un nivel mai profund decât doar să aline simptomele oricărei probleme existente. pentru cei cu orice problemă de sănătate mentală, plantele pot cel puţin să acţioneze precum o contrapartidă folositoare faţă de medicaţia modernă, acolo unde nu pot sa o înlocuiască în totalitate. pentru ajutor în cazul insomniei, de exemplu, plantele pot oferi un sprijin excelent; este mai puţin probabil ca ele să dea dependenţă şi vor cauza mai puţine daune, dacă acestea există, ficatului şi rinichilor. de asemenea, ele sunt mai bune pentru încurajarea somnului natural, permiţându-ţi să atingi diferite nivele de somn de care avem nevoie pentru a fi odihniţi în totalitate. somnul dat de pastilele de dormit farmaceutice deseori eşuează în a ne permite să atingem acele nivele. plantele sunt de asemenea foarte potrivite pentru sănătatea mentală, deoarece ele lucrează şi la nivel psihologic şi la nivel energetic, emoţional. uitaţi o scurtă listă de plante care pot fi găsite ca fiind folositoare. de obicei, pentru început este cel mai bine să consultaţi un terapeut profesionist, chiar dacă pe parcurs vei ajunge să ştii care sunt plantele care acţionează cel mai bine pentru tine, stabilind o relaţie cu planta care în cele din urmă îşi va spori efectul asupra stării tale de bine. plantele pot fi luate sub formă de ceai, tincturi şi uneori tablete. muşeţel: o plantă binecunoscută, calmantă şi liniştitoare. una sau trei ceşti cu ceai de muşeţel seara este un bun obicei pentru a favoriza somnul natural. de asemenea, este bun şi pentru neliniştea asociată cu urinarea frecventă. flori de hamei: ajută pe cei care dorm prost şi care de asemenea suferă de ameţeală, greaţă şi dureri de cap. este de ajutor pentru ameţeli şi nervi surmenaţi. valeriana: o altă plantă binecunoscută, foarte folositoare pentru încurajarea somnului şi calmarea nervilor. mai puternică decât muşeţelul şi cel mai bine de luat la sfatul terapeutului naturist, deoarece poate fi periculoasă atunci când este amestecată cu acţiunea unei medicaţii convenţionale. o tabletă bună pe bază de plante, valerina este disponibilă în magazinele cu produse naturiste. gura lupului: una dintre cele mai bune plante pentru calmarea nervilor. de ajutor pentru un somn liniştit şi calm şi pentru oricine are frică de calamităţi, treziri bruşte şi terori nocturne. lavanda: potrivită pentru a calma un creier prea activ; pentru o baie cu lavandă, luaţi o mână plină de vârfuri ale ramurilor tinere, fierbeţi-le pentru aproximativ 10 minute, stoarceţi-le şi adăugaţi-le la apa din cadă. acelaşi decoct poate fi folosit şi pentru stropirea pernei înainte de somn. ovăz: potrivit pentru creier, de ajutor pentru extenuarea nervoasă şi păstrarea atenţiei asupra unui singur obiect într-un anumit moment. 10 �floarea pasiunii: cel mai bine să fie luată la sfatul unui terapeut naturist. dă un somn revigorant pentru cei neliniştiţi şi care nu pot dormi după extenuare sau pentru cei care sunt îngrijoraţi şi extenuaţi la nivel mental. de asemenea, poate amplifica efectul altor plante. remedii pe bază de flori remediile pe bază de flori sunt diferite de cele pe bază de plante preparate sub formă de ceai sau tinctură, deoarece ele conţin doar o mică cantitate din planta în sine şi lucrează în principal cu esenţa ei. ele sunt remedii subtile, dar puternice al căror efect este aproape instant şi care pot fi purtate cu uşurinţă. iată câteva dintre cele mai obişnuite: plopul de munte o rudă apropiată a plopului al cărui lemn era folosit de druizi pentru a face scuturi. ajută la favorizarea unui sentiment de siguranţă şi înlătură orice influenţe negative. viţa albă ajută la calmarea atenţiei difuze, visării în timpul zilei sau a senzaţiilor de plutire, distanţare sau susceptibilitate de a leşina. parfumuri şi uleiuri aromatice arderea parfumurilor şi uleiurilor esenţiale are un efect pozitiv atât asupra stării tale, cât şi asupra atmosferei din orice loc. candelele pentru arderea uleiurilor pot fi cumpărate ieftin şi sunt uşor de folosit. câteva picături dintr-un ulei esenţial pot fi folosite şi în apa pentru baie sau pe o pernă sau ca parte a unui ulei bază pentru masaj. informaţiile generale despre plante se aplică şi pentru efectul şi natura uleiurilor care sunt doar extracte din părţi diferite ale plantelor şi copacilor. căutaţi nag champa* de calitate şi următoarele uleiuri: fenel dă tarie şi curaj în perioade extenuante. vetiver are un efect de echilibrare asupra sistemului nervos central, inspirând un sentiment de profundă centrare. calmează o minte ocupată, te ajută să faci faţă la extenuarea mentală şi fizică. ulei esenţial de tămâie un ulei puternic şi nepreţuit care ajută la purificarea aerului şi a minţii de orice influenţe negative. uleiuri care au efect sedativ asupra sistemului central nervos. muşeţel, bergamotă, lemn de santal, lavandă, marjoram dulce, melisă, flori de hamei, valeriană, lămâie. * nag champa – amestec indian pe bază de lemn de santal şi frangipania/plumeria albă (nota trad). 11 �tonice pentru sistemul nervos, pentru întărirea acestuia: muşeţel, salvie, ienupăr, lavandă, marjoram, rozmarin, cimbrişor dulce, geranium. uleiuri care sedează sistemul nervos, dar revigorează spiritual: bergamota, lămâia, melisa. uleiuri diferite funcţionează cel mai bine pentru oameni diferiţi în situaţii diferite. chiar dacă poate suna puţin probabil, alegerea unor uleiuri al căror miros îţi place va da cele mai bune rezultate. alte terapii şi practici poate ai putea să iei în considerare adoptarea unei practici echilibratoare precum meditaţia, tai chi sau yoga. cuvântul yoga poate fi tradus ca şi legarea împreună a firelor minţii în timp ce tai chi ajută la dezvoltarea unei stări mentale calme şi alerte care te va ajuta să stai concentrat în orice situaţie. meditaţia poate fi atât de simplă precum concentrarea pe respiraţii încete şi profunde şi prin urmare autocalmarea, chiar dacă beneficiile sale pot fi şi suprinzătoare şi profunde. homeopatia, vindecarea energetică şi conştientizarea dietei tale toate au multe de oferit în obţinerea unui corp echilibrat şi a unei minţi echilibrate. deficienţa nutriţională este binecunoscută pentru intensificarea agitaţiei mentale, în special în legătură cu acizii graşi esenţiali omega. de asemenea, poate fi o idee bună să elimini sau să reduci stimulanţii precum cafeina şi alcoolul. în cele din urmă, cea mai bună terapie este un mediu iubitor, de sprijin, indiferent dacă este asigurat de familie, prieteni sau iubiţi şi ar trebui să căutăm să facem această situaţie să devină o realitate, pentru noi înşine şi pentru toţi oamenii din jurul nostru. 12 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Cum să stai în afara spitalului: un ghid pentru a supraviețui psihozei Subject The topic of the resource Sugestii pentru a ajuta oamenii care suferă de psihoza sa facă față experienței și să prevină nevoia de a fi spitalizați. Description An account of the resource Traducere autotext/12 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Jim Hindle Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2003? Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură Jim Hindle mental health psihoză Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/ef003ce5b10b84a57181bd72cf374a51.pdf ee917c55b0f454d736df4dc6f5fcd3e4 PDF Text Text �ura faţă de propriul corp nu ar trebui să înceapă de acasă după ce am plecat de acasă şi mi-am înfruntat mama în legătură cu critica ei constantă la adresa greutăţii mele (prin telefon), ea s-a simţit insultată. “toate mamele critică greutatea fiicelor lor”, a zis ea. mi-am permis să nu fiu de acord. comportamentul ei era ciudat şi patologic. şi atunci am început acest proiect cu zine-ul. înainte, aproape niciuna dintre prietenele mele nu mi-a vorbit despre mama ei ca fiind critică în mod special, dar de îndată ce am adus în discuţie subiectul zine-ului, am fost copleşită de femeile pe care le cunoşteam care se ofereau să scrie ceva pentru zine şi care îmi povesteau despre mamele lor care criticau felul în care arătau. am inceput să mă întreb dacă mama mea avusese dreptate (nu că aş admite vreodată că ar fi avut dreptate!) iniţial, am fost inspirată să fac acest zine atunci când am văzut la chioşcul de ziare local un articol pe coperta ediţiei americane a revistei teen vogue (numărul din 4 august). “mame răutăcioase – de ce îţi critică ea corpul?” şi după toţi aceşti ani de când am plecat de acasă şi nu am mai vorbit cu mama mea, încă vreau cu adevărat, chiar vreau să aflu raspunsul. aveam senzaţia că nu urma să aflu niciun raspuns, dar acest lucru nu m-a impiedicat să cumpăr revista (şi hei, am aflat şi cum să combin imprimatele!). în entuziasmul meu de a vedea ceva tipărit cu care puteam relaţiona atât de mult, mi-am dat seama cât de mult mă bântuia încă subiectul acesta şi astfel a luat naştere ideea pentru această compilaţie de texte. am căutat lecturi mai serioase despre acest subiect, dar până acum am putut să găsesc doar foarte puţine. unde sunt studiile despre acest subiect? unde pot citi despre experienţele altor femei şi fete în legătură cu percepţia asupra propriului corp a mamelor şi fiicelor lor? aceste studii nu par să existe încă, dar între timp vreau să fac acest zine pentru a strânge poveştile femeilor care au trăit cu mame critice şi de asemenea a celor care au trăit cu mame care le-au sprijinit. chiar dacă nu am putut să găsesc pe nimeni care să scrie din această perspectivă în acest număr, mi-ar plăcea foarte mult ca data viitoare să tipăresc povestiri venite din partea mamelor în legătură cu felul în care au încercat să susţină imaginea de sine a fiicelor lor. dar să ne întoarcem la acea întrebare iniţială – de ce mamele îţi critică corpul (şi faţa, şi părul şi …)? puţinele lucruri pe care le-am găsit de citit în legătură cu acest subiect abordează (şi este de înţeles) punctul de vedere conform căruia mamele sunt bine intenţionate şi doar reacţionează faţă de faptul că a fi slab şi atractiv este perceput aproape peste tot ca fiind sinonim cu a avea succes. “în general vorbind, ele vor cu adevărat doar ce este mai bun pentru fiicele lor şi cred în mod greşit că un pic de presiune maternă pentru a pierde kilograme le va face pe fiicele lor să fie mai fericite, mai populare şi mai de succes mai târziu în viaţă”, spune leona tanenbaum în “catfight”. dar experţii au liste lungi cu rezultate negative mult mai probabile precum anorexia şi bulimia, urmarea compulsivă a unei diete, depresia, protestul prin luarea de kilograme în plus sau consumul excesiv de alcool în secret. în like mother, like daughter, debra waterhouse spune că alimentaţia controlată de la o vârstă fragedă de către mamă poate avea ca rezultat o fiică care nu mai este capabilă 2 �să răspundă la senzaţia de foame şi cea de saţietate. în timp ce toate aceste lucruri nu pot fi separate de presiunile generale asupra femeilor şi fetelor de a rămâne slabe, poate să fie foarte greu să înveţi acasă ura faţă de propriul corp şi chiar mai greu, dacă nu chiar imposibil, să scapi. poate că este normal ca mamele să îşi critice fiicele, dar nu ar trebui să fie aşa. dacă ai citit până aici, există şanse să îţi pese şi să nu stai deoparte fără să intervii în timp ce fetele tinere învaţă lecţii nesănătoase despre aspectul fizic sau să laşi mamele prietenelor să îşi facă proprii copii adulţi să se simtă ca şi cum ar fi din nou copii cu comentariile lor pe sub mână în legătură cu luatul în greutate. cu acest zine, aş fi mulţumită doar să fac puţin mai mulţi oameni să vorbească despre acest subiect, deoarece înainte să încep zine-ul, întotdeauna am simţit că experienţa mea era atât de izolată. acum că am aflat că nu era, mă simt mult mai bine, dar îmi doresc şi să fi putut să aflu acest lucru cu ani în urmă. de asemenea, te inspiră să citeşti depre mame care şi-au sprijinit fiicele pentru a face pace cu propriul corp. acest zin aduce împreună experienţele unor femei cu vârsta cuprinsă între 18 şi 58 de ani din marea britanie şi statele unite ale americii şi în timp ce cererile referitoare la anonimat îmi interzic să mulţumesc cuiva folosindu-i numele, vă mulţumesc tuturor. mulţumesc! kate notă importantă: părţi din conţinutul acestui zine pot fi un factor declanşator pentru cei care au suferit în trecut/suferă în prezent de tulburări de alimentaţie şi pentru supravieţuitorii cazurilor de viol/atac sexual. 3 �încă îmi aduc bine aminte de ziua, de momentul în care am păşit înăuntrul acestui cerc vicios, cu mai mult de 2 ani în urmă. mă întorsesem dintro vacanţă cu prietenii şi când am ajuns acasă purtând un tricou strâns pe corp şi o pereche de blugi, mama mea mi-a zis “tu indesato! ai pus pe tine atât de mult cât timp ai fost plecată”. aveam 15 ani, acum am 18 şi sunt încă acolo, în cerc. desigur, faptul că am dezvoltat o tulburare de alimentaţie nu este vina mamei mele. nici măcar nu a fost vina ei cu adevărat că a făcut acea observaţie – într-o lume fără o mass media care ne expune constant la corpurile slăbănoage ale preaadolescenţei, într-o cultură în care femeile corpolente sunt admirate (ca în india sau în lumea occidentală de acum câteva sute de ani – trebuie doar să ne uităm la arta care înfăţişa femei voluptoase pentru a vedea că în anumite locuri, în anumite vremuri, ele erau făcute cunoscute) sau chiar într-o societate fără celebrităţi care predică meritele dietei lor “bogate în proteine” sau “macrobiotice”, într-o civilizaţie în care cuvintele “noua noastră dietă garantează succesul” nu vând reviste şi unde nu există un lucru precum ”înlocuirea mesei”, ea poate că nu ar fi simţit nevoia să facă acea observaţie; nu ar fi ruşinos să ai o fiică care este puţin supraponderală. eram doar puţin supraponderală – cu câteva livre mai grea decât eram înainte să plec, livre care cu siguranţă ar fi fost date jos în cursul a câtorva săptămâni în care să nu mănânc chipsuri în fiecare zi – şi înainte greutatea mea varia dupa vacanţe. oricum şi alţi factori conlucrau. observaţia mamei mele a fost doar una dintre cele câteva remarci înjositoare la adresa mea venite din partea familiei mele în timpul acelei perioade – comentarii precum faptul că nu mă străduiam suficient de tare pentru certificatul general de educaţie secundară, că petreceam prea mult timp împreună cu prietenul meu, că eram antisocială şi că aveam nevoie să îmi fac mai mulţi prieteni. faptul că vroia să ma pună la regim era doar un alt mod de a încerca să mă controleze şi mă gândeam “îi voi arăta eu, dacă ea vrea să fiu la regim atunci voi fi la regim”. aşa că am început să sar mesele, supravieţuind întreaga zi doar cu o bucată de pâine prăjită şi o masă seara. înfometarea mea nu era numai un fel de a mă răzbuna pe familia mea pentru comentariile lor crude, ci şi un mod de a-mi controla viaţa într-o lume care părea să se prăbuşească – părinţii mei erau în mijlocul unui divorţ murdar şi trăiam cu toţii în aceeaşi casă, era o zonă de război. aveam puţini prieteni şi eram pe punctul de a începe să cer cursul de nivel a la o instituţie unde toţi păreau să aibă note mai mari decât mine la certificatul general de educaţie secundară. cursurile postliceale mi-au oferit un mod bun în care să îmi controlez alimentaţia – aducând doar o cantitate mică de mâncare la şcoală şi niciun ban, eram limitată la a mânca doar asta. în curând am pierdut ce luasem în greutate şi, mai mult, oamenii comentau că îmi cădeau hainele de pe mine; îmi atinsesem scopul, chiar dacă începusem să arăt slăbită şi tot timpul eram obosită şi înfometată. astfel, acesta a fost începutul propriului meu abuz asupra mea. după părerea mea, ceea ce mulţi oameni nu reuşesc să înţeleagă este că tulburările de alimentaţie nu ajung întotdeauna la un sfârşit dramatic în care 4 �fata este târătă într-un spital şi hrănită cu forţa, că pot afecta persoanele de ambe sexe (ştiu câţiva bărbaţi care au probleme legate de greutate), nu au legătură doar cu aspectul fizic, ci au legătură şi cu controlul şi toţi cei care suferă nu intră în categoria clară a “anorexiei” (când cel care suferă renunţă într-un sfârşit să mai mănânce) sau “bulimie” (cei care suferă mănâncă excesiv şi vomită) – mulţi oameni au experienţa unei combinaţii între cele două. nu sunt nici anorexică, nici bulimică în sensurile adevărate ale cuvintelor şi voi încerca să descriu ceea ce fac cu speranţa de a—face pe alţii să înţeleagă. în mod tipic, în schema mea de abuz, mă voi relaxa pentru puţină vreme, poate după ce m-am cântărit şi am văzut o pierdere semnificativă sau când merg în vacanţă şi simt că îmi pot permite să nu mă mai gândesc la asta pentru o săptămână. şi petrecerea timpului alături de unul dintre bunii mei prieteni poate să mă ajute să mă “deconectez”, la fel ca şi aflarea faptului că cineva mă “simpatizează” (în lipsa unui cuvânt mai potrivit decât acesta). totuşi, în scurtă vreme, se va găsi cineva care să comenteze că arăt mai “sănătoasă” ( a se citi: că am luat în greutate, că nu mai arăt ca o fantomă – iei în greutate!) sau voi observa că mă simt mai mare sau într-o zi (după cum am făcut acum două zile) mă voi trezi cu voci în cap strigând la mine că sunt grasă, urâtă, proastă, că trebuie să fiu pedepsită pentru că sunt o persoană atât de rea, atât de inutilă. după asta, voi începe să îmi reduc raţia alimentară; nu mă voi înfometa total niciodată, dar în mod obişnuit voi încerca să mănânc doar o masă de seară (greu de evitat, deoarece în familia mea mănâncă cu toţii împreună) şi o bucată de pâine prăjită sau ceva cereale în fiecare zi. la sfârşitul fiecărei zile de foame, simt o senzaţie de putere şi control şi împlinire – am reuşit să pedepsesc fata rea dinăuntrul meu şi îmi pedepsesc corpul urât cu care mă resemnez, corpul urât care îmi provoacă atâtea probleme. dar atunci mă simt din nou vinovată, nu ar trebui să îmi placă suferinţa mea, este menită să fie o pedeapsă, aşa că în fiecare noapte şi dimineaţă îmi aduc aminte că sunt grasă, urâtă şi inutilă, deseori lovindu-mă peste cap sau dându-mi cu capul de ceva. mă simt atât de lipsită de valoare şi presupun că problemele mele legate de alimentaţie sunt o formă de abuz asupra propriei persoane care mă lasă să îmi canalizez sentimentele de inutilitate. uneori, reuşesc să am o perioadă de linişte, câteva săptămâni sau poate luni în care mă gândesc că am depăşit treaba asta, dar aproape cu siguranţă de îndată ce observ că arăt mai mare încep din nou să nu mai mănânc. totuşi, a devenit ceva mai mult decât o simplă chestiune legată de aspectul fizic, deseori vocile încep să îmi spună cât de proastă sunt de îndată ce intru într-un moment stresant în viaţă, examene şi, în prezent, mersul la facultate. un moment de îngrijorare este că deseori m-am gândit cu bucurie că atunci când voi fi la facultate nu va exista nimeni care să supravegheze ce mănânc (acasă, este dificil să nu mănânci deloc fără ca nimeni să nu observe acest lucru), aşa că aici situaţia da puţine semne cum că s-ar abate de la reguli. aş putea încerca să văd facultatea ca un început proaspăt şi doar să încerc să mănânc sănătos, dar se pare că găsesc ca fiind imposibil acest “mâncat sănătos” – ori de câte ori mă opresc din regim, pun din nou greutatea 5 �la loc şi nu vreau să ajung obeză – eu, aşa cum sunt o pată inutilă şi urâtă pe lume, nu vreau să devin şi o pată grasă, urâtă şi inutilă. deci, există vreo ieşire din această situaţie? sper că într-o zi să mă pot opri din obsesia legată de greutatea mea şi pur şi simplu să fiu normală, să mănânc ca o persoană normală. îmi invidiez prietenii care se pot bucura de mâncare şi care mănâncă când le este foame fără să îşi facă griji în legătură cu asta sau fără să trebuiască să se pedepsească mai târziu prin a nu mânca. scăparea pare a fi în a obţine un echilibru în viaţa mea şi a învăţa să mă iubesc, dar asta nu este o sarcină uşoară. hannah întotdeauna am fost foarte conştientă de nasul meu – nu este mare sau frapant în mod special, dar are o “formă” precisă care mi-a displăcut când eram tânără. deseori, căutam ajutor şi liniştire din partea mamei mele în legătură cu acest subiect. ce puteam să fac în legătură cu asta? arăta rău/ le va plăcea băieţilor de mine? la urma urmei, toate păpuşile drăguţe din vitrinele magazinelor aveau nasuri în vânt, mici şi drăguţe. de fapt, am făcut o generalizare rapidă în tinereţea mea la care din fericire am renunţat acum – doar fetele cu nasuri în vânt şi mici aveau prieteni şi erau populare. după ce iam destăinuit mamei mele grijile mele în legătură cu ciudata mea trăsătură facială, ea a făcut o remarcă într-un mod destul de serios “nu-ţi fă griji, îţi poţi face operaţie estetică.” asta nu era ce voiam eu să aud şi chiar şi atunci ca şi copil îmi doream să îi pot spune că ceea ce mi-a zis era un mod greşit de a fi părinte. ceea ce mi-a zis mama mea m-a durut şi m-a făcut să mă simt urâtă, dar nu a avut un efect de durată. acum ca şi femeie tânără nu mă gândesc de două ori la nasul meu. acum îl văd ca fiind o trăsătură pozitivă – este rar, unic şi prefer oricând să îl am decât să am orice năsuc mic şi drăguţ de barbie. anonimă este dificil pentru mine să scriu despre tulburarea mea de alimentaţie. majoritatea prietenilor mei nici măcar nu ştiu că am aşa ceva. mi se pare foarte greu să mănânc în public, să mănânc în faţa unor oameni pe care nu îi cunosc foarte bine. m-am luptat cu automutilarea, depresia şi anxietatea. mă uit în oglindă şi urăsc ceea ce văd. încerc să nu las acest lucru să se amestece în viaţa mea, deoarece aspectul fizic chiar nu ar trebui să conteze şi totuşi, mă lupt cu reflexia mea în fiecare zi. primele mele amintiri cu mama mea sunt cu ea făcând exerciţii pentru a da jos greutatea pe care a luat-o atunci când a fost însărcinată cu sora mea mai mică. stând în faţa oglinzii, îşi pişca şi înfăşca stomacul, spunându-şi că e grasă şi dezgustătoare. stând pe pat, o priveam. m-am gândit că era normal să fie aşa. dacă o femeie supraponderală trecea prin apropiere, mama mea şoptea “dacă arătam aşa, nu aş fi ieşit din casă.” în timp, cred că am devenit mai mult ca ea. slabă la şcoală, nu reacţionam nicicum atunci când se căuta cearta cu fetele grase. eram populară şi aveam un iubit. dar când aveam 17 ani am fost violată. am folosit mâncarea pentru a putea să fac faţă la ceea ce mi s-a întâmplat. într-o zi stăteam în camera mea, 6 �mâncând ceva prăjituri. mama mea a intrat, mi le-a luat şi mi-a spus că mă îngrăşam. m-am simţit extrem de ruşinată şi anxioasă. mama mea a devenit din ce în ce mai slabă. face exerciţii tot timpul şi nu mănâncă aproape deloc. ultima dată când am îmbrăţişat-o, am putut să îi simt oasele prin haine. m-a făcut să vreau să plâng, deoarece o iubesc atât de mult şi nu vreau să se îmbolnăvească. iarna trecută, mama mea mi-a trimis o listă de regim. cu cât devin mai grasă, o sfidez. cu cât devin mai grasă, ea se simte superioară mie. dar ştiu că în realitate ea nu vrea să aibă o fiică grasă. uneori o văd că se uită la mine, evaluându-mă atunci când crede că eu nu observ. încă încerc să fac faţă problemelor mele în propriile mele condiţii. cu cât am înaintat în vârstă, miam dat seama că mama mea are o tulburare de alimentaţie la fel de mult cum am eu. sper doar ca într-o zi să putem vorbi împreună despre asta. dar încă nu sunt suficient de puternică pentru a începe acea discuţie. anonimă personal, mama mea nu este prea critică în legătură cu felul în care arăt, dar am o prietenă care este extrem de slabă, deoarece este în mod constant la regim, are o tulburare de alimentaţie şi întotdeauna se pare că este din cauza mamaei ei. mama ei îi spune despre anumite diete (în special dieta atkins, bleah!) şi o încurajează să ţină regim. totuşi, acest lucru mă enervează, pentru că mama ei nu este chiar tocmai slabă! mama ei este peste măsură de agresivă şi din păcate îşi trăieşte visul prin fiica ei. laura mama şi corpul meu vin acolo ca să te iau. te voi aduce acasă şi vom rezolva toate astea. asta a fost reacţia mamei mele atunci când i s-a spus că sufăr de anorexie. vroia să sară şi să rezolve problema. dar anorexia nu este ceva pe care doar să pui un pansament. şi o mare parte din preocuparea mea în legătură cu greutatea, mâncarea şi corpul proveneau de la familia mamei mele. pe măsură ce creşteau, erau cu toţii obsedaţi de corpurile lor. erau constant la regim. i-am privit cum se luptau şi apoi i-am învins la propriul lor joc. recuperarea a însemnat că a trebuit să renunţ la a-i mai învinovăţi pe ei şi ei trebuie să admită că au greşit. încă încercăm să rezolvăm lucrurile acestea. dar acum am o prietenie adevarată cu mama mea cum nu am mai avut niciodată înainte. mă face să sper că familiile se pot schimba, indiferent de cât de disfuncţionale au fost ele înainte. pace, speranţă şi putere erin 7 �până în clasa a treia, mi se spunea întotdeauna că arătam ca mama mea. apoi am început să iau în greutate. aveam 9 ani şi mă simţeam groaznic la o şcoală nouă. nu ştiu dacă am luat în greutate deoarece mâncam pentru a mă consola sau doar aveam asta în gene, dar oricum ar fi, am încetat cumva să mai arăt ca mama mea. am crezut întotdeauna că mama mea era cea mai frumoasă femeie din lume, aşa cum o face un copil. aşa că atunci când oamenii au încetat să mai îmi spună că arăt ca ea a fost un şoc. o insultă. m-a făcut să ma simt ca şi cum de fapt nu i-aş fi aparţinut ei. pentru că atunci când te uiţi la noi, încă arătăm la fel. avem aceeaşi ochi mari şi albaştri şi frunţi înalte. avem acelaşi păr şi aceleaşi bărbii încăpăţânate. dar cumva, corpurile noastre diferite erau prea greu de ignorat de către oameni. atunci când mama era de vârsta mea, cântărea 110 livre, nu avea şolduri şi nici sâni. îmi spune aceste lucruri în timp ce încearcă să încapă în tricoul ei favorit din liceu. aproape că i se potriveşte. eu, pe de altă parte, sunt o fată care cântăreşte 190 de livre, are măsura d la sutien şi solduri care se clatină chiar şi atunci când nu vreau asta. am trecut prin ani de ură faţă de mine,sâcâieli şi înfometare. dar mama mea nu mi-a zis nimic niciodată împotriva corpului meu. nu mi-a sugerat niciodată pe ascuns vreo dietă sau nu mi-a spus să îmi mişc fundul şi să fac ceva. aşa că nu voi putea să port rochia de mireasă a mamei mele sau să îi împrumut hainele. dar am ajuns să accept acest lucru. mi-am dat seama de asta într-o zi când un băieţel de care aveam grijă a venit şi m-a întrebat dacă “este mama ta? cum poate ea să fie mama ta? este mai mică decât tine!” iar eu am râs şi am zis “da, este mama mea.” ms.pine munte de carne mama mea a fost evident un copil mai degrabă plinuţ. era numită “bessie bunter” şi era în general tachinată. desigur, ea nu a vrut ca eu să sufăr, aşa că se necăjea constant în legătură cu greutatea mea. am fost plinuţă de la început şi cu mâncarea groaznică şi solidă a mamei (nu s-a priceput niciodată la gătit sau la alimentaţia raţională…) şi cu faptul că nu mi se permitea să ies afară la joacă şi nu făceam deloc exerciţii, am rămas aşa. mă bătea la cap nonstop în legătură cu asta, chiar şi atunci când aveam vreo 6 ani. obişnuia să se uite în volumul despre îngrijirea copilului a doctorului spock şi să îmi atragă atenţia că se spunea despre copiii graşi că nu sunt sănătoşi şi că sunt “anormali”, având ochii măriţi de îngrijorare. poate că am fost dusă la doctori şi mi s-au ţinut discursuri despre asra, dar cred că i-au spus că vor depăşi această fază. ne-am mutat în suburbia unde se considera că e mai sigur să te joci afară şi am învăţat încetul cu încetul, precum un extraterestru zăpacit de cap, să fac lucruri pentru copii precum mersul cu bicicleta, joaca cu mingea şi diferite alte jocuri ce implicau alergatul. am pierdut din greutate, dar nu am ajuns niciodată să fiu “potrivit” de slabă. pur şi simplu nu eram făcută să fiu aşa. remarcile la adresa greutăţii mele au continuat. ori de câte ori se terminau biscuiţii sau altceva, eram acuzată că i-aş fi mâncat pe toţi. atunci când toaleta 8 �se înfunda, cu siguranţă că excrementele mele gigantice de fată grasă au făcut-o.(pe atunci, mă vedeam ca fiind un monstru.) când am început să ma dezvolt, lucrurile au devenit şi mai rele, deoarece mama mea se plângea că “o doamne, sper că nu vei ajunge să fii prea mare!” (referindu-se la sânii mei). evident, bunica mea demult decedată a suferit de sindromul “pepenelui irlandez” şi a fost blestemată să nu poată niciodată să îşi găsească haine care să “cadă bine”. (mama mea era crispată şi că aş putea să devin “prea înaltă”, ca şi cum aş fi putut să fac ceva în această privinţă.) în liceu, am fost o neadaptată şi am început să fiu foarte deprimată. este trist, dar când mă uit la poze vechi, eram un pic supraponderală, dar cu greu era ceva în legătură cu care să mă agit. voiam să iau lecţii de echitaţie, ca şi sora mea, dar mi s-a spus că asta ar fi un lucru crud pentru cai(!) şi că poate aş putea să merg atunci când voi deveni suficient de slabă. nu am mers niciodată nici la noua piscină a oraşului pentru a evita bătaia de joc care sigur ar fi apărut din cauza expunerii mele în costum de baie.( de fapt, o mare parte din abuzul verbal din partea altor copii se concentra pe nasul meu asemănător unui cioc de ornitorinc şi pe faptul că eram tocilară, cu subiectul greutăţii mele aruncat uneori ca şi un gând întârziat.) pe măsură ce înaintam în vârstă, mama mea a devenit şi mai abuzivă. presupun că eram o adolescentă enervant de nesociabilă şi melancolică şi o sursa de probleme la fel ca şi majoritatea copiilor la acea vârstă, dar pe mama mea o scoatea efectiv din fire maturizarea şi sexualitatea mea evidentă. ori de câte ori mă vedea că mănânc ceva, izbucnea, în special dacă i se părea că îmi făcea plăcere ce mâncam. îmi aduc aminte o dată când şi-a micşorat ochii şi a scuipat “îţi place, nu-i aşa? mănâncă, mănâncă, mănâncă, ştii cum le ziceam fetelor ca tine când eram la şcoală? intestine! intestine lacome!” cred că doar mestecam gumă în acel moment, dar cumva i-am declanşat cu adevărat furia. am fost uimită de această virulenţă apărută din senin şi am început să protestez, dar ea doar a spus “ah, taci din gură, munte de carne ce eşti!” m-a urmărit prin casă, doar spumegând de furie … sora mea care a fost martoră la asta şi la multe alte ieşiri, era îngrozită să nu ajungă “ca şi lee”, deşi ea era mai degrabă fantoma care înfuleca biscuiţii. într-un final, a reuşit să rămână slabă, devenind o semianorexică cu toane şi a rămas aşa până în ziua de azi. şi ea mă face întotdeauna să mă simt prost din cauza greutăţii mele … am fost dusă la un nutriţionist cunoscut în partea şic a oraşului, mi s-a dat o selecţie curcubeu de pastile care erau la modă în momentul respectiv şi am fost forţată să trăiesc în principal pe legume îngheţate. nu am pierdut mult din greutate, aşa că mama mea avea şi un alt motiv pentru care să mă cicălească, după ce ea “a sacrificat atât de mulţi bani, încercând să fie de ajutor.” în sfârşit am evadat la facultate, dar mă îngraş de atunci. Iar acum că sunt cu adevărat “un munte de carne”, îmi doresc cu adevărat să mă fi putut bucura de relativa mea normalitate atunci când am avut parte de ea. întotdeauna mi-am imaginat că pastilele au fost cele care mi-au dat peste cap metabolismul, dar cine ştie? îmi place mâncarea, chiar dacă nu într-o măsură neobişnuită şi admit faptul că detest toate formele de antrenament. mama mea 9 �care mănâncă foarte frugal şi are grijă să nu aibă nimic prea gustos în casă are acum 88 de ani şi se întreabă de ce fiicele ei nu vor sa îi fie în preajmă “să aiba grijă de ea” cum o fac “copiii normali”. lee kennedy 2005 copilăria şi adolescenţa mea au fost bântuite de figura mătuşii mele. cea mai mică dintre cele două surori mai tinere ale mamaei, era femeia la fel ca şi care mama mea nu voia să ajung. şi era grasă. mătuţa mea nu era căsătorită, nu avea un iubit, nu avea copii şi nu avea o casa a ei. toate aceste lucruri erau atribuite faptului că era grasă şi chiar dacă nu reuşeam să văd care era legătura, întotdeauna a fost întipărit în mintea mea faptul că trebuia să evit aceste lucruri prin a nu deveni grasă. mătuşa mea se afla constant la regim. încerca fiecare ciudăţenie (combinarea alimentelor, supa de varză, dieta hay), fiecare organizaţie care se ocupa cu pierderea greutăţii şi avea o bibliotecă de casete video cu exerciţii (era prea complexată pentru a face exerciţii în public), dar greutatea ei varia la extreme şi nu a fost niciodată fericită în legătură cu asta. retrospectiv, sunt sigură că mama mea doar încerca să mă salveze de toate aceste lucruri, în primul rând prin “a nu mă lăsa” să ajung grasă, în ciuda faptului că probabil îşi iubea sora în ciuda greutăţii ei. niciodată nu am simţit că mama mea m-ar iubi indiferent dacă m-aş fi îngrăşat sau nu. mama mea rareori mă liniştea în legătură cu faptul că greutatea mea era acceptabilă, aşa cum voiam eu ca un copil şi adolescent nesigur ce eram. mama mea era genul de persoană care îşi compara foarte mult viaţa cu cea a vecinilor ei şi întotdeauna am simţit că aş dezamăgi-o dacă nu eram mai slabă şi mai draguţă decât celelalte fete. îmi pot aduce aminte cum plângeam în şcoala primară când celelalte fete păreau că mănânca mult mai mult şi încă erau mai slabe decât mine, iar ea era de fapt cu adevărat înţelegătoare. credeam că sunt imensă, dar atunci când am crescut şi mă uitam la poze vechi, nu eram nici măcar plinuţă. dar deoarece trăiam în acest mediu în care masa era zonă de razboi, am ajuns să cred că sigur eram mai mare decât media, chiar dacă privind înapoi, eram la medie atunci şi sunt la medie şi acum. nu ştiu care era idealul mamamei mele, deoarece ea încerca mereu să ia în greutate, aşa că linia dintre prea grasă şi prea slabă trebuie că era foarte subţire. refrenul constant al mamei mele ar fi ”vrei să fii mai mare decât o casă?” sau ”vrei să ajungi ca mătuţa ta?” şi dacă încercam să ajung la orice considera ea că ar îngrăşa prea tare, mă pleznea peste încheietură. la un moment dat, a încercat să mă facă să mănânc jumătate de grapfuit înainte de fiecare masă, deoarece se presuune ca asta te ajută să pierzi din greutate. dar avea legătură doar cu aspectul fizic şi nimic de-a face cu sănătatea, aşa după cum am descoperit atunci când am încercat să beau suc de portocale pentru ca să îmi treacă o răceală şi am aflat că trebuia redusă cantitatea din cauza caloriilor. am învăţat să iau mâncare pe furiş şi stăpâneam deschisul şi închisul fără zgomot al uşilor de la frigider şi de la dulap. m-am oprit din a mai cumpăra dulciuri de la magazinul de vis-à-vis şi am mers la cel din josul străzii, le mâncam după magazin şi aruncam ambalajele înainte să ajung acasă. inutil să 10 �mai spun că subterfugiul şi rebeliunea le făcea să fie cu mult mai dulci! între timp, fratele meu era supraponderal, dar nimeni nu a menţionat vreodată acest lucru şi lumea se aştepta de la noi să fim cu adevărat sensibili în această privinţă. mama mea îi cumpăra pantaloni de bărbaţi când era în gimnaziu fără să se plângă de asta în timp ce pe mine mă ducea la cumpărături şi îmi arăta ameninţător “raioanele pentru graşi” din magazinele universale şi îmi spunea că voi ajunge să cumpăr de acolo în curând, dacă eu continuam să mănânc în felul în care o făceam. în timpul vacanţelor, mă alăturam ei şi făceam cantităţi mari de prăjituri şi tarte pe care fratele meu le putea mânca în cantităţi nelimitate în ciuda faptului că nu ne ajutase, în timp ce eu trebuia să îi cer acordul (sau nu) pentru fiecare prăjitură pe care o mâncam. atunci când am devenit adolescentă şi mi-am întrebat mama de ce trebuia să îmi supraveghez greutatea tot timpul de vreme ce nu eram eu cea cu o problemă legată de greutate, ea doar spunea că băieţilor “le este permis” să aibă puţine kilograme în plus, dar fetelor nu – nu era corect, dar nu ea era cea care făcuse “regulile”. din păcate, ea era cea care făcea regulile în casa noastră şi către sfârşitul perioadei în care am stat acasă, am renunţat la a mă mai lupta cu ei. mama mea îmi oferea bani pentru a pierde din greutate şi eu luam mita. la 16 ani, trăiam pe supă şi băgam bani în buzunar, liră cu liră, pe măsură ce ea controla cântarul. chiar şi acum mă simt ruşinată că am cedat controlului ei, dar după o vreme, subţirimea mea care creştea mi-a permis să mă revolt, deoarece ea începuse să se întrebe dacă “mă făcuse cumva să fiu anorexică”. a fost singura dată în care am primit vreo recunoaştere din partea ei în legătură cu faptul că toată critica pe care mi-o adresase cu privire la greutatea mea poate că fusese greşită şi eu ma simţeam victorioasă. dar a fost de scurtă durată, deoarece ea s-a reîntors în curând la replica ei şi anume că “orice mamă îşi critică fiica.” după ce am plecat, ea a continuat să ma controleze prin telefon în legătură cu greutatea mea şi cu măsurătorile şi singura dată când a venit în vizită, aproape că nu am mâncat deloc în săptămanile dinainte şi am stat trează toată noaptea dinainte plângând, deoarece nu aveam nicio haină de purtat pe care ea să nu o critice sau care să îmi ascundă silueta cu defecte. după asta, ea a intrat în menopauză şi mi-a spus că a luat atât de mult în greutate ca rezultat, încât trebuia să îmi poarte jeanşii vechi şi că tatăl meu o sâcâia să slăbească. deşi mi-ar plăcea să spun că aveam compasiune pentru ea, deoarece era o aşa victimă a propriului ei sexism internalizat, încât lăsa un bărbat să îşi bată joc de ea în felul acesta sau un lucru feminist de genu asta, nu mă puteam abţine să nu mă simt un pic satisfacută de faptul că suferea, de faptul că în sfârşit gusta din propriul ei medicament. ştiu că mama mea încerca doar să ma protejeze de respingerea din partea celorlalţi, încercând să se “asigure” că nu voi ajunge niciodată “prea mare”, dar cred că faptul că eram respinsă acasă a avut un efect mai mare asupra mea decât ar fi avut orice alt tip de respingere. din păcate, problemele familiei mele în legătură cu fetele şi mancarea nu s-au limitat la mine şi cele două verişoare ale mele mai tinere (fiicele celeilalte surori a mamei mele) au ajuns amândouă pe drumul dezechilibrului în alimentaţie (una mănâncă prea 11 �mult, cealalaltă prea puţin). îmi pare puţin rău că nu am fost în apropierea lor în timpul anilor lor vulnerabili, dar sper că lucrurile vor sta mai bine pentru generaţia următoare şi sunt dispusă să fac tot ce pot, indiferent cât de puţin, pentru a încerca să opresc fetele (sau băieţii) din a învăţa să îşi urască propriul corp de acasă. kate “stiu de ce m-am îngrăşat. cu cât mi se spunea mai mult că “nu”, cu atât devenea mâncarea un centru obsesiv-compulsiv al vieţii mele. totul a început să se rotească în jurul mâncării şi a negării ei. obişnuiam să gândesc că atunci când voi creşte mare, voi avea în dulapuri pungi şi pungi de pufuleţi cheez. mama mea le cumpăra pentru fratele meu, dar mie nu mi se permitea să le am. dacă o pungă era trecută de la unul la altul într-una din acele rare ocazii când mâncam snacks-uri doar de dragul de a le mânca, mama mea mă privea cu atenţie şi spunea: “nu ai mâncat destul deja?” sau “tocmai ce ai mâncat mult. nu ai nevoia de asta,” când fratele meu mâncase exact aceeaşi cină. “am învăţat foarte devreme să îmi urăsc propriul corp.” susan mason nora klein în vârstă de 25 de ani, din bonn, germania îşi aduce aminte ”părinţii mei erau ca poliţia mâncării. amândoi se uitau critic la ceea ce mâncam la fiecare masă, mama mea mă întreba ce am mâncat în cursul zilei la şcoală ca şi gustare şi apoi inspecta bucătăria seara pentru a vedea dacă am încercat să mai mănânc ceva după cină. am devenit complet paranoică şi de atunci mam luptat să obţin un simţ al perspectivei în legătură cu mâncarea.” 12 � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Pentru binele tău: un zine despre mame, fiice și percepția asupra propriului corp Subject The topic of the resource "Zine despre femeilor care au trait cu mame critice si de asemenea a celor care au trait cu mame care le-au sprijinit. [...] Acest zine aduce împreuna experientele unor femei cu vârsta cuprinsa între 18 si 58 de ani din marea britanie si statele unite ale americii." Creator An entity primarily responsible for making the resource Traducere autotext Publisher An entity responsible for making the resource available Autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Description An account of the resource Traducere autotext/12 pag. Type The nature or genre of the resource Zină/Broșură Autotext broșură mental health Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/7494e2f1a62fda9c20d428d898a1d4f5.pdf ca57d802b2790450be82d8156c6b4d21 PDF Text Text �… într-un fel sau altul, oamenii au trăit întotdeauna în preajma poveştilor, iar cei care aveau talentul de a le spune erau trataţi cu respect şi deseori cu o anumită prudenţă. dar pe măsură ce mitul progresului şi al separării noastre de natură a pus din ce în ce mai mult stăpânire pe modul nostru de gândire, am început să negăm rolul pe care îl au poveştile în conturarea lumii, să le refuzăm puterea, considerându-le cumva depăşite, copilăreşti, prea primitive pentru omul „nou”. locul lor a fost luat de povestea autoritară a civilizaţiei, o poveste construită în jurul genialităţii noastre ca rasă aleasă, unică, indestructibilă, cu drepturi depline asupra naturii înconjurătoare; de poveştile serioase pentru „oameni mari” spuse de geneticieni, economişti, bancheri magicieni, lideri de corporaţii, politicieni, gânditori conceptuali care se autoproclamă ca fiind liber-cugetători; de poveştile obscen de stridente livrate de literatura dominantă, de televiziune, publicitate, filme, jocuri video pentru a ne distrage atenţia de la ceea ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru. şi uite aşa ne-am trezit prinşi în ritmul unor naraţiuni spuse şi impuse de alţii. şi ceea ce face ca aceste poveşti să fie şi mai periculoase este faptul că am uitat demult că sunt doar atât, nişte poveşti. aşa că la vreme de „criză”, e vreme şi pentru poveşti noi pe care să le căutăm împreună şi în ciuda izolării noastre imaginate, deoarece rădăcinile deznodământului se află în poveştile pe care ni le spunem singuri. prin poveşti putem crea o altă realitate; putem încerca să ieşim din bula umană artificială în care trăim şi să rupem ritmul impus de alţii. prin poveşti elementare, bine prinse în timp şi spaţiu şi ai căror autori nu se pierd în elaborarea de noi teorii şi ideologii plictisitoare şi irelevante. prin poveşti tari puse în cochilii şi mai tari – în cărţi pentru sfârşitul lumii pe care o ştim şi pentru ce va urma după. … -2- �Cuprins Introducere 1. Copii şi Părinţi 2. Copiii şi Şcoala 3. Copiii şi Sănătatea 4. Copiii şi Pieţele 5. Copiii ca Adulţi 6. Concluzie: Copiii şi Viitorul ilustraţii: kaos naveta -3- �Introducere „Moartea unui şobolan” a fost un film de scurt metraj realizat de studenţi din Paris în 1968. În film, un lanţ de relaţii autoritare duce de la un muncitor care este hărţuit de către şeful lui la moartea unui şobolan, legătura dintre cele două evenimente fiind dată de o soţie abuzată, de un băieţel şi de o pisică. Fiecare verigă din lanţul opresiunii, umană sau animală, caută un mod de eliberare a frustrării generate de neputinţă şi singurul mod de eliberare disponibil este cel de a se întoarce împotriva celor mai slabi decât propria persoană. Muncitorul ţipă la soţia lui care la rândul ei ţipă la băieţel care loveşte pisica care la rândul ei omoară şobolanul. Precum o fabulă a societăţii moderne, „Moartea unui şobolan” a relatat o poveste obişnuită, o poveste care este acceptată, într-un fel sau altul, de toate segmentele de opinie. Temerile „micului om” şi ale femeii sunt binecunoscute; şi sunt în mod frecvent abordate de tot felul de politicieni profesionişti sau activişti din grupuri de presiune. Întotdeauna există, sau cel puţin aşa se pare, cineva dispus să vorbească în numele celor oprimaţi, să îi organizeze şi să le dea cel puţin iluzia că pot obţine un grad de control asupra propriilor lor vieţi. Sindicatele, Mişcarea Feministă sau Frontul de Eliberare a Animalelor ar fi putut toate să ofere o cale de ieşire pentru nefericiţii din „Moartea unui şobolan”. Pentru toţi, cu excepţia băieţelului. Dacă presupunem că părinţii lui nu l-au maltratat şi că mergea la şcoală în mod regulat, atunci băieţelul ar fi găsit câţiva aliaţi în lupta lui personală. Nemulţumirile lui ar fi fost, cel mai probabil, ignorate ca fiind plângeri copilăreşti sau i s-ar fi spus că aşa stau lucrurile, că fac parte din procesul de maturizare, că părinţii lui făceau doar ce era mai bine pentru el sau, justificarea fundamentală folosită de către adulţi, şi anume „mie acest lucru nu mi-a făcut niciodată vreun rău”. În societatea noastră, copiii sunt în general un grup care tace, un grup ale cărui nevoi şi dorinţe sunt stabilite în totalitate de către adulţi. În fiecare etapă, adulţii caută să modeleze copiii după priorităţile unei lumi străine, ale unei lumi a adulţilor. Bebeluşul trebuie să fie învăţat cu o „rutină”, copilul trebuie „disciplinat”, trebuie găsit, cât mai curând posibil, un loc la grădiniţă sau la creşă, trebuie integrat în unsprezece sau chiar în mai mulţi ani de educaţie obligatorie. Protestele copilului sunt primite cu puterea autoritară a adultului care este, în cele din urmă şi de obicei, bazată pe constrângerea fizică. Dar există şi o justificare, deoarece nu toţi adulţii sunt mulţumiţi cu formula „Pentru că îţi spun eu să”, în locul căreia copilul poate fi informat în suferinţa lui sau a ei că „Este pentru binele tău”. O astfel de abordare provine dintr-un refuz de a trata copiii ca având un statut egal şi drepturi egale la fel ca orice adult. Diferenţa esenţială dintre un adult şi un copil este una de timp şi experienţă, dar dincolo de asta nu există nicio diferenţă. Puţini adulţi ar accepta ca un adult cu mai multă experienţă, de exemplu în ceea ce priveşte educaţia, să fie tratat cu considerabil mai mult respect decât un adult cu mai puţină experienţă şi totuşi, această perspectivă este regulă în ceea ce îi priveşte pe copii. În consecinţă, vieţile copiiilor sunt marcate de un grad ridicat de neputinţă. Şi, spre deosebire de adult, copilul are puţine ocazii să îşi exprime sentimentele lui sau ale ei sau să aleagă orice altă opţiune în afară de cea a existenţei neîntrerupte sub controlul -4- �părinţilor, profesorilor sau a asistenţilor sociali. Lovirea pisicii pur şi simplu nu oferă chiar aceeaşi eliberare ca cea oferită de către o acţiune întreprinsă împreună cu sindicatul tău, adeziunea la Mişcarea Feministă sau de către oricare alta dintre căile de ieşire ale adultului. Totuşi, răzbunarea copilului este la îndemână, deoarece copilul este tatăl sau mama adultului şi, într-o zi, el sau ea va avea sub control copii şi poate şi alţi oameni. Modul în care tratăm copiii este atât o evidenţiere, cât şi un simptom al societăţii noastre şi acesta este argumentul central al acestei cărţi. Constrângerile exercitate asupra adulţilor de către societatea noastră industrială generează tensiuni care validează negarea sistematică şi moştenită a copilăriei. Acea negare neîntreruptă a dreptului fundamental al copilului de a fi el însuşi sau ea însăşi agravează la rândul ei ierarhia autorităţii şi a opresiunii care ne caracterizează vieţile în Marea Britanie la sfârşitul secolului XX. Dacă vrem să confruntăm societatea în care trăim şi să începem să creăm o lume mai paşnică, mai fericită şi mai sănătoasă, atunci trebuie să începem de la bazele societăţii, cu bebeleşul, cu copilul. -5- �1 Copii şi Părinţi -6- �Până nu demult, părinţii nou-născuţilor erau sfătuiţi să îşi familiarizeze copilul cu o rutină strictă. Copilul trebuia să fie trezit la o oră fixă, trebuia să fie acompaniat la joacă la o oră fixă, trebuia să fie hrănit şi schimbat de scutece la momentul „potrivit” şi trebuia culcat la o oră fixă. Toate activităţile neprogramate erau interzise, inclusiv calmarea copilului atunci când plângea. Acest regim rigid era creat pentru a preveni controlul nou-născutului asupra vieţii mamei; să fii dominat de un ceas era, se pare, mai acceptabil decât să fii dominat de către un bebeluş. Părinţii care aveau succes, părinţii „buni” erau cei care reuşeau să impună un astfel de regim asupra copiiilor lor cât mai curând posibil. Chiar dacă există câţiva experţi care ar recomanda categoric o astfel de abordare şi în prezent, moştenirea lăsată de îngrijirea copilului conform unui program prestabilit rezistă. Cele trei sfere în care această moştenire este foarte fermă în ideile răspândite despre îngrijirea copilului sunt educarea bebeluşului în privinţa plânsului, dormitului şi mersului la oliţă. Puţini sunt cei care, deveniţi părinţi pentru prima oară, nu au primit sfatul că un copil poate fi lăsat să plângă, pentru că în curând va învăţa că plânsul nu duce nicăieri. Deseori acest sfat este dat în legătură cu somnul. Să laşi un bebeluş să plângă în pătuţul lui, unde a fost aşezat cu ordinul de a adormi este considerată o tactică normală. În mod asemănător, părinţii îşi dau deseori toată silinţa să îşi înveţe copilul cu mersul la oliţă şi un succes timpuriu în această privinţă este un motiv de mândrie foarte preţuit în multe grădiniţe. Ca de obicei prin folosirea unei strategii care este, în esenţă, în interesul părinţilor, un copil educat rapid să meargă la oliţă este perceput ca fiind un copil avansat în timp ce un copil care iese mai greu din scutece este perceput ca fiind un copil încet în general. La fel ca în cazul tuturor celor care se află într-o poziţie de control asupra vieţii altora, cei care deţin puterea caută să îşi justifice propriile interese ca fiind în interesul şi pentru bunăstarea celor lipsiţi de autoritate. Un exemplu al acestei abordări coercitive a bebeluşului şi a copilului poate fi găsită în scrierile doctorului Christopher Green, medic pediatru consultant şi director al Departamentului pentru Dezvoltarea Copilului din cadrul Spitalului pentru Copii Royal Alexandria din Sydney, Australia. Este un colaborator frecvent al ziarului Australian Women’s Weekly şi autorul cărţii Toddler Taming, A Parent’s Guide to Surviving the First Four Years care s-a vândut în peste 350.000 de exemplare în Australasia înainte de a fi publicată cu succes în Marea Britanie. Abordând problemele legate de somn, Dr. Green recomandă o disciplinare progresivă a bebeluşului sau a copilului care nu adoarme, bazată pe alinare condiţionată şi violenţă. În cazul copilului care plânge în timpul nopţii, Dr. Green recomandă ca acesta să fie lăsat să plângă până în jur de 10 minute şi apoi să fie mângâiat până se calmează de tot, apoi să fie lăsat singur; accesele ulterioare de plâns ar trebui să fie întâmpinate cu perioade şi mai lungi de timp în care copilul să fie lăsat să plângă. Dacă bebeluşul continuă să plângă mai mult de o oră, atunci ar trebui să îi fie administrat un sedativ. Reţeta prescrisă de doctorul Green în cazul copilului care refuză să meargă la culcare este chiar şi mai drastică. Există trei opţiuni în acest caz: 1. 2. să stai cu el în camera lui să-l plezneşti scurt sau -7- �3. să foloseşti şmecheria cu legatul clanţei de la uşă.1 În esenţă, părintele este sfătuit ca, în cazul în care violenţa nu dă rezultate, singura soluţie este de a lega clanţa de la uşa dormitorului copilului, în aşa fel încât copilul să o poată deschide câţiva centrimetri, dar nu suficient de mult ca sa iasă din cameră. Încă o dată, dorinţele şi motivele părintelui predomină, cele ale copilului sunt secundare şi, dacă urmezi sfaturile cu privire la plâns/sedare/violenţă/detenţie, sunt irelevante. Dr. Miriam Stoppard, scriitoarea de origine britanică foarte populară şi prolifică care abordează tematici legate de copii este, din fericire, cu mult mai înţelegătoare faţă de situaţia copilului. Totuşi, chiar şi în cazul acestei experte, violenţa este acceptată ca fiind o metodă justificată ce poate fi folosită în creşterea copiiilor. În timp ce avertizează cu privire la existenţa anumitor limite în cazul lovirii, ea acceptă totuşi folosirea ei. În Your Baby, Dr. Stoppard scrie: Simt că, în cazul în care relaţia obişnuită cu copilul tău este bună şi iubitoare, o plesnitură scurtă în momente de supărare, chiar şi atunci când încă eşti supărat, va face doar puţin rău. Acest lucru va avea un efect mult mai direct decât o explicaţie difuză şi întreaga problemă poate fi rapid scoasă din discuţie.2 Unul dintre cele mai clare indicii cu privire la perspectiva societăţii asupra copiiilor poate fi văzut în această abordare a violenţei. Societatea ar interzice unei persoane private să pleznească o altă persoană care a înfuriat-o şi, totuşi, permite acest lucru atunci când este vorba de un adult care plezneşte un copil. În plus, cum ar fi arăta totuşi o pleznitură (cu alte cuvinte, o lovitură sau un atac) atunci când „încă eşti furios”? Acceptând negarea raţionalităţii pe care o reprezintă violenţa, observăm că părintele nu ar trebui să simtă nevoia de a explica de ce este furios (şi nici nu i se permite copilului să îşi explice acţiunile). Şi la urma urmei, ca şi-o consolare pentru sensibilitatea adultului, „întreaga problemă poate fi atunci rapid scoasă din discuţie”, probabil de către adult, dar cum rămâne cu consolarea copilului? Abordării prin constrângere pentru obţinerea controlului asupra copilului îi este dată denumirea generală de „disciplină”. Bebeluşul şi copilul sunt percepuţi ca având nevoie să fie disciplinaţi încă din primele lor zile de viaţă. Copiii cei mai mici sunt văzuţi ca fiind „încăpăţânaţi”, „autoritari” şi „solicitând atenţie şi efort”. Încă de la început, grija şi dragostea părintească sunt temperate de către o dorinţă de a controla; într-adevăr, mulţi părinţi văd folosirea constrângerii ca fiind o dovadă de „dragoste” faţă de copiii lor. Este de prisos să spunem că această dragoste prin constrângere coincide foarte bine cu nevoile părinţilor. Originile creştine ale acestei perspective sunt foarte clare.Teologia creştină vede copiii ca fiind născuţi în păcat, ca fiind păcătoşi de la început, o dovadă a prezenţei diavolului, cu origini chiar în căderea din rai a omului. În plus, Dumnezeul Creştin este văzut ca un tată care îşi pedepseşte poporul pentru binele acestuia şi potrivit criteriilor lui de necunoscut. Dumnezeul din Vechiul Testament i-a poruncit lui Abraham să îşi ucidă propriul fiu, Issac, în timp ce Dumnezeul din Noul Testament l-a întrecut pe primul şi l-a avut pe propriul său fiu crucificat. Poate creştinismul a încetat să mai fie o religie 1 2 Dr. C. Green, Toddler Taming, Doubleday, Sydney (1984), ediţia 1989, p.97. Dr. Miriam Stoppard, Your Baby, Peerage Books, London (1985), p.159. -8- �larg răspândită în Marea Britanie, dar efectele sale sunt încă printre noi; la fel cum sunt şi doctrinele strâns înrudite ale Islamului şi Iudaismului. Aici, moştenirea cheie este cea potrivit căreia copilul trebuie făcut să se conformeze priorităţilor părintelui, copilul este cel care trebuie să fie învinovăţit pentru nevoile sale care se dovedesc a fi problematice pentru părinţi; fie că acele nevoi reprezintă nevoia de alinare şi companie noaptea târziu, fie dorinţa de a încerca să facă lucruri de unul singur, chiar dacă asta duce la desenatul pe peretele dormitorului sau scoaterea din pământ a plantelor din grădină. Majoritatea părinţilor acceptă, fără să se gândească, părerea conform căreia nevoile copilului sunt limitate de către cele ale adultului. Dar de ce ar sta lucrurile aşa? Responsabilitatea pentru naşterea copilului este doar a părinţilor, copilul nu are nimic de zis în legătură cu apariţia lui pe lume sau cu privire la alegerea făcută de părinţii lui. Copilul nu îşi creează poziţia sa de dependenţă. O abordare libertariană a libertăţii pune accent pe faptul că individului trebuie să i se acorde responsabilitatea pentru propria lui sau ei viaţă, pe faptul că alţii nu pot decide pentru şi în locul individului liber. Dar există şi un alt aspect cu privire la această libertate: individul trebuie să îşi asume responsibilitatea pentru acţiunile lui sau ale ei. O societate fără o formă de guvernământ nu ar fi o societate fără ordine, deoarece asumarea responsabilităţii pentru propria viaţă înseamnă asumarea responsabilităţii pentru participarea proprie în societatea umană. Un individ liber trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru propriile lui sau ei acţiuni şi să nu se aştepte de la alţii să îşi asume această responsabilitate care este doar a individului în sine. În mod similar, afirmaţia că părintele poate continua să nu ţină seama de nevoile emoţionale, psihologice şi imaginative ale copilului este o afirmaţie falsă. Copilul are dreptul să pretindă de la părinte ca acesta să îşi asume responsabilitatea pentru crearea şi, de aici încolo, pentru primii ani ai unei alte vieţi. Copiii au dreptul să pretindă dragoste necondiţionată din partea părinţilor lor şi nu un program de disciplinare care va modela copilul conform cerinţelor şi priorităţilor adultului şi, prin extensie, ale societăţii industriale. Părinţii şi-au exercitat liberul arbitru pentru a crea copilul, pentru a avea o familie; copilul are dreptul să ceară părinţilor să îşi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor libere. Greutatea, dacă există aşa ceva, trebuie să cadă nu în sarcina copilului, ci a părinţilor. Dacă teologia creştină oferă o ideologie pentru opresiunea copilului, atunci condiţiile sociale şi economice au fost cele care au stabilit întotdeauna soarta finală a copilului. Chiar înainte ca revoluţia industrială să transforme faţa Marii Britanii, nevoia de a subzista a determinat rolul copilului. În Marea Britanie agrară, copiii luau parte la economie de la o vârstă timpurie, curăţând câmpiile împreună cu femeile pe perioada recoltelor sau, precum tânărul William Cobbett, îşi începeau anii de muncă lucrând ca şi sperietori de ciori. Copiii participau la greutăţile părinţilor încă de la o vârstă fragedă, dar ei luau parte şi la varietatea anului agricol. Obiceiul folosirii copilului ca forţă de muncă a fost dus şi în epoca industrială şi reformele guvernamentale timpurii care erau îndreptate în direcţia reducerii muncii copiiilor în minerit şi fabricare s-au dovedit a fi foarte nepopulare în rândurile părinţilor ai căror copii erau o sursă preţioasă de venit. În prezent, copilul în vârstă de patru ani nu merge în mină împreună cu tatăl său să opereze trapele, dar el este încă constrâns, precum sunt şi mama şi tatăl lui, de cerinţele economiei. Dr. Christopher Green a petrecut atât de mult timp testând măsuri de disciplinare a somnului precum cea a „şmecheriei cu funia”, deoarece copii care nu -9- �pot dormi înseamnă părinţi obosiţi atunci când le sună alarma pentru a se trezi şi pregăti pentru muncă. Realitatea este că priorităţile părinţilor care duc la atât de multă constrângere şi violenţă folosite împotriva copiiilor nu sunt de fapt priorităţile părinţilor, ci cele impuse de muncă. Trezirea în miez de noapte pentru o oră de joacă cu maşinuţele ar putea la fel de bine să fie foarte distractivă şi un mod grozav de a forma o legătură cu copilul tău, dar nu poţi să faci asta dacă trebuie să pleci la birou la ora 8 dimineaţa. În mod similar, impulsul de a acomoda copilul cu rutina gradiniţei are foarte mult de-a face cu eliberarea ambilor părinţi pentru muncă sau pentru cumpărături la magazinul universal sau pentru a face munci casnice; cu toate că, încă o dată, o astfel de strategie este considerată a fi spre binele şi interesul copilului. Pentru mama obosită este irelevant dacă fetiţa ei de 2 ani vrea să stea în pijama şi să se joace acasă sau nu vrea să meargă deloc azi la grădiniţă sau nu vrea încă să meargă. Este o situaţie dificilă, mama cere supunere acum, grădiniţa o cere, nevoile economice ale familiei şi societatea o cer şi ele. De fapt, priorităţile părintelui sunt priorităţile societăţii industriale. Bebeluşii şi copiii sunt în general percepuţi ca având nevoie să fie „disciplinaţi”, scopul fiind acela de a obliga copilul să se conformeze nevoilor înţelese ale părintelui. În urmărirea acestui scop, majoritatea părinţilor şi experţilor văd folosirea violenţei şi a constrângerii ca fiind perfect acceptabilă, chiar dacă puţini dintre ei ar accepta ca o astfel de strategie să fie aplicată adulţilor de către alte persoane private. Copilul este văzut ca fiind, în egală măsură sau chiar mai mult decât atât, responsabil pentru condiţiile lumii adulţilor, chiar dacă întreaga responsabilitate pentru existenţa copilului o poartă adulţii; copilul este nevinovat. Părintele vede copilul ca fiind supus priorităţilor părinţilor care anulează importantele nevoi emoţionale, psihologice şi imaginative ale copilului. De fapt, părintele este constrâns, în mare măsură, de cerinţele societăţii industriale; priorităţile părintelui care încurajează un astfel de tratament coercitiv asupra copilului sunt, în realitate, priorităţile sistemului. Sistemul nu este orientat spre nevoile grupului familial şi, prin urmare, nevoile copilului nu sunt de primă importanţă. - 10 - �2 Copiii şi Şcoala - 11 - �Una dintre veşnicile probleme politice este educaţia. Anii ’80 şi începutul anilor ’90 au fost martorii instituirii de către guvernul Conservator a unei serii de iniţiative care erau probabil îndreptate spre îmbunătăţirea standardelor din şcolile din Marea Britanie: colegiile tehnologice urbane, autonomie faţă de autorităţile administrative locale, noi examene pentru categoria de vârstă de 16+, programul naţional de studii, testările, ca să nu mai menţionăm şi încetarea drepturilor profesorilor de a negocia salariile şi mişcările în direcţia finanţării centrale. Succesul acestor măsuri, chiar şi în ochii guvernului, a fost discutabil. Colegiile tehnologice din oraşe au refuzat hotărât să se înfiinţeze şi în suburbii, iar sectorul privat şi-a păstrat distanţa obişnuită faţă de domeniul educaţiei, preferând intervenţia statului în această sferă, ca şi în multe altele. Introducerea Certificatului General de Educaţie Secundară în Anglia şi Ţara Galilor şi a Clasei Elementare Standard în Scoţia împreună cu cerinţele Programului Naţional de Studii a adăugat noi greutăţi pentru profesori. Creşterea cantităţii de muncă şi declinul constant în valoarea relativă a salariilor profesorilor au ajutat la demoralizarea profesorilor şi au redus rezerva de potenţiali profesori. În mod previzibil, Partidul Laburist şi-a însuşit toate aceste probleme şi a promis recent că, dacă va câştiga în alegerile următoare, atunci va face „Marea Britanie să devină cea mai bine educată ţară din Europa.” Cu toate acestea, ei nu au promis să schimbe natura sistemului de educaţie britanic, ci doar cantitatea. Într-adevăr, Partidul Laburist a sprijinit, de exemplu, ideea Programului Naţional de Studii, făcând propunerea de a consolida aplicarea acestuia, chiar şi în domeniul educaţiei la domiciliu, domeniu care anterior era scutit. Dacă cele două principale partide politice sunt în dezacord cu privire la detaliile şi cantitatea educaţiei şcolare în Marea Britanie, ele nu sunt în dezacord cu privire la analiza lor asupra rolului şi scopului educaţiei. Atât Laburiştii, cât şi Conservatorii sunt îngrijoraţi că randamentul industrial relativ scăzut al Marii Britanii în comparaţie cu cel al principalilor săi rivali provine dintr-o luare de măsuri educaţionale care nu sunt la înălţime. Guvernul a făcut un mare spectacol când în 1990, pentru prima oară, rata celor care nu au abandonat şcoala a crescut cu peste 50%. Ni s-a spus că acest lucru era dovada faptului că Marea Britanie începea să se apropie de ratele foarte ridicate de şcolarizare din ţări precum Germania. Şi Japonia este văzută ca un rival comercial ale cărui practici educaţionale pot avea relevanţă pentru şcolile din Marea Britanie. În mai 1991, Secretarul pe probleme de educaţie, Kenneth Clarke, a întreprins o vizită de documentare în Japonia pentru a vedea dacă „succesul” lor în sala de clasă oferea directive pentru propriile reforme ale d-lui Clarke; acea vizită venea în urma unei vizite anterioare în Japonia întreprinsă de d-na Thatcher în cursul căreia aceasta a fost darnică cu laudele la adresa sistemului de educaţie de acolo. Mesajul adresat Marii Britanii de către ambele partide politice este clar: dacă dorim să intrăm în competiţie, atunci trebuie să garantăm faptul că şcolile noastre oferă pregătirea necesară pentru muncitorii de mâine. Această obsesie legată de relaţia dintre eficienţa economiei naţionale şi învăţământ nu este ceva nou. De fapt, ea se află chiar în centrul experienţei legate de învăţământul modern. La fel cum starea şocantă de sănătate a potenţialilor recruţi pentru războiul Boer a determinat guvernele următoare să îmbunătăţească măsurile legate de sănătate în Marea Britanie, tot aşa temerea în legătură cu rivalitatea economică (Germania fiind principala grijă în ultima perioadă a secolului nouăsprezece, ca şi acum) a împins guvernul să raţionalizeze şi să standardizeze educaţia primară la - 12 - �scară naţională, începând cu Decretul pentru Educaţie Primară din 1870. Înaintea acestui decret, măsurile educaţionale fuseseră un teren minat de cerinţe cu caracter religios aflate în competiţie una cu cealaltă, deoarece dizidenţii şi bisericile oficiale se luptau să primească sprijin din partea statului pentru noţiunile lor de educaţie care difereau, lupta lor fiind mai degrabă una de rivalitate religioasă decât una de natură economică. Dar chestiunile laice au avut câştig de cauză şi au devenit tema principală; după spusele istoricului E.J.Feuchtwanger: Panica în legătură cu pierderea poziţiei de lider în domeniul industriei şi tehnologiei care a fost o temă atât de persistentă pentru următoarea jumătate de secol, începea să se facă auzită (în anii 1860) şi deficienţele la nivel de învăţământ, în comparaţie cu alte ţări, erau printre neajunsurile care primeau atenţie.3 Obsesia privind legătura dintre învăţământ şi eficienţa economică era o temă dominantă şi în cazul celor cu vederi de stânga. Oameni precauţi precum Sydney and Beatrice Webb şi H.G.Wells vedeau „Eficienţa” ca fiind principalul criteriu după care învăţământul ar trebui să fie judecat şi măsurat. Exista şi există un alt aspect al învăţământului care pune la încercare minţile guvernelor şi a celor care ar forma guverne sau o politică directă de învăţământ. Şcolile sunt văzute ca fiind cea mai eficientă formă de a imprima valori dominante în cetăţenii zilei de mâine. Acest lucru nu este doar o faţetă a învăţământului şi politicii destinate tinerilor în ţări precum Germania din timpul lui Hitler sau cele modelate după sistemul sovietic. Este o temere fundamentală a practic tuturor tipurilor de învăţământ. Decretul pentru Educaţie din 1870 s-a bucurat de o primire în general călduroasă, deoarece umplea „golul din educaţia copiiilor dat de ceea ce erau uneori numite „clasele periculoase”4. Îndoctrinarea ideologică împreună cu pregătirea pentru locul de muncă formează o funcţie principală a învăţământului. Chiar şi încercările libertariene au avut de suferit în această privinţă, cu tipul de învăţământ libertarian din Spania trecând prin păreri contradictorii între cei care doreau să folosească şcolile ca vehicule pentru educaţie „politică” şi cei care erau „neutri” precum Ricardo Mella şi Eleuterio Quintanilla care doreau să lase copiii să „îşi aleagă religia sau absenţa religiei sau doctrina socială, în mod liber, după cum considerau că este potrivit pentru ei.” 5 În mod interesant, acele sisteme de educaţie care au fost atât de admirate de către figurile britanice centrale ale eficienţei economice sunt deseori aceleaşi sisteme care produc elevii care pun cele mai puţine întrebări. Şcolile din Japonia sunt un exemplu potrivit în acest sens, bazate cum sunt pe cele oferite de Prusia în secolul trecut. Politicienii britanici ar fi încântaţi să îşi asume meritul pentru genul de „succes” academic care caracterizează sistemul de educaţie japonez. Şi, fără nicio îndoială, ar fi destul de fericiţi în legătură cu preţul pe care îl plătesc elevii. În timp ce admite că sistemul japonez a dat rezultate, un expert din Tokyo a remarcat că „Aveţi o cantitate extraordinară de conformitate. Şi acesta este preţul pe care îl plătiţi.” 6 3 E.J.Feuchtwanger, Democracy and Empire, Britain 1865 -1914, Edward Arnold, London (1985), p.10. ibid., p.14. 5 M.T., „The Learning of Freedom, Education in Spain”, Black Flag, Nr. 178, 8 Decembrie 1987, p.5. 6 Benjamin Duke, Profesor de Educaţie Comparată la Universitatea Creştină Internaţională din Tokyo, citat de Kevin Sullivan în „Disciplined in the Art of Subordination”, Guardian Education, 21 mai 1991. 4 - 13 - �Este vizibil faptul că, în eterna „discuţie asupra educaţiei”, nevoile societăţii, afacerilor, comerţului, campaniei electorale şi părinţilor sunt deseori abordate, dar un singur grup este permanent ignorat: cel al elevilor. Date fiind proiectele strategice din spatele luării de măsuri educaţionale, nu este tocmai surprinzător faptul că, pentru majoritatea copiiilor, educaţia formală nu este „un început” ci, după cum a remarcat A.S. Neill, o „constrângere”. Dar această „constrângere” are folosul ei, deoarece pregăteşte majoritatea copiiilor pentru o viaţă plictisitoare, limitată şi restrictivă, lipsită de alegeri reale prin faptul că le oferă exact acelaşi fel de educaţie. Nu există un alt mod în care putem explica de ce societatea este fericită că şcolilor le ia atât de mult timp pentru a explica atât de puţine lucruri. Unsprezece sau doisprezece ani este o perioadă lungă pentru a face orice, în special timp de cinci zile pe săptămână, în special timp de 38 de săptămâni într-un an. Cu câţiva ani în urmă, pe autocolantele de maşină ale Sindicatului Naţional al Profesorilor se putea citi: „Dacă poţi citi asta, atunci mulţumeşte unui profesor.” Luând în considerare numărul incredibil de oameni din Marea Britanie care sunt practic analfabeţi, ar fi trebuit să spună: „Dacă nu poţi citi asta, întreabă un profesor ce a făcut cu 2090 de zile din viaţa ta.” Ziua de şcoală începe la 9 dimineaţa şi, în general, se termină la ora 4 după-amiază. Şapte ore. Oricum, dacă scazi timpul în care te plimbi între clase, în care aştepţi ca profesorul să stabilească „ordinea” în clasă, în care aştepţi ca el sau ea să îşi înceapă lecţia, în care asculţi instrucţiunile, observaţiile şi toate celelalte impedimente ale rutinei şcolare, vei constata că o mare parte din ziua de şcoală este practic irosită – şi asta înainte de a obţine orice bonificaţie pentru risipa pe care o constituie majoritatea lecţiilor în sine. Totuşi, viaţa rutinei şcolare este un domeniu în care învăţământul are succes. Dacă este lăsat în voia lui şi nu este instruit într-o rutină precum recomandă „cărţile educative pentru părinţi”, copilul preşcolar va mânca atunci când el sau ea are chef, va dormi atunci când el sau ea are chef, va cere să i se citească o poveste atunci când el sau ea are chef, se va juca atunci când el sau ea are chef. Produsul finisat de sistemul şcolar va lucra atunci când i se va spune, va mânca la ora mesei, îşi va lua timp liber atunci când i se va permite. Elevul este pasiv în mod fundamental, el sau ea poate să suporte până la sfârşit plictiseala din timpul orei, deoarece ştie că peste alte 40 de minute va fi liber, ori timp de cinci minute între ore, sau pentru o încă altă seară. Elevul vrea să cedeze în faţa plictiselii, deoarece el sau ea ştie că acesta este un mod dovedit de a câştiga mai mult decât în cazul în care el sau ea ar renunţa la scoală. Slujba lui sau a ei poate să se dovedească a fi insuportabil de anostă, dar el sau ea va fi capabil să o suporte, deoarece a avut parte de treisprezece ani de rutină de la ora 9 la ora 4. Acesta este succesul sistemului de învăţământ – pregăteşte oameni, în cel mai de bază, dar vital mod, pentru a intra în sistemul economic. Treisprezece ani de ridicat în picioare şi de aşezat la comandă este cea mai bună educaţie pe care o poţi primi pentru jumătate de secol în care vii şi pleci după ceas. Treisprezece ani în care înduri până la pauză, până vineri după-masă şi până la vacanţă nu sunt înlăturaţi prea tare din viaţa muncitorilor calificaţi din sistemul industrial. În mod interesant, profesorii sunt instruiţi să nu îşi lase elevii singuri, nici măcar pentru un minut: „Asigură-te că eşti în clasă înaintea lor.” De ce? Deoarece, la fel cum muncitorul industrial se comportă atunci când este liber de obligaţii, elevii tind să alerge nebuneşte în încercarea de a se elibera de frustrările îndelung reprimate şi generate de lipsa de control asupra libertăţii lor - 14 - �fundamentale. Încă o dată, rolul poliţistului este oglindit de către cel al profesorului. Compătimiţi-i, deoarece amândoi poartă vina pentru tensiunile servituţii moderne. Chiar şi acei profesori care intră în „profesie” cu dorinţa de „a îndruma” îşi dau repede seama de limitările iniţiativei de predare. Sistemul şcolar prezintă un număr de constrângeri care sunt imposibil de depăşit. Una dintre acestea este raportul dintre profesor şi elev. Un raport bun este deseori considerat a fi cel de 20 de elevi la un singur profesor, iar la nivelul de vârstă 16-17, un profesor ar trebui să fie mulţumit cu 1 până la 7 elevi. Dar aflat faţă în faţă cu douăzeci de elevi timp de 40 de minute, profesorul este forţat să trateze clasa la un nivel general. Cei douăzeci de elevi devin de fapt un singur elev, un amalgam al nevoilor elevilor, aşa cum sunt ele percepute de către profesor. Profesorul află şi că programul de studii este un feroce repartizator al muncii. Profesorul poate să vrea să vorbească despre orice cu elevii în afară de următorul subiect de pe planul didactic, dar el sau ea are la dispoziţie doar o anumită perioadă de timp pentru a parcurge cursul. Profesorul trebuie să predea cursul – acceptarea sistemului înseamnă că accepţi aşteptările şcolilor, părinţilor şi (dat fiind sistemul de alocare a locurilor de muncă) ale elevilor. Cele mai multe cursuri publice de examinare durează doi ani. Doi ani de dat cu capul de pereţi şi câteva luni de revizuire aglomerată. Dacă se stresează îngrozitor, elevii se pot comporta bine în cursul unei examinări – şi în ziua următoare, vor uita cu succes fiecare lucru pe care l-au scris în lucrarea de examinare. De ce nu îşi aduc aminte copiii de mai multe lucruri din cursurile eterne pe care le-au suportat? Deoarece nu sunt interesaţi. Nu ei pun întrebările, iniţiativa de a afla lucruri nu vine din partea lor. Profesorul este izvorul întregii cunoaşteri, el sau ea pune întrebările la care el sau ea a hotărât răspunsurile. Comparaţi acest lucru cu atitudinea copilului preşcolar sau înainte de a fi dat la grădiniţă. Un astfel de copil vrea să cunoască, aceşti copii pun întrebări, generează interesul, acel interes care vine din interior şi care nu este impus asupra lor din exterior. Educaţia în şcoli este, într-o mare măsură, de tip „lipire de”. Profesorul se asigură că suficient material este lipit pentru scurta perioadă de timp cerută de către comisia de examinare, în ziua următoare lipiciul se usucă şi ceea ce a fost ataşat într-un mod atât de dureros de copil cade. Învăţământul este un proces dureros a cărui cea mai de succes parte este cea a pregătirii copiilor pentru rolurile lor în economie şi societate. Preocupările politicienilor şi ale experţilor au rămas, în cea mai mare parte, neschimbate din anii 1860. Învăţământul ar trebui să îmbunătăţească eficienţa economică a ţării şi ar trebui să imprime ideologia dominantă în cetăţenii viitorului. Acest lucru nu este un secret, ascultaţi-i doar pe politicieni. Chiar şi acei reformatori ai educaţiei care operează în cadrul sistemului de învăţământ au căutat de obicei să îşi impună propriile idei. Unei astfel de dorinţe este dificil de rezistat în cazul oamenilor ajunşi în poziţia de profesor sau pedagog. Chiar şi marele libertarian în materie de învăţământ, A.S.Neill, nu a fost imun la astfel de atitudini, biograful lui relatând că atitudinea lui Neill faţă de învăţatul cu ajutorul cărţilor însemna că biblioteca din Summerhill era un haos şi că Neill era cunoscut pentru faptul că lua cărţile din mâinile elevilor strigând: „Du-te şi Fă ceva!” Pentru Libertarian, problema cu şcolarizarea copiiilor constă în faptul că neagă integritatea individului. Încă o dată, copilul e tratat ca şi cum ar însemna mai puţin decât un adult. Copilul este văzut ca fiind cineva care trebuie să fie procesat, care trebuie să - 15 - �fie supus disciplinei, restricţiilor, prejudecăţilor şcolii. Asupra copilului trebuie, în percepţia şcolii, să se acţioneze din afară; iniţiativa îşi poate găsi un loc, dar doar într-o manieră foarte strict delimitată, în cadrul termenilor stabiliţi de către „educator”, „profesor”, adult, de către cel care „ştie cel mai bine”. Libertatea copilului de a fi el însuşi sau ea însăşi, de a alege când să înveţe sau să se joace, de a hotărî ce prezintă interes pe el sau ea, de a alege întrebările pe care el sau ea le va pune, acestea sunt chestiuni de bază pe care învăţământul le evită. Aceasta este din cauză că învăţământul nu poate aborda aceste chestiuni într-o manieră necondiţionată. Dacă educaţia este legată de funcţionarea economiei industriale, de priorităţile societăţii industriale, atunci nu are altceva de ales în afară de a continua aşa cum o face şi în prezent. În acest sens, japonezii au dreptate să aibă un sistem de şcolarizare care pune accentul pe conformitate şi instruire tehnică şi ştiinţifică – un sistem care produce o „docilitate necritică” în rândurile elevilor supuşi şi tăcuţi. 7 Şi Kenneth Clarke avea dreptate atunci când mergea şi studia un astfel de sistem, deoarece principala lui grijă era de a susţine nevoile capitalismului industrial, şi nu nevoile copiilor aşa cum sunt hotărâte de către ei înşişi în mod individual. Exigenţele societăţii şi ale economiei înseamnă că noi suprimăm nevoile, dorinţele şi imaginaţiile copiilor pentru a produce rotiţe pentru marea maşină, deşi calitatea acestor rotiţe este o grijă constantă pentru operatorii marii maşini. Pentru copil, costul acestui proces este că el sau ea îşi pierde de la început libertatea de a alege când şi unde să meargă şi la ce oră. Eşti la şcoală, deci trebuie să te conformezi orarului şcolar, numai că, dacă îţi place să mergi la culcare târziu şi să te trezeşti târziu, şcoala spune nu acestor practici anti-şcoală, anti-sociale. În mod asemănător, trebuie să mergi la toaletă înainte să înceapă ora. Şi nu trebuie să dormi după-amiaza. Şi nu trebuie să vrei să îţi vezi părinţii înainte de ora 3.15, chiar dacă ai doar 6 ani. De asemenea, nu trebuie să înveţi să citeşti înainte de a începe să mergi la şcoală; oricum, ce drept au părinţii să îţi spună cum să faci acest lucru, nu ştii niciodată cât de mult rău fac astfel de amatori. După ce şcoala a învăţat copilul cu orarul, va distruge interesul înnăscut al copilului faţă de lumea care îl înconjoară. Aceasta trebuie să fie una dintre cele mai mari crime ale sistemului şcolar. În loc să fie o resursă uriaşă din care copilul să poată alege, vânând informaţie despre lume şi imaginaţie într-un mod natural, la întâmplare, dar răsplătitor şi de neuitat, copilul este sufocat într-un program uniform de studii. Ca rezultat, copilul ajunge să vadă învăţarea ca pe un proces restrictiv caracterizat de constrângere. Răspunsul copilului este de a evada din lumea învăţării, înţelegerii şi hrănirii imaginaţiei. „Succesul” educaţional, atunci când se întâmplă, este de obicei răspunsul copilului confruntat cu perspectiva pieţei de muncă. Calificările au de obicei puţină legătură cu procesul de „îndrumare” care era scopul clasic al învăţământului. Kayuo Ishiyaka, Institutul Naţional Japonez pentru Cercetare a Educaţiei. Comentariul lui cu privire la acest aspect al sistemului de educaţie japonez a fost: „Elevii din şcoala elementară tind să nu vorbească articulat, deoarece doar în jur de 15%-20% din lecţiile lor sunt dedicate deprinderilor de comunicare, dar trebuie să vă aduceţi aminte că în societatea japoneză oamenii care vorbesc prea mult sunt priviţi cu ochi răi.”, citat de Kevin Sullivan, ibid. Ideea că şcolile ar trebui să predea lecţii cu privire la un lucru atât de fundamental pentru relaţiile umane cum este „comunicarea” (un lucru care a câştigat importanţă în multe examinări la limba engleză pentru categoria de vârstă 16+) ne spune multe despre atitudinea noastră faţă de copii şi cum le ignorăm sensibilitatea din primele lor zile de viaţă. 7 - 16 - �Învăţământul este determinat de nevoile societăţii industriale şi nu de dorinţa de a încuraja exprimarea nevoilor individuale sau de a facilita nenumăratele întrebări ale fiecărui copil în parte. Asupra copiilor se acţionează în şcoală, ei nu sunt instigatorii principali ai procesului de învăţământ. Ca rezultat, şcolarizarea este un proces lung, nenorocit şi în mare parte zadarnic. Indiferent de ce vor profesorii, ei sunt blocaţi într-un sistem care are limite rigide: reforma este dificilă şi profesorii rămân deseori cu sarcina sordidă de a acţiona ca poliţişti ai societăţii, încercând să controleze frustrarea elevilor lipsiţi de libertatea de a alege. Dar e puţin probabil ca situaţia să se schimbe. În mod sigur, schimbarea nu va veni de sus, deoarece eliberarea şcolarului ar presupune că priorităţile societăţii în sine să se fi schimbat. - 17 - �3 Copiii şi Sănătatea - 18 - �În privinţa sănătăţii, la fel ca şi în majoritatea zonelor din viaţa lor, copiii sunt dependenţi de timpul şi îngrijirea pe care le preiau părinţii asupra lor, permiţând astfel copiiilor să ducă vieţi sănătoase. Problema sănătăţii copiiilor este, poate, mai complexă decât oricare altă zonă din viaţa lor. Probleme precum avortul; ingineria genetică; tehnicile de naştere; mortalitatea infantilă; luarea concediului de maternitate; alăptarea sau hrănirea cu biberonul; dacă îngrijirea copilului ar trebui asigurată de către angajatori, puericultori sau în cadrul familiilor; închiderea unităţilor de pediatrie şi întreaga problemă cu îngrijirea copiiilor în spitale; presiunea exercitată de educaţia preşcolară formală; şi rezerva de terenuri de joacă în cazul unei naţiuni ai cărei copii încă se joacă în stradă sunt doar câteva dintre problemele care afectează sănătatea copiiilor. La fel ca şi în cazul învăţământului şi educaţiei „parentale”, sănătatea copiiilor este deseori caracterizată de neputinţa lor, provenită din eşecul adulţilor de a da suficientă atenţie nevoilor copiiilor. Tensiunea emoţională a copilăriei aflată sub atacul standardelor şi presiunile exercitate de către societatea noastră de consum este una dintre cauzele principale ale sinuciderii în rândul copiiilor şi tinerilor. Temerile şi nevoile unor astfel de oameni sunt deseori minimalizate sau ignorate de către adulţii care sunt ei înşişi sclavii exigenţelor societăţii. De asemenea, copiii sunt şi ţinta unor atacuri precise asupra sănătăţii lor, în special din partea industriei alimentare care ţinteşte copiii cu produse de cofetărie şi alimente de tip fast-food a căror siguranţă a fost pusă la îndoială în decursul ultimilor ani de către grupuri de presiune care funcţionează în afara oricărei afilieri cu guvernul sau industria alimentară. Un ultim exemplu în privinţa sănătăţii puse în pericol a copiiilor poate fi găsit în temerea curentă cu privire la natura metodelor de îngrijire a copiiilor care sunt folosite de agenţiile guvernamentale locale. Aceste probleme, sinuciderea în rândurile copiiilor, alimentele periculoase destinate în special copiiilor şi îngrijirea copiiilor sunt doar trei dintre multele probleme legate de sănătatea copiiilor, dar ele folosesc la evidenţierea tezei generale potrivit căreia, în prezent, în Marea Britanie, copilul este lipsit de putere. Rata sinuciderilor în rândurile copiiilor şi tinerilor a crescut semnificativ în anii 1980 şi dă puţine semne cum că ar scădea. Una din douăzeci de fete şi tinere cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani încearcă să se sinucidă la un moment dat. Dintre acestea, una din zece reuşeşte în tentativa ei. Presiunile emoţionale încă sunt cel mai comun motiv pentru sinuciderile şi tentativele de sinucidere ale fetelor şi tinerelor. Teama că nu sunt iubite şi că vor rămâne neiubite este deseori un element cheie şi în această privinţă li se alătură din ce în ce mai mulţi băieţi şi tineri. O nouă tendinţă a fost stabilită în ratele sinuciderilor în raport cu sinuciderile tinerilor, până la 53% în perioada 1979-1989. Se pare că băieţii şi tinerii suferă din cauza aceluiaşi stres emoţional care le-a afectat de mai multă vreme pe persoanele de sex opus. Ambele grupuri sunt bombardate de publicitate, marketing şi de comerţul cu amănuntul care caută să creeze imagini ale tinereţii care vor creşte profiturile vânzătorilor şi producătorilor din industria modei, cosmeticelor şi sportului. Pe vremuri, în principal fetele erau cele care erau convinse de aceste interese comerciale că dacă nu poartă haine şi accesorii de ultimă modă, dacă nu poartă ultimele stiluri de tunsori şi machiaj şi, în mod absurd, nu au ultimul tip de corp impus de modă, atunci ele vor rămâne nedorite şi neiubite. Acum, cu logica pieţei şi orientării către profit a capitalismului de consum, şi băieţii sunt ţinta unor astfel de fabricări a imaginii. Anii 1980 au fost martorii „idealizării crescute a corpului masculin”, - 19 - �modelul de urmat al lui „Rambo” ajungând să predomine. Şi băieţii au aflat că şi ei trebuie să arate ca ultimul model de masculinitate sau vor rămâne nedoriţi, neiubiţi. Presiunile comerciale exercitate asupra copiiilor şi tinerilor nu sunt, desigur, singurele presiuni care duc la sinucidere, tentative de sinucidere, boli precum anorexia şi depresia. Dar preponderenţa unei astfel de exploatări comerciale este simptomatică pentru atitudinile adulţilor faţă de grijile, temerile şi nevoile copilăriei. Este nevoia disperată a capitalismului de a găsi din ce în ce mai multe pieţe de desfacere pentru produsele lui, nevoia de a urmări constant profituri, de a plăti dobânzi care se schimbă după voia guvernelor şi bancherilor şi de a câştiga pieţe pe baza loialităţii faţă de marcă şi inerentei ieşiri din uz care forţează producătorii şi vânzătorii cu amănuntul să crească presiunea asupra copiiilor. Copiii sunt victime ale razboiului modei din cauza nevoilor sistemului industrial; ei nu sunt singurele victime, dar sunt ţinte uşoare şi victime uşoare pentru economia adulţilor. Ei sunt o pradă atât de uşoară din cauza altor factori din vieţile lor. În mod frecvent, un copil descoperă că dragostea părintească este condiţionată de adaptarea copilului la exigenţele vieţii de adult, exigenţe care sunt deseori la fel de apăsătoare pentru adult precum sunt pentru copil. Din cauza naturii condiţionate a iubirii părinteşti, copiii se află într-o poziţie mai slabă din punct de vedere emoţional decât majoritatea adulţilor (sau, dacă nu au învăţat, după cum au făcut-o majoritatea adulţilor, că temerile emoţionale trebuie să fie ascunse în faţa societăţii) şi sunt, în consecinţă, mai predispuşi să le fie teamă de a fi diferiţi şi neacceptaţi de către grupurile lor de vârstă. Şi tocmai pe această frică se aruncă cei din publicitate. În mod asemănător, experienţa copilului cu învăţământul îl echipează prost pe el sau pe ea pentru a lupta împotriva provocării marketingului, pentru a avea încredere în propriile lui sau ei dorinţe şi a-şi spune punctul de vedere: „Nu, această imagine a tinereţii nu are nimic de-a face cu mine. Voi face cum vreau eu.” Învăţământul nu preţuieşte independenţa, preţuieşte conformitatea. Şcoala, desigur, este un alt stres principal pentru mulţi dintre copii. Terorizarea şi presiunea de a se descurca bine la examinări sunt amândouă cauze importante ale problemelor de sănătate din rândul copiiilor, începând cu udatul patului şi terminând cu sinuciderea, prin „refuzul de a merge la şcoală”, o situaţie care este deseori tratată de autorităţile locale din educaţie într-o manieră care victimizează victima. Nu există statistici de încredere cu privire la incidenţa terorizării în şcoli, dar diferitele estimări care au fost făcute indică faptul că experienţa de a fi terorizat la şcoală este o experienţă a majorităţii şi că până la 70% dintre toţi elevii au fost poate terorizaţi la un moment dat în timpul şcolii. Deseori răspunsul profesorilor şi al părinţilor este de a minimaliza problema, crezând că victimele terorizării supra-exagerează cazul sau că este doar unul dintre lucrurile care se mai întamplă. Rar se recunoaşte faptul că terorizarea poate fi chiar un simptom al instituţiei şcolii în sine, cu o autoritate arbitrară investită în profesori, monitori sau în imaginea fidelă a terenului de joacă, în cel care terorizează. Dacă în mediile obişnuite de acasă, de la şcoală şi piaţă, copiii se confruntă deseori cu presiuni pe care mulţi dintre ei le găsesc greu de suportat, atunci cu cât sunt mai dureroase vieţile acelor copiii care sunt luaţi în „îngrijire” instituţională sau în custodie. În ultimii ani a existat o succesiune de scandaluri în legătură cu acest aspect al copilăriei. Cele mai cunoscute cazuri au fost sinuciderile tinerilor prizonieri nevinovaţi de la Centrul de Detenţie din Risley, cazul de tortură prin izolare din Staffordshire şi cazurile copiiilor din Rochdale şi Orkney care au fost sechestraţi de către asistenţi - 20 - �sociali prea zeloşi. Toate aceste cazuri scot în evidenţă diferite aspecte ale problemelor legate de copilărie, dar fiecare caz dezvăluie cât de puţină consideraţie se acordă drepturilor copiiilor. Tragedia multor copii care sunt luaţi în îngrijire instituţională este că acest lucru nu s-ar întâmpla dacă societatea în general ar lua o poziţie mai clară faţă de recunoaşterea copiiilor ca fiind oameni care au nevoie de aceeaşi îngrijire, dragoste şi atenţie pe care le doresc adulţii pentru propriile persoane. Dar ceea ce mulţi adulţi au învăţat de la proprii lor părinţi şi de la sistemul de învăţământ este faptul că nevoile lor ca şi copii au o mai mică importanţă decât cele ale adulţilor şi decât exigenţele lumii adulţilor. Ciclul de neglijare a copilului şi al abuzului faţă de copilul care creează viitoarele generaţii de oameni care neglijează şi abuzează copii este un fenomen bine stabilit. În special pedofilii au fost deseori ei înşişi victime ale abuzului sexual atunci când erau şi ei copii. Şi nu doar în sfera abuzului sexual experienţele din copilărie sunt cele care creează normele pentru îngrijirea copilului pentru generaţiile următoare. Tendinţa este predominantă în toate aspectele îngrijirii părinteşti, tendinţa de a minimaliza temerile şi nevoile copilului, de a privi cu dispreţ lumea copilului doar pentru că nu este lumea adultului. Copiii sunt îndepărtaţi, ei sunt reduşi la tăcere, nu sunt ascultaţi. Dacă adulţii ar începe să accepte faptul că un copil are un statut egal cu cel al unui adult, atunci lucrurile ar sta altfel. După spusele unui tânăr fără adăpost în vârstă de 17 ani a cărui mamă l-a dat în îngrijire atunci când el avea 12 ani: Sfatul meu pentru oamenii care nu se pot ocupa de copiii lor este să încerce să vorbească cu aceştia pentru a afla de ce fac ceea ce fac şi nu să îi dea pur şi simplu în îngrijire. Eu mă comportam aşa doar pentru că tatal meu fusese ucis şi acest lucru realmente m-a supărat foarte, foarte tare.8 Un aspect al emergenţei chestiunilor „verzi” din mişcarea culturală underground, acolo unde au stagnat pentru multă vreme, este problema legată de aditivii din alimente. Industria alimentară este o afacere mare, foarte mare. În toate etapele de producţie, procesare şi vânzare cu amănuntul a alimentelor, am trecut în epoca dominaţiei oligarhice. Scandaloasa Politică Agricolă Comună a Comunităţii Europene este o reţea de interese legate de politică, de agricultură şi de preparate chimice în cadrul căreia consumatorul are foarte puţină sau nicio influenţă. Fermierii sunt presaţi chiar de către sistemul de suport agricol de care ei depind. Deseori, ei operează cu depăşiri ale creditelor pe care le-au luat pentru a-şi creşte rentabilizarea, astfel încât să poată obţine randamente mai mari şi să profite de subvenţii mai mari pentru a plăti dobânzi din ce în ce mai mari. De asemenea, ei sunt şi la discreţia marilor vânzători cu amănuntul (dintre care 3 vor reprezenta în curând 75% din piaţa de desfacere cu amănuntul a alimentelor în Marea Britanie) care pretind standarde de vandabilitate aflate în creştere continuă în legătură cu alimentele pe care le vând. Fermierii poate că şi-ar dori să nu se fi prins niciodată în această roată de ocnă de coşmar sau, mai degrabă, să nu fi fost vreodată împinşi sau convinşi să o facă de către guverne, Comunitatea Economică Europeană, bănci şi companii de produse chimice. Dar lecţia pe care a învăţat-o fermierul este că alimentele sunt o mare afacere şi că interesele producătorilor şi ale consumatorilor sunt Cuvintele lui „Kevin”, un tânăr de 17 ani care trăieşte pe străzi în Londra; citate de către Rupert Haselden în „Lost Children”, Weekend Guardian, Iunie8/9, 1991. 8 - 21 - �secundare exigenţelor profitului şi cotei de piaţă. Pentru consumator, acest lucru înseamnă că el sau ea se află la capătul de recepţie al unei gigantice şi uneori otrăvitoare fraude. Procesarea hranei face mâncarea noastră să nu fie ceea ce pare să fie, iar aditivii nu sunt doar o parte a poveştii, ci şi o parte care afectează în special copiii. Adultul britanic tipic consumă în jur de 150 de aditivi diferiţi pe parcursul unei zile, dintre care mulţi au fost doar parţial testaţi sau nu au fost testaţi deloc şi puţini dintre cei care au fost testaţi, într-un fel de cocktail pe care cosumatorul este forţat să îl suporte. După câte s-ar părea, majoritatea oamenilor nu sunt afectaţi de aditivii chimici şi naturali pe care îi absorb împreună cu ceaiul, pâinea, gemul, hamburgerii cu carne de vită şi deserturile, dar în cadrul unui grup anume, cel al copiiilor, efectele aditivilor sunt mai vizibile şi au fost studiate cu mai multă atenţie. Şi, încă o dată, copiii se confruntă cu un risc chiar mai mare datorat funcţionării economiei decât adulţii: Copiii sunt în special vulnerabili la aditivii dăunători, şi totuşi, ei au tendinţa de a fi exact cei care îi consumă în cantităţi mari. Pâinea albă, dulceaţa şi alimentele pentru copii precum fileurile semipreparate din peşte tind să fie bogate în aditivi. Pe deasupra, copiii consumă doze mari de substanţe chimice din gustări, băuturi răcoritoare şi alimente făcute sub forme distractive. Unele dintre daunele provocate au ieşit deja la iveală în studiile medicale. Copiii sunt transformaţi în cobai pentru un experiment uriaş ale cărui rezultate pot fi descoperite doar atunci când va fi prea târziu.9 Discuţia cu privire la aditivii din hrană provoacă furie, cu cercetarea susţinută de către industria alimentară care încearcă să dovedească că aditivii nu sunt periculoşi şi sunt necesari, cu guvernul care îşi ascunde dezbaterile sub Legea Secretelor Oficiale (acestea sunt „secretele de afaceri” despre care vorbim) şi grupurile implicate care susţin exact contrariul. Presiunea continuă asupra guvernului l-a forţat pe acesta din urmă să interzică un număr de antioxidanţi, conservanţi, îndulcitori şi alţi aditivi din prepararea în special a alimentelor pentru bebeluşi şi copii mici, dar interdicţia nu se referă şi la alte alimente procesate. Interesant, Marea Britanie are cel mai prost record în această privinţă în Europa de Vest, determinând un ministru din cabinetul norvegian să afirme că nu înţelege de ce britanicii îşi urăsc copiii atât de tare. Un grup care are direct de-a face cu efectele aditivilor alimentari asupra copiiilor este Grupul de Sprijin pentru Copiii Hiperactivi cu sediul în Littlehampton care a ajutat mai mult de 150.000 de familii cu copii care sufereau de reacţii alergice la aditivii naturali sau chimici. În urma muncii de pionerat din anii 1970 a specialistului alergolog din California, Dr. Ben Feingold, a devenit acceptat într-o mare măsură faptul că multe dintre problemele alergice şi de comportament ale copiiilor sunt un rezultat al expunerii şi ingerării de chimicale. Acest lucru nu se referă doar la aditivii alimentari, dar constituie şi o cauză majoră pentru astfel de probleme. Dr. Feingold a arătat că boli precum eczema, astmul, urticaria, erupţiile pe piele, mâncărimile şi hiperactivitatea erau deseori reacţii la aditivii alimentari. Interesant, incidenţa multora dintre aceste probleme era în creştere în lumea industrializată. De exemplu, astmul este una dintre puţinele boli a cărei incidenţă a continuat să crească în Vest, în ciuda conştientizării mai mari a Felicity Lawrence, „Children at Risk”, în Additives: Your Complete Survival Guide, ed. de F. Lawrence, Century Hutchinson, 1986, p.55. 9 - 22 - �problemei şi a unui tratament mai bun. Mai mult de 2 milioane de britanici suferă de astm şi este o problemă care este în special asociată cu copiii. În plus, astmul este un ucigaş, cu peste două mii de oameni care mor anual din atacuri de astm. Hiperactivitatea în cazul copiiilor este chinuitoare pentru victimă şi pentru părinţii lui sau ai ei. Formele de comportament confuz, „urcuşurile” şi „coborâşurile” în dispoziţie, comportamentul violent, lipsa de somn, toate sunt asociate cu hiperactivitatea cauzată de reacţiile alergice la aditivii alimentari. Totuşi, industria alimentară refuză să admită conexiunea, pretinzând că dacă există o problemă, aceasta afectează doar o minoritate de oameni şi că de fapt deseori problema este că părinţii nu pot accepta că odrasla lor are probleme psihologice. Totuşi, producătorii de alimente pot fi forţaţi să îşi schimbe poziţia, chiar dacă doar temporar. Atunci când a apărut pentru prima oară temerea în legătură cu aditivii folosiţi în dulciuri, câţiva producători au înlăturat chimicalele de vină din produsele lor. Totuşi, ei au aflat că vânzările le-au scăzut şi, în câţiva ani, chimicalele respective erau din nou în dulciuri, dar cu sistemul de numerotare al „E-urilor” abandonat în favoarea denumirii chimice. Industria este foarte rezistentă la presiunea de a se schimba şi guvernul protejează dreptul industriei la secretele ei de afaceri. Ca de obicei, industria alimentară pretinde că noi, consumatorii, suntem cei care decidem, că aditivii se află în hrana pe care o consumăm ca urmare a cererii publice. Adevărul acestei afirmaţii a fost recent pus la îndoială chiar de către Sindicatul Naţional al Fermierilor. Ca răspuns la cererea marilor vânzători de alimente cu amănuntul pentru fructe şi legume care să se conformeze unui standard perfect de uniformitate a formei şi culorii (un lucru care depinde foarte mult de tehnologia chimică), SNF a susţinut că lanţurile de magazine universale erau de fapt cele care doreau acest lucru şi nu publicul. În ceea ce priveşte scăderea vânzării de dulciuri care a urmat înlăturării aditivilor chimici, cineva poate fi tentat să spună că ceea ce le lipsea copiiilor erau efectele de dependenţă ale chimicalelor, şi nu vreo preferinţă pentru coloranţi şi îndulcitori chimici. Dar, încă o dată, cerinţele sistemului economic sunt puse în faţă şi, după spusele secretarului Grupului de Sprijin pentru Copiii Hiperactivi „nu câştigăm lupta pentru înlaturarea din alimente, produse de cofetarie şi medicamente a aditivilor artificiali care sunt implicaţi în hiperactivitate şi alte probleme de sănătate.” 10 Analizând cele trei probleme de sănătate din rândurile copiiilor, sinuciderea, îngrijirea instituţională şi aditivii din alimentele destinate copiiilor devine clar, încă o dată, că modul de operare al societăţii industriale luptă împotriva realizării drepturilor copiiilor. Problemele legate de sănătatea copiiilor în aceste domenii sunt exacerbate de subordonarea lor în sferele familiale şi de învăţământ. Eşecul de a permite copiiilor să îşi dezvolte propriile priorităţi şi să îşi determine propriile nevoi fără constrângerile şi presiunile exercitate, de exemplu, de către marketingul de masă, de exigenţele vânzării articolelor vestimentare, de industria cosmetică şi de agrement sau de către industria alimentară sau de cofetărie reprezintă un pericol pentru sănătatea şi, în unele cazuri, pentru vieţile multora dintre copii. Sally Bunday, „Secretary’s Report”, The Journal of the Hyperactive Children’s Support Group, Nr.36, Iarna 1989/90, p.5. 10 - 23 - �4 Copiii şi Pieţele - 24 - �Societatea de consum acţionează asupra copiiilor pe două planuri, prin adulţii cu care aceştia vin în contact zilnic şi, într-un mod din ce în ce mai direct, prin forme diferite de publicitate care intră la categoria de „marketing”. Publicitatea adresată copiiilor este poate cu mult mai eficientă la întipărirea în minte a valorilor consumului în masă decât sunt părinţii şi profesorii, deoarece astfel de publicitate ţinteşte la crearea sentimentului unei subculturi a copiiilor şi tinerilor care exclude adulţii în mod precis şi care, prin urmare, evită antagonismul anti-adult care deteriorează, de exemplu, transferul direct de valori dintre profesori şi copii. Chiar dacă învaţă modelele de comportament, precum rolul pedepsei şi importanţa aprobării comportamentului unuia dintre ei, dorinţa copiiilor de a se descurca pe cont propriu înseamnă că ei doresc să îşi ia valorile culturale din surse care nu sunt contaminate de personalităţi familiale şi autoritare. În plus, capitalismul de consum s-a dovedit a fi expert la capturarea subculturilor autentice ale tinerilor. Cel mai frapant exemplu în acest sens a fost capturarea mişcării punk din anii 1970 de către marile case de discuri şi de către toate diferitele ramuri ale „industriei muzicale”. În mod ironic, este posibil să fie depistate elemente din lupta situaţioniştilor împotriva societăţii spectacolului în naşterea punk-ului, dar, încă o dată, capitalismul de consum a păcălit rebelii şi s-a dovedit a fi moaşa copilului nelegitim al situaţioniştilor. Crearea pieţelor destinate copiiilor şi tinerilor a dat acestor grupuri iluzia autonomiei faţă de societatea şi controlul adulţilor. În acest sens, copiii şi tinerii sunt, pentru singura dată, acceptaţi ca fiind indivizi cu drepturi depline şi nu doar subiecţii sistemului de educaţie sau ai părinţilor. Societatea de consum vrea să trateze copiii ca pe nişte „mini adulţi”, pur şi simplu pentru că ei reprezintă atât puterea curentă de cumpărare, cât şi cea viitoare. Dar, precum adulţii, „drepturile” copilului ca şi consumator sunt limitate la a face alegeri pe piaţă care sunt predeterminate de către planificatorii de strategie ai comitetului director şi ai agenţiei de publicitate. Identificarea şi crearea pieţelor este o mare afacere care absoarbe cantităţi imense de resurse cu principalul scop de a vinde bunuri şi servicii care sunt deseori fără valoare. În mod interesant, companiile care cheltuiesc cel mai mult pe publicitate sunt de obicei cele care funcţionează pe pieţele oligarhice unde competiţia reală (adica cea dată de preţ) este limitată. Pe aceste pieţe, publicitatea reprezintă singura formă de competiţie, competiţie care poate fi mai bine descrisă ca fiind o rivalitate prietenoasă sau tolerantă între bandiţi la fel de puternici ai pieţei. Un exemplu bun al acestei publicităţi aproape inutile este oferit de către British Telecom care, în ciuda prezenţei lui Mercury, este încă foarte aproape de a fi un monopol. Dar asta nu opreşte pe British Telecom care a cheltuit 29.986.000 de lire sterline în 1987, devenind al şaptelea beneficiar de publicitate ca mărime din Marea Britanie. Alţi mari cheltuitori de pe pieţele oligarhice destinate copiiilor sunt Nestle, Rowntree Mackintosh (acum deţinut de către Nestle), Mars Confectionary şi Cadbury, cel de-al treilea şi al doisprezecelea, al treisprezecelea şi al şaisprezecelea dintre cei mai mari beneficiari de publicitate din Marea Britanie în 1987, cheltuind o sumă totală, combinată, de 93.000.000 de lire sterline pentru reclamă la produse precum Milky Bar, Dairy Crunch, Aero, Kit-Kat, Mars Bar, Crunchie, Flake. Publicitatea nu este ieftină (8.000 de lire sterline pentru un spot publicitar de 30 de secunde pe Televiziunea Scoţiană în 1988 sau 77.000 de lire sterline pentru un spot publicitar de 60 de secunde pe Televiziunea Thames) dar, dacă presupunem că firmele se comportă într-un mod logic pe piaţă, este clar atunci că este - 25 - �considerată ca fiind eficientă. Chiar dacă în multe cazuri, precum în cazul industriei de cofetărie, o mare parte din publicitate poate fi văzută ca o publicitate defensivă care este întreprinsă pentru a păstra cota de piaţă, efectul total al publicităţii asupra societăţii (împreună cu toate celelalte aspecte ale marketingului) este cel de a crea un climat cultural de consum în masă. Deoarece marketingul şi consumul vânează nevoia copiiilor de a-şi crea propria lume, de a-şi stabili propria lor identitate separată de casă şi scoală, copiii sunt potenţial cei mai deschişi spre această cheltuială imensă pentru crearea imaginii. Acest fapt este recunoscut de către Moderatorul Standardelor din Publicitate ale cărui linii directoare includ o secţiune cu privire la publicitatea adresată copiiilor, exprimată în limbajul ambiguu îndrăgit de avocaţii din întreaga lume: Apelurile directe sau îndemnurile de a cumpăra nu ar trebui să fie adresate copiiilor, afară dacă produsul la care se face reclamă este unul care prezintă probabil interes pentru ei sau unul pe care şi-l pot permite ei însuşi să şi-l cumpere. Reclamele nu ar trebui să încurajeze copiii să devină o pacoste pentru părinţii lor sau pentru oricine altcineva, cu scopul de a-i convinge să le cumpere un produs căruia i se face reclamă. Nicio reclamă nu ar trebui sa îi facă pe copii să creadă că ar fi inferiori altor copii sau nepopulari, dacă nu îşi cumpară sau nu li se cumpără un anumit produs. Cineva ar putea întreba dacă ei chiar cred că publicitatea adresată copiiilor se conformează acestor standarde. Ce produse destinate copiiilor nu prezintă interes pentru copii? Pe cine să bată la cap copiii în legătură cu dorinţa lor de a poseda bunurile la care se face reclamă, dacă nu pe părinţii lor? Şi considerând că poţi pune doar o singură persoană pe o placă de skate, cât de plăcută o să îţi fie viaţa dacă toţi prietenii tăi au plăci de skate şi tu nu ai? În procesul de creare şi exploatare a pieţelor, publicitatea extinde în plus subordonarea nevoilor copiiilor care caracterizează experienţa copilului cu privire la practicile normale ale „îngrijirii parentale”, învăţământului şi sănătăţii. În multe privinţe, exploatarea copilului şi a adultului de către marketingul de masă este similară, ambelor categorii de „public ţintă” prezentându-li-se norme de comportament şi consum care delimitează eficient vieţile majorităţii populaţiei. Frica de a întreprinde o acţiune individuală care este contrară normelor grupului de aceeaşi vârstă, acelaşi sex sau aceeaşi clasă socială pe care majoritatea oamenilor şi-o însuşesc de la o vârstă timpurie, este amplificată şi exploatată de către marketingul în masă. Prin urmare, iniţiativa individuală este mult mai scăzută decât ar fi dacă nu ar exista manipularea marketingului în masă, prezentă tot timpul. Un aspect al acestui proces este în special acut cu privire la copii, cel cu privire la imaginaţia lor. Copiii erau odată depozitarii memoriei populare sub forma numărului mare de jocuri tradiţionale pe care le jucau, jocuri care au fost transmise din generaţie în generaţie de către copii, multe jocuri fiind modificate pe parcurs de către ei. Alice B. Gomme, un prim culegător de astfel de jocuri tradiţionale din anii 1980 a arătat că „nu exagerăm dacă spunem că avem în aceste jocuri pentru copii unele dintre cele mai vechi documente istorice care aparţin rasei noastre, demne de a fi aşezate alături de - 26 - �povestea populară…”11. Ediţia contemporană a cărţii lui Gomme, Jocurile Tradiţionale din Anglia, Scoţia şi Irlanda, cuprinde până la 500 de pagini cu jocuri pentru copii. E de prisos să mai spunem că, în epoca consumerismului, majoritatea acestor jocuri sunt în prezent pierdute pentru copii. Aceasta nu este o pierdere doar pentru istoria, în mare parte nescrisă, a popoarelor din insulele britanice, dar este şi un semn al pierderii autonomiei suferite de către copii. Aspectul important al unor astfel de jocuri tradiţionale este faptul că reprezentau o lume în totalitate neatinsă de către adulţi. Jocurile apăreau din viziunea copilului asupra lumii, fie în totalitate din imaginaţia sau perspectiva copilului cu privire la practicile şi instituţiile adulţilor. Amestecul adulţilor nu altera sau schimba dezvoltarea jocurilor, ci mai degrabă acest proces era desăvârşit în totalitate de către masa anonimă de copii care se jucau acţionând din propria lor iniţiativă de-a lungul secolelor. În mod asemănător, nu încercarea adultului era cea care prezerva jocurile şi le asigura supravieţuirea, ci a copiiilor care îşi transmiteau cunoaşterea de la o generaţie de copii la următoarea. Jocurile tradiţionale reprezentau lumea liberă a copiiilor, lumea autonomă a jocului copilăriei. Răsturnarea acestei tradiţii de către diferite aspecte ale societăţii de consum, cu televiziunea şi marketingul aflate pe primul plan, a distrus singura zonă în care viaţa copilului era cu adevărat autonomă. La fel cum societatea industrială controlează un mare segment din viaţa individului prin instituirea muncii salarizate, tot aşa a căutat să domine prin organizare timpul liber al individului. Cum muncitorul din ţările cel mai bine dezvoltate economic câştigă progresiv mai mult timp petrecut în afara fabricii şi biroului, capitalismul de consum caută să îşi extindă oportunităţile de piaţă în zone care au fost înainte relativ lipsite de exigenţele consumerismului. Din ce în ce mai mult echipament este necesar pentru a întreprinde din ce în ce mai multe activităţi de agrement. Îmi aduc aminte că discutam odată cu un bărbat care fusese un caţărător pasionat în anii 1920 şi începutul anilor 1930. La un moment dat în discuţia noastră despre pasiunea sa, a scos câteva fotografii cu el şi alţii făcând căţărări în Districtul Lacurilor. Echipamentul lor consta în pantofi rezistenţi, frânghii şi pălării de fetru. Când am făcut o remarcă asupra acestui lucru, mi-a zâmbit forţat şi mi-a spus că în prezent nu le-ar fi permis să se aproprie de un urcuş îmbrăcaţi astfel. După cum se ştie, căţărătorii de acum 70 şi 60 de ani nu se apucau de o căţarare în felul în care o fac în prezent, dar de cât de mult echipament este totuşi nevoie într-o astfel de pasiune sau sport? Din nou, timpul liber al copiiilor este la fel de supus acestui fel de presiune a marketingului ca şi cel al adulţilor. Nebunia recentă, din nou o nebunie fabricată, pentru bicicletele de munte ilustrează acest lucru. Copii de pe teritoriul ţării nu îşi doresc altceva decât o bicicletă de munte care să poată ajunge la viteza de 25 km/h, haine fluorescente de ciclism, cască de protecţie, mănuşi şi diferite alte accesorii. Faptul că doar puţini dintre ei îşi vor apropia vreodată bicicleta de munte de un deal sau de un munte este irelevant, ceea ce contează pentru copil este că el sau ea trebuie să aibă echipamentul corect pentru a evita critica din partea colegilor. Un ultim exemplu de uzurpare a suveranităţii copiiilor de către marketingul de masă se află în zona imaginaţiei copilului ca şi individ. Imaginaţia unui copil este de puţin folos pentru producători, asta dacă nu poate fi îndreptată spre zone care cer consum. Televiziunea, filmul şi poveştile video care sunt destinate copiiilor sunt dinadins Alice B. Gomme, The Traditional Games of England, Scotland and Ireland, Thames and Hudson, ediţia 1984, p.531. 11 - 27 - �create, astfel încât pieţele „subsidiare” să fie cât mai extinse posibil. Cazul „Ţestoasei Mutante” este o bună ilustrare a acestui fapt, cu toată febra pentru „Ţestoasele Mutante” care a precedat cu mult lansarea lor în Marea Britanie. Pregătind piaţa, lansarea în Marea Britanie a fost acompaniată de produse „Ţestoasa Mutantă” sub toate formelele posibile, de la papuci de casă cu Ţestoasa şi pijamale la măştile de Ţestoasă, pumnale şi costume pentru a fi purtate când se jucau diferite jocuri imaginate şi bazate pe aventurile personajelor. Copii alergând în costumele lor de Ţestoasă - acest lucru încă le antrenează fanteziile, dar fanteziile lor, cel mai vital element al individualităţii şi autonomiei copilului, au fost delimitate cu grijă de către cel care face reclamă pentru a maximiza profiturile şi, printre altele, minimiza dezvoltarea imaginaţiei copiiilor. Joaca a fost întotdeauna fundamentală pentru autonomia copilului. Abilitatea de a-şi crea liber lumea proprie, în care să îşi exprime dorinţele copilăriei, temerile, fanteziile şi speranţele este fundamentală pentru dezvoltarea individualităţii bazate pe nevoile şi dorinţele individuale. Joaca încă este zona cea mai liberă de intervenţia adultului şi totuşi, expansiunea marketingului de masă şi a schimbărilor din tehnologie şi din natura societăţii industriale au dus la erodarea acestui aspect vital al copilăriei. Copilul nu mai este liber să îşi dezvolte propria lui sau ei lume, bazată pe priorităţile individuale. În loc, urmărirea profitului a adus lumea marketingului de masă în viaţa copilului. Sume mari de bani sunt cheltuite pentru proiectarea modurilor de comportament al copilului, dorinţelor şi priorităţilor ale căror origini reale se află în economia societăţii de consum. Această presiune, întărită de normele de comportament exprimate de televiziune, film, muzică şi presă destinate copiiilor transformă copilul, de la cea mai mică vârstă posibilă (recenta apariţie a scutecelor de unică folosinţă pentru „el” şi pentru „ea” fiind o un exemplu groaznic în acest sens) într-un consumator. Acest lucru generează profit pentru producător, dar, poate că şi mai important, ajută la condiţionarea copilului la rolul lui sau al ei de adult. La fel cum experienţa tipică a părinţilor condiţionează copilul să accepte autoritatea arbitrară şi învăţământul îl condiţionează pe el sau pe ea să accepte plictiseala şi o viaţă trăită după ceas, tot aşa marketingul de masă condiţionează copilul la obiceiul consumului. Reflectarea dintre părinţi şi stat, şcoală şi loc de muncă şi ultima „nebunie” a copiiilor şi viaţa ca şi consumator nu ar putea să fie mai clară. Subordonarea imaginaţiei copilăriei a lăsat mulţi copii cu foarte puţină viaţă autonomă şi practic pierderea întregii lor libertăţi reflectă pierderea suferită de către majoritatea adulţilor în societatea industrială. - 28 - �5 Copiii ca şi Adulţi  Acest capitol este, în esenţă, construit pe baza muncii lui Alice Miller ale cărei cărţi includ titlurile: The Drama of Being a Child (ediţia originală, în limba germană, 1979); For Your Own Good, (ediţia originală, în limba germană, 1980); The Untouched Key, (ediţia originală, în limba germană, 1988). Toate aceste cărţi au fost publicate de Virago Press, la fel ca şi ultima ei carte, Banished Knowledge: Facing Childhood Injuries, Virago, Londra, 1990. De asemenea, mulţumiri lui Mairi-Ann Cullen pentru ajutorul dat în scrierea acestui capitol şi pentru alte viziuni asupra situaţiei copilului în societatea industrială. - 29 - �O singură statistică este suficientă pentru a exprima importanţa vitală a copilăriei şi anume faptul că 80% dintre cetăţenii britanici aflaţi în închisori au fost odată copii aflaţi în îngrijire instituţională. Viaţa copilului de azi este viaţa adultului de mâine şi copiii de azi vor forma copiii de mâine. Adevărul este că prin refuzul dreptului copiiilor de a fi ei înşişi, prin insistenţa de a-i modela, restricţiona, disciplina la fiecare pas, deformăm nu numai copiii din ziua de azi, dar, prin ei, şi generaţiile viitoare. În fiecare etapă a vieţii copilului, adultul caută să folosească puterea pentru a deforma copiii conform unei percepţii a adultului asupra lumii. Dar acea percepţie a adulţilor asupra nevoilor copiilor este, în sine şi de fapt, produsul suferinţelor acelor adulţi pe vremea când erau ei înşişi copii. Adulţii le fac copiiilor ceea ce li s-a făcut lor. Adulţii continuă să distrugă vieţile copiiilor din două motive principale: 1. adulţii pur şi simplu repetă modelele de abuz al copilului pe care ei înşişi şi le-au însuşit pe când erau copii. 2. adulţii caută deseori să găsească ieşiri pentru propriile lor temeri şi frustrări răzbunându-se pe cei neputincioşi şi există puţine grupuri care sunt dependente şi neputinciose într-un mod mai uniform decât copiii. Copilul care am fost odată rămâne în noi toţi ca adulţi; felul în care tratam acel copil interior determină în mare comportamentul nostru faţă de alte fiinţe vulnerabile. Pentru toţi cei care copii fiind au fost victime ale abuzului, fie fizic, mental sau sexual, există doar două reacţii posibile: creativă şi distructivă, fie distructivă în sensul autodistrugerii sau distructivă faţă de ceilalţi. Din păcate, reacţia creativă a adulţilor faţă de copilul abuzat din interiorul lor este o opţiune, doar dacă la un moment dat aceste persoane au devenit conştiente de ceea ce li s-a făcut şi pot accepta în totalitate că în copilarie au fost victime ale cruzimii comise de adulţi responsabili asupra unui copil lipsit de putere. Această conştientizare este cel mai dificil proces pentru persoana abuzată, deoarece este autoritatea fundamentală a părinţilor sau îngrijitorilor care abuzează de putere: copiii ar trebui forţaţi să îşi reprime tot simţul nedreptăţii şi să accepte cruzimea trăită ca fiind justificată şi că nu a fost un fapt crud, ci corect. Justificarea care se foloseşte poate fi de natură religioasă; sau poate să fie vorba de „norme” sociale sau chiar de tradiţia din familie; efectul este acelaşi şi anume copilul este deformat prin reprimarea sentimentelor autentice de durere, furie, nedreptate, frică, fapt care îl face pe copil să piardă contactul cu orice sentimente adevărate şi să ajungă într-o stare de alienare faţă de propriul eu. Locul sentimentelor adevărate ale copilului este luat de frica de a pierde „dragostea” adultului puternic, cu rezultatul că, indiferent de suferinţa pricinuită de către adult, copilul va face orice pentru a câştiga aprobarea celui care îl chinuie. Procesul de conştientizare, de a vedea adultul puternic ca fiind un abuzator, ca fiind crud şi responsabil pentru suferinţa altcuiva este devastator, tocmai pentru că forţează individul să realizeze că suferinţa lui a fost inutilă; adultul după a cărui aprobare tânjea atât de tare nu a fost niciodată demn de respectul lui. Procesul de conştientizare forţează o reevaluare completă a trecutului unei persoane, cu adevărul descoperit al abuzului acţionând precum o lumină intensă care alungă toate himerele de care se agăţa cu atâta disperare copilul - „am meritat-o”, „a fost pentru binele meu/binele sufletului meu”, „au făcut-o pentru că mă iubeau”. Numai acele victime care au devenit - 30 - �conştiente şi, la fel de important, care au primit dragoste necondiţionată din partea altei persoane, îşi pot transforma trauma din copilărie într-o creativitate care să le permită sentimentelor lor reprimate să fie exprimate. Odată ce aceste sentimente au fost trăite şi exprimate, chiar şi cele mai traumatizate victime pot scapa de influenţa înăbuşitoare a trecutului lor. Din păcate pentru multe dintre victimele abuzului, aceste două condiţii ale vindecării (conştientizarea şi primirea unei iubiri necondiţionate) continuă să lipsească pe tot parcursul vieţii lor. Pentru ei, singura reacţie posibilă faţă de copilăria lor plină de griji este una distructivă. Alienarea pe care o simte copilul, dar pe care nu o poate exprima, faţă de eu-ul lui interior, „real”, se manifestă prin abuz asupra propriei persoane sau/şi abuz asupra altora. Depresia recurentă, multe forme de boală psihică, dependenţa de alcool, abuzul de droguri, auto-mutilarea, relaţiile dezastruoase care sunt repetate compulsiv şi într-un final, sinuciderea, toate sunt forme de autodistrugere care fac cunoscută prezenţa unui copil interior ale cărui nevoi continuă într-adevăr să fie ignorate şi nu mai sunt percepute în mod conştient. Este imposibil pentru aceste persoane afectate să trateze alte fiinţe vulnerabile cu o empatie mai mare decât cea cu care se pot trata pe sine ca şi copii. Astfel, ciclul abuzului continuă să fie transmis de la o generaţie la alta. Totuşi, această reacţie distructivă este de obicei o grijă pentru societate doar dacă este îndreptată împotriva altora. Din această perspectivă, statistica deja citată potrivit căreia 80% din persoanele aflate în închisori au fost odată copiii aflaţi în îngrijire instituţională este de înţeles. „Îngrijirea” pe care aceşti copii deja afectaţi o primesc este dovedită, poate în cel mai notoriu mod, de folosirea „izolării” şi a listei emise ulterior de către Home Office care scotea în afara legii folosirea detenţiunii prelungite prin izolare, lipsirea de somn şi de hrană ca şi metode curente pentru controlarea comportamentului. Este surprinzător faptul că aceşti copii torturaţi cresc ca să se răzbune pe societate şi sfârşesc prin a ajunge în închisoare? Nu ar trebui să ne surprindă nici că cei a căror fiinţă interioară le-a fost ucisă de către părinţi şi care nu au primit niciodată dragoste adevărată care le-ar fi permis să îşi simtă durerea devin adulţi care nu sunt capabili să empatizeze cu durerea altor oameni şi care, prin urmare, pot comite crime prin violenţă fară a avea vreo reacţie sau vreun sentiment de milă faţă de victima lor. Fiecare ucigaş, fiecare violator, fiecare criminal violent s-a născut ca un copil neputincios, dependent: în violenţa exercitată împotriva acelui copil se află rădăcina violenţei exercitate de către acel adult. Copiii au nevoie de libertatea de a fi ei înşişi, au nevoie de libertatea de a trăi fără frică şi au nevoie de dragostea necondiţionată care le este datorată de către adulţii responsabili. Dacă bebeluşul neputincios poate să crească într-un mediu de siguranţă şi înţelegere completă, atunci el sau ea va deveni un adult capabil să ofere o astfel de dragoste altora, copii şi adulţi. Acest adevăr este evident la nivel personal, cu cei care au fost abuzaţi ca şi copii şi care devin la rândul lor persoane care săvârşesc abuzuri asupra copiiilor şi la un nivel naţional, în cazul oamenilor care au suferit şi care cauzează şi mai multă suferinţă celor care sunt la fel de neputincioşi precum au fost şi ei odată, un exemplu în acest sens fiind atitudinea israelienilor faţă de palestinieni. Suferinţa nu produce nimic altceva decât şi mai multă suferinţă şi răzbunarea celor care au suferit (de obicei executată asupra celor inocenţi) nu are nici măcar meritul că rezolvă problemele celui care se răzbună. - 31 - �Alice Miller, a cărei muncă în domeniul cruzimii îndreptate împotriva copiiilor a fost în mare parte întreprinsă pentru a expune şi explica violenţa exercitată asupra copiiilor, pledează pentru o abordare cu totul nouă a îngrijirii copilului bazată pe recunoaşterea faptului că aceştia sunt indivizi care au propriile lor nevoi, emoţii şi dorinţe care trebuie respectate. În plus, respectul pe care adulţii responsabili trebuie să îl arate faţă de copii trebuie oferit în contextul iubirii necondiţionate. Scopul trebuie să fie acela de a permite copilului să fie liber şi să ofere garanţia iubirii de care are nevoie copilul. Cele două sunt inseparabile. Iubirea faţă de copil nu este posibilă dacă se încearcă continuu modelarea copilului conform unui plan determinat al adultului care reprezintă priorităţile lumii adulte a acestuia. Acest lucru se aplică în cazul celor care şiar forţa copilul să se conformeze sentimentelor liberale, radicale, libertariene sau de orice natură pe care adultul le-ar putea vedea ca fiind necesar să fie absorbite de către copil. Încercarea de a impune orice schemă a adultului duce la negarea dreptului copilului la propriul eu. Acesta este un lucru care trebuie învăţat de către toţi adulţii bine intenţionaţi. Dacă vreţi libertate pentru copii, atunci trebuie să fiţi pregătiţi să le oferiţi această libertate şi să le permiteţi să facă alegeri pe care le dezaprobaţi. De exemplu, acei adulţi, de obicei din rândul celor mai liberali, care le interzic copiiilor lor să aibă orice arme de jucărie şi să se joace de-a războiul, sunt duşmani la fel de mari ai libertăţii copilăriei ca şi cei mai autoritari părinţi. Copiii vor învăţa cum să trateze copiii zilei de mâine din libertatea şi înţelegerea pe care ei înşişi le trăiesc când sunt copii. Adulţii ar trebui să înveţe de la copiii care îşi vor însuşi libertatea încă din primele zile de viaţă. În cartea sa, For Your Own Good, The Roots of Violence in Child Rearing, Alice Miller prezintă o listă de nevoi ale copiiilor pe care adulţii trebuie să le pună în aplicare dacă este să fie iniţiat un ciclu al libertăţii care să înlocuiască ciclul opresiunii, cruzimii şi a iubirii false care în prezent caracterizează atât felul în care tratăm copiii şi în consecinţă, societatea noastră ca şi întreg: 1. Respect pentru copil. 2. Respect pentru drepturile lui. 3. Toleranţă faţă de sentimentele lui. 4. Dorinţa de a învăţa din comportamentul lui: a. despre natura copilului ca şi individ. b. despre copilul interior al părinţilor. c. despre natura vieţii emoţionale care poate fi observată mult mai clar în copil decât în adult, deoarece copilul poate trăi experienţa propriilor sentimente cu mult mai intens şi într-un mod optim mai sincer decât un adult.12 Calea pentru a înlătura moştenirea violenţei împotriva copiiilor internalizată de majoritatea adulţilor din ziua de azi este să le oferim copiiilor noştri libertatea de a fi ei înşişi, să îi eliberăm de presiunile şi exigenţele deformatoare ale societăţii noastre industriale (fie sub forma îngrijirii părinteşti, învăţământului sau exigenţelor economiei) şi apoi să ne permitem să învăţăm de la copii. Alice Miller, For Your Own Good, The Roots of Violence in Child-Rearing, Virago Press, 1987, (ediţia din 1990), p.100. 12 - 32 - �6 Concluzie: Copiii şi Viitorul - 33 - �Din primele zile de viaţă, copilul este condamnat la un proces de control care treptat devine mai profund odată cu trecerea anilor. De la învăţarea mersului la oliţă, negarea emoţiilor sexuale prin corvoada instituţionalizată care este învăţământul, copilul ajunge să înveţe că priorităţile şi exigenţele adulţilor trebuie să fie realizate primele şi că este corect să fie aşa. Dar lumea adulţilor nu se mulţumeşte cu simplul control al mediului fizic înconjurător şi al comportamentului copilului, copilul trebuie să se supună şi priorităţilor morale şi imaginative ale lumii adulţilor. Tabuul cu privire la sexualitatea proprie care există în majoritatea căminelor este doar cel mai evident semn al acestui control, dar şi exigenţele şi mai pătrunzătoare ale societăţii de consum sunt de asemenea prezente, încă din primii ani de viaţă, cerând din partea copilului sacrificarea propriilor impulsuri creative şi a imaginaţiei pentru nebuniile şi tendinţele modei actuale. Dar lumea adulţilor este şi o lume a constrângerii şi conformităţii, amândouă fiind realităţi ale subordonării noastre sociale la nevoile consumului în masă. De exemplu, presiunile exercitate asupra părinţilor de a-şi instrui copiii într-o rutină strictă de mâncat, dormit şi jucat conform unui orar sunt parţial rezultatul presiunilor economice şi sociale exercitate asupra părinţilor. În mod similar, orice ar vrea să facă profesorii cu elevii lor, ei sunt împiedicaţi de cerinţele programului de studii creat să servească nevoile economiei industriale, producând muncitori maleabili care doresc să îşi sacrifice libertăţile fundamentale pentru mici recompense, de obicei monetare. Totuşi, nu doar presiunile economice şi sociale contemporane sunt cele care îi fac pe adulţi să fie opresori voluntari ai copiiilor, deoarece modelele de comportament învăţate joacă cel mai important rol în această opresiune. Adulţii moştenesc convingeri şi tehnici de creştere a copilului şi deseori ei caută să îşi răzbune propria suferinţă traită ca şi copii pe copiii care se află în prezent sub controlul lor. Copilul abuzat sexual devine cel care abuzează un copil, copilul care a fost moralizat devine cel care moralizează, copilul „pleznit” devine cel care „plezneşte” un copil. Atât copiii, cât şi adulţii suferă din cauza negării individualităţii copilului, din cauza refuzului de a oferi copilului iubire necondiţionată. Copiii suferă, personalităţile lor fiind deformate de către adulţii hotărâţi să îşi impună voinţa şi acei copii continuă să sufere ca şi adulţi, cu toate că au calea de ieşire oferită de refuzul lor faţă de drepturile copiiilor. Copiii nu învaţă niciodată fericirea şi responsabilitatea libertăţii, condiţionaţi cum sunt să se conformeze încă de la cea mai fragedă vârstă, să fie modelaţi conform planurilor altora şi să îi modeleze pe alţii aflaţi în controlul lor. Dacă e să avem o lume construită pe iubire, pe cooperare liberă, liberă de aroganţele şi constrângerile autoritariene, atunci trebuie să eliberăm copiii. Daţi-le înapoi copiiilor copilăria, ascultaţi-i pe copii, răspundeţi-le, vorbiţi-le, întrebaţi-i ce vor şi de ce, daţi-le spaţiu pentru a fi ei însuşi, iubiţi-i şi învăţaţi libertatea de la ei. În acest fel, lumea adulţilor se va schimba şi ea. Tratarea copiiilor cu respect şi dragoste înseamnă abandonarea priorităţilor societăţii industriale, ale capitalismului de consum şi în schimb, concentrarea atenţiei asupra priorităţilor la care ajunge în mod liber fiecare copil, fiecare individ. Un nou mod de a trata copiii se va dovedi a fi cheia către un nou tip de societate, un nou tip de economie – ceva de care lumea sfârşitului de secol douăzeci are extrem de multă nevoie. - 34 - �- 35 - � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Copiii în societate: o critică libertară Subject The topic of the resource Modul în care tratăm copiii este atât o evidenţiere, cât şi un simptom al societăţii noastre şi acesta este argumentul central al acestei cărţi. [...] Dacă vrem să confruntăm societatea în care trăim şi să începem să creăm o lume mai paşnică, mai fericită şi mai sănătoasă, atunci trebuie să începem de la bazele societăţii, cu bebeleşul, cu copilul." Description An account of the resource Traducere autotext cu ilustraţii de Kaos Naveta/ 35 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Stephen Cullen Publisher An entity responsible for making the resource available Autotext Contributor An entity responsible for making contributions to the resource Autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură educație libertară Stephen Cullen Timișoara Traducere zine https://anarhiva.com/files/original/26e3a7641faf3a0984d2de1be9e3f3bd.pdf c673342eea59be37898595f20205af34 PDF Text Text Autotext nu este un grup prestabilit. Autotext nu este o editură ca oricare alta. Nu este bazat pe principii capitaliste – acela de a produce profit. Nu este bazat pe ierarhii. Autotext se vrea a fi o entitate, un colectiv descentralizat, autonom, auto-organizat, orizontal şi anticopyright, care va avea rolul de a oferi fel şi fel de cărţi, broşuri, fanzine, et cetera, în limba română, şi, uneori, şi în alte limbi, la preţ de „producător”. Rolul este acela de a oferi alternative. De la cărţi politice şi ideologice sau de istorie, până la cărţi cu poveşti sau proză şi manuale do it yourself pentru oameni care nu mai doresc să depindă de sistemul actual şi doresc să-şi ia viaţa în propriile lor mâini, producându-şi propriile obiecte sau hrană, colectivul autotext va avea rolul de a le pune la dispoziţia publicului larg interesat în acestea. Autotext este despre angajarea critică la adresa curentelor predominante - cu cât mai răspândită, cu atât mai bine. Iar asta se va reflecta în felul în care ne vom coordona munca şi în materialele pe care vom alege să le publicăm şi să le distribuim. După cum am spus-o deja, scopul nostru nu este acela de a obţine profit. Ci de a “livra” cât mai multe materiale şi de a le face astfel disponibile cât mai multor oameni posibil; materiale care confruntă, compromit sau chiar ignoră intenţionat paradigma dominantă; materiale care pot genera schimbări ale modelelor de gândire şi comportament; materiale care să ne ajute să ne imaginăm şi să punem în practică moduri mai bune de a ne auto-organiza, de a ne purta unii cu alţii şi cu planeta pe care trăim şi care să excludă autoritarianismul şi toate formele de opresiune pe care acesta le implică. Autotext va încerca să pună şi să păstreze în circulaţie texte importante care la rândul lor au potenţialul de a genera analize noi. Va încerca să documenteze în special prezentul şi să constituie o alternativă la relaţiile �ierarhice fixate de către industria tradiţională a tiparului. Iar asta va presupune şi o redefinire a modului de relaţionare cu cititorii, scriitorii şi traducătorii în special, o trecere dincolo de standardele curente. Colectivul nostru nu va trebui să fie 100% de acord asupra materialelor publicate şi distribuite, deoarece consideram că nicio idée nu este atât de perfectă, încât să nu poată să fie pusă sub semnul întrebării şi ca atare discutată. Cu condiţia ca această idée să nu aparţină unui sistem creat pentru a ne controla şi separa unii de alţii. De asemenea, acest fapt va întări principiul descentralizării şi al autonomiei la nivel local al oamenilor care participă activ la Autotext. Căci fiecare om, fiecare comunitate, fiecare oraş are alte nevoi, bazate pe contextul social, economic şi politic actual şi al istoriei recente. Desigur, în paralel cu rolurile mai sus prezentate, colectivul îşi va asuma şi rolul de a promova textele scrise de oameni de pe teritoriul ocupat de statul român. Pe considerentul că aceştia şi-au scris textele bazânduse pe contextele culturale, sociale, politice, economice în care au crescut şi modurile de relaţionare dintre oameni sau între instituţii, ei vor fi scris texte critice, care deconstruiesc, găsesc cauzalităţile care creează sau au creat deja problemele pe care le resimţim zi de zi şi vor veni cu alternative, cu moduri de reconstrucţie sau reimaginare a situaţiilor prezente. Asta nu înseamnă că promovăm « tineri români capabili şi talentaţi », ci promovăm modurile critice şi de reimaginare pe care aceştia le propun şi le prezintă, cu scopul de a ne ajuta în viaţa noastră. Colectivul susţine cu tărie orice formă de luptă emancipatoare. Fie că este vorba de lupta împotriva urbanului (prin acţiuni de grădinărit urban, sau reimaginare a unor spaţii, etc.), sau despre lupta de emancipare a tuturor formelor de sexualitate, a femeii, sau chiar lupta anti-capitalistă, Autotext va încerca să le ajute prin oferirea de materiale necesare acestor acţiuni. Căci aceste acţiuni nu se duc doar la nivel fizic, palpabil, ci şi la nivel de psihic, de imaginar social. Iar schimbarea socială va veni atunci când oamenii vor fi conştienţi de existenţa unor alternative benefice lor şi comunităţilor din care fac parte. Colectivul Autotext nu este interesat de celebrarea regulilor societăţii curente (tranzitorii şi nesustenabile, am zice) şi nici pe cei care le creează şi implementează cu atât de mult succes. Ci va căuta să îşi reimagineze ce fel de lume am putea alege să creăm în loc, promovând în special atitudini do it yourself şi crearea propriei noastre culturi ca alternativă la cultura dominantă care ne înstrăinează şi ne plictiseşte în egală măsură. Vom încerca să rezistăm tentaţiei de a ne limita şi de a crea definiţii clare referitor la ceea ce vom alege să publicăm, deoarece vom sprijini colaborarea şi participarea creativă prin materiale care să ne ajute să evoluăm atât la nivel individual, cât şi la nivel de comuniune în mijlocul mediilor noastre locale. Şi totuşi, am vrea să fim clari de la început cu privire la următorul aspect: nu avem absolut niciun interes în a publica materiale care promovează idei autoritare şi sprijină atitudini opresive (rasiste, xenofobe, sexiste etc.) indiferent de sursa, natura sau baza acestora. Încurajăm libertatea (de gândire, exprimare şi creaţie) până la un punct – cel stabilit mai sus. Cu alte cuvinte, nu vrem să fim complicii celor care se fac deja responsabili de distrugerea sistematică a frumuseţii, magiei şi culorii lumii înconjurătoare şi care nu dau niciun semn cum că ar vrea să îşi încetinească ritmul sau să se oprească. Nu vrem să fim complici nici măcar cu cei care cred că totul va fi bine. Drept concluzie, dorim să susţinem că Autotext va avea rolul de a crea situaţii benefice oamenilor interesaţi în alternative. Suntem mai mult ca siguri că materialele pe care le vom oferi vor putea crea situaţiile necesare de a face ceea ce mulţi consideră a fi imposibil. Schimbarea vine prin noi şi de la noi, iar pentru a aduce schimbarea, trebuie să fim auto-didacţi şi siguri pe noi înşine şi pe ceea ce dorim să facem. Nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi de resemnarea şi discursul auto-colonizator a majorităţii oamenilor de pe teritoriul ocupat de către statul român. Trebuie să creăm reţele stabile de oameni care doresc schimbarea care va fi benefică atât nouă cât şi (mai ales) comunităţilor din care facem parte. Iar aceasta pleacă de la educaţia pe care ne-o însuşim singuri, şi nu de la cea oferită de către Stat, Biserică sau orice alt cadru instituţionalizat. Educaţia şi informaţiile nu sunt privilegii, sunt drepturi fundamentale ale oamenilor! Autotext nu este a nimănui, ci este a tuturora. Autotext va fi parte din acest proces al schimbării. Autotext nu este « aici » sau « acolo », ci este oriunde este nevoie să fie. � Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Colecție afișe secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Manifest autotext (2013) Subject The topic of the resource Descriere colectiva autotext Colectivă editorială autonomă, autotext s-a închegat în 2013 ca un pretext pentru organizarea târgului de carte autonom care urma să aibă loc în același an la Cluj. În prezent, autotext a rămas același pretext activ pentru publicarea de materiale în limba română care rup ritmul narațiunilor spuse și impuse de alții și care reflectă preocupările diverse ale membrelor colectivei, având însă și un scop clar: popularizarea pedagogiei libertare. Description An account of the resource Manifest/ 2 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource autotext Date A point or period of time associated with an event in the lifecycle of the resource 2013 Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Manifest 2013 Autotext editură manifest târg de carte Timișoara Traduceri zine https://anarhiva.com/files/original/ed86f74e07be6d7241d38ec26a8bd313.pdf f26bafd80b662ab8f41d0017de397962 PDF Text Text ������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Către cea mai queer dintre insurecții Subject The topic of the resource Criminal queers Description An account of the resource Traducere autotext/ 7pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Mary Nardini Gang Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură anti-asimilationism Autotext broșură Mary Nardini Gang Queer Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/e0102e87e36f1b0e4945a4a8b7c4c47d.pdf b783c3543e851b7f4a79484e2b9672ee PDF Text Text ������� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Fără școli Subject The topic of the resource Educație libertară Description An account of the resource Traducere autotext/7 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Colin Ward Publisher An entity responsible for making the resource available Autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură Colin Ward educație educație libertară Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/8f0f7e2300fbed4eb216f4213b5b56bc.pdf 344a34d00dc0b75920246e4eac3d1dcd PDF Text Text ����� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Copilul și dușmanii lui Subject The topic of the resource Educație libertară Description An account of the resource Traducere autotext/ 5pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Emma Goldman Source A related resource from which the described resource is derived Autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură educație libertară Emma Goldman Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/429ccea9d82f8953e5970f8f8386c35b.pdf 764f0bdac5c272185eef0c01bc6242f3 PDF Text Text ����� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Importanța socială a școlii moderne Subject The topic of the resource Educație libertară, educație sexuală Description An account of the resource Traducere autotext/ 5 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Emma Goldman Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură educație libertară educație sexuală Emma Goldman Timișoara zine https://anarhiva.com/files/original/e7839e09e3c50749a71beeb8c4208931.pdf 4520187b2c4772809cadd929f10a0565 PDF Text Text ����� Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Broșuri secolul XXI (2001-20xx) Dublin Core The Dublin Core metadata element set is common to all Omeka records, including items, files, and collections. For more information see, http://dublincore.org/documents/dces/. Title A name given to the resource Reforma Școlii Subject The topic of the resource Educație libertară, Ferrer Description An account of the resource Traducere autotext, Francisco Ferrer/ 7 pag. Creator An entity primarily responsible for making the resource Francisco Ferrer Publisher An entity responsible for making the resource available autotext Format The file format, physical medium, or dimensions of the resource pdf Language A language of the resource Română Type The nature or genre of the resource Broșură Autotext broșură educație libertară Francisco Ferrer școli Timișoara zine